liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 627. Luni 17 septembrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (8)


Motto: ”Un principiu de bază în politică e să nu-i atragi niciodată atenția adversarului când greșește” (folclor politic universal)

O a cincea caracteristică a perfecționării pasiunilor politice din interbelicul european, în viziunea lui Benda, o constituie creșterea importanței/ ponderii pasiunilor politice în raport cu alte pasiuni individuale (pentru profit, plăceri, vanitate etc.). Rivalitățile dintre familiile burgheze moderne nu mai erau construite pe chestiuni de ambiții, bogăție sau faimă, ci – în mod covârșitor – pe chestiuni de politică:” ”Pe primul plan, politica”, este cerința unui apostol al spiritului modern; politică pretutindeni, constată el, mereu politică, numai și numai politică.” (p. 15). Stricto sensu, a fi interesat de polisul/ orașul/ regiunea/ țara în care (vrei să) trăiești (bine) ar trebui să fie un semn de maturitate civică, un fapt pozitiv și la care intelectualii ar fi bineveniți în a acționa pentru consolidarea acestui spirit civic. Dar ce te faci când esența politicului (participarea la conducere în binele tuturor, nu doar a celor care te-au votat și/ sau au turnat bani în campanii electorale deșănțate pentru ca, ulterior, să vină la putere pentru a-și multiplica foloasele față de ”investiția” inițială) este pervertită, mimată, deturnată și transformată într-un spectacol jalnic pentru putere și avere? Dar nu doar politicianul în lupta sa pentru putere este vizat de critica lui Benda, ci și votantul de rând, cel care trecând de la preocuparea pentru satisfacerea nevoilor bazale devine brusc interesat de politică și simte nevoia să devină nu doar activ, ci activ într-un mod pasional bazat pe biela-manivela ”idee fixă – acțiune deplin angajată”. Toate aceste cinci caracteristici (universalitatea, coerența, omogenitatea, permanența, preponderența pasiunilor politice) ale declanșării fără precedent a pasiunilor politice are ca sursă primă manipularea prin presă. Ieftinirea ziarului și accesibilitatea crescută la informație a făcut posibilă această angajare politică pasională din partea tuturor. Aproape că nu mai este necesar să subliniez: ceea ce au făcut ziarele în interbelic, face internetul în postbelic. Benda se gândea serios dacă nu cumva războaiele tot mai dese au printre cauze tocmai această ofensivă unilaterală a informației.

Primele cinci caracteristici, precizează Benda, sunt doar cele vizibile, superficiale, aparente, dar există și altele, care produc curenți de adâncime, cu forțe și consecințe mai mari. În această a doua categorie de factori cauzali este trecută în primul rând amplificarea conștiinței de sine a fiecăruia dintre cei cinci factori cauzali de suprafață (rolul presei fiind, și în acest caz, unul major). Două dintre aceste conștientizări amplificate sunt menționate cu prioritate: a) un anume naționalism evreiesc (perceput probabil mai acut de evreul francez Benda); b) burghezismul. Aceste două –isme (extremizante/ absolutizante) sunt legate de intensificarea urilor de rasă (evreismul) și de clasă (burghezismul). În pofida apartenenței sale la etnia/ rasa evreiască și la clasa burgheză, autorul le contestă și le face responsabile de intensificarea urilor deja ajunse la cote prea înalte. Scrie negru pe alb autorul, cu privire la naționalismul evreiesc din Occident: ”trebuie să-i atragem atenția celui interesat de progresul păcii în lume că orgoliilor care îi ațâță pe unii împotriva altora epoca noastră le-a mai adăugat unul, cel puțin în forma lui conștientă și mândră de sine.” (p. 17). La rândul ei, ”burghezia devine deplin conștientă de egoismele ei specifice, că le proclamă ca atare, le venerează ca atare, le consideră legate de interesele majore ale speciei, că-și face un merit din venerarea lor și din utilizarea lor împotriva egoismelor care vor s-o distrugă.” (p. 18). Dincolo de orgoliile/ urile care măcinau rasele și clasele interbelicului european, un loc tot mai proeminent ocupa, și pe atunci, orgoliul național, căruia Benda îi acordă un spațiu cu mult mai larg. Și pe bună dreptate. Din 1920 se declanșaseră, în Europa, cu furie pasională, naționalismele care, întru amplificarea forței și șanselor de câștig (unele împotriva altora) și-au atașat și subordonat orgoliile mai sus amintite: etnicismul/ rasismul și ”lupta de clasă”. Toate astea pe fondul victoriei internaționalismului sovietic, față de care naționalismele Europei vestice s-au raportat foarte negativ. Avem deja conturat un clivaj nu întotdeauna subliniat în studiile de specialitate: lupta între naționalismul socialist și internaționalismul comunist. Ambele au suportat confuzii între socialiști și comuniști, pe de o parte și naționaliști și internaționaliști pe de altă parte. Dacă înainte de interbelic se vorbea despre firescul interes național, pe vremea lui Benda deja lucrurile o luaseră razna și au ajuns la transformarea interesului național în orgoliu național, evident o formă patologică a apărării apartenenței la o națiune.  Mai mult, dincolo de acest patos numit orgoliu național apare și o treaptă de o gravitate și mai mare: susceptibilitatea națională. Asta face deja trimitere la teorii ale conspirației împotriva propriei națiuni, la care se adaugă preocuparea pentru identificarea dușmanului național – evident, în afara țării, adică străinii, cei de alt neam. Ca urmare patriotismul se transformă în șovinism, iar respectul față de alte culturi se transformă în opusul său: xenofobia. Meritul lui Benda este acela de a sesiza marele pericol al promovării naționalismelor iraționale: războiul! ”Susceptibilitatea în care se înveșmântează sentimentul național odată pătruns în mase face ca șansele de izbucnire a unui război să crească notabil și astăzi.” (p. 20). Da! reiau și eu: ”Și astăzi!”. Filozoful francez merge mai în profunzime și acceptă o critică formulată de monarhiștii din Franța care au identificat o corelație între democrație și inevitabilitatea războiului: ”Din acest punct de vedere (al sporirii exagerate a susceptibilității naționale – L.D.) cred că este corect să afirmăm, odată cu monarhiștii francezi, că ”democrație înseamnă război”, cu condiția să înțelegem prin democrație accesul maselor la susceptibilitatea națională și să recunoaștem că nici o schimbare de regim nu va putea stăvili acest fenomen.” ( va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: