liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 388  Marți 23 ianuarie 2018. INTERMEZZO la Jurnal de licean prostuț (116).


Precizare. Conform intenției inițiale, după încheierea acestui ultim trimestru al clasei a X-a, ar fi trebuit să urmeze ultimul trimestru din clasa XI-a, apoi vacanțele anilor de liceu. În acest caz, încheierea jurnalului ar fi chiar cu vacanta care începe pe 15 iunie 1966. M-am gîndit însă să reiau Jurnalul chiar de la primele sale începuturi. Revenirea la perioada de dinaintea liceului și pregătirea pentru liceu va fi o antiteză contrapunctică între începutul diaristicii mele (1 martie 1963) și ultimele însemnări diaristice de la sfârșitul liceului (mai 1967).  Așadar, voi face și eu, împreună cu cititorii, o comparație (fie doar una mentală/ rapidă) între ”a fi elev acasă, cu părinții” și ”a fi elev la internat, cu băieții”. În ce mă privește, evoluția mea ar fi fost – probabil – alta dacă părinții ar fi locuit la Rădăuți, deși aș fi tînjit și eu, cum o fac mulți care n-au trăit la internat, după aventuroasa și tumultoasa viață de internat. Oricum, cei care au citit deja însemnările mele din primele două trimestre ale clasei a XI-a au constatat deja un declin serios în privința poziției mele față de învățătură, declin care a culminat cu eșecul de la admiterea la Filologia din București. Pregătirea pentru admiterea la ”Științe economice” din Iași s-a făcut acasă, în vara anului 1967, cu preocuparea maximă acordată pentru două discipline pe care nu le-am prea agreat în liceu: matematică și economie politică.

Așadar, continuarea transcrierii însemnărilor mele diaristice (nu memorialistice, deși tentația memorialisticii apare mereu, prin observațiile făcute de L.D.) va fi cu trimestrele II și III din clasa a VII-a, petrecute la Școla generală din comuna Grămești, unde tatăl meu era profesor de matematică și mama instructor de ”mîini îndemînatice”. Volens nolens, partea de ”vacanțe” a subserialului de față va începe cu vacanța dintre trimestrele II și III ale claei a VII-a.

Mamei îi datorez îndemnul permanent și insistent pentru lectură (încă din clasele I-IV) și apoi îndemnul de a scrie. Ținerea unui jurnal era aruncarea seminței numită ”plăcerea de a scrie/ compune/ povesti” care, pînă la urmă, conform celor susținute de acad. Eugen Simion, ține de literatură. Mama era o asiduă cititoare – poate și ca o compensare a faptului că nu urmase o facultate, ci doar o școală de meserii. Anticipez puțin și amintesc aici un fapt important: în anii premergători liceului am citit cu mult mai mult (extracurricular) decît am făcut-o în liceu. Transcriind paginile însemnărilor mele din liceu am rămas și eu consternat de cît timp am consumat cu filmele (doar unele meritau văzute) și cu plimbările (excesive în raport cu timpul alocat studiului). Și încă o observație de natură comparativă. În clasele V – VII am avut un prieten, Amariei Vasile, cu care am petrecut majoritatea timpului celor trei ani. Era prototipul și predecesorul viitoarei mele prietenii cu Toader. Interesant lucru, ca și Toader, Vasile a urmat (după absolvirea liceului din Siret) o facultate și o carieră pedagogică, fiind pentru toată viața activă un bun și apreciat învățător în comuna Grămești. Fără să vreau, am trecut (iar) de la diaristică la memorialistică. Personal am încredere mai mare în jurnale (oricum subiective și adesea incomplete) decît în ”Memorii”, fatalmente deformate de întîmplările ulterioare celor la care se face referire.

Asigur cititorii că nu am uitat deloc faptul că am inserat acest Jurnal de licean (prostuț bine) (completat cu un ”Jurnal de viitor licean prostuț”) în tema mare a reflecțiilor pe tema inteligenței și prostiei omenești/ românești. Sigur, este entuziasmant cînd ai profesori deosebit de inteligenți și de dedicați profesiei, dar nu poți trece cu vederea și contrariul acestora, unii fiind doar simpli salariați care cîștigau și ei o pîine. Părerea mea este că profesorii mei de la Liceul nr 2 din Rădăuți erau, în marea lor majoritate foarte dedicați profesiei și foarte competenți. Port și acum în suflet regretul că nu am avut minimul bun simț ca în timpul studenției mele și al vieții active să trec măcar o dată pragul liceului spre a sta de vorbă cu profesorii mei, unii dintre aceștia fiind chiar foarte atenți cu mine (diriginta, profesorul Pop, profesoara Savin de limba rusă, profesorul Zăicescu etc.). Aș putea ”scuza/ motiva” nevizitarea profesorilor mei și a Liceului care m-a format tocmai prin rateul de la București, rezultat contrar ”pronosticurilor” date de profesorii mei, și în special de profesorul Mihai Pop, că voi reuși, acolo, cu brio. Într-un fel, decizia de a publica acest Jurnal este legată și de această insatisfacție personală legată de atitudinea mea față de profesorii mei. Oricum, dacă acest Jurnal va fi citit și de elevi de gimnaziu sau de liceu, sper ca îndemnul meu de a-și revedea profesorii să fie nu doar o tentativă de stimulare a absolvenților de a face un gest de (eventuală) recunoștință, ci și benefică o re-poziționare a lor față de profesori după ce ”corsetul” obligativității atenției și respectului a dispărut.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: