liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 607. Marți 28 august 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (1)


Propensiunea unora către critica fără menajamente și fără parti-pris – uri nu ar fi de natură să pledeze în favoarea ideii că spiritul critic ar fi o dovadă de inteligență. Ce om cu mintea la purtător ar accepta să scoată în băț lucruri și idei neconforme sau inadecvate contextelor în care se aflau, pentru ca, imediat, un con de indiferență și de dezinteres să acopere persoana cu spirit critic în acțiune? ”Ce ai cu omul/ femeia/ fata/ individul?” este prima reacție a celor care nu doresc să ajungă să fie criticați și, în consecință, iau apărarea (dezinteresată?) a criticatului și se detașează de omul critic. Din aceste considerente se poate deduce că a acționa (acum) cu spirit critic este, în bună măsură, un act sinucigaș, autoizolator și generator de excluderi culturale. De unde și agonia spiritului critic în condiții de maximă libertate.

Trebuie să recunosc că am avut mereu critica în sânge: justițiarismul juvenil manifestat din plin în liceu și în facultate mi-au adus mai multe necazuri decât avantaje/ beneficii. O scrisoare către redacția ziarului ”Zori noi” care apărea la Suceava (realitățile de la internat și cantină) mi-au adus darea afară de la internat și ura permanentă a directorului administrativ. La 22 de ani, ca cercetător stagiar am căzut în capcana șefului de colectiv de cercetare care și-a invitat toți colegii (inclusiv eu) să facă aprecieri asupra unui text ce urma să apară într-un volum (colectiv). Aprecierile însemnau atât formă (gramatică, ortografie etc.) cât și fond (corespondența dintre titlu și conținut, gradul de noutate, plusul de cunoaștere adus etc.). Spiritul critic din mine s-a aprins intens și am prezentat, în fața colegilor, o listă lungă de greșeli de ortografie, de exprimare, de logică, de conținut etc. Colegii mai inteligenți au preferat să rămână în grațiile șefului și au avut doar laude la adresa autorului. Cam în aceeași perioadă eram încântat să citesc ”critici de întâmpinare” și cronici de carte publicate în revistele de cultură ale vremii. Imediat am compus o scrisoare către publicația ”Revista economică” căreia i-am propus înființarea unei rubrici care să se ocupe de ”critica de întâmpinare” a cărților cu profil economic și conex care apăreau atunci în număr din ce în ce mai mare. Răspunsul redacției a fost … o invitație la redacție, urmată de propunerea de a deveni membru al redacției. (Deși acceptarea a fost imediată, nu s-a mai întâmplat nimic, suflul Tezelor din iulie 1971 ajungând și acolo: două reviste economice s-au comasat cu reducerile de personal aferente. Iar eu nu eram nici membru de partid…). Am început colaborarea la unele reviste ieșene (”Cronica” îndeosebi), desigur cu articole pe teme economice, dar eu am venit mereu cu articole pe teme de lingvistică, politică externă etc. Am făcut ceva valuri cu un articol în care l-am criticat pe Șerban Cioculescu pentru interpretările fanteziste date expresiei caeteris paribus (pe care eu am găsit-o în scrierile cu caracter economic ale lui Eminescu, expresie cu sensul de ”celelalte elemente rămânând constante”). După 1990 am devenit ziarist – visul meu de tinerețe – colaborând în următorii 7-8 ani la cca 40 de publicații, la unele fiind angajat ca ziarist profesionist. În fine, culmea spiritului meu critic s-a concretizat în neprimirea mea la doctorat timp de cinci ani (nefiind membru de partid), iar odată acceptat la doctorat (la București) în anul de grație 1976 am terminat teza în 1984 (apreciată ca bună, dar amânată sine die la susținere, suținere care a avut loc în 1996!). Tema tezei mele de doctorat era ”Radicalismul economic american”, reprezentanți ai căruia erau cei mai critici la adresa capitalismului american și a comunismului de tip sovietic deopotrivă… În jurul anului 2000 aveam deja nu doar o apetență critică intens alimentată, dar și un vast câmp de acțiune: ce nu era criticabil oare în șirul lung de prostii economico-politico-morale făcute cam de noi toți (de clasa politică îndeosebi) în anii de libertate și laxitate criterială maximă?

Am făcut acest (cam lung) excurs în propriile mele înclinații spre critică după ce am citit cu atenție interviul acordat de criticul literar Nicolae Manolescu lui Sever Voinescu pentru Dilema veche. Interviul (împreună cu un consistent supliment intitulat ”Spiritul critic” (coordonator Sever Voinescu) a apărut în nr 756 din 16-22 august 2018 al publicației amintite. Deocamdată, reiau doar un citat din afirmațiile intervievatului care a(u) motivat autoprezentarea de mai sus: ”Spiritul critic înseamnă ”ciurul”, sita, dis-cernămîntul, cernerea…. În plus, spiritul critic mai presupune ceva important: existența unei autorități critice. Degeaba vin unii fără autoritate și spun ce-i bun și ce nu-i bun: de ce ar trebui să-i credem? Au dovedit în vreun fel că au capacitatea să stabilească ce e valoros și ce nu? La noi, toată lumea contestă câte ceva, dar spiritul critic presupune o autoritate dovedită, omologată public pe baza unor realizări certe” (p. 14). Criticul Manolescu are și nu are dreptate în această categorică dis-cernere între cine are și cine nu are dreptul să critice. Eu unul aș merge pe varianta ca cine are ceva de criticat să critice (indiferent dacă are sau nu certificat de critic), dar cu argumente, cu bună credință și cu dorința reală de a ajuta. Mai multe (interesante) opinii ale criticului Nicolae Manolescu despre spiritul critic de la noi (în general și în literatura română în special) – în episodul următor. Până atunci, cititorul avid de informații la tema noastră (critica și criticii) poate găsi câteva opinii ale lui Nicolae Manolescu din anul 2010 la următoarea adresă: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/04/despre-editori-autori-si-recenzori-analize-si-amintiri-generate-de-romanul-tema-pentru-acasa/ . În acel text nu puteam intui că Nicolae Dabija este un trădător al intereselor neamului, dar astăzi am primit dovada, iar lipsa calităților intelectuale elementare ale ”patriotului” Dabija nu puteau duce decât la prostituție intelectuală!  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: