liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive lunare: iulie 2018

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 571. Marți 24 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (27)


Partea a doua a interviului luat de Andrei Pleșu invitatului Alexandru Paleologu este dedicat unei teme care s-a cam tocit/ epuizat/ șters din analizele politice serioase actuale: polarizarea dreapta – stânga. Acum, această polarizare a devenit irelevantă, multe dintre guvernările de la noi fiind non-ideologice, non-criteriale, ci pur și simplu oportuniste, amestecându-se obiective foste de stânga și foste de dreapta într-un joc propagandistic al oportunismului politic sub deviza: ce trebuie să facem ca să adunăm voturi multe?

Totuși, discuția între cei doi preopinenți merită citită în întregime (vezi Dilema veche nr 12/ 2 aprilie 1993). Voi reproduce mai multe pasaje (în mai multe episoade) tocmai pentru că este un bun materiale pentru reflecție. Iată întrebarea gazdei: ”Domnule Paleologu, toată lumea manevrează cu o nonșalanță fără criterii concepte politice abia digerate. Confuzia e în creștere. De pildă polaritatea stânga – dreapta a ajuns, prin inflație, inoperantă. Vorba lui Nae Ionescu, la sfîrșitul unei tablete politice: ”Sînt de stînga? Sînt de dreapta? Habar n-am!” Ce aveți de spus despre această polaritate?” (p. 335). Iată și răspunsul omului de cultură care a fost Alexandru Paleologu: ”Dacă spui astăzi în Occident, unui intelectual de stînga, că polaritatea dreapta-stînga nu mai înseamnă nimic, îți va răspunde invariabil că ai o poziție de dreapta. Stînga a devenit ceva insuportabil, prin prezumția ei, prin ideea că, cu toate infirmările aduse de istorie, ea este bună ”în principiu”. Nu este bună nici măcar în principiu, pentru că acest principiu se bazează ori pe o minciună, ori pe o iluzie. Conceptul justificator de ”idealuri nobile” este un concept criminal. Idealurile nu trebuie să fie !nobile” și nici măcar nu trebuie să fie idealuri. Trebuie să fie niște prospecții, niște mize mai mult sau mai puțin pragmatice, într-un sens natural și omenesc. Trebuie să avem în vedere nu caracterul ”nobil” sau ”ne-nobil”, ci pe acela uman. Nu mai este posibil să zici astăzi că ești de stânga, pentru că stînga este infectată de toate purulențele posibile. Dreapta – nu. Deși, ce e dreapta? Noi românii am fost acuzați de ”reacționarism”. Întîmplător ”forțele reacționare” erau cei mai iluștri oameni ai României. Faptul că am avut ”la dreapta” marile noastre genii nu este un lucru de care trebuie să ne jenăm. Trebuie să căutăm să înțelegem de ce. Stînga, la noi, cîtă a fost, are o tradiție intelectuală și umanitară – nu umanistă, cuvîntul e aberant – foarte stimabilă. Eu am avut totdeauna o mare simpatie și chiar admirație pentru Dobrogeanu Gherea. … Mai pot spune astăzi despre un om ca Dobrogeanu Gherea că e ”de stînga”?  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mîine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 570. Luni 23 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (26)


Alexandru Paleologu (1919 – 2005)  (https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Paleologu) a fost un scriitor, eseist, critic literar, diplomat și om politic român. Înregistrat în anul 1993, în cazul de față avem chiar un dialog, un interviu luat (doar) de către Andrei Pleșu celebrului umanist, interviu publicat în două numere consecutive (11 și 12) din martie și aprilie 1993.

Dialogul începe, ușor provocator, cu amintiri de pe vremea întâlnirilor de la Păltiniș, cu concluzia șoc că… înainte era mai bine. Ca să ne îngrozească și mai mult Al. Palelogu plusează masiv și afirmă: ”Era mai bine înainte, tot așa cum era mai bine în pușcărie. Trebuie să spun că în pușcărie era foarte bine dintr-un anumit punct de vedere, știam foarte bine cine sîntem, noi și cine sînt ei. Probleme de tranziție cu ei nu se puneau. Nu existau dileme de ordinul acesta. Existau dilemele noastre, de altă natură, mai profundă. Fericirea nu este neapărat agrement. Uneori înseamnă antiagrement. De multe ori fericirea constă în suferință.” (p. 327). Ei, așa mai merge… Putem înțelege că și în suferință se poate găsi ceea ce numim fericire, cu o singură condiție: să știi ce vrei de la viață și de la semeni. Iar savantul știa că cel mai mult își dorea libertatea (de expresie, de impresie, de circulație etc.).

Privit prin prisma binomului libertate – nonlibertate, Al.P. sintetizează excelent momentul decembrie 89 și tranziția ce a început atunci: ”Între timp au survenit să nu zic libertatea, ci libertățile. Căci este sigur un lucru: derapajul care s-a produs în decembrie 89 în favoarea recuperării de către comuniști a puterii nu le-a reușit acestora în totalitate; noi am câștigat mai mult decât au recuperat comuniștii. Cu toate aparențele, este vorba despre un pas enorm în sensul pe care îl dorim. Atâta doar că în vîrf se află instalată o putere legitimă, nu comunistă, din ce în ce mai puțin comunistă, dar a unor comuniști.” (p. 327).

După cum a șarjat chiar de la începutul dialogului, lui Al.Paleologu îi place/ plăcea ironia, gluma, calamburul, tocmai pentru a putea să ne despărțim de trecut mai vioi și mai degajați: ”A lua lucrurile integral în serios, fără o marjă fie de parodie, fie de anecdotă, fie de glumă, fie de scepticism, fie de neseriozitate este foarte grav. Eu totdeauna am avut groază de seriozitate și aspectul omului serios pe mine mă întristează, mă indispune.” (pp. 328-329) În fond, dacă umorul este apanajul oamenilor inteligenți, cum ar putea intelectualul cu mult simț al umorului Paleologu să se simtă confortabil în prezența proștilor (adică a celor lipsiți de simțul umorului)?

Cvasiironic, invitatul pe Divan al dlui Pleșu reia tema beneficității lipsirii de libertate ca un mod sigur de a iubi cu nesaț libertatea, afirmând tranșant și clar ce anume îi datorează mai mult mentorului său Constantin/ Dinu Noica: ”În special, îi sînt recunoscător pentru faptul că, mulțumită lui, am ajuns la închisoare. Zic mulțumită lui și nu din pricina lui, pentru că socot că acest fapt a fost un mare noroc. Închisoarea este o experiență care, pentru o anumită calitate umană, este benefică. … În special oamenii de o anumită calitate, zic eu, au, în afară de setea de agrement, de voluptate, de confort, de putere, de glorie de bogăție, și o sete, mai puțin mărturisită, de suferință, de umilință, de a fi zdrobit, de a verifica propria rezistență la răutate.” (p. 333).  Păstrând proporțiile, am amintirea celor trei zile de ”pușcărie” făcute în armată, zile care mi-au satisfăcut nu doar multe curiozități legate de statutul de ”închis”, ci și plăcerea ușor masochistă de a-mi fi verificat multe gânduri și simțuri. (Am povestit mai pe îndelete acest episod într-una din pseudorecenziile scrise înainte de a începe acest serial).  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 569. Duminică 22 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (25)


Lucian Boia (n. 1944) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Boia) un istoric drag mie pentru modul nedogmatic prin care înțelege să prezinte povestirile din trecut numite generic istorie este și cel mai recent intervievat (martie 2012). Controversat și chiar contestat (vezi Lucian Boia criticat de Alex Ștefănescu https://adevarul.ro/cultura/carti/cititor-deserviciu-istoric-moda-1_5105088daa73e8e04b4a8de1/index.html) , ca, de altfel, majoritatea personalităților prezentate selectiv de Mircea Vasilescu în cartea ”Vorba rămîne” (2018), istoricul extrem de prolific și de profund în același timp mai are multe de spus pentru reabilitarea statutului acestei discipline din largul evantai al cunoașterii. În ordinea cronologică a derulării și înregistrării opiniilor invitaților, Lucian Boia încheie această selecție foarte utilă pentru cunoașterea (sau incitarea la o mai bună cunoaștere a) vârfurilor intelectualității române din ultimele trei decenii. (Cartea se va încheia însă cu alte două interesante dialoguri din anul 1993). Preiau din descrierea făcută de antologator (Mircea Vasilescu) și cred că nu putem decât să fim de acord cu afirmația acestuia conform căreia Lucian Boiademontează prejudecăți, false interpretări, ori mituri transformate în stereotipuri” (p. 314). Și preocuparea mea a fost demitologizarea, așa încât simpatia mea față de Lucian Boia este cât se poate de justificată. Pentru mine, căderea în mit este o lovitură dată cunoașterii veridice, adevărului și respectului față de adevăr. Din păcate, dilematicii au ocolit tema mitului marșând mai mult pe ideologii și drame politice, pe personalități literare cu preocupări ideologice și rolul jucat în devenirea acestora de apartenența lor etno-culturală la iudaism (Tudor Vianu, Eugen Ionescu, Mihail Sebastian) (Cu titlu pur statistic, șase dintre personalitățile invitate pe Divan, adică 30% din total, au origini sau orientări culturale evreiești. De asemenea, și în componența redacțională există o semnificativă pondere evreiască, fapt care ar explica oarecum și selecțiile făcute, deși criteriul principal pare a fi fost prietenia și starea de colegialitate cu Andrei Pleșu). De fapt, întreg dialogul lui Lucian Boia cu jurnaliștii de la Dilema veche a fost axat pe descrierea unor personalități literare și politice de la începuturile modernizării României și până în zilele noastre. Din punctul meu de vedere, este un dialog/ interviu ratat, cantonat mai mult în cancan decât în chestiuni serioase (cum ar fi: concepția istoricului Boia despre istorie și Istorie, despre predarea istoriei în școli, despre falsificarea de către cam toate regimurile politice a evocărilor istorice, despre rolul mitizării și demitizării în apropierea istoricilor de adevărul istoric etc. etc.).  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 568. Sâmbătă 21 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (24)


Horia Roman Patapievici (n. 1957)  (https://ro.wikipedia.org/wiki/Horia-Roman_Patapievici) este scriitor, fizician, eseist și filozof. Vezi și: https://www.hotnews.ro/stiri-opinii-11792719-cum-devenit-patapievici-cel-mai-nepopular-roman-viata.htm#self dar și http://www.ziaristionline.ro/2011/12/09/biografia-secreta-a-familiei-patapievici-de-la-nkvd-la-bnr-si-icr-de-ce-este-urat-generalul-rogojan-de-troika-tismaneanu-patapievici-plesu/  și https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/social/horia-roman-patapievici-despre-cel-mai-mare-rau-al-societatii-noastre-885485 Este caracterizat, pe bună dreptate, de către Mircea Vasilescu drept ”unul dintre cei mai cunoscuți intelectuali publici din România” (p. 286). A deținut una dintre cele mai înalte demnități publice în cultura română, fiind președintele Institutului Cultural Român (2005 – 2012). Dialogul a fost înregistrat în noiembrie 2009.

Încă șef al instituției culturale (ICR) în 2009 HRP explică imaginea sa deopotrivă benefică (preponderent în afara RO) și malefică (preponderent în RO) reamintind logica avocatului din Frații Karamazov: ”Psihologia, domnilor, este ca un baston. El are două capete. În funcție de capătul de la care privești, realitatea are chipuri diferite” (p. 286). Anti-Băsescu convins, HRP n-a devenit pro-Iohannis sau pro-PSD, păstrându-și convingerile. A fost debarcat de la conducerea ICR odată cu terminarea celui de-al doilea mandat al lui Traian Băsescu. Iată explicațiile ”împricinatului”: ”Reproșurile? Promovarea pe banii contribuabilului a unei arte degenerate, care nu are legătură cu valorile naționale; promovarea unei clientele culturale; lipsa de patriotism; în esență, faptul că eu conduc Institutul și nu altcineva” (p. 286). Întrebare: cunoaște cineva cine au fost urmașii lui HRP la conducerea ICR? Sau, mai grav: știe cineva cine conduce și ce realizări are actualul președinte al ICR? Aș paria că extrem de puțini. Crezul lui HRP a fost (și sigur, mai este) că ”de cultura vie a națiunii noastre ține arta urbană, și așa zisele pornografii ale artiștilor neo-avangardiști; ca să existăm pe piețele occidentale, trebuie să furnizăm ce ni se cere; numai fiind deja prezenți pe piață prin valorile noastre de sincronizare (singurele care au trecere în mod spontan) putem spera să introducem pe piețele globale și valorile noastre ”eterne”, cele care primesc, unanim, numele de ”naționale” (p. 288).  Contracarând și acuza că și-a format o clientelă pe banii contribuabililor, HRP argumentează: ”Din 2005, am făcut ca ICR să funcționeze ca instituție occidentală, neutră în raport cu propunerile actorilor și independentă de opțiunile personale ale celor care o conduc”. (p. 288)

Despre modul cum funcționează la noi instituțiile care ar trebui să definească statul de drept și democrația, HRP are o părere… proastă: ”relația dintre instituții, la noi, este principial proastă. … Instituțiile noastre nu colaborează între ele, se sabotează autist. Totul este personalizat, nimic nu funcționează de la sine, prin proceduri. Schimbările sînt prost văzute, angajamentele strategice sînt descurajate, nu se poate colabora pe nici un proiect pe termen lung cu nici o instituție românească. Toate sînt orbite de sindromul ”scurtei durate”, al soluției expeditive”, al ”amînării deciziei esențiale”. Al treilea motiv este cel al ”disproporției dintre efort și efect”: pentru a realiza un efect dat, efortul pe care trebuie să-l cheltuiești în condițiile de funcționare instituțională de la noi este de o sută de ori mai mare, în termeni fizici și psihici, decît efortul cheltuit de cineva care lucrează în condiții instituționale occidentale.” (p. 295).

”Așa cum e acum România, așa cum sînt intelectualii ei, care au trecut brusc, de la o funcție pur culturală înainte de 1989 la una critic socială după 1989, așa inoperant cum a fost spațiul public românesc, și înainte și după 1989, ei bine dacă ținem cont de toate aceste lucruri, ceea ce a făcut efectiv Grupul pentru Dialog Social în anii 90, cînd a fost un actor important al scenei publice, nu mi se pare deloc neglijabil: a provocat dezbateri incomode, a dislocat puterea din minciuna ei constitutivă, a forțat-o să se explice, i-a impus un anumit limbaj public – limbajul statului de drept, al libertății garantate de lege, al respectului față de proprietatea privată, al drepturilor omului, al drepturilor minorităților (amintiți-vă antimaghiarismul nesimțit care era de rigoare în anii 90, pînă la venirea la putere a CDR) -, în fine, a contribuit enorm la deșteptarea și educarea sentimentelor liberale și democratice ale traumatizantei noastre societăți”. (p. 311).    (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 567. Vineri 20 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (23)


Vladimir Tismăneanu (n. 1951), profesor și politolog român stabilit în SUA (https://ro.wikipedia.org/wiki/Vladimir_Tism%C4%83neanu) Dintre toate personalitățile prezentate în cartea ”Vorba rămîne”, Vladimir Tismăneanu este singurul cu care am avut un dialog direct (pe tema Metodologiei Scop Mijloc, în 1990, pare-mi-se), cu care am interferat pe un blog în limba engleză (la comentarii, pe tema identității de esență dintre fascism/ nazism și bolșevism) și căruia i-am adresat o scrisoare publică (chiar prima postare de pe acest blog) la care, evident, nu s-a pogorât până la unul ca mine ca să-mi răspundă. Totodată, este persoana cea mai disputată (între contestare și înaltă apreciere) dintre cei 20 de invitați pe Divanul Dilemei vechi. De altfel, prezentarea făcută de Mircea Vasilescu surprinde exact această ”calitate” a invitatului: ”Atacat, bîrfit, calomniat, contestat….” (p. 270). Dialogul a avut loc în 2008, cu zece ani în urmă.

Discuția a demarat, a continuat și s-a încheiat cu ”Raportul despre comunismul din România”, raport inițiat de președintele Traian Băsescu, cel care, la final, a exclamat: ”Nici eu nu mi-am imaginat că o să fie chiar așa” (p. 271). Raportul a fost realizat de un colectiv de 19 persoane, coordonatorul fiind Vladimir Tismăneanu. Ion Iliescu s-a supărat că nu a fost trecut la rubrica ”disidenți”. De reținut, din dialogul de pe Divan menționarea unor surprize-surprize care au apărut pe parcursul cercetărilor pentru întocmirea Raportului. Desigur, dosarul lui Ion Iliescu nu a fost găsit și – zice V.T. – se pare că nu există. După insistențe, SRI a trimis dosarul unui inginer horticol numit Ion Iliescu: ”Asta ați cerut, asta v-am trimis” (p. 271). Din motive de concizie voi parafraza ideile exprimate de invitat, inserând și unele citate. Astfel, consideră Vladimir Tismăneanu, Raportul s-a dorit a fi inaugurarea unei forme de purificare prin cunoaștere, ”scopul fiind studierea instituțiilor, a metodelor și numirea personalităților care au făcut posibile crimele și abuzurile epocii comuniste. Modelul pentru ”Raport” a fost justiția morală pe modelul nemțesc”. (p. 273).  Rostul alcătuirii și publicării Raportului era unul întreit: a) conștientizarea importanței decomunizării și facilitarea luptei împotriva corupției (intim legată de structurile vechi); b) consolidarea statului de drept și a instituțiilor sale; c) îmbunătățirea imaginii României în lumea liberă.

Spune Vladimir Tismăneanu: ”După părerea mea, ieșirea reală din regimul dictatorial este o luptă culturală reală, pentru niște valori în care anticomunismul liberal este mînă în mînă cu antifascismul – în România decomunizarea nu se poate face fără defascizare și defascizarea fără decomunizare. Acestea două merg mînă în mînă pentru comunismul românes, așa cum o demonstrează excelent Monica Lovineascu. Comunismul românesc, cel puțin după 1968, a îmbrățișat și adoptat temele extremei drepte. În anii 68-70 a apărut discursul națiunii unice și omogene, a conducătorului care întruchipa națiunea, teme ale extremei drepte” (p. 276).  Politologul vorbește despre anticomunismul liberal ca fiind garantul luptei împotriva dictaturii. Dar ce se va întâmpla oare în România anilor 2016 – 2020, perioadă în care liberalismul este sufocat de un iliberalism tot mai pronunțat, unul cu tendințe vădit autoritariste și chiar dictatoriale?   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 566. Joi 19 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (22)


Andrei Cornea, profesor, publicist, polemist, traducător, scriitor, cercetător (n. 1952) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_Cornea) și http://www.lapunkt.ro/2015/07/interviu-andrei-cornea-intimplarile-esentiale-nu-isi-gasesc-un-sfirsit-definitiv/ dar și https://adevarul.ro/cultura/carti/ce-inseamna-dilematic-andrei-cornea-1_56c0d55a5ab6550cb8ccef41/index.html Un împătimit al cunoașterii și informării prin cuvânt și idei. Interesat de politică pentru că nu se poate ca să traduci scriitori antici greci fără să fii curios să vezi cum se aplică, la noi, democrația și avatarurile ei. Îi citesc cu plăcere editorialele din revista 22 pentru argumentare și concizie. Concluziile sale sunt greu de combătut. Voi reproduce câteva dintre aceste argumentări și concluzii, cu sopul neascuns de a stârni curiozitatea cititorului de a parcurge dialogul în întregime (fie din cartea ”Vorba rămîne” fie din Dilema veche nr. 198/ noiembrie 2007).

  • Nouă ne-a lipsit, înainte de 89, reflecția asupra politicului, asupra socialului. Nu ne preocupau lucrurile acestea, pentru că oricum tot ce se întâmpla era rău în jurul nostru și altă soluție nu găseam, și atunci ne refugiam în metafizică. Lipsa aceasta a trebuit la un moment dat completată și cred că ocazia evenimentelor din 1989-1990 a fost una bună. (p. 255)
  • Prima reacție politică (în seara zilei de 22 decembrie 1989) a fost cînd am auzit comunicatul Frontului Salvării Naționale. Comunicatul mi s-a părut important. Acela în zece puncte. Și mi-am zis că s-a mers foarte departe. Nu mă așteptam în acel moment să se renunțe așa ușor la partid, la structura de stat socialistă. Și programul suna bine. …. În acel moment, în țările înconjurătoare, nu se renunțase oficial la comunism – în afară de Polonia unde avuseseră deja loc alegeri; în rest, în Ungaria, în Cehia, în Bulgaria, în Germania de Est nici nu mai vorbesc, structura de stat era în continuare cea comunistă. (pp. 257 – 258)
  • Din păcate, nivelul studenților de azi – dar nu generalizez – e din ce în ce mai scăzut. Omul recent există. E plin de oameni recenți care nu numai că nu au cultură, dar nici nu și-o doresc. … Acum lumea s-a deschis și s-a văzut: ratingul e mai important decît cultura. Atunci de ce să ne mai mirăm că tinerii, studenții de azi se formează în acest fel? Nimeni nu le spune în mod eficient că așa ceva nu e bine. Și, dimpotrivă, văd peste tot exemple că, dacă renunți la cultură ai succes. (p. 265) (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 565. Miercuri 18 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (21)


Următorul ”selecționat” să apară în carte (din seria mai lungă a invitaților la taifasul pe Divan) este istoricul, diplomatul, omul politic și profesorul de istorie Mihai Răzvan Ungureanu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_R%C4%83zvan_Ungureanu) , un alt fost ieșean de bună calitate ”cumpărat” de București (”Ubi bene ibi patria”), care după îndeplinirea unor demnități publice de vârf (ministru de externe, prim ministru, șef al SIE în două mandate) a reintrat în anonimatul pe care ți-l asigură cu asupră de măsură ieșirea din viața publică/ politică. Interviul a avut loc în aprilie 2007.

Înainte de numirea sa pentru un al doilea mandat la SIE (iunie 2015) în presă (https://www.cotidianul.ro/a-fost-sau-nu-mihai-razvan-ungureanu-agent-al-unui-serviciu-de-spionaj-strain/) au apărut acuzații severe (din partea lui Nicolae Ulieru, purtător de cuvânt al SRI) de apartenență la un serviciu secret al altui stat. Anterior, MRU acuzase un ofițer SRI că a încercat să-l racoleze, după care ofițerul a fost demis. Apare mai mult ca o răzbunare a SRI, dar și faptul că de trei ani nu s-a mai auzit nimic de această acuzație întărește ideea că a fost o fumigenă de tip securistic, dar fără urmări. Evident, dacă ar exista dovezi ale acuzării, cu siguranță MRU nu ar mai fi în libertate, indiferent de partidul aflat la putere. Demisia lui MRU de la conducerea SIE s-a făcut din motive de sănătate.

Dincolo de cancanurile care au însoțit viața publică a lui MRU, acesta face parte din elita intelectuală a României, iar răspunsurile sale la întrebările adresate de membrii redacției Dilema veche, confirmă acest lucru. Voi face referire la acestea nu înainte de a nota că, spre deosebire de alți invitați, MRU are o prezentare (în carte) pe o pagină întreagă. (Amintesc, prima funcție publică a istoricului ieșean se datorează lui Andrei Pleșu care în mandatul său la Ministerul de Externe i-a oferit un post de ministru secretar de stat).

Ca unul care am fost considerat, în liceu, ca un viitor diplomat (atunci când mi se reproșa ceva reproșul începea cu ”ce fel de diplomat o să fii tu dacă…”), în facultate – de asemenea (la absolvire o colegă mi-a scris câteva gânduri, spre perpetuă reamintire, sub titlul ”Diplomatule dragă”), iar în anii 80 (pe la mijlocul lor) mi s-a sugerat, discret, că ”după” (adică după ce Revoluția română va fi devenit învingătoare) aș putea fi un bun ministru de externe, așadar cu aceste amintiri în minte am dat atenție aspectelor releva(n)te de MRU legate de activitatea diplomatică.

E surprinzător cît de tehnică, de articulată și de precisă devine astăzi reprezentarea diplomatică. Cu cît ești mai superficial, cu atît pierzi mai repede în confruntarea cu omologii. Cu cît ești mai profund, mai atent, mai aplicat, cu cît ai mai mult Sitzfleisch să citești, cu atît cu cît ești mai obișnuit să treci cu creionul pe dosare – dosarele care devin enorme, devin cărți – cu atît ești mai convingător. Altminteri, superficialitatea, aparența cunoașterii, aroganța celui care nu citește, dar declamă sînt imediat taxate și sancționate în mediu. Nu vă așteptați ca diplomația să însemne doar spirite spumoase. Ministrul e un expert cu bun simț. Nu mai este Talleyrand, nu mai este o familie de intelecte enciclopedice. În mare măsură miniștrii de externe din Uniunea Europeană au un parcurs decent și nespectaculos. Au trecut prin Parlamentul propriu, în urma unei cariere politice de nivel onorabil. Au ajuns în Parlament pentru că fiecare partid politic, oriunde în Europa, are nevoie de niște experți capabili să facă o fișă, un dosar de situație, să confirme o poziție ideologică, pe o temă de politică externă; dintre aceștia se aleg miniștrii de externe” (pp 242-243)

(Pentru sitzfleisch am găsit următoarea explicație: https://www.elizabethgilbert.com/word-of-the-day-sitzfleisch-asha-a-friend-of-this-page-just-asked-me-to-r/ În traducerea mea, acest cuvânt poate fi tradus prin robacitate, rezistență, anduranță la eforturi prelungite. Literal aș traduce prin ”buci tari”)

Deosebit de interesante și instructive sunt alegațiile istoricului-diplomat despre limbajul diplomatic, apoi despre rolul alogenilor în edificarea României unite și unitare, despre fundația Gojdu, despre repatrierea a o mie de români din Liban, despre satisfacția de a putea ajuta români aflați în nevoie etc. Textul integral al dialogului cu MRU este publicat în nr 168/ aprilie 2007 al revistei Dilema veche.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 564. Marți 17 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (20)


Victor Ieronim Stoichiță (n. 1949), critic și istoric de artă român (https://ro.wikipedia.org/wiki/Victor_Ieronim_Stoichi%C8%9B%C4%83) predă istoria artei la Universitatea din Friburg, Elveția (și nu Freiburg, cum este grafiat în textul din cartea ”Vorba rămîne”). A plecat din România în 1982. Mai multe despre personalitatea invitatului la Divan (martie, 2007) găsiți la: https://www.cotidianul.ro/victor-ieronim-stoichita-si-iubirea-sa-pentru-bucuresti/ . Un foarte interesant interviu (inclusiv audio-video!) se găsește la: http://www.contributors.ro/cultura/interviu-cu-victor-ieronim-stoichita-%E2%80%9Ecinematograful-este-o-arta-foarte-bizara-sunt-niste-umbre-care-se-plimba-pe-o-panza-%E2%80%9D/ Enunțurile profesorului Stoichiță pot fi puncte de reper pentru obținerea unui anumit mod de receptare a artei într-o perioadă când criteriile de evaluare sunt nu doar foarte multe dar și foarte amestecate (postmodernismul a lăsat și aici urme adânci). Iată câteva dintre ele:

Artele frumoase nu mai sînt arte frumoase de mult timp. E greu să stabilim exact cînd au încetat artele frumoase să fie așa. Probabil chiar cu avangardele istorice, aș spune începînd cu cubismul, noțiunea s-a diluat total. Din punctul de vedere al istoriei artei, nu neapărat urîtul, cît un alt sens al formei, o altă sensibilitate formală, care nu merge în sensul frumosului ideal, se impune la începutul secolului al XX-lea, într-un mod foarte clar. Cît despre urîtul în viața cotidiană aici lucrurile sînt ceva mai complicate. Viața e așa. Și frumoasă și urîtă. Estetizarea vieții poate fi o problemă aparte. Să ne ferim să o urîțim prea tare. Dacă putem, să o înfrumusețăm. Nu numai estetic, dar și în sens moral. Asta ar fi bine.” (p. 221).  Acest credo ar putea fi suficient pentru o introducere (frumoasă!) în istoria artei. Din acest credo eu extrag și ideea, dragă mie, a identității de esență a eticului cu esteticul. N-ar fi rău ca totul să fie frumos!

Criteriile estetice sînt și au fost întotdeauna fluctuante la nivelul vieții cotidiene. Ne îmbrăcăm azi cum nu ne-am fi îmbrăcat în niciun caz acum zece ani.” (p. 221)

Urîtul are chiar criterii estetice diferite” (p. 222)

După părerea mea, consumul nu este opus frumosului. Consumul se opune, mai degrabă, adevăratei valori. Adevărata valoare nu se consumă printr-o simplă, o primă receptare. O adevărată valoare se consumă, se reconsumă, se reînnoiește, deci receptarea e perpetuă și fiecare generație are plăcerea și avantajul de a contempla un tablou datorat unui mare maestru.” (p. 223)

”… o imagine este și ea o ”făcătură”, cum e orice text. Cînd e vorba de un text care trebuie ”desfăcut” pentru a-i putea percepe ”făcătura”, pătrunzîndu-i prin aceasta înțelesul. E un întreg demers care, pentru cultura noastră, pare mai ușor de acceptat în cazul textului, dar care pune încă probleme în momentul în care se abordează imaginea. Motivul e acela că imaginea este încărcată, în cultura noastră, încă de această aură metafizică a închisului ochilor și a desfătării dincolo de înțelegere. Nu am nici o îndoială că adevărata desfătare vine abia prin înțelegere.” (pp. 225-226)

Trupul se manifestă în epidermă, în suprafața corpului, în suprafața reprezentării, într-o statuie, într-un tablou, dar asta nu înseamnă că trupul este epidermă. A-i sonda profunzimea nu-i nicicum operă de anatomist, ci una de filozof, căci la urma urmei, dincolo de piele, chiar dincolo de ”carne”, se află cu totul altceva: sufletul. Nu se poate face o istorie a cărnii fără a face într-un fel sau altul, istoria sufletului. Dar vă dați seama, desigur, ce imensă sfidare se ascunde în acest demers.” (p. 229)

În finalul dialogului (mult mai interesant decât am reușit eu să reliefez prin câteva extrase) Andrei Pleșu îl întreabă pe profesorul și istoricul artei româno-elvețian de ce a rămas la ”Freiburg” cu răspunsul: ”Mă simt bine la Freiburg. Îmi place Elveția” (p. 133). Acum este mai mult decât clar că nu este vorba despre orașul german Freiburg, ci de orașul elvețian Fribourg. Iată și explicația oferită de Wikipedia: https://ro.wikipedia.org/wiki/Freiburg_im_BreisgauFreiburg im Breisgauaudio (ajutor·info), prescurtat Freiburg i. Br., numit colocvial Freiburg) este un oraș din landul Baden-Württemberg, Germania, în regiunea Breisgau, la marginea vestică a părții de sud a munților Pădurea Neagră. A nu se confunda cu regiunea administrativă germană Freiburg, și nici cu cantonul Freiburg cu capitala sa Fribourg (sau, în germană, Freiburg im Üechtland) din Elveția).     (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 563. Luni 16 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (19)


Actrița de teatru și film Luminița Gheorghiu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Lumini%C8%9Ba_Gheorghiu_(actri%C8%9B%C4%83) este a treia invitată-femeie (și ultima) dintre cele douăzeci de personalități selectate de Mircea Vasilescu pentru a fi incluse în volumul ”Vorba rămîne”.

În teatru este o vorbă care spune că este bine joci cît mai mulți regi și că, oricît de bine ți-ar ieși rolurile, încă nu ai nici o garanție că ești unul bun. În teatru trebuie să demonstrezi tot timpul că ești o personalitate, că poți fi rege, că aduci publicului un plus de ceva. Nu știu exact cum se numește acest ceva. Poate talent, poate farmec…” (p. 207)

Personajele sînt jucate, în general, după mintea și sufletul fiecărui actor, dar, cît timp acesta a acceptat să joace în regia cuiva, trebuie să țină cont de ceea ce spune regizorul. Este bine ca actorul să imprime personajului ceva ce este al lui și numai al lui, dar, pe de altă parte, nu își poate asuma o independență pe care nu o are.” (p. 208)

M-am înțeles bine cu femeile! Cu bărbații am avut probleme pentru că nu mă iubeau toți! Lăsînd gluma la o parte, eu cred că mai degrabă există gelozie între actori și actrițe, decît numai între actrițe. Orgoliul este partea integrantă a acestei meserii, dar, într-o anumită măsură, el te face să avansezi. Trebuie să îți dorești mereu să avansezi, să fii primul – acest lucru îți dă un impuls! Dacă alegi să stai în banca ta, foarte bine, este alegerea ta, dar acolo rămîi!” (p. 213).

În calitatea mea de înfometat de teatru (îndeosebi în studenție), am avut mereu regretul că nu mai pot vedea piesele cu actorii îndrăgiți și foarte talentați ai vremii: Miluță Gheorghiu, Anny Braesky, Teofil Vîlcu etc. Fiind și pasionat și consumator de film(e) mi-a venit ideea să sugerez conducerilor teatrelor să filmeze fiecare spectacol, fiecare fiind inedit în felul său. Apoi am sugerat ca măcar spectacolul de dinainte de premieră (fără spectatori) să fie filmat. Mai recent am formulat această doleanță direct conducerii Teatrului Național ”Vasile Alecsandri” din Iași, amintind, în treacăt, că asta poate fi și o sursă suplimentară de venit pentru actorii din generațiile viitoare. Am aflat, ulterior, că niște spirite antreprenoriale au luat acțiunea pe cont propriu și există deja un conflict pe tema drepturilor de autor. Nimic nu-i simplu în viața asta…

Marius Chivu a avut exact aceeași idee, adresată actriței Luminița Gheorghiu sub formă de întrebare: ”Mie mi se pare trist faptul că un actor face un rol mare într-o piesă, rol care, dacă nu este filmat, practic, dispare. Există vreun rol de care sînteți foarte mîndră, dar regretați că s-a pierdut și că nu a rămas neînregistrat?” Iată răspunsul actriței: ”Un spectacol de teatru este foarte greu de filmat – este nevoie de multe camere, de mulți operatori etc. Cineva mi-a înregistrat piesa Bigudiuri, dar nu mi-a plăcut ce am văzut, pentru că nu era o filmare foarte bună. Îmi pare foarte rău că nimeni nu a filmat încă extraordinarul spectacol a lui Ducu Darie, Trei surori.” (p. 213) Aș adăuga doar că, după umila mea părere, nu trebui n camere și n operatori care să ia prim planuri și gros planuri, să filmeze din unghiuri diferite și să monteze apoi totul ca la un film adevărat. Nicidecum! Eu aș prefera să fie filmat de pe scaunul unui spectator: cât vede el atâta va vedea și spectatorul filmului. Nu cred că sînt costuri mari. Doar problema drepturilor de autor trebuie tranșată într-o manieră specifică. De asemenea, arhiva de CD uri cu spectacole va fi un excelent mijloc de instruire pentru studenții la actorie (ba chiar și pentru absolvenții care au deja ceva experiență). Schimbul de (imagini cu) spectacole între teatre, plus trimiterea de CD uri în străinătate pentru a se decide structura tematică a turneelor va fi de mare folos.

Inevitabil, în cadrul taifasului pe Divan a venit vorba și despre filmul lui Cristi Puiu, Moartea domnului Lăzărescu, în care actrița Luminița Gheorghiu joacă rolul asistentei (supporting actress). Aceleași reacții ca la noi s-au întâmplat și în urma unei vizionări în Franța: ”Știți, așa s-a întâmplat și cu soțul meu, cu unchiul meu...”. Este vorba, pînă la urmă de o problemă umană, susține actrița care a luat în America premiul Best supporting actress pentru rolul asistentei. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 562. Duminică 15 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (18)


Sub titlul ”Istoria României este compusă din mai multe straturi de tristețe” apare în Dilema veche nr 145/ 2006 dialogul cu umanistul istoric Denis Deletant (n. 1946), (http://www.lapunkt.ro/2014/12/dennis-deletant-si-romania/) un englez trăitor pentru destul timp în România pentru a o putea cunoaște și a se pronunța pertinent în privința problemelor cu care s-a confruntat și se (mai) confruntă.

”… m-au intrigat întotdeauna România și prezența ei în acest spațiu geografic” (p. 190)

”Prin vara lui 1989, m-a chemat Ion Rațiu care mi-a spus că aflase că a fost trimisă o echipă să-l omoare și mi-a spus că în același mesaj s-a transmis că, deși eu nu sînt o țintă a ”echipei morții”, eram numărul 7 pe lista Securității” (p. 193)

Despre pregătirea ”Revoluției române” de către ”organe” Denis Deletant vorbește ca și cum nu ar ști că acei membri ai aparatului de securitate și miliție care îl înjurau pe Ceaușescu o făceau cu voie de la superiorii lor (dacă nu cumva chiar cu ordin). La modul cum se făceau supravegherile în România deceniului nouă era imposibil ca aceste acte de nesubordonare să rămână nedescoperite și nepedepsite. Deci erau bine organizate și ”îngropate” în hârtii. Iată două cazuri pe care D.D. le povestește cu o candoare copilărească: a) la întoarcerea dintr-o excursie în Maramureș mașina prietenului care organizase excursia este oprită de un milițian (D.D. a fost sfătuit să tacă pentru a nu se deconspira că este cetățean străin). Acesta (milițianul) a motivat rugămintea de a fi luat cu mașina pentru că terminase cota de benzină… Apoi, tot drumul l-a înjurat pe Ceaușescu… b) vizita la dl Coposu este de antologie. Coposu era vizitat de un colonel de securitate care îi spunea lui Coposu cum este supravegheat. Apoi, reprezentatul de la Academia de Științe Sociale și Politice îi transmitea lui D.D. ce aflase de la securistul care îl urmărea, pentru ca apoi să-l avertizase că va fi percheziționat la plecarea din țară. Așa s-a și întâmplat, dar maiorul care l-a controlat i-a spus: ”Bine, scoateți dumneavoastră din geantă niște hîrtii, indiferent ce, ca să am ce să raportez...” (p. 195).

Prelungirea modului în care a fost pregătită ”Revoluția română” de către securitate se regăsește și în modul în care sunt gestionate informațiile din dosarele transferate (desigur, doar o parte, nu și cele legate de pregătirea loviturii de stat) către CNSAS. Într-adevăr, dacă ar fi existat o revoluție adevărată, cu înlăturarea completă a clasei politice creată de dictatură, lustrația era ceva firesc și necesar. Iată constatarea tristă a lui D.D., la nivelul anului 2006, despre acest proces: ”Eu sînt pentru un proces de lustrație, dar unul care să se desfășoare în parametrii legii. Este îngrijorător că se scurg tot soiul de informații de la CNSAS privindu-i pe anumiți oameni, fără să se explice contextul în care s-a făcut dosarul respectiv, fără să se explice presiunile și șantajul la care foarte mulți informatori au fost supuși; oamenii se grăbesc să judece fără să țină cont de atmosfera epocii respective. Cred că este foarte important ca românii să-și cunoască propriul trecut.  … Nu e sigur, dar bănuim că s-a distrus foarte mult în timpul Revoluției.” (p. 197)

Demne de apreciat pentru modul contextual cum analizează D.D. realitățile românești de dinainte de 1990: ”… este foarte important să înțelegem contextul acelei epoci, în care unii turnători au fost obligați să informeze, alții au făcut asta de bunăvoie. Trebuie să facem o departajare și să înțelegem contextul. …. Să nu uităm că există o perioadă din 1938 pînă în 1989 în care delațiunea era o practică zilnică.” (p. 198) Apropos de această invitație la distincția dintre turnătorii voluntari și cei constrânși la delațiune îmi amintesc momentul de sinceritate al unui fost ministru (provenit, evident, din eșalonul II al PCR și UTC) care mi-a mărturisit că m-a turnat la securitate pentru oarece abateri de la linie… Mai mult, mi-a povestit cum, având o funcție importantă în UASCR (Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști), o studentă i s-a strecurat în patul de la cămin și i-a șoptit: ”vreau să mă fac spioană!”. Amintesc asta pentru a confirma și susține ideea lui D.D. de a face distincție între cei strânși cu ușa să toarne, și cei care foloseau, printre altele, patul ca să poată apoi turna.

Ca unul care m-am pronunțat în dese rânduri pentru reducerea numărului de ore de istorie din școli atâta timp cât la aceste ore se face, în continuare, propagandă politică și se oferă minciuni pe post de adevăruri (de ex. minciuna cu Revoluția română pregătită și desfășurată de masele largi populare exploatate la sânge de partidul comunist și securitate) nu pot decât să mă bucur să văd un istoric care pune punctul pe i în privința ”științei” istoriei: ”Există însă o istorie selectivă: în momentul în care ai de-a face cu persoane care iau din istorie doar ce le convine, doar ceea ce le corespunde stărilor lor de spirit, e mai rău decît să nu cunoști deloc istoria, pentru că astfel de persoane aduc propriile preconcepții și construiesc o imagine falsă despre trecut. Situația din România e mai dureroasă tocmai datorită istoriei tragice. Istoria României este compusă din multe straturi de tristețe. … Este normal ca oamenii să nu vrea să cunoască aspectele negative ale propriei lor istorii.” (p. 201) Hmm: eu cred că este normal ca oamenii să cunoască întreaga istorie, cu negative și cu pozitive deopotrivă! Peste un număr de rânduri, D.D. pune punctul pe i: ”… în sinea lui, o parte a publicului din România vrea să știe despre aceste evenimente. Dar dacă explicăm contextul, le poate accepta.  …. Pervertirea istoriei s-a făcut în toate țările comuniste.” (p. 202) Ei, aici intervine rolul profesorului de istorie onest și prob. Iar profesorul Denis Deletant este unul dintre aceștia. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!