liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive lunare: aprilie 2018

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 476. Sâmbătă 21 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote. (27) Un model de ”Cod etic/ deontologic” occidental pentru conducerea redacțiilor revistelor și editurilor, dar îndeosebi pentru autori


Foarte multe dintre observațiile/ criticile asupra unor erori de gramatică, semantică, logică (sau chiar a lipsei de bun simț) din recenta activitate a revistei ieșene ”Scriptor” (subvenționată financiar de majoritatea pesedistă a Consiliului Local Iași) și a Editurii Junimea din Iași, ambele conduse de poetul Lucian Vasiliu, ar fi putut să lipsească dacă cele două instanțe culturale ieșene ar fi adoptat un comportament profesionist bazat pe un Cod etic. Faptul că ”Scriptor” are și un Colegiu alcătuit din nume care ar trebui să dea un plus de credibilitate revistei (din păcăte, neimplicându-se deloc în activitatea editorială a revistei credibilitatea lor a scăzut) nu poate înlocui procesul editorial profesionist. Sigur, prea puțini dintre cititorii acestui (mini)serial sunt curioși să afle care sunt standardele europene și mondiale în măsură să atenueze sau chiar să elimine furtul intelectual și conflictele de interese, dar cred că cei mai interesați cititori ar trebui să fie consilierii locali ai primăriei ieșene și ”făcătorii” de reviste (literare sau nu). Îndeosebi pentru ei am tradus lista responsabilităților redactorilor, evaluatorilor și (nu în ultimul rând) autorilor de articole, studii, cărți, conform cutumelor larg respectate în lume.

Ghid etic adoptat de ”Journal of Life Economics” (traducere a textului asumat de conducerea redacției revistei) (vezi textul integral, în limba engleză, la: http://ratingacademy.com.tr/ojs/index.php/jlecon/navigationMenu/view/ethicalguidelines)

Journal of Life Economics” se preocupă de respectarea standardelor de comportament etic în toate etapele procesului de editare. Personal urmez liniile generale de conduită etică stabilite de Committee   on   Publication   Ethics   (COPE),   the   Open Access Scholarly   Publishers Association (OASPA) și Cambridge   Journals   Ethical  Standards   and   Procedures. Pe baza acestor principii și cerințe generale privind publicarea, redactorii, peer reviewer-ii (evaluatorii de specialitate) și autorii trebuie să-și asume următoarele responsabilități în concordanță cu etica și normele profesionale. Un proces editorial etic corespunzător se bazează pe respectarea următoarelor responsabilități.

Responsabilitățile redactorilor

  • Redactorul șef și redactorii adjuncți vor comunica autorului/ autorilor, în maximum zece zile, primirea manuscrisului. Redactorul șef și adjuncții au responsabilitatea deciziei de a publica un articol sau altul.
  • Redactorii vor adopta acele politici editoriale care încurajează transparența maximă precum și o analiză completă, imparțială și onestă.
  • Manuscrisele trimise vor fi controlate de redactorul șef și de alți redactori în privința oricăror suspiciuni de plagiat. În această etapă, manuscrisele depistate de către redactorul șef și redactorii de specialitate ca fiind plagiate vor fi respinse de către aceștia. Sub nici o formă manuscrisele plagiate nu vor fi luate în seamă.
  • Datele și metodele din manuscrisele trimise/ prezentate dar nepublicate nu vor putea fi utilizate de o terță persoană fără acordul expres al autorului.
  • Manuscrisele trimise vor fi evaluate strict în conformitate cu normele intelectuale indiferent de poziția socială, religiosă, culturală sau economică.
  • Manuscrisele nu vor fi arătate/ distribuite altor persoane în afară de evaluator, redactor, redactori adjuncți și autor(i) de către redactorul șef și redactorii de specialitate.
  • Când se constată conflict de interese între manuscrisul trimis și alți autori/ instituții, acele manuscrise vor fi scoase din procesul de evaluare
  • Decizia finală referitoare acceptarea sau respingerea manuscriselor aparține redactorului șef. Decizia va avea în principal în vedere originalitatea și semnificația manuscriselor prezentate.
  • Redactorul șef nu poate obliga autorul să citeze autori sau articole din revistă ca o precondiție a acceptării articolului.

Responsabilitățile evaluatorului/ evaluatorilor

  • Evaluatorii au responsabilitatea față de redactor de a-l informa în privința procesului de evaluare a manuscriselor trimise în cazul în care ei nu se simt suficient de calificați să evalueze manuscrisul repartizat în timpul alocat pentru aceasta.
  • Evaluatorii își vor desfășura activitatea cu respectarea principiului păstrării secretului. Evaluatorii nu vor împărtăși sau discuta orice fel de date referitoare la studiul repartizat cu excepția redactorilor.
  • Evaluatorul nu va difuza date/ conținut și opinii asupra manuscrisului și nu le va folosi în interes personal. Mai mult, evaluatorii nu vor folosi niciun fel de date din studiile nepublicate.
  • Critica făcută de evaluatori va fi una obiectivă și științifică, evitând critici personale la adresa autorului/ autorilor. Evaluatorii, în sprijinul opiniilor lor, vor oferi argumente și demonstrații clare.
  • Dacă evaluatorii detectează similitudini între manuscrisul repartizat și alte articole publicate în revistă sau în alte reviste vor informa imediat redactorii asupra acestei situații.
  • Evaluatorii care au relații de cooperare, de concurență sau orice alte legături cu autorii articolelor propuse nu vor face parte din procesul de evaluare
  • Evaluatorii vor face evaluarea în timpul promis.

Responsabilitățile autorului/ autorilor

  • Autorul/ autorii nu vor trimite același manuscris în același timp mai multor reviste.
  • Colectarea datelor (de către autori) se va face în conformitate cu principiile de etică. Editorul, redactorul și evaluatorul au dreptul să ceară de la autor(i) datele primare pe baza cărora s-a efectuat studiul.
  • Studiile trimise la revistă vor conține detalii și referințe/ surse la nivel corespunzător. Lipsa de onestitate și informațiile incorecte sunt inacceptabile dat fiind că astfel se încalcă principiile etice.
  • Manuscrisele trimise vor fi originale, iar originalitatea studiului va fi garantată de autor(i). Dacă cuvinte sau articole ale altora vor fi folosite în articol, trebuie să fie incluse în referințe, în stilurile cerute de revistă. De asemenea, extrasele/ citatele vor fi menționate în stilul cerut de regulile științifice și etice ale revistei.
  • Autorii vor informa asupra oricărui conflict de interese, surse financiare și fundații care au oferit sprijin realizării studiului.
  • Toate persoanele care au contribuit la scrierea/ realizarea manuscrisului sub aspectul proiectării, interpretării sau implementării vor fi nominalizate în articol. Toți participanții care au avut contribuții esențiale trebuie menționați ca atare. De asemenea aceste persoane trebuie menționate la rubrica Mulțumiri (Aknowledgements)
  • Dacă autorul detectează, după trimiterea articolului, orice fel de erori în acesta are obligația de a notifica acest lucru de urgență redactorului sau editorului în scopul remedierii acestora.

 

 

Din păcate, obiceiurile orientale ale românilor (ciubuc, peșcheș, bacșiș, bairam, chef, tribut) au transformat procesul de editare/ publicare ca o afacere personală a redactorului (șef) sau a editorului. Dacă acesta decide că materialul este publicabil, așa rămâne!, iar evaluarea externă (peer review) este practic lipsă. Totul devine o afacere de familie/ clan/ gașcă/ coterie literară. Critica de întâmpinare a devenit laudă de conjuctură, unele condeie simțindu-se foarte onorate să laude lucrarea unui autor mai cunoscut, indiferent de valoare acesteia.

 

În procesul electoral ce se desfășoară în această lună pentru alegerea președintelui Uniunii Scriitorilor din România (de fapt o campanie electorală în toată regula) nu am auzit promisiuni din partea candidaților de a îmbunătăți calitatea revistelor literare și a editurilor în conformitate cu criteriile occidentale de etică a publicării. Mai mult, faptul că am adresat sesizarea de plagiat și susținătorului financiar al revistei Scriptor (Primăria și Consiliul Local Iași) înseamnă că și consilierii din partea Uniți Salvăm România au aflat de acest plagiat. Candidatul la președinția Uniunii Scriitorilor din România, Dan Lungu (Uniți Salvăm România) are, așadar, această informație, dar nu a considerat că tema plagiatului ar merita abordată și propusă spre rezolvare. Practic, critica (de întâmpinare) este cvasiinexistentă. Plagiatul este acceptat tacit, iar atunci când este semnalat este tratat cu… tăcere și indiferență. În acest marasm moral speranța de a avea o cultură demnă de a fi băgată în seamă de celelalte țări europene tinde asimptotic spre zero. Voi reveni (după apariția nr 5-6, la începutul lunii mai) asupra modului concret în care va reacționa conducerea revistei Scriptor în legătură cu (îndeosebi) acuzațiile mele de plagiat și autoplagiat. (va continua)

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 475. Vineri 20 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote. (26)


După ce în numărul anterior din Scriptor (nr 1-2/ 2018, pp 46-49) au fost publicte extrase din viitoarea carte a lui Valentin CoșereanuEminescu și Constantin Noica” (nici vorbă despre vreun Jurnal… ), în numărul curent al revistei Scriptor (nr 1-2/ 2018) Bogdan Mihai Mandache face prezentarea cărții ”Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu” (numele cu care a apărut cartea lui Valentin Coșereanu în Colecția Eminesciana a Editurii Junimea). Prezentarea cărții este intitulată ”Noica și comoara manuscriselor eminesciene” pp. 74-75.  Evident, fiind doar o prezentare de carte (Rubrica ”Cărți noi la Editura Junimea”) nu se așteaptă nimeni la evalări critice, la semnalarea măcar a unora dintre inadvertențele pe care le-am făcut eu în episoadele anterioare. Este o prezentare ”de serviciu”, cuminte și, desigur, favorabilă, deși aparent neutră.

Dar nerespectarea normelor de citare și a succesiunii logice a evenimentelor trebuiau respectate fără abatere. Tot în afara corectitudinii jurnalistice este, cred, și faptul că BMM nu observă diferențele de conținut dintre extrasul de jurnal publicat în numărul anterior al revistei și  textul cărții publicate la Junimea și prezentată în aceeași revistă. În mod normal, BMM ar fi trebuit să observe și să aprecieze ”coafatul” și ”cosmetizarea” textului publicat inițial în revistă și, ulterior, în carte. În scurta prezentare a cărții lui V.C., există șapte citate, dar la niciunul dintre acestea nu se face trimiterea la pagina la care poate fi găsit citatul (nu neapărat pentru a verifica corectitudinea transcrierii citatului, dar și pentru a da posibilitatea cunoașterii contextului în care a fost plasat acel text citat). Mai mult, în cazul citatului din Petru Creția nu este indicat nici titlul cărții și, evident, nici editura și anul. Cât despre respectarea criteriului cronologic, și aici apare o ciudată zigzagare a traseului istoric parcurs de manuscrisele lui Eminescu. Astfel prezentarea cărții lui Valentin Coșereanu începe cu o trimitere la mijlocul anilor 70 ai secolului trecut, pentru a fi apoi trimiși la jalonul istoric 1902. Urmează o aducere în prezent (apariția cărții prezentate), după care suntem trimiși la anii 1983 și 1987, pentru ca finalul prezentării cărții să se încheie cu anii treizeci ai secolului trecut. Încerc o explicație a acestei serpentine cronologice: BMM (absolvent de filosofie) a început cu un citat din filosoful Noica și a vrut neapărat neapărat să încheie, rotund, tot cu un citat din filosoful Noica.

Ca să închei și eu oarecum rotund, revin cu ceea ce m-a îndemnat să scriu atâtea episoade legate de articole care ar fi putut avea un conținut mai bun, mai corect, mai valoros. În fond, tema comună a tuturor acestor episoade a fost rabatul la calitate făcut cu pretenția de a crește calitatea și importanța vieții culturale a Iaș(i)ului. O citez pe Zoe Dumitrescu Bușulenga, citată și ea de realizatorul din 1995 a unei emisiuni TV, Grigore Ilisei (vezi Grigore Ilisei, Despre modele și criza valorilor, Scriptor, nr. 3-4/2018, p. 124) autor care o apreciază pozitiv pentru ceea ce a spus invitata sa: ”Impresia mea, din ce în ce mai puternică, este că pretutindeni au cam dispărut modelele”. Sigur, o definire a valorilor/ modelelor ar fi ajutat mult dialogul și pe cititori, dar, presupunând că prin model se înțelege cineva/ ceva valoros și demn de urmat, eu aș spune că originea decăderii culturale a Iaș(i)ului nu constă în ”dispariția modelelor”, ci în strecurarea insidioasă și perversă pe post de modele a unor persoane care nu au datele necesare pentru a fi demne de urmat. Spre exemplu, aducerea în prim planul vieții culturale ieșene, de către revista Scriptor și de către un post local de televiziune – pe post de model – a profesorului Traian Diaconescu este dovada acestei substituiri valorice. Plagiatul și autoplagiatul, erorile gramaticale și ”împopoțonarea” lui Eminescu cu ceea ce nu a fost, nu pot fi nicicum prezentate ca fiind demne de urmat. Eminescopatia este, însă, adesea, ridicată la rang de virtute: ”În realitate, Paul Miron făcea parte dintr-o specie pe cale de dispariție, aceea a românului cultivat bolnav de Eminescu. Spun acest lucru cu oarecare sfială dată fiind densitatea zbierătorilor de profesie care mozolesc numele Poetului într-un discurs patriotard, lacrimogen și fals” (cf. Florin Cântec, ”Miron și frumoasa fără corp (Paul Miron)”, în Scriptor nr 3-4/ 2018, pp 129-130). Dacă ar fi fost date niște exemple concrete, chiar că aș fi adresat cuvinte de laudă și de susținere pentru un asemenea demers critic necruțător. Fiind în contextul analizelor unor articole din Scriptor sunt tentat să cred că Florin Cântec se referea chiar la Traian Diaconescu și la Valentin Coșereanu, notorii eminescologi eminescopați cultivați… Dar, în loc de exemple concrete Florin Cântec nu se poate abține să nu se lanseze el însuși într-un discurs ”patriotard, lacrimogen și fals”: ”E la Eminescu un efort titanic de cizelare a limbii, de rafinare a graiului, de îndumnezeire a lui culturală, prin efort meșteșugăresc și prin intuiție poetică (în sensul originar al lui poiesis) care l-a bântuit cu siguranță și pe Paul Miron” (ibidem). Eminescu – îndumnezeitorul de limbă/ grai: oare nu e prea mult? Oare nu tocmai asta critica F.C.? Cui folosesc aceste discursuri sforăitoare, ditirambice, mitizante, divinatorii și mitologizante (”care mozolesc numele Poetului”) făr să fie deloc nevoie de așa ceva? Citatele de mai sus sunt parte nu doar a articolului din Scriptor, ci sunt deja publicate sub formă de carte, alături de alte portretizări, la Editura Junimea, sub titlul ”Portrete în cerneală de China” (O prezentare – cum altfel decât foarte laudativă – a acestei cărți în care autorul își laudă prietenii personali din Iași – L.V. included – se găsește la https://bookhub.ro/portrete-in-cerneala-de-china-de-florin-cantec/#.WsxCr2z5Hak.facebook) Cam asta ar fi o posibilă descriere a mediului cultural ieșean: un cerc în care, ușor aplecați, în semn de respect și recunoștință, cei din spate îi pupă pe cei din față. Pupat toți.. piața de cultură!

Revenind la discuția despre modele, cred că publicarea unui (presupus) jurnal ”coafat” și ”îmbunătățit” (având ca pretext transcriere și facsimilarea manuscriselor eminesciene) pentru autopreamărirea autorului este un antimodel prezentat pe post de model. Dar tocmai acceptarea tacită a semivalorilor de către cei care ar trebui să fie filtru valoric este cauza principală a stărilor de fapt de la noi. De aici și refugiul în paseism, apelul la ”șmecherii” editoriale, gonflarea cărților cu texte irelevante și care duc la neajungerea cărții la cititor etc.

În consecință, voi reproduce, în episoadele următoare un ”model” de cod deontologic pentru conducerile revistelor (științifice sau artistice, filosofice sau literare). Am convingerea că hiatusul nostru cultural față de Occident provine (și) din cramponarea față de ”modele” create local și ad hoc făcute să justifice ”mergeșiașaismul” aparent specific nației. Concret, una este să scrii pe manșeta copertei revistei ”Scriptor” că ”Responsabilitatea conținutului revine semnatarilor textului” (ceea ce echivalează cu o deresponsabilizare managerială) și alta este să publici pe o pagină de revistă criteriile deontologice după care se ghidează conducerea publicației și să precizezi că răspunderea pentru publicarea unor articole plagiate revine conducerii revistei.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 474. Joi 19 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote. (25) Editura Junimea din Iași promovează veleitari – 3


Textul celor cca 100 de pagini de jurnal (din cele aproape 200 ale cărții) este, în parte, deja cunoscut celor care au accesat link ul revistei Scriptor 1-2/2018 9 pp. 46-49, text care acoperă 15 pagini de carte. Deci, cumpărătorul va plăti 30 de lei pentru a citi încă 85 de pagini de jurnal. De comparat prețul (de librărie) al celor 150 pagini ele revistei Scriptor (format mare) – 4 lei! cu prețul celor 85 de pagini de jurnal (196 de carte, format mic) – 30 lei! Acesta este rezultatul parteneriatului public (Primăria Iași) – privat (Editura Junimea). Titlul însemnărilor de jurnal este ”Eu le refer o șansă de-a rămâne” (semnat C. Noica). De fapt acesta este și singurul capitol de jurnal. Da, dar când cititorul vede scris C. Noica zice: aha e ceva de citit aici… Urmează, la final câteva ADDENDA formate din ”Lista caietelor Eminescu existente la Ipotești (fotocopii și copii xeros)” adică începutul operei de facsimilare a Caietelor Eminescu, operațiune meritorie dar neterminată (în vastitatea ei) și luată de la zero de Editura Enciclopedică, București, 2004 sub coordonarea acad. Eugen Simion.

Obiceiul (prost) de a coafa și cosmetiza un Jurnal continuă, în carte, la modul deranjant. Dacă tot soiul de fotografi, funcționari și alte fețe comune ale vremii sunt nominalizate, ca și cum istoria n-ar fi completă fără numele lor, numele directoarei (șefa lui V.C. din anii 80) este trecut sub tăcere. Desigur este același personaj pe care anterior l-a numit ”o veleitară botoșeneană”. Este clar că o ură abia stăpânită a existat mereu între V.C. și L.O.N. dar nu este clar cui aparține  interdicția de a o nominaliza atât în revistă, cât și în carte. Poate L.O.N. și L.V. (stăpânul inelelor de la revistă și editură) or fi colegi de masonerie? Cine știe? Oricum descrierea doamnei directoare (foarte probabil L.O.N.) este cât se poate de … neprietenoasă. Iată un ”portret” zugrăvit cu sete la 13 octombrie 1984 de V.C.: ”Dimineața, obosit, după o noapte de mers cu trenul, explic directoarei muzeului ce am reușit să fac la București. (Doamna era una căreia nu-i trebuia mult timp să ia o decizie și, de obicei, o alegea pe cea mai nefericită. Femeie ciolănoasă, părul și fața blond-spălăcite, cu un coc bogat și gros tip ”sărmăluțe” care o făcea și mai înaltă decât era). Îmi aduc aminte de Eminescu: Fiecăruia-i dată de natură măsura de minte pe care-a fost s-o aibă. Educația poate să dezvolte puterile minții existente, nu poate pune însă ce nu-i! A luat hotărârea să nu lăsăm filmele pe mâna altora, ci să le copieze fotograful muzeului. (”Dacă zici că sunt de așa mare preț!” Nu vedeam noima replicii. Constat și trec mai departe)”. (p. 63). La 20 noiembrie apare un nou prilej de ”zugrăveală” a chipului directoarei: ”… căci directoarea îți trântea un răspuns de care puteai să te cutremuri. Și numai de cutremure ca cele pe care le știam atât de bine nu era nevoie… Era ca atunci când Eminescu susținea cu tărie maxima: cu ofițerii nu discuta niciodată materii filosofice”  (L.D.: Cu ofițerii? Hm…). La 22 noiembrie, iar: ”Un necaz nu vine niciodată singur: directoarea muzeului s-a întors de la București povestind tot felul de ”succese”. O rugasem să mai ceară un răgaz de la Biblioteca Academiei. Mi-a răspuns foarte senin că nu a avut timp să treacă și pe la Academie (!).”. Se vedea treaba că directoarea muzeului nu-l agrea deloc pe V.C.:1 decembrie 1984. Ca să câștigăm timp, am intrat la directoare cu intenția de a o ruga să trimită un om la Târgu Mureș pentru a procura materialele necesare copierii manuscriselor. În viziunea ei discuția putea fi amânată, însă promite să ne vedem în câteva momente. Avea să discute cu niște doamne despre goblenuri, tricotaje și mâncare. Când m-a văzut așteptând în anticameră s-a bătut cu mâna peste frunte: Uite dragă că am uitat de tine!” (p. 78). Pe măsură ce timpul înaintează, greutățile cu copierea Caieteler după filmele făcute la București se amplifică. Imposibil de evitat, o nouă discuție cu directoarea: ”17 aprilie  1985. Directoarea muzeului începe să privească chestiunea copierii manuscriiselor ca pe afacerea mea personală și mă amenință că va vinde materialele foto, dacă expiră, pentru că nu are nevoie de bucluc! I-am explicat pentru a nu știu câta oară, că eu însumi sunt îngrijorat și că, la rându-mi, depind de alții, care fac lucrul acesta fără bani și fără tragere de inimă. De fiecare dată discuțiile noastre s-au purtat după regula limbajului de lemn: eu îi vorbeam despre un anume subiect, dar mi se răspundea invariabil la cu totul altceva. Și ea și Jaucă au început să se ascundă de gura doctorului Buhociu. Mă consolez.” (p. 82-83). Obsesia numită ”directoarea” continuă invariabil și cititorul își pune problema care dintre cei doi va rămâne în viață până la sfârșitul cărții: ”22 aprilie 1985. ”I–am explicat detaliat directoarei încurcătura în care ne aflăm. După ce m-a ascultat, l-a strigat pe nea Ionică fotograful, deși ușa biroului era închisă. Ca un ecou, muzeograful din bibliotecă strigă și el, apoi supraveghetoarea de serviciu, pe urmă cineva de la etaj, până când numele ajunge, prin ușa încuiată a atelierului, la urechile celui strigat. Fotograful a sosit imediat explicând că el a discutat cu tehnologul fabricii și că acela a recomandat pelicula adusă. Auzind directoarea cuvântul tehnolog, a iertat totul, iar nea Ionică a scăpat de ploaia de cuvinte ce urma să se abată asupra lui.” (p. 84). O altă ”scăpare” a directoarei nu putea fi scăpată de V.C. Deci: ”14 iunie 1985. Recita Emil Botta Cugetările sărmanului Dionis, când directoarea a exclamat impresionată: Săracu Botta, a fost morfiloman! Mi s-a părut că n-am înțeles dar a repetat întocmai: morfiloman” (p. 87). Brusc, eminescologul V.C. constată că are o concurență internă în însăși persoana directoarei: ”1 martie 1986. Directoarea muzeului a devenit peste noapte un pasionat eminescolog, altfel nu se explică de ce mi-a spus astăzi că nu dorește să aibă și alții, în oraș, manuscrisele, susținând că ar mai bine să le ținem numai pentru noi. După cum s-a lansat în discuție mi s-a părut că prin ”noi”  înțelgea numai Muzeul județean, nicidecum Ipoteștii. Încerc să-i explic, dar replica este dezarmantă. O trec cu vederea” (p. 95).

În esență, odiseea editării manuscriselor eminesciene s-a derulat pe parcursul a cel puțin două decenii, iar piedicile și lipsurile din timpul dictaturii sunt (prezentate ca fiind) comparabile cu cele de după 1990. Dimensiunea financiară a însoțit, firesc, toate aceste demersuri, inclusiv acuzațiile de fraudă financiară la adresa lui Valentin Coșereanu și Eugen Simion. ”Editura Humanitas nu a mai reușit să facă nimic. Nu am aflat nici dacă, nici câți bani au fost dați pentru facsimilare…” (p. 143). Oricum, ”Totul se făcea la inițiativa academicianului Eugen Simion, care, în sfârșit, se zbate peste tot pentru ediția facsimilată a manuscriselor Eminescu” (p, 143).

În finalul acestei scurte prezentări a cărții ”Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu” constat, cu neplăcere, lipsa unui Indice de nume și a unui Indice tematic, de real ajutor pentru aceia care vor să ia din Colecția Eminesciana un model de urmat în materie de editare. (Evident, la litera D ar urma să apară … Directoarea). Sper ca, odată publicate facsimilele manuscriselor Eminescu, acestea să se afle la liber pe internet, ținând cont că efortul financiar de facsimilare a fost, în cazul ediției Simion, făcut din bani publici. Prea multe sărbători, colocvii, congrese și întruniri ale eminescologilor de varii mărimi, ranguri și ordine vor continua să bagatelizeze bogăția de înțelepciune existentă în toată opera lui Eminescu. Cred că în loc de mici afaceri cu tipărituri (gonflate și ego-centrate) mai util ar fi un website Eminescu.ro în care să se posteze în primul rând OPERA integrală a poetului și gânditorului român (plus comentarii, eseuri și … vorbăraie cât încape!). Cei interesați vor ști să discearnă analizele pertinente ale operei lui Eminescu de aflările în treabă ale mestecătorilor de vorbe. Oare ce plus de cunoaștere a marelui nostru Poet aduce articolul semnat de Gheorghe Simon în Viața Românească nr 1-2/ 2018?  (vezi http://www.viataromaneasca.eu/revista/2018/02/ordinea-divina-e-cuvintul/)  Și exemple sunt cu duiumul.

În episodul următor voi arăta cum este prezentată cartea lui Valentin Coșereanu în revista Scriptor de către Bogdan Mihai Mandache (ceea ce numeam ”sistem integrat” sau ”circuit închis”).     (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 473. Miercuri 18 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote. (24) Editura Junimea din Iași promovează veleitari – 2


Găsesc firesc și benefic ca un autor de jurnal să-și ajute cititorii, într-un Preambul, să se lămurească în privința condițiilor în care a fost scris jurnalul și chiar a modului în care personalitățile invocate au influențat scrierea jurnalului, în cazul de față, în principal, C. Noica. De asemenea, tot bine venită este și descrierea odiseei (peregrinărilor) prin care manuscrisele lui Eminescu au trecut până când au fost fotografiate (parțial) grație eforturilor lui Valentin Coșereanu și a celor la care a apelat, cu sprijinul tacit al lui C. Noica (apoi manuscrisele facsimilate au văzut lumina tiparului grație acad. Eugen Simion). Practic, prin publicarea selectivă și îmbunătățită a jurnalului său, Valentin Coșereanu a făcut o binevenită sinteză de istorie literară referitoare la soarta manuscriselor eminesciene.

Dar, inexplicabilă pentru mine și probabil pentru mai multă lume este reluarea/ traducerea acestui Preambul în limbile engleză, franceză, spaniolă și italiană. Dorința de a ieși în lume și de a striga ”exist!” poate fi și ea înțeleasă și acceptată, dar asta putea fi făcută ca un demers de sine stătător, adică întreaga carte putea fi tradusă în oricare dintre limbile lumii, cu destinații clare: librăriile din alte țări sau reuniunile eminescologilor cu participare internațională. Altfel, prezența acestor patru traduceri nu-și justifică deloc prezența. Desigur, și părțile rele au… părțile lor bune. În cazul de față, simpla prezență a acestor patru variante în limbi străine denotă clar un orgoliu exacerbat, un veleitarism specific, de regulă, începătorilor. Veleitarii se încolă(tă)cesc pe numele și opera unor genii și își fac din asta un mod de a fi/ a trăi, iar dacă geniile sunt cunosute la scară planetară, de ce n-ar fi astfel și aceia care se ocupă de … trena geniilor?

Citind Preambulul, scris – firesc! – la persoana I-a singular, mă trezesc, la un moment dat, citind ”nostru” și ”noastră” în loc de ”meu” și ”mea”. Inițial, am notat asta ca o greșeală, apoi am pus-o pe seama plurarului Majestății (o, ce lipsă de modestie!), pentru ca în final să realizez că autorul l-a considerat co-autor al jurnalului său și pe Noica: ”Textul jurnalului nostru implică situații tangente subiectului, caractere și gesturi, absurdități ale unei epoci care n-au fost deloc faste” (p. 8). Puțin mai lipsește ca într-o ediție viitoare, noul op despre manuscrisele lui Eminescu să aibă doi autori: Coșereanu și Noica (neapărat în această ordine!) iar cartea se va numi ”Jurnal cu manuscrisele lui Eminescu”…  Al doilea plural apare chiar în ultima frază a Preambulului: ”Ținând cont de mijloacele tehnice precare de atunci, lucrarea noastră este una modestă care poartă cu ea meritul oricărui început”. (p. 14)  Meritul facsimilării este, într-adevăr, iată!, unul colectiv: Coșereanu, Noica, Creția, Simion… plus președintele Comitetului de Cultură și Educație Socialistă Botoșani, Jaucă, apoi inginerul Babii, inginerul Sorin, fotograful muzeului, directorul Bibliotecii Academiei, Gabriel Ștrempel, milițieni din Botoșani, șoferul nea Costică etc. Sigur, mai puțin directoarea… Apoi, să nu uităm cum au apărut imediat corbii editoriali care au simțit publicarea manuscriselor ca pe o afacere de succes.

Dar complicațiile abia acum apar. Ei, stimate traducătoare, cum v-ați descurcat cu traducerea acestui neașteptat ”nostru” într-un text plin de persoana I-a singular? Să le luăm pe rând.

Traducătoarea de engleză, Mariana Vraciu, a simțit inadvertența apariției acelui ”nostru” și… corectează textul lui V.C.: în loc de ”our diary” apare, în traducere, ”my diary” (judecată logică – un jurnal nu poate avea doi sau mai mulți autori…). În schimb,  ”nostru” – l din final – ”nostru” rămâne, dar cu o altă conotație: în loc de ”our work”, M.V. dezvoltă și traduce prin ”our first edition of the Eminescu notebooks” deși nu reiese de nicăieri că la apariția primei ediții (Eugen Simion) a manuscriselor a cooperat și V.C. În schimb, accesul de orgoliu merituos din acea frază de final de Preambul este mult atenuat și chiar inversat: ”bears the imprint of any beginning” (”poartă amprenta oricărui debut” în loc de ”început greu, dar cu atât mai merituos” cum dă de înțeles autorul).

Traducătoarea de franceză, Mihaela Lupu, nu-și face probleme de conștiință și de semantică și traduce mot-a-mot: ”le texte de notre journal” și ”notre travail est modeste et n’a que le merite de tout commencement”.

Altă traducătoare, altă atitudine. Traducătoarea de spaniolă, Camelia Iliescu, simte inadvertența acelui ”jurnalul nostru” și evită prin eschivă orice complicație, renunțând la pronumele personal și lăsând totul la modul impersonal: ”El texto del diario”. Cât despre ”nostru” din final, acela a dispărut cu tot cu paragraf…

În fine, traducătoarea de italiană, Laura-Luminița Croitoru, procedează ca și traducătoarea de franceză: ”nostro diario” și ”il nostro lavoro” cu sublinierea că și ”il merito” este la locul lui…

În concluzie: patru traducătoare – trei atitudini diferite față de text și față de ideea de traducere. Așadar, mesajul lui V.C. va ajunge în cele patru medii cultural-lingvistice în trei moduri diferite… Așa diseminare culturală, mai rar…

Dar ciudățeniile nu se termină aici în privința celor cinci variante de preambul: numărul paragrafelor diferă surprinzător de mult de la o limbă la alta, fapt, cred eu, inadmisibil. Astfel varianta română are 28 de paragrafe, varianta engleză 27 de paragrafe, varianta franceză 23 de paragrafe, varianta spaniolă 23 și cea italiană 29! Așa mari deosebiri de număr de paragrafe nu am mai întâlnit! Ce s-a întâmplat în realitate? Unele traducătoare au tehnoredactat textul separând sau comasând paragrafe după cum au găsit de cuviință că ar fi mai bine. Astfel, încercarea mea de a vedea care paragraf lipsește se dovedește dificilă trebuind să urmăresc frază cu frază, nu doar paragraf cu paragraf. Oricum ar fi, ultimul paragraf de la varianta spaniolă a dispărut definitiv în neant… Traduttore, traditore!           (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 472. Marți 17 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote. (23) Editura Junimea din Iași promovează veleitari – 1


Recunosc, nu am mai întâlnit un autor/ scriitor (ca Valentin Coșereanu) care să scrie toată viața sa (n. 24 aprilie 1950) NUMAI pe o singură temă: Eminescu. Pe de o parte asta ar fi garanția expertizei maxime pe acest domeniu, dar pe de altă parte asta te obligă să scrii doar variațiuni pe aceeași temă. Este și foarte greu să mai fii original într-o temă pe care s-au scris milioane de articole, s-au făcut sute sau mii de comunicări ”științifice” și s-au scris zeci de teze de doctorat. Și dacă nu (mai) poți fi original, atunci ești un simplu veleitar, îndrăgostit mai mult de tine însuți decât de tema pe care o mesteci de multe decenii. Această ipoteză a mea este confirmată de titlurile cărților scoase pe piață de Valentin Coșereanu, dar tocmai aceste titluri îmi trezesc o nouă bănuială: aceea de autoplagiere, de rescriere a uneia și aceleeași cărți în varii forme și cu titlu ușor schimbat. Subiectul manuscriselor eminesciene și prezența lui Constantin Noica în acest demers a fost abordat de V.C. pentru prima dată în 1997 (”Constantin Noica și aventura facsimilării manuscriselor eminesciene”, Editura Muzeului Literaturii Române, București), apoi reluat în 2005 în cartea ”Jurnal cu Noica despre manuscrisele lui Eminescu”, ed II-a revăzută și adăugită, volum editat de Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu. Titlul ultimei apariții, la Editura Junimea, Iași, în acest an, este o copie cavsiidentică cu titlul din 2005: ”Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu”. Nu am răsfoit cărțile mai sus amintite (cu excepția celei pe care o voi prezenta în continuare), dar am aproape convingerea că cele trei cărți sunt mai mult decât ”variațiuni pe aceeași temă”. Este posibil ca o viitoare carte scoasă de V.C. să fie intitulată ”Jurnal cu Noica și cu manuscrisele Eminescu”. Probabil cei care au cumpărat și citit primele două cărți nu vor mai achiziționa și volumul recent apărut la Junimea. Ajuns la acest aspect – comerțul cu cărți – simt nevoia să amintesc cititorilor că România se află chiar pe ultimul loc la acest capitol. La noi se scrie mult, se cumpără puțin și se citește și mai puțin. (http://dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/carti-fara-librarii-piata-fara-cititori). Inclusiv la digit(al)izare suntem pe ultimul loc în Europa (http://www.contributors.ro/administratie/de-ce-este-romania-pe-ultimul-loc-la-digitalizare-in-ue/) . Printre cauzele dezinteresului față de citit eu pun la loc fruntaș ”șmecheria” practicată de autorii români, adică scrierea de cărți proaste, plagiate, autoplagiate, prefabricate din alte cărți și prea mult lăudate. La o carte lăudată (dar ce carte nu e lăudată la noi?) cititorul care devine și cumpărător simte o mai mare dezamăgire, după care nu mai are curajul să intre în librării. Pentru supraviețuire/ îmbogățire editurile fac curte bibliotecilor publice (și acestea cam goale față de secolul trecut; goale și de cărți și de cititori). Pentru că nici cărțile bune nu sunt prea căutate, atunci autorii aleg linia minimei calități, umplu două sute de pagini cu ”ceva” și o scot la raft, așteptând să pice fraierul care, după titlu sau după cuprins va fi păcălit să o cumpere. Își dă seama că a fost păcălit abia când citește cartea pe îndelete și mai și compară cu prețul plătit..

Care este structura cărții lui Valentin Coșereanu, intitulată ”Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu”, apărută nu de mult la Editura Junimea păstorită de poetul Lucian Vasiliu? Cartea respectă rețeta de mai sus: pe lângă ceva conținut, multă umplutură, ca să iasă un număr ”rezonabil” de pagini. Concret, cele 8 pagini de Preambul sunt multiplicate cu cinci și în loc să ajungem la pagina 9 ajungem imediat la pagina 51. De ce? Pentru că Preambulul este tradus și în engleză, franceză, spaniolă și italiană (oare de ce nu și în germană, arabă, rusă și chineză? În felul ăsta se putea scoate o carte doar cu acest Preambul). Alte 8 pagini sunt folosite de Editura Junimea pentru a-și prezenta lista tuturor aparițiilor din Colecția Eminesciana, apoi 14 pagini sunt dedicate fotografiilor și facsimilelor din Eminescu. Apoi Lista Caietelor Eminescu de la Memorialul Ipotești mai acoperă trei pagini, corespondența dintre C. Noica și Iuliu Buhociu alte 19 pagini și în fine alte opt pagini sunt ocupate de un text din Petru Creția (pentru care, presupun, nu s-au plătit drepturi de autor). În total 85 de pagini NU au legătură cu titlul cărții și cu contribuția personală a autorului. Pentru restul de 110 pagini cumpărătorul plătește 30 de lei (costul hârtiei și tipografiei fiind de cca 7-8 lei). Restul se împarte între autor, editură și corectură. Probabil cel mai mare câștig este al editurii, câștig din care o parte este plătit librăriei pentru vânzarea cărții (depinde și de tiraj: probabil câteva sute de exemplare). Iată de ce cumpărătorul este descurajat să mai achiziționeze carte. Despre citit – aici lucrurile stau și mai rău. Nu tot ce se cumpără se și citește (integral), iar formatul electronic este încă un deziderat (în țara IT-iștilor de nivel european și mondial!).

Îmi permit să avansez ideea că toate aceste aspecte negative provin din câteva surse bine îngemănate: a) orgoliul exacerbat al unora de a deveni ”scriitori”, ca și cum acestei profesii i s-ar atașa automat pozitivitatea; în realitate există mult mai mulți scriitori proști decât scriitori buni. b) iluzia multora că scriind cărți câștigi bani (mulți); în realitate, autorii noștri cheltuie bani pentru a-și hrăni orgoliile. Singurii care mai câștigă ceva sunt editurile: cu condiția să publice multă carte proastă (maculatură). c) nivelul precar al educației de la noi (”Școala scoate tâmpiți”) se reflectă perfect în inapetența pentru lectură. Deși studiile arată clar că privitul la televizor tâmpește (depinde și de canal/ program), iar cititul cărților este o bună gimnastică a minții, orice sondaj poate arăta că timpul alocat lecturii este unul infim față cu cel alocat privitului la televizor sau la ecranul calculatorului. De aici (de la dezastrul educațional național) opțiunea multor familii de a-și trimite copiii în alte țări pentru studii. Conchid: date fiind aceste triste realități, nici lumea scriitoricească nu are cum să strălucească, iar ponderea traducerii scriitorilor români în alte limbi este una jenant de scăzută (am în vedere scriitorii în viață). Pe cale de consecință, revistele și editurile au coborât mult exigențele calitative, lăsând loc făcăturilor, plagiatelor și ”jurnalelor” scrise și rescrise din memorie, apoi coafate și restilizate în funcție de editură/ editor.

Veleitarul Valentin Coșereanu își devoalează această calitate din insistența cu care ”agață” în titlul cărților sale numele unor personalități care (încă) mai trezesc interesul. De ex., dacă V.C. și-ar fi intitulat ultima carte ”Jurnal de muzeograf ipoteștean” atunci vânzările/ încasările ar fi scăzut la jumătate. Or, cu Eminescu și Noica în titlu, cererea crește! Dar să le luăm pe rând!

Aproape incredibil pentru o editură de pe la noi, chiar pe verso-ul paginii de gardă a cărții este indicată sursa fotografiilor publicate în carte (Norica Bechiș), autorul fotografiilor (Octavian Nicolae) și un text: ”Alese mulțumiri Vivianei Buhociu pentru gentilețea de a ne fi pus la dispoziție corespondența inedită: Constantin Noica – Iuliu Buhociu”. Așa da! Dar.. nu este lumină fără umbră: textul intitulat ”Editarea operei poetice a lui Eminescu. Bilanțul unui veac (X)” (pp. 172 – 179) este semnat de Petru Creția, urmat de un comentariu al lui Constantin Noica, ambele extrase din cartea lui Noica, Introducere la miracolul eminescian, București, Editura Humanitas, 1992, pp. 98-99. Oare nu erau necesare niște mulțumiri și Editurii Humanitas (sau deținătorului copyright ului pentru cartea lui Noica)? Eu cred că da, iar disprețul față de drepturile de autor/ proprietate intelectuală este primul pas spre treapta superioară a furtului intelectual: plagiatul. Cred că vina este a Editurii Junimea care nu a cerut autorului V.C. să probeze/ prezinte acordul Editurii Humanitas pentru această preluare. Chiar dacă între edituri ar exista o relație de prietenie și nu s-ar pune problema acționării în judecată pentru utilizarea abuzivă a unui text de opt pagini, precizarea în scris a acordului editurii bucureștene ar fi reprezentat un exemplu de bună practică și un bun exemplu de urmat pentru alte edituri.

În episodul următor voi analiza ciudățeniile ”Preambulului” de opt pagini care se întinde pe … 43 de pagini!  (va continua)

Liviu Druguș!

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 471. Luni 16 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote. Revista ”Scriptor” și păcatele benefice ale celor care o scot pe piață (22)


Continui, în acest episod, analiza comparată a textului jurnalului lui Valentin Coșereanu publicat (sub formă de extras) în Revista Scriptor și apoi sub formă de carte la Editura Junimea.

Scriptor, p. 46: … Pe șefii mei nu-i interesa unde stau să citesc. … Înăuntru, o masă… A răsfoit una de pe masă din colecția de artă, zicând ca pentru sine…

Junimea, p. 53: Am făcut-o locuibilă, căci nu interesa pe nimeni… ….. întrucât în casa memorială nu se putea face foc, din cauza sobelor decorative, reconstituite din cahlele recuperate ale celor originale. Și cum pereții erau din beton, frigul era cumplit înăuntru… În chilioară, o masă… și câteva cărți pe care lucram, precum și notații împrăștiate.

 

Scriptor, p. 47: Filologie, îi răspund sec. … Nu, îi răspund oarecum jenat.  Unul din oficiali se vroia spiritual..   I-am arătat apoi chipul…. răspund apăsat. El nu știe totul ca alții!

Junimea, p. 54: Îi răspund automat: Filologie. … Nu, răspund. Unul din oficial se voia spiritual. … Îi atrag atenția asupra chipului….    Îi răspund cu promptitudine…. El nu știe totul ca alți vizitatori.

 

Scriptor, p. 47: Prin cine știe ce împrejurări a fost descoperit la Biblioteca….. apoi adus la Ipotești.   …. primelor tinereți,

Junimea: p. 56: ca apoi mai târziu să fie descoperit la Biblioteca..     …primelor tinereți eminesciene.

 

Scriptor, p. 47: cartea de impresii.  Încă emoționat n-am înțeles ce vrea să spună până când a scos o bucată de hârtie.

Junimea, p. 56: Cartea de onoare.  A scos o bucată de hârtie…  A pronunțat cuvântul manuscrise în așa fel încât să înțeleg că nu pot lipsi.  Urmărea, cum știam, să depisteze tineri dotați intelectualicește pentru a-i”antrena” în cultura mare.

 

Scriptor, p. 47: căpătase verticalitate olimpiană.   Am rămas uimit că ziaristul care propusese tipărirea râdea și el satisfăcut. De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere…

Junimea, p. 58: căpătase verticalitate. Și nu una oarecare, ci una olimpiană

 

Scriptor, p. 48: Seara la masă, m-am simțit stânjenit. Știam că-l vor agasa cu fotografiatul și cu întrebări care de care mai… filosofice.

Junimea, p. 58: Seara la masă, m-am simțit cu totul stânjenit. Știam că-l vor ”asasina” cu fotografiatul și cu întrebări nelalocul lor.

 

Scriptor, p. 48: După plecarea lui Noica de la Bibliotecă…. manuscrisele se cuveneau lăsate acolo și nu încredințate Ipoteștilor! Noica a tăiat disputa, hotărând caietele Ipoteștilor. O veleitară botoșeneană…

Junimea, p. 69: După plecarea lui Noica de la Biblioteca botoșeneană...  după părerea mai multor ”specialiști” manuscrisele se cuveneau lăsate acolo și nu încredințate Ipoteștilor! Noica a curmat rapid polemica, decretând încredințarea caietelor Eminescu aduse de la Păltiniș, Ipoteștilor, încredințându-mi-le. O veleitară botoșeneană, care lucrase cu ani în urmă la casa memorială… (L.D.: prin această precizare suplimentară ipoteza avansată de mine în episodul anterior, aceea conform căreia este vorba despre Lucia Olaru Nenati, care în 1972 a avut repartiție guvernamentală la Casa memorială Ipotești, este aproape confirmată).

 

Scriptor, p. 48: Mă îndrept spre casă răvășit sufletește

Junimea, p. 59: Mă îndrept spre casă hărțuit sufletește,     Facsimilarea lor, făcută cu ani în urmă, era precară.

……………..

Mai adaug o inadvertență între textul din Scriptor (chipurile, extras din carte) și textul publicat în carte. Lunga (prea lunga) descriere a zilei de 2 octombrie 1984 se încheie în revista Scriptor cu un semn că mai există text pentru această zi, dar spațiul de revistă nu permite publicarea: […]. Acest semn lipsește din carte, ca și cum nu ar fi existat vreodată (nici semnul, nici un text).

……………….

 

Scriptor, p. 49: 1 octombrie 1987. … însoțit de aceeași oameni.. Din biroul directoarei, Noica și oficialii au urcat cu toții direct la etaj.

Junimea, p. 110: 1 octombrie 1987. … însoțit de aceeiași oameni (L.D.: aici, corectura de la Junimea, mai bună decât cea de la Scriptor). Din biroul directoarei, au urcat cu toții direct la etaj.

 

Scriptor, p. 49: N-am fost chemat în sala mare, unde avea loc întâlnirea, până când Noica n-a întrebat unde este muzeograful.   … după care m-a rugat să notez numărul de pagini al fiecărui caiet.   …. efectuam ce mi se ceruse…

Junimea, p. 110: N-am fost chemat până când Noica n-a întrebat unde este muzeograful. …. după care, pe nepregătite se adresează celor prezenți să fim lăsați singuri pentru a pune la punct câteva date tehnice. Coborâm noi le Dumneavoastră – adaugăApoi am trecut la treabă, rugându-mă să notez numărul de pagini al fiecărui caiet. … efectuam ce mi se solicitase.

L.D. În continuare, în carte sunt inserate 53 de rânduri care nu existau în varianta Scriptor, evident adăugate ACUM (nefiind scrise vreodată în jurnal). Cititorul interesat va găsi aceste rânduri, preponderent autolaudative.

 

Scriptor, p. 49: Apoi am plecat spre Ipotești. Gazdă fiind, am ajuns înaintea oaspetelui.

Junimea, p. 112: Am plecat, căci gazdă fiind, se cădea să ajung înaintea oaspetelui. … Mă gândeam la ce medita filosoful după replica mea în legătură cu geniile. Aș fi dat orice să fiu în mintea lui. Îmi revin în minte, din același manuscris, primele vorbe ale lui Eminescu dintr-o cugetare mai lungă: În cap sunt formele acestei lumi…

 

Scriptor, p. 49: La urmă am făcut confruntarea…  să-i scriu despre neconcordanțele din manuscrisele rămase.

Junimea, p. 113: La sfârșit am făcut confruntarea… Ca și cum discuția ar fi avut loc în prezent, Noica își aduce aminte de discuția noastră de la prima întâlnire, spunându-mi: M-am mai gândit la cum se scurgea timpul celor de mult înaintea noastră. Mi-am și notat câteva idei în sensul acesta.    P. 114: să-i scriu despre neconcordanțele din cele rămase.

 

Aici se încheie analiza comparată a celor două texte. Câteva concluzii: autorul celor două texte (între care n-ar fi trebuit să fie deosebiri), Valentin Coșereanu, are meritul de a fi notat și comentat modul în care s-au desfășurat întâlnirile cu C. Noica și cu Petru Creția, ulterior și cu alte personalități implicate (Eugen Simion, Ion Caramitru, Gabriel Liiceanu etc.) pe tema facsimilării manuscriselor eminesciene. Fiind vorba despre un jurnal este destul de firesc ca ”personajul” principal să fie chiar autorul, dar cred că mai multă modestie n-ar fi stricat autoaprecierilor și sublinierilor pe marginea unor dialoguri din care trebuia să reiasă valoarea inestimabilă a gândirii și faptelor sale. Dar pentru analiza/ recenzia/ prezentarea cărții voi dedica un episod distinct.  Mai subliniez o dată că nu ar trebui acceptată nici un fel de intervenție pe ceea ce poartă numele de Jurnal. Altfel trecem de la diaristică la memorialistică și ficțiune, iar cititorul are tot dreptul să se simtă păcălit: adică pe copertă scrie Jurnal, dar în text găsim Memorii…  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 470. Duminică 15 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote. Revista ”Scriptor” și păcatele benefice ale celor care o scot pe piață (21)


Înainte de a intra în analiza textului ”Eu le ofer o șansă de-a rămâne...”, publicat de revista Scriptor nr 1-2/ 2018 (pp. 46-49), autor Valentin Coșereanu și a cărții semnate de același autor, intitulată ”Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu”, Editura Junimea, 196 pagini, în colecția ”Eminesciana”, amintesc cititorilor că pot citi integral revista Scriptor pe internet. Amintesc și faptul că o prezentare a cărții recent apărute la Editura Junimea a fost făcută de Bogdan Mihai Mandache (”Noica și comoara manuscriselor eminesciene”) în nr 3-4/ 2018 al revistei Scriptor (pp 74-75).  Redau aici linkurile la cele două numere de revistă la care am făcut deja referire pentru a ușura munca de căutare a cititorilor:

http://www.editurajunimea.ro/wp-content/uploads/2018/01/SCRIPTOR-1-2-2018.pdf Nr. 1-2/ 2018

http://www.editurajunimea.ro/wp-content/uploads/2018/02/Scriptor-nr-3-4-2018.pdf Nr. 3-4/2018

Notă: am adăugat la titlul acestui subserial (Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote) un subtitlu (Revista Scriptor și păcatele benefice ale celor care o scot pe piață) cu intenția de a sugera cititorilor că prin critica stărilor de lucruri de la Scriptor și Junimea, există șansa/ probabilitatea ca ceva să se schimbe în bine, nu doar la aceste două entități conduse de poetul Lucian Vasiliu, dar și prin alte redacții pe care nu le-am analizat încă. Continui să cred, în naivitatea mea, că orice critică făcută cu bune intenții poate ajuta, mai devreme sau mai târziu, pe la noi sau pe aiurea. (L.D.)

Explic acum modul în care vreau să scot în evidență inadvertențele dintre textul lui Valentin Coșereanu publicat în Scriptor 1-2/ 2018 și același text din cartea sa publicată la Junimea. Apoi voi face o prezentare a cărții lui Valentin Coșereanu în ansamblul său și, în final, voi spune/ scrie câteva cuvinte despre prezentarea cărții de către Bogdan Mihai Mandache în Scriptor 3-4/ 2018. Unele aprecieri asupra acestor trei ”bucăți” le-am făcut și în episoade anterioare.

Întreprinderea mea este nu doar migăloasă și aparent inutilă, dar cred că a meritat făcută, fie și din principiul respectului față de adevăr de la care nu are voie nimeni să abdice. Este greu de înțeles pentru mine cum un text din Jurnalul scris în 1984 și publicat (probabil) ca atare în ianuarie 2018 să fie modificat doar peste câteva luni. S-a făcut acest lucru la cererea Editurii sau a autorului/ corectorului? Dar oricum ar fi, schimbările sunt interpretabile și induc ideea de neseriozitate. Una este să faci corecturi/ îmbunătățiri la un roman (ficțiune) și alta este să schimbi cuvinte sau să adaugi fraze într-un text cu valoare de document istoric (jurnal). Dar cel mai grav lucru mi se pare a fi că autorul nu are decența de a recunoaște (în scris, în Preambul) producerea unor corecturi și de a face precizarea motivului pentru care s-au făcut acele modificări.

Pentru ușurința urmăriri textului voi face trimitere doar la paginile din cele două publicații și cuvintele modificate în varianta carte, față de varianta articol din Scriptor. Voi sublinia cuvintele noi apărute (sau pe cele dispărute) pentru a facilita urmărirea acestor schimbări.

Scriptor, p. 46: 2 octombrie 1984.  Octavian Buhociu, de Octavian Nicolae… precum și de două oficialități botoșănene.

Junimea, p. 51: 2 octombrie 1984. Octavian Buhociu și de Octavian Nicolae… precum și de câțiva oficiali ai culturii botoșenene.

 

Scriptor, p. 46: A privit la salcâmii…

Junimea, p. 52: A cuprins cu privirea salcâmii

 

Scriptor p. 46: Ne-am înțeles;

Junimea: p. 52: Ne-am înțele4s,

 

Scriptor p. 46: Aș dori să ne întâlnim cu elevii de liceu

Junimea, p. 52: aș dori să ne întâlnim doar cu elevii de liceu

 

Scriptor, p. 46: al bibliotecii, al…

Junimea, p. 52: al bibliotecii, al… în stilul binecunoscut: să fie sala plină.

 

Scriptor, p. 46: Ajunși la Ipotești,

Junimea, p. 52: La Ipotești,

 

Scriptor. P. 46: În drum spre biserică s-a oprit alături de casă. Ce-i aici? Era chilioara unde citeam atunci când nu aveam vizitatori. Cuvântul chilioară l-a făcut să se oprească, uitându-se la ea cu interes, iar la mine iscoditor.

Junimea, p. 52: Am rămas să-l conduc, după dorință, la capela familiei, nu departe de casa părintească, în dreptul unei construcții, nici mare, nici mică, aflată la câțiva metri de casă. M-a oprit oarecum intrigat: Ce-i aici? – întreabă curios, tocmai despre ceea ce nu trebuia să se știe. Era o chilioară unde citeam atunci când nu aveam vizitatori. Cuvântul chilioară l-a făcut să se oprească cu interes.

 

Scriptor, p. 46: Oficialii o luaseră înainte, spre cele două biserici.  … prin colectă publică, tocmai pentru a nu da răgaz să poposim la chilioară. Șefii s-au întors făcându-mi semne, ascunzându-se unul în spatele altuia, să nu descui. … Ne facem de râs!

Junimea, p. 52: Oficialii o luaseră înainte. … Mai mult, șefii s-au întors.. Ne facem de râs, ce dracu!

 

Scriptor, p. 46: Dar n-am putut să-l mint,… și riscând muștruluieli am explicat: … dintr-o fostă toaletă publică…    Noica devine și mai interesat…. nu-mi displace nici acum îndeletnicirea cu pricina. Părea că Noica….

Junimea: p. 53: Dar cu toate astea, n-am putut să-l mint…. ba mai mult, în ciuda unor muștruluieli probabile m-am simțit dator să spun adevărul: … dintr-un fost WC public… . La replica aceasta Noica devine sincer interesat, se întoarce spre mine și mă întreabă mirat: …. Din nou privirea sfredelitoare…. Își râdea oarecum în barbă, ca și când și-ar fi adus aminte de ceva similar…

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 469. Sâmbătă 14 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote. (20) Revista ”Scriptor” și păcatele benefice (pentru viitor) ale celor care o scot pe piață.


În dialogul Pleșu-Liiceanu, amintit în episoade anterioare (cu link ul aferent), Pleșu decela, pe bună dreptate, o nouă categorie de intelectuali, generic numită ”intelectualul analfabet”. Eu numisem această categorie, în episoadele de început ale acestui serial infinit, ”prostul cu diplomă”. Pleșu îl descrie cam la fel: ”are diplomă, dar e prost”. Iar prostul se definește, invariabil, ca fiind ”unul care se crede deștept”. Mi se pare că această categorie umple masiv cam tot ce se numește, autoemfatic, ”intelectual” pe la noi. Coana Lenuța, în decembrie 1989, la simulacrul de proces intentat de vechea-noua intelectualitate politico-juridică de rit sovietic, le atrăgea, dojenitor, atenția: ”poate vă aud colegii mei, intelectualii”. Scriitorii români actuali – peste 2600, adică mult prea mulți – , venerați în virtutea (de fapt în viciul) asocierii oricărui membru al Uniunii Scriitorilor cu un potențial Eminescu, Creangă, Caragiale au (îndeosebi cei care se fac foarte vizibili) acest nărav de a se crede deștepți, infailibili, greu de prins cu ocaua mică. Ei sunt colegii coanei Lenuța. Desigur, o diplomă de scriitor (carnet de membru USR) nu se obține chiar așa ușor, la fel cum nici doctoratele plagiate nu se obțin cu una cu două. Nici cărțile scrise în pușcării și girate ”științific” de ”oameni de știință” cu (puțină) frică de Dumnezeu nu sunt o bagatelă. Îmi imaginez ce lanț de șpăgari se întinde de la momentul începerii ”scrierii” cărții și până la eliberarea (nemeritată) pe bază de ”studiu științific scris în detenție”. Dacă amintești cumva asta unei persoane care a girat ”științific” o lucrare ”științifică” a unui pușcăriaș (întâmplător tot ”om de știință”) atunci supărarea este, inevitabil, uriașă. De unde și aerul de martiri pe care îl (i)au, de regulă, cei criticați. Ofuscarea și ura abia stăpânite îi îndeamnă să-și imagineze scenarii conspiraționiste legate de ”dușmanul scriitorilor”, ”criticul aflător în treabă” sau ”impostorul fără studii filologice”. Nu cred că un om de bună credință (nu neapărat credincios ortodoxist) poate accepta în continuare bătaia de joc și simularea actului literar-artistic de către veleitari bolnavi de ei înșiși, inși care își aureolează minciuna scriiturii lor ”oneste” cu afirmația fals modestă: ”tocmai mi-a mai apărut o carte…”. Da, cărțile sunt profesori tăcuți (Libri muti magistri sunt), căci dacă ar avea gură, câte adevăruri ar putea spune! Dar, simpla comparare a unor texte din reviste cu cele din cărți poate devoala minciuna, falsul, lipsa de onestitate. Mai afirm o dată: aproape tot ce se scrie în jurul ”eminiscianismului”, ”eminescologiei” sunt, în esență, eminescopatii și prezintă diverse forme de eminiscianită. Mai pe scurt, este vorba despre golănii intelectuale bolnăvicioase cu ștaif/ iz/ față de operă savantă. Esența acestui diagnostic este că scriitura provine dintr-o ”șmecherie” proastă, din convingerea că nimeni nu citește, iar dacă cumva citește, nu pricepe, și dacă, eventual, cineva pricepe atunci nu se mai obosește să scoată în băț impostura, zicând: ”La ce bun? Doar n-o să schimb eu cursul lumii!”. Remediul la eminescopatiile și eminescianita care tind să se endemizeze este cel sugerat de regretatul Andrei Gheorghe: citiți-l pe Eminescu! Doar citiți-l!

În numărul 1-2/ 2018 al revistei Scriptor am depistat plagiatul și autoplagiatul profesorului latinist Traian Diaconescu din articolul ”Eminescu și tîlcul fabulei lui Menenius Agrippa” (pp. 50-51). Articolul este publicat la rubrica ”Eminesciana” (care mai conține, pe lângă articolul semnat de Traian Diaconescu și cel semnat de Valentin Coșereanu, alte două articole semnate de Teresa Kortusova și Nicolae Mareș). Recunosc, având deja în minte corelația eminescolog – olog la capitolele demnitate și onestitate, mi-a trecut prin minte: oare nu cumva..?. Am citit atunci, cu atenție, articolul lui Valentin Coșereanu intitulat ”Eu le ofer o șansă de-a rămâne...”. În afară de un ”din” în loc de ”dintre”, de senzația că este destulă (auto)laudă în aceste două zile (2 octombrie 1984 și 1 octombrie 1987) de Jurnal al lui V. Coșereanu,  că unele afirmații mi s-au părut de-a dreptul curajoase (știut fiind, acum, că Securitatea citea Jurnalele), că autorul a scris despre ”o veleitară botoșeneană”, dar fără să o numească – alte lucruri nu mi s-au părut în neordine… (Despre ”veleitara botoșeneană” aș putea doar presupune că este vorba despre Lucia Olaru Nenati, mare iubitoare de Eminescu, eminescolog la fel de mare ca și V.C., cea care și-a propus să facă o teză de doctorat pe Eminescu, dar a fost stopată de profesorul Ciopraga cu argumentul: ”lasă că despre Eminescu are cine să scrie...” cu sensul, probabil, că sunt suficienți alți veleitari care trăiesc și se împăuneasză cu titlul de eminescologi). Acum, constat o altă golănie scriitoricească. Titlul articolului este ”Eu le ofer o șansă de-a rămâne…” urmat de un Motto semnat C. Noica. Evident, orice cititor înțelege că titlul aparține lui V.C., iar motto-ul lui Noica. Dar în carte apare altfel: ”Eu le ofer o șansă de-a rămâne”. Semnat C. Noica. Las cititorii să judece atât autorul cât și editorii.

Din păcate, atât pentru V.C., cât și pentru revista ”Scriptor” care a publicat în numărul următor (3-4/ 2018) o recenzie a cărții (cu alt titlu decât cel anunțat în numărul anterior) din care fusese extras, lucrurile s-au clarificat și mă văd obligat să semnalez că recenzia/ prezentarea cărții lui V.C. de căre Bogdan Mihai Mandache (BMM) este una ”de serviciu”, cu ipoteza, deloc absurdă că BMM nu a citit nici textul din revista Scriptor nr 1-2/2018 și nici cartea. Nu aș exlude nici ipoteza că textul acestei prezentări îi aparține chiar lui V.C. și doar semnătura este a lui BMM. Mai multe inadvertențe și ciudățenii morale apar citind cartea lui V.C. – una care se dorește a fi crezută ca fiind un Jurnal scris chiar în anii 80 ai secolului trecut. Ca transcriptor de Jurnal (al meu) din anii de liceu (1963 – 1967) nu mi-a trecut deloc prin cap să modific textul, să adaug fraze inexistente sau să omit unele zile și întâmplări. Inițial am copiat chiar greșelile de ortografie, apoi am considerat că tinerii ar putea considera că așa este forma corectă, și, în consecință, am pus virgulele și literele (mâncate) la locul lor. Dar nu am adăugat texte care să mă facă mai curajos și mai deștept decât eram atunci. Din păcate, în cartea lui V.C. apărută la Editura Junimea, există modificări ale textului Jurnalului față de extrasul din Scriptor nr 1-2/ 2018, ceea ce îmi permite să avansez ipoteza că V.C. a operat modificări mult mai mari inclusiv față de manuscrisul său din anii 80, ba chiar îmi permite să cred că nici nu a existat un Jurnal, ci există doar amintiri datate ale unor evenimente care au fost redate, mai corect sau nu, și în presa vremii. Oare Lucian Vasiliu de la Scriptor și de la Junimea a văzut cu ochii proprii acest Jurnal? L-a confruntat cu ceea ce a prezentat V.C. drept extrase din Jurnal? Ar fi interesant de știut. În preambulul la cartea sa ”Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu”, Valentin Coșereanu se simte dator să garanteze că cele notate atunci (anii 80) în Jurnalul său este 100% conform realităților trăite atunci, afirmație nu doar hazarda(n)tă, ci și imposibil de probat. Scrie Coșereanu: ”… n-am ”corectat” nimic din ceea ce s-a întâmplat în realitate…” (p. 8). Pun sub semnul întrebării această afirmație prin simpla comparare a textului din ”Scriptor” cu cel publicat în carte, la Junimea (în episodul viitor). Notez aici, en passant, ciudățenia anunțării cărții cu un titlu și apariția acesteia cu un totul alt titlu. Astfel, titlul inițial anunțat era ”Eminescu și Constantin Noica”, iar cel apărut în editură este ”Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu” (un titlu mai comercial și mai în acord cu conținutul diaristic al cărții).

În încheierea acestui (trist) episod aduc la cunoștința cititorilor mei că Editura Junimea se află într-un mare impas moral prin faptul că un autor (V.C.) își publică o cărțulie într-o colecție coordonată chiar de el însuși. Iată componența echipei care coordonează colecția Eminesciana a editurii Junimea: acad. Mihai Cimpoi (Chișinău), acad Eugen Simion, Theodor Codreanu și (last but not least) Valentin Coșereanu. Îmi permit să afirm că niciunul dintre acești ”coordonatori” nu a citit vreo carte publicată în colecția Eminesciana (în afară de propriile cărți publicate în această colecție – serie nouă, mai exact seria a IV-a începută în 2014). Dintre membrii echipei coordonatoare, Valentin Coșereanu a publicat deja trei cărți (aceasta din urmă fiind a patra), iar Theodor Codreanu una (Fragmente despre Eminescu). Seniorii  Cimpoi și Simion nu mai au chef și putere de scris în edituri obscure, așa că ei au aura de membri foarte corecți ai acestei echipe coordonatoare… nemaipublicând nimic aici.

Despre conținutul propriu-zis al cărții lui V. Coșereanu – în episodul următor. Dar nu înainte de a atrage atenția cititorilor mei că sus amintita ”colecție” are și un redactor colaborator în persoana doamnei Simona Modreanu, membră a Colegiului editorial al revistei Scriptor, revistă care este un proiect al Editurii Junimea. Astfel, cercul este închis, sistemul integrat funcționează fără niciun fel de control extern, fără critică din partea ”criticilor”, cu alte cuvinte… trai neneacă!

Dat fiind că în aceste zile se alege noua conducere a USR (Uniunea Scriitorilor din România), iar meciul final se dă între actualul președinte Nicolae Manolescu și sociologul scriitor ieșean Dan Lungu (senator din partea Uniunii Salvați România) nu-mi rămâne decât să fiu sceptic în privința viitorului acestui sindicat scriitoricesc și a stării de lucruri din cultura română. În cazul în care iese Manolescu – lucrurile vor rămâne cum au fost și cum sunt acum, deoarece dacă era ceva de schimbat se putea schimba până acum; în cazul în care iese Lungu – lucrurile vor rămâne cum au fost și cum sunt acum, deoarece această stare de lucruri nu putea fi ignorată de scriitorul ieșean, dar nu am cunoștință de vreo atitudine critică față de confrații junimiști de la care așteaptă, nerăbdător, votul. Pentru delectare de week end recomand vizionarea acestui material despre scriitorimea română din ultimii 70 de ani: ba bolșevizată, ba libertinizată… https://www.scena9.ro/article/uniunea-scriitorilor-romania-istoric-alegeri

Închei cu evocarea unei incredibile declarații făcute la Radio Iași în seara zilei de 13 aprilie 2018 la ora 19.25 de către Cristian Stanciu, un reprezentant al PSD Iași: ”Un popor fără cultură este un popor greu de manipulat”! Popor fără (prea multă) cultură avem (o dovedesc aleșii poporului!), de unde rezultă cât de ”greu” le vine celor de la PSD să-l manipuleze…

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 468. Vineri 13 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (19)


Înainte de a plonja în mareea de cuvinte generate de marea admirație a idolatrilor față de un poet bun, genial chiar (cu care ne-am putea mândri și mai mult dacă n-ar fi tăvălit zi de zi în sosuri dulcege, compuneri fetide și elogii cvasitâmpe), atrag atenția asupra părții celei mai bune a revistei ”Scriptor”: rubrica ”ars amica nostra” (pp. 69-72). În numărul de față pictorul poet Traian Mocanu (64 ani) este reprezentat de șase tablouri și două comentarii critice semnate de Radu Negru și Valentin Ciucă. Și pentru că tot am amintit de lucruri bune, plăcute, o invoc aici pe doamna Genoveva Logan (cea cu confuzia de nume și cu pleonasmul!) care îl citează, în finalul ultimului său răspuns din dialogul deja comentat în episodul anterior, pe Giovanni Papini cu o opinie despre esența artei: ”Orice operă de artă este, pe lângă alte lucruri, și un ideal compensator pe care artistul îl oferă sufletului său nemulțumit”. Cu acest citat în gând cititorul se va bucura mai din plin de tablourile lui Traian Mocanu.

Rubrica următoare a revistei este intitulată (strâmb, incorect) ”muti magistri sunt libri” (proverb moștenit de la latinii antici, dar muti-lat de românii ieșeni contemporani). Forma clasică a proverbului este ”Libri muti magistri sunt” cu sensul: ”cărțile sunt profesori tăcuți”. Forma deformată a proverbului (”muti magistri sunt libri”) pare a sugera un adevăr greu de combătut și anume acela că ”mulți magiștri sunt încă liberi”. Am aproape convingerea că mutilările latinești (vezi și ”ars amica nostra” și avatarurile sale… provinciale din revista ”Scriptor”) ale denumirilor rubricilor se datorează ”magistrului” Traian Diaconescu, cel bolnav de eminescianită, plagiat și autoplagiat. Se pare că boala antilatinismului este epidemică pe la noi în aceste zile de dezmăț (in)cultural cvasigeneralizat. Aduc în atenție și cazul sintagmei ”Patria a priori” de pe sigla SRI, sintagmă inexistentă în limba latină. ”Patria înainte de toate” se traduce în latină prin ”Patria ante omnes” (vezi: http://inpolitics.ro/incredibil-sri-a-cheltuit-milioane-pentru-o-deviza-tradusa-gresit-in-latina_18439078.html) .  Dacă tot avem o democrație originală, de ce n-am avea și o limbă latină originală?

Promiteam în episodul trecut că voi încerca să descriu o boală gravă a culturii ieșene/ moldave/ române contemporane: eminiscianita. Se pare că termenul nu a mai fost folosit (Google nu indică vreun text în care să apară acest cuvânt), dar nu dorința de originalitate terminologică mă determină să fac tentative de anamneză, simptomatologie și terapie a eminiscianitei. A perora la infinit pe tema manuscriselor, a genialității poetului dar și a inventa mereu noi și noi ”calități” omului Eminescu (cum ar fi calitatea de întemeietor al protecționismului, în opinia lui Traian Diaconescu) – toate astea par a fi cel mai bine înțelese de fostul meu șef de catedră Petre Brânzei și de urmașii săi. Rubrici și reviste care se revendică de la numele poetului (Eminesciana, Studii eminesciene, Studii de eminescologie) odată apărute se cer mereu hrănite cu articole și cărți, indiferent de cantitatea de contribuție la cunoaștere lui Eminescu ar exista pe piața ideilor. Dacă cerere de asemenea articole/ cărți/ rubrici etc. există din plin (din păcate, o cerere născută și întreținută artificial) atunci și oferta (de proastă calitate) va exista din plin. Acest raport precar dintre cererea (artificială) și ofertă (supradimensionată) duce la apariția plagiatelor și autoplagiatelor, a prefabricatelor din care se poate construi aproape orice, la o literatură inflaționistă, adică una de valoare tot mai mică. O atitudine similară față de pseudoliteratura concrescută pe imaginea și amintirea poetului a fost mai bine exprimată de Andrei Gheorghe într-un excelent videoclip pe tema cunoașterii corecte/ reale/ utile/ adevărate a lui Eminescu: https://www.facebook.com/ProUnire/videos/1653956991325185/ . Mai mult decât atât, în preajma operei eminesciene s-au aciuat deopotrivă oameni pasionați de ideea de a ajuta la cunoașterea lui Eminescu așa cum a fost (Constantin Noica, Petru Creția, Eugen Simion etc.) dar și oameni certați cu deontologia (plagiatorii fiind în fruntea acestei liste). Dimensiunea financiară a proiectelor legate de acest ”restitutio in integrum” a operei eminesciene a atras ca un magnet oameni de joasă condiție care s-au ”înșurubat” în aceste proiecte fie în calitate de șefi/ manageri ai acestor proiecte, fie în calitate de ”parte tehnică”. Numele lui Eugen Simion a fost conexat la marea afacere a publicării în format electronic a Caietelor lui Eminescu. Cel al lui Valentin Coșereanu, de asemenea, pe teme de fonduri consumate incorect în calitate de manager al Muzeului de la Ipotești. Nu cunosc decât din media aceste conexări (reale sau presupuse) dar aș putea paria că ceva miere de bună calitate s-a cam scurs pe lângă numele amintite (precum și ale multor altora), fără a-i face din asta neapărat infractori demni de DNA. Semnalul meu este îndreptat îndeosebi înspre acei diriguitori/ influențatori/ comentatori/ creatori/ șefi de reviste sau de catedre de literatură care nu doar că permit gonflarea cantității de scriitură legată de numele lui Eminescu, ci chiar o stimulează, o motivează și o sprijină ca pe un demers cultural de primă mână. Aceștia par a acționa după zicerea (foarte originală, recunosc): ”dacă nu noi, atunci când?” (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 467. Joi 12 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (18)


Continui, în acest episod, citirea critică a articolelor din ”Scriptor” nr. 3-4, martie-aprilie 2018, cu gândul neascuns de a sesiza preocupările de politică a culturii făcută, volens-nolens, de conducerea, colegiul și parteneriatul instituțional al acestei reviste (apărute cu sprijin financiar din partea Primăriei Iași).

Articolul anterior (dialogul dintre Ioan Holban și Nicu Gavriluță) s-a terminat în cheie mistică (eurasiatică) și mitologică (mitul/ legenda Meșterului Manole, care și-a sacrificat iubirea vieții sale, Ana) sugerând cititorilor o posibilă viitoare politică culturală a României, una naționalist-ortodoxistă (presupunând, fals, că Legenda Meșterului Manole ar fi o legendă întemeietoare a neamului românesc; în realitate balada Miorița și legenda lui Manole sunt creații balcanice, pastorale și cu substrat mesianic). Cineva ar putea spune că una a fost dialogul dintre cei doi ieșeni și altele sunt interpretările și concluziile mele. Evident, libertatea de interpretare (încă) există. Ea se dovedește a avea rost doar în dialogul dintre hermeneuți sau dintre aceștia și autorii interpretați. Altfel, totul rămâne cum a fost…

Articolul următor este intitulat ”Boema studenției…” (pp. 63-67) și este rezultatul dialogului dintre Carmen Brăgaru și Genoveva Logan, (dialog, evident, extras dintr-o viitoare carte în curs de apariție la Editura Junimea) în fond amintiri de pe vremea studenției ieșene (1957-1962) a  doamnei Logan. Aruncarea, din nou!, în trecutul care tot mai puțin contează (și în sensul că nu-l mai putem schimba) este ideea perenă/ firul roșu/ tema principală atât a(l) revistei ”Scriptor”, cât și a(l) intelighenției locale ieșene, un balast de care se va scăpa foarte greu. Paseismul și preamărirea valorilor trecutului – iată locul și modul de refugiu al unei culturi slabe, puțin creative și mai deloc originale. Publicarea acestor amintiri din anii 50-60 ai secolului trecut în revista ”Scriptor” și în cartea scoasă la Junimea sunt, foarte probabil, și un mic cadou cu ocazia aniversării celor 80 de ani ai doamnei Genoveva Logan (care a debutat în 1969 cu romanul Idolii peșterii – un roman nonconformist pentru acea vreme, reeditat după 1990). Pun pe seama vârstei autoarei faptul că a confundat, în evocările domniei sale, două nume oarecum asemănătoare, dar pun pe seama incompetenței corecturii și tuturor celor care (NU) au citit acest număr de revistă faptul că în locul numelul ieșeanului Petre Brânzei, apare numele timișoreanului Pius Brânzeu. Iată pasajul cu pricina: ”Cursul de psihologie patologică, cu largi exemplificări din literatura universală, ținut de V. Pavelcu, era completat cu vizite la Socola, celebrul spital de boli mintale, condus de nu mai puțin celebrul Pius Brânzeu” (p. 65). Această confuzie de nume de medici celebri (unul chirurg timișorean, celălalt psihiatru ieșean, colegi de generație) mi-a amintit de butada despre Marele Poet German pe care poporul german în imensa sa lipsă de cunoaștere și de recunoștință nici nu-i pronunță corect numele: unii îl pronunță Goethe, alții îl pronunță Schiller. Confuzia dnei Logan (poate a doamnei Carmen Bragaru, care a transcris confesiunile înregistrate) și a celor de la ”Scriptor” mă irită și la modul personal, deoarece în primii mei ani de asistenție la Institutul de Medicină și Framacie, (pe atunci IMF) am făcut parte din catedra profesorului Brânzei, iar ședințele de catedră erau ținute chiar la Socola. Spiritul său ironic, finețea aluziilor și delicatețea dialogurilor cu fiecare membru al catedrei m-au marcat și, cred, influențat în deciziile mele ulteriore (de ex. în construirea disciplinei numite pe atunci Economie sanitară). I-am purtat sicriul pe umeri, alături de alți colegi, fiind realmente afectat de moartea sa.

Dar să revin la paseismul promovat de ”Scriptor” și de cei publicați de revistă. La întrebarea doamnei Carmen Bragaru, ”ce scria(ți) în timpul studenției?” (am reformulat eu, mai concis), dna Logan face dovada unui profund paseism mitizant, deloc benefic celor care vor trebui să descopere ei înșiși valorile autentice ale Iașului. Redau acest pasaj foarte semnificativ pentru ceea ce reprezintă bolnava cultură paseistă ieșeană: ”Versuri, desigur. Ce altceva se putea scrie pe străzile Iașului? Acolo filonul liric emană de sub fiecare piatră elevația și melancolia propice pentru a-ți ritma gândurile. Nu de asta venisem? În primele zile după instalarea în căminul facultății, urcam spre Copou și în dreptul Fundației m-am oprit, fără să-mi dau seama, la statuia Poetului care domină tot peisajul. ”Voi afla totul despre tine!”, mi-am spus. Era un pact pe termen lung, dar și o abandonare a pulsațiilor mele lirice în voia acelui ”valurile, vânturile”, reluat obsesiv în ”Dintre sute de catarge”. Nu atât stihul – toți începătorii se lăsau seduși pînă la aneantizare – cât duhul poetului, suflul lui mistic era foarte prezent în locurile prin care treceam zilnic…”. Și, în final, scriitoarea Genoveva Logan își devoalează atitudinea de prosternare față de ”poetul nepereche”, beția de cuvinte ducând, în ultimele două cuvinte (”înalte altitudini”) la un pleonasm demn de cultura actuală a Iașului, evident nesesizat de multiplele echipe care gestionează acest proiect născut aproape neviu: ”Cât înseamnă  mâna de pământ de sub crucea lui Eminescu pe lângă ”universul lui de gânduri” în care respirăm și astăzi la înalte altitudini?”.  Despre boala numită ”eminescianită” – în episodul următor.

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!