liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 523. Joi 7 iunie 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (24)


Pentru amatorii de istorie a evoluției personajelor auctoriale (personaje numite, ușor restrictiv, scriitori) amintesc modul în care au reacționat aceste personaje la acuzele (la început, fără argumente și documente) de colaborare cu Securitatea. Majoritatea dintre ei au negat vehement, ba au amenințat cu darea în judecată, pentru calomnie, a celor care îndrăzneau să acuze (în principal, pe bază de ”auzenii”, unele lansate chiar de foștii ofițeri care aveau legătura cu personajele în cauză). O fază ulterioară a constat în apariția verdictelor date de CNSAS, cu cele două variante: a) acceptarea verdictului și b) contestarea verdictului. Dintr-o atitudine ”prietenească” față de scriitorii-colaboratori unele dosare au fost date publicității abia post-mortem (cazul poeților Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi). Am mai scris despre posibilitatea ca și Marin Sorescu să fie, inițial, colaborator (fie și pentru scurtă vreme), apoi urmărit (ca urmare a notorietății câștigate și a  riscului de a fi un model negativ, contestatar), apoi – din nou – reintrat în grațiile puterii acelei vremi cu ”momeala” numită Premiul Nobel (concretizată până aproape de faza nominalizării în cazul Sorescu) și deci și în grațiile Securității. Cred că ar fi mai mult decât interesantă, chiar pasionantă, acum când majoritatea scriitorilor aflați în atenția Securității (colaboratori, urmăriți sau ambele) au trecut în lumea umbrelor, ca un cercetător/ investigator/ analist/ istoric literar să contureze un tablou general al scriitorilor români aflați în varii raporturi cu Securitatea.

Acest tablou ar trebui să cuprindă: a) lista completă a ceea ce se considera pe atunci scriitor (recunoscut sau nu ca atare de regimul comunist, membru sau nu al Uniunii Scriitorilor); b) lista completă a scriitorilor care au avut un început de colaborare cu Securitatea (scriitori securiști); c) lista completă a scriitorilor care au fost urmăriți de Securitate (cu două subdiviziuni: lista celor care erau și colaboratori și urmăriți, urmată de lista (neagră) a scriitorilor vădit/ evident antisecuriști/ anticomuniști/ anticeaușiști. În fine, s-ar mai putea adăuga două liste: a) cea a celor care au cunoscut toate variantele: au colaborat, au fost urmăriți și apoi s-au radicalizat și au devenit antisecuriști; b) a celor care, după 1982 (adică după noiembrie 1982, anul instalării lui Iuri Andropov, adică al dezghețului postbrejnevist), respectiv anii 1983 – 1989 au fost contactați, influențați, determinați, racolați, angajați de către filiala pro KGB din România, cea care a desfășurat strategia de demolare a dictaturii ceaușiste, racolații fiind din anturajul apropiat al dictatorului (nu exclud și contribuțiile occidentale la acest proces: dimpotrivă și ele trebuie evidențiate). Mulți dintre aceștia au fost ”selectați” dintre persoane/ personalități care aveau ceva de reproșat regimului în ansamblul său, sau a unor lideri locali (șefi, șefișori, șefuți) și care au dat de înțeles că vor lupta pentru ”dreptate socială”, ”reformarea socialismului”, ”instaurarea unui socialism cu față umană” etc.). Această listă va fi cel mai dificil de realizat, date fiind  modalitățile specifice de ”lucru” cu aceste persoane: fără nimic scris, fără urme și fără posibilitatea aducerii unor dovezi (în afara memoriilor unor securiști sau a celor ”lucrați” și care au devenit, în momentul schimbării de regim, ”revoluționari” cu acte în regulă și cu răsplată materială consistentă).

Referitor la legătura dintre Ceaușescu și Andropov se poate citi cu folos articolul    http://www.ziaristionline.ro/2014/02/06/capitanul-julian-chitta-despre-dubioasa-relatie-dintre-yuri-andropov-si-nicolae-ceausescu/    din care am extras doar acest pasaj: Nicolae Ceausescu a admirat metodele la care Andropov a recurs pentru a distruge si a elimina definitv orice forme de opozitie politica, sub masca mandriei nationale si a patriotismului. Cand Nicolae Ceaușescu a organizat “Garzi Patriotice” in Romania, incepand in vara anului 1968, pentru a tempera elanul lui Brejnev de a ocupa Romania, Yurii Andropov a sugerat ca Ceausescu sa fie chemat la Moscova sa fie convins sa-si schimbe tonul. Ca atare, Andropov a finantat o lunga campanie de spionaj contra lui Ceausescu. In urmatorii ani, pana la moartea lui Andropov, in 1984, Romania a fost umpluta de agenti sovietici de toate calibrele, bine finantati, bine inarmati, gata sa intre in actiune oricand. Ceausescu a reusit sa recunoasca si sa depisteze multe din eforturile sovietice in acest sens, apropiindu-se cat de mult posibil de vest, prin uverturi diplomatice si prin tranzactii comerciale”. Tot legat de semnificația anului 1983, când la Moscova conducea kgb istul Iuri Andropov, pentru lupta dintre Estul bolșevic și Vestul democrat este și următorul eveniment: ”Pe 1 septembrie 1983, un avion de lupta sovietic a doborat cursa de pasageri a liniilor sud-coreene (zborul 007) care decolase de la aeroportul Kennedy din New York si se indrepta spre Seul dupa o escala la Anchorage in Alaska. Momentul septembrie 1983 este considerat unul de varf, deci de maxima tensiune, in ultima perioada a Razboiului Rece.” (Cf Vladimir Tismăneanu în: http://www.contributors.ro/global-europa/de-la-andropov-la-putin-ultimul-spasm-al-unei-dictaturi-decrepite/).

Consider că Ioana Diaconescu, profilată pe publicarea unor secvențe din dosarele scriitorilor este cea mai în măsură să preia o astfel de misiune extrem de dificilă, sensibilă și chiar riscantă. Dacă acest lucru nu se va face în anii imediat următori, riscul de a rămâne cu o mare pată albă în istoria culturală a României este foarte mare.

Revin la ”cazul Sorescu”: am constatat, în ultima vreme, o fervoare bizară în favoarea considerării lui Marin Sorescu ca un ostracizat, un persecutat și un luptător activ pe frontul anticomunist. Citind cu atențe aceste ”albiri”, observ că apar tot mai multe situații care pot fi citite în cheie inversă: ostracizările erau orchestrate de partea ”revoluționară” a Securității în vederea constituirii acelei mase critice de nemulțumiți care să izbucnească într-o atitudinte anticeaușistă clară. De regulă, ”ostracizații”/ ”nedreptățiții” erau selectați dintre aceia care au avut o colaborare cu Securitatea (garanția posibilității folosirii șantajului pentru executarea oricăror ordine de către cei care credeau că au fost ”lăsați în pace”), fiind trecuți apoi pe listele urmăriților de către Securitate, pentru ca apoi să apară, la ”rivoluție” ca eroi ai națiunii, ca martiri ai neamului și care urmau să devină noua elită conducătoare a României. Poetul Cezar Ivănescu s-a aflat în aceeași situație de colaborator-urmărit-reactivat ca factor antisistem pentru ca apoi să primească o dregătorie/ sinecură/ funcție care să-i aducă mai multă notorietate și mai mulți bani. Acest modus operandi este unul tras la indigo în cazurile Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi. Primul a primit conducerea Editurii Junimea de la Iași, celălalt a primit conducerea Teatrului Național din Iași. Despre catastrofala gestionare a Teatrului din Iași de către Mihai Ursachi am scris în episoade anterioare. Nu am informații despre ”succesurile” lui Cezar Ivănescu la conducerea Editurii Junimea, dar am aproape convingerea că managementul său a fost unul urechistic, bazat pe prietenii și simpatii. În aceeași perioadă postdecembristă, olteanul Marin Sorescu a primit conducerea Ministerului Culturii. Similitudinea mi se pare foarte grăitoare, iar rezultatele manageriale au fost similare ca în cazul celorlalți doi poeți (moldoveni). Consider că aceste numiri (de la Centrul condus de intelectualul inginer Ion Iliescu) sunt dovezi clare că regimul se pregătea pentru o continuare a metodelor bolșevice (uz de abuz, convingere prin constrângere și alegere prin numire) în cadrul unul socialism ușor reformat, ușor altfel coafat. Abia dispariția URSS  (în decembrie 1991) a permis câștigarea partidei de către cultura și politica occidentală.

Acestea fiind spuse și expuse, voi reproduce, în episoade ulterioare, articole de albire și chiar de mitizare a celui care era gata-gata să înhațe Nobelul (desigur, cu comentariile mele).  Încerc să răspund posibilelor nedumeriri ale celor care urmăresc acest serial referitor la utilitatea acestor analize, ipoteze, comentarii și deducții. Da, acestea sunt foarte utile, în primul rând pentru că sunt extrem de rare, iar cunoașterea ADEVĂRATĂ a trecutului este condiția elementară a construirii unui prezent care să aibă un viitor (ca să readuc în lumină o zicere similară rostită de Lucian Vasiliu într-o emisiune TV menită să-l consacre ca model de urmat, alături de plagiatorul Traian Diaconescu, cel publicat asiduu de noul director al Editurii Junimea și coordonatorul revistei ”Scriptor”, tot Lucian Vasiliu, cel care a stimulat publicarea cărților Ioanei Diaconescu despre legăturile scriitorilor cu Securitatea.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: