liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive lunare: august 2017

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 238. Sâmbătă 26 august 2017. Înțelepciunea acțiunii eficiente/ Eficiența acțiunii înțelepte/ Acțiunea umană înțelept eficientă. (5)


Motto:  „Cand  ești  mort,  nu  știi  asta – dar îi afectează pe ceilalți. La  fel  și  când  ești prost.” (Philippe Geluk)

Prezentarea cărții lui Tadeusz KotarbinskiTratat despre lucrul bine făcut” este semnată de traducătorul însuși (Ihor Lemnij) și are ca titlu ”Înțelepciunea acțiunii eficiente”, titlu pe care l-am împrumutat și eu pentru acest calup de episoade dedicate înțelepțirii oamenilor. Caracterizarea generală făcută de traducătorul-prefațator al cărții savantului polon(ez) este una care chiar trezește interesul cititorului: ”Această este o carte de înțelepciune” (p. 5). Evident, T.K. este un iubitor de înțelepciune (philo-sophos), un iubitor de cuvinte (philo-logos) și un iubitor de oameni în adevăratul sens al cuvântului (philo-antropos). Fost profesor de filosofie și autor al unui curs de logică (scris la 74 de ani), T.K. este un reprezentant al neoenciclopedismului de esență postmodernă, studiind filologia, filosofia, matematica și fizica dar scriind pe teme de praxeologie, management și economie (domeniile mele de cercetare și profesare timp de peste patru decenii). Pe la sfârșitul perioadei ceaușiste, renumitul chimist ieșean Cristofor Simionescu afirma că ”o știință atinge apogeul doar atunci când ajunge să facă filosofia domeniului său”. Mi-am însușit această afirmație punând-o în practică avant la lettre. De fapt, economia politică era filosofie economică, iar managementul era filosofia lucrului bine făcut. La un curs introductiv de management, ținut în fața masteranzilor de diverse specializări, prezentând conținutul cursului, respectiv Metodologia Scop Mijloc (ca teorie a acțiunii umane eficiente), aud, din prima bancă, unde se instalaseră trei ingineri, un comentariu șoptit: ”uăi, da aiasta-i filosofie! Hai sî ni cărăm!”. Cred că am primit, atunci, cea mai înaltă, sinceră și caldă apreciere la adresa cursului meu: el țintea apogeul, adică filosofarea domeniului.

Câteva cuvinte (eventual câteva episoade) despre cartea lui Kotarbinski se impun: este o carte a unui savant prob și realist, a unui filosof iubitor de oameni și a unui critic subtil al bazelor marxism-leninismului (propunerea sa de a se renunța la considerarea muncilor industriale și agricole drept singurele productive și demne de salarizări mari era scandaloasă pentru anii 60 ai secolului trecut). Probitatea savantului provine din negarea atribuirii către persoana sa a statutului de fondator al praxeologiei (încă mai citim și pe la noi asemenea afirmații). El atribuie acest merit de fondator (și creator al termenului de ”praxeologie”) francezului Alfred Espinas de la Universitatea din Bordeaux care a publicat în Revue Philosophique din Paris, în 1890, articolul ”Technologie generale”. (Dacă în loc de Metodologia Scop Mijloc mi-aș fi intitulat teoria mea ”tehnologie generală” atunci cei trei ingineri masteranzi ar fi aflat că filosofia pe care o predam chiar îi privea și pe ei…). Scria Espinas: ”Arta este mai degrabă un ansamblu de reguli statornicite decît o colecție de inițiative gîndite (…). Nu avem în vedere artele frumoase, ci pe cele practice. Cuvântul ”practică” sugerează termenul de ”praxeologie” pentru a desemna știința despre faptele de acest gen examinate în ansamblul lor, știința despre formele și principiile cele mai generale de acțiune în universul ființelor vii” (apud T.K. op. cit., p. 435). Promotori indirecți ai praxeologiei sunt considerați și H. Fayol (Franța, 1916) și F. Taylor (SUA, 1898). În ordine istorică, alți contributori de frunte la edificarea praxeologiei ca teorie generală a acțiunii umane eficiente este, în viziunea lui T.K. ucraineanul Eugeniusz Slucki (1880-1948), un discipol autodeclarat al lui Edmund Husserl și Bertrand Russel, dar și al geometrului David Hilbert. Al treilea mare contributor la promovarea praxeologiei este rusul A. Bogdanov (1873-1928), cel care propune o nouă denumire domeniului: Tectologie. (un fel de teorie a sistemelor, numită de T.K. teoria evenimentelor). În fine, un al patrulea nume de mare interes pentru întemeierea și dezvoltarea praxeologiei este francezul Georges Hostelet (1875-1960). Contribuția sa este datată 1928. Mă voi opri puțin asupra contribuției lui G.H. deoarece el este un precursor al Metodologiei Scop Mijloc, în sensul că el descrie acțiunea umană în termeni de scopuri și mijloace. Iată cum descrie Kotarbinski contribuția lui Hostelet: ”După părerea lui Hostelet, sîntem înclinați să tratăm cu ușurință condițiile de aplicare a mijloacelor la scopuri, acceptînd indicații formulate într-un mod foarte general, ca și cum un mijloc ar fi putea fi utilizat cu succes oricînd și oriunde. Mai departe, avînd un anumit scop, ne concentrăm toată grija asupra alegerii mijloacelor corespunzătoare și neglijăm nevoia de a ne asigura ca mijloacele să nu producă efecte secundare negative, care pun sub semnul întrebării valoarea întregii acțiuni.” (p. 447). Interesant este că Hostelet nu consideră teoria sa ca fiind praxeologie… Dacă aș fi fost contemporan cu el i-aș fi propus denumirea de Metodologia Scop Mijloc, și sunt sigur că ar fi acceptat-o… Sau cel puțin aș fi avut un interlocutor interesa(n)t.

Traducerea în limba română a cărții lui Kotarbinski s-a făcut după ediția a V-a. Nu știu dacă edițiile anterioare au arătat altfel decât aceasta, dar este frapant pentru mine că T.K. nu amintește nici măcar în treacăt sau la modul critic Școala austriacă de economie (https://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98coala_austriac%C4%83_de_economie) una care a pus la baza gândirii sale economice praxeologia. Epoca de aur a acestei școli a fost între anii 1880 și 1927. Or, în 1927 T.K. avea 41 de ani, fiind în plină afirmare și formare. Faptul că a dat întâietate unor cercetători ucraineni, ruși și polonezi (cu toții din țări cu regimuri socialiste la ora când a fost elaborat !”Tratatul…”) ar putea fi o explicație de natură conjuncturală. Dar o explicație serioasă și certă cu privire la ignorarea (scandaloasă, zic eu) a Școlii de la Viena (o dușmană neîmpăcată a planificării centralizate) încă nu am găsit. Totodată, cred că este inacceptabilă ignorarea de către Murray Rothbard a adevăratelor origini ale praxeologiei: ”Praxeologia este metodologia distinctivă a Școlii austriece. Termenul a fost aplicat pentru prima dată metodei austriece de Ludwig von Mises, care a fost nu numai arhitectul și inițiatorul principal al acestei metodologii, ci și economistul care a utilizat-o în modul cel mai reușit în construcția teoriei economice” (Murray Rothbard, Praxeologie: metodologia Școlii austriece”, în: ”Acțiunea umană. Perspectiva Școlii austriece: Rothbard și  praxeologia”, Ed Institutul European, Iași, 2011, p. 25).

Ca unul care am citit, în anii 70-80 atât ”Tratatul” lui Kotarbinski cât și ”Socialism” a lui von Mises, pot spune că am avut suficiente motive și surse pentru a întemeia Metodologia Scop – Mijloc distinctă de ambele abordări amintite. Ceea ce unea cele două abordări, și pe acestea cu MSM era acțiunea umană ca fapt central și de interes maxim pentru orice construcție teoretică cu consecințe practice imediate. De asemenea, în toate cele trei abordări, Marx a fost cel puțin criticat în unele dintre tezele sale fundamentale (TK îl critica pentru că a segmentat/ separat munca industrială a clasei muncitoare de celelalte munci, la fel de utile; Școala austriacă l-a criticat pentru ideea conducerii planificate de la centru a tuturor activităților; iar eu am pus sub semnul întrebării determinismul istoric și cauzal).

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 237. Vineri 25 august 2017. Înțelepciunea acțiunii eficiente/ Eficiența acțiunii înțelepte/ Acțiunea umană înțelept eficientă. (4)


Cu siguranță, cititorii interesați de aspectele educaționale se vor întreba: dacă politicul, economicul și eticul una sunt, iar dacă cele trei ”discipline” se încadrează în domenii mai largi cum ar fi Praxeologia sau Metodologia Scop Mijloc, cum se împacă aceste noi imagini ale disciplinelor cu curriculumul școlar de azi. Reafirm aici: nu cunosc domeniu mai conservator și mai închistat decât structurile actuale ale educației din întreaga lume. Cele trei formulări din subtitlul serialului pot avea un singur nume: Praxeologia (teoria acțiunii eficiente) sau (cu același conținut) Metodologia Scop Mijloc. Unul dintre promotorii de frunte ai praxeologiei în școli a fost  gânditorul polonez Tadeusz Kotarbinski (1886 – 1981) (https://en.wikipedia.org/wiki/Tadeusz_Kotarbi%C5%84ski)  Am spus gânditorul și nu filosoful, logicianul, pragmatistul, praxeologul și filologul polonez. Unul dintre articolele sale mai importante a fost scris în 1913 (”Schițe practice”, Varșovia), articol care a stat la baza lucrării sale de praxeologie ”Tratat despre lucrul bine făcut” (Lodz, 1955). (În treacăt fie spus, faptul că această excelentă lucrare a fost publicată și republicată în anii regimului comunist, fiind tradusă și la noi în anul 1976, a motivat o ”ziaristă” de la România TV să-l critice pe Klaus Iohannis pentru că a folosit în campania sa electorală un slogan…. socialist: ”lucrul bine făcut”. Este de tot râsul dacă n-ar fi de tot plânsul. Iată linkul cu pricina: http://www.romaniatv.net/gafa-majora-a-lui-klaus-iohannis-a-folosit-un-slogan-socialist_182996.html  Pentru ”fătuca” de la RTV și cuvântul ”eficiență” este, probabil, unul socialist/ comunist, devreme ce se găsea în majoritatea discursurilor politice ale vremii! Sancta simplicitas!). Dar să revin la problema (încă nerezolvată!) a adaptării programei școlare (curriculum) la nevoile vremii. Eu am propus de mulți ani o modificare radicală a curriculei prin care toate disciplinele despre om și acțiunea umană să facă parte dintr-o singură disciplină (numită Metodologia Scop Mijloc sau Praxeologie), dar nimeni nu s-a deranjat măcar să întrebe ”de ce?” și ”cum?”… A pățit-o și Kotarbinski în anii stalinismului victorios. Iată ce scria el în 1960: ”… se poate oare spune cu temei că praxeologia este identică cu știința cunoscută sub denumirea de știința organizării muncii? Consider că s-ar putea spune așa dacă în manualele în care se expune această știință munca ar avea un înțeles de maximă generalitate, ca fiind orice activitate și nu numai munca profesională cu caracter industrial, comercial sau administrativ. Dar nu se întîmplă așa.” (Tadeusz Kotarbinski, Tratat despre lucrul bine făcut, Ed. Politică, București, 1976, p. 299). Același punct de vedere l-am susținut și eu în anii 70, dar stalinismul dominant nu putea accepta topirea clasei muncitoare, conducătoare în stat, fiind noua elită în devenire, în masa mare a tuturor ființelor umane care desfășoară varii activități/ munci…Într-un alt articol din 1963 T.K. scria: ”trebuie creată o teorie pe baza unor cunoștințe care alcătuiesc o înțelepciune, dar care nu sînt încă o știință. O întrebare: la ce folosește praxeologia? Este o întrebare jenantă, căci ea formează un caz particular al întrebării ”la ce este bună rațiunea?”. Nu încape nici o îndoială că practicînd praxeologia, oamenii devin într-un fel mai înțelepți. ” (op. cit. p. 413). Merită să redau aici concluzia filosofului polon(ez) referitoare la rolul Praxeologiei în educarea tinerilor: ”… nutresc speranța că, cu timpul, se va găsi un loc de cinste pentru praxeologie și în programa analitică a școlii de cultură generală, și în special în școlile care pregătesc cadre didactice, căci fiecare învățător și profesor trebuie să fie un propagator al lucrului bine făcut și, ca urmare, trebuie să aibă o pregătire praxeologică. În încheiere, încă un comentariu la un triplet de cuvinte intrate în uz, cuvinte care au devenit o formulă de îndreptare a vieții noastre sociale. Am în vedere lozinca ”lucrului bine făcut”. Ea cuprinde nu numai un apel la eficiență, dar și la mobiluri înalte, de mare valoare socială; ea vizează nu numai precizia și economicitatea, ci și conștiinciozitatea, de exemplu o atitudine conștiincioasă față de îndatoriri. Acestea sînt noțiuni care depășesc sfera praxeologiei, sînt noțiuni de etică și de educație morală și cetățenească. Cultura praxeologică nu epuizează toate obiectivele lucrului bine făcut. Dar ea reprezintă un element esențial al acestuia, căci orice lucru bine făcut trebuie să fie eficient, străin de adaosuri inhibitoare, sensibil la chemările măiestriei.” (op. cit. p. 414). La mai bine de jumătate de secol de la aceste atenționări și îndemnuri, lucrurile sunt aproape neschimbate în această parte a Europei, și nu numai. Ba, s-a întâmplat un lucru și mai grav: a apărut Metodologia Scop-Mijloc (o aplicație a Praxeologiei) teorie care susține că Etica este parte integrantă a corpului de idei care cultivă lucrul bine făcut (cu precizarea că nu am în vedere o Etică normativă, ci una pur parxeologică menită să ducă la eficiență sporită în atingerea scopurilor umane cu mijloace minim necesare).

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 236. Joi 24 august 2017. Înțelepciunea acțiunii eficiente/ Eficiența acțiunii înțelepte/ Acțiunea umană înțelept eficientă. (3)


Finalul episodului anterior arată clar că ceea ce ne interesează sau ar trebui să ne intereseze pe fiecare dintre noi (ca indivizi, comunitate și umanitate) este DOAR (sau, în primul rând) viitorul. Epictet sfătuia astfel oamenii: ”Mai întâi lămurește-te singur ce ai vrea să fii, apoi fă ce trebuie să faci”. (Eu traduc acest dicton în termeni de scopuri și mijloace: mai întâi stabilește-ți clar scopul, apoi vezi ce fel de mijloace îți sunt necesare pentru atingerea lui și acționează în consecință). Evident, mai întâi gândim, apoi făptuim. ”Suntem ceea ce gândim. Tot ceea ce ne reprezintă se naște din gândurile noastre. Prin gândurile noastre noi creăm lumea” (Buddha).

Reamintesc, în context, modul meu de argumentare în privința părților componente ale continuumului trecut-prezent-viitor. Trecutul este de interes pentru noi doar în măsura în care acolo se ascunde cauza relelor de azi și care pot fi înlăturate pentru a obține un bine mâine. Altfel, trecutul nu ne mai interesează pentru simplul motiv că nu-l putem schimba în favoarea noastră. Prezentul este neinteresant pentru noi pentru că în momentul în care am terminat de spus cuvântul ”prezent”, deja acesta este de domeniul trecutului. Așadar, prezentul este fulgurant și durează doar miliardimi de secundă. Studiind ”prezentul” celor care ne înconjoară, deja facem puțină istorie… Rezultă că singura dimensiune temporală care ne interesează este viitorul, respectiv cum vom exista noi în acel viitor pe care ni-l imaginăm și construim. Propensiunea mea pentru viitor (deja o deformare profesională pentru manageri) s-a tradus și prin repetatele mele critici la adresa studierii Istoriei (ca disciplină școlară). Desigur, dimensiunea istorică trebuie cunoscută (vezi tezaurul de înțelepciune moștenit de la antici) dar ea nu trebuie deformată/ interpretată în funcție de interesele fulgurantului prezent și a nemilosului viitor.

Nu am uitat titlul acestui nou calup de episoade dedicate înțelepciunii în acțiune și eficienței așteptate în urma sa. Unii cititori se pot speria de cuvântul ”eficiență” conexându-l strict cu economia, cu investițiile, cu afacerile și cu profitul obținut de ”exploatatori”. În lucrările unor autori celebri (Kotarbinski, Mises, Rothbard, Hostelet etc.) apare mereu această preocupare de a explica/ justifica/ preciza care sunt conexiunile teoriei acțiunii eficiente (praxeologia) cu economia (fie în sensul de a le apropia sau de a le sepra net). Acum, în postmodernitate, distincțiile dintre discipline au granițe simbolice și transparente (așa cum ar trebui să existe între state normale și bine conduse). Eu am forțat puțin nota (și acum cred că am forțat-o insuficient) și am pus semnul ”identic egal” între discipline care studiază societatea: politica, economica, etica și praxeologia și am susținut suprapunerea acestora cu psihologia, sociologia și antropologia. Concret, eu susțin că fiecare persoană (individum) are propria sa politică, propra sa economie, propria sa morală/ etică în fiecare dintre acțiunile sale. Din păcate, sensurile actuale date acestor noțiuni sunt foarte distorsionate (greșite/ incorecte): politica este redusă la ceea ce fac partidele politice, economia este redusă la ceea ce fac oamenii de afaceri, etica este ceea ce scriu profesorii de etică despre normele morale etc. În realitate, politica este apanajul (deopotrivă al) indivizilor, colectivităților și umanității; economi(c)a este apanajul indivizilor, colectivităților și umanității; de asemenea etica este (deopotrivă) apanajul deciziilor individuale, colective și/ sau mondiale. Cu aceste sensuri voi lucra în continuare.

Liviu Druguș      Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 235. Miercuri 23 august 2017. Înțelepciunea acțiunii eficiente/ Eficiența acțiunii înțelepte/ Acțiunea umană înțelept eficientă. (2)


Motto: “Metafizica este un subiect mai mult curios decat folositor” (Charles S. Peirce) În continuarea citatului de mai sus aș adăuga că ”nimic din ceea ce este folositor nu trebuie ignorat: inclusiv cunoașterea metafizică”. Folosul/ utilul nu poate fi, așadar, rupt de reflecția filosofică asupra sensului vieții, a destinului omenirii și a rostului venirii fiecăruia pe lume. Dar dincolo de aceste considerații aș îndrăzni să spun că și plăcerea este utilă (asta ca un răspuns la posibila interogație disjunctivă despre ce este mai important: plăcutul sau utilul?). Și ca să cad (conștient) în filosofări paradoxale aș spune că doar ceea ce este inutil nu este util… Putem să mai medităm și asupra gradelor de (in)utilitate care însoțesc munca lui Sisif, o muncă/ activitate/ acțiune care musai că avea și un dram de rost (ascuns). Iar rostul este dat de percepția fiecăruia asupra vieții/ existenței. Nu întâmplător cei cu preocupări ontologice/ existențialiste au și preocupări de ordin utilitarist/ hedonist. Am constatat, cu o oarecare plăcută surprindere, că mulți gânditori bine cunoscuți pentru pragmatismul lor teoretic au fost interesați de ontologie (teoria existenței). Am parcurs și eu acest traseu teoretic bine împletit și format din interes acut pentru hedonism (teoria fericirii/ a acțiunii plăcute), praxeologie (teoria acțiunii eficiente), utilitarism (teoria acțiunii utile). Arta (gr. techne) ține oare de plăcere sau de utilitate? Răspunsul meu este unul inevitabil postmodern: și-și. Asta pentru că orice plăcere are utilitatea sa. Pentru mulți dintre noi utilitatea și plăcerea sunt ca apa și focul, dar asta provine in multele secole de materialism, perioadă în care ceea ce nu este palpabil, material nu are utilitate. Plusez puțin: foametea ne face să credem că mâncarea este doar utilă, nu și plăcută. Acum, când omenirea este ceva mai relaxată și ieșită de sub spectrul foametei, tendințele spre plăcerile utile sunt mai evidente decât tendințele spre utilitățile plăcute. Apariția regimurilor comuniste s-a produs atât prin folosirea forței cât și prin promisiunea hedonistă a consumului deplin și nelimitat generat de tehnologii puse doar în slujba omului. Comunismul putea fi definit și prin acel mod (colectiv) de viață în care toată lumea va avea ce mânca… Această promisiune neonorată de comunism este onorată cu asupră de măsură de capitalismul avid de îmbogățire prin supraofertă. Această perioadă istorică în care capitalismul a îndeplini visele comunismului se numește consumism. Evident, nici consumismul nu este bun pentru că îngrașă (sau generează boli specifice). Mă opresc puțin pentru a ispira (cu toții) adânc și a vă sugera să ne concentrăm asupra unui răspuns la o întrebare: dacă spectrul foametei a (cam) dispărut, dacă apărarea de frig și de căldură este și ea (oarecum) rezolvată tehn(olog)ic, dacă securitatea persoanelor (prin locuințe) este și ea în bună măsură realizată, dacă prelungirea vieții este deja palpabilă pentru o bună parte a omenirii, atunci merită efortul de a căuta răspuns la întrebarea: de fapt, ce vor oamenii? Evident, fiecare are răspunsul său, dar cel mai probabil (aș sugera eu) oamenii nu știu (exact) ce vor. Cred că nu doar pentru mine, ci pentru majoritatea dintre noi cel mai greu lucru din lume este să știm/ spunem ce vrem. Și asta nu dintr-un moft/ alint oarecare, ci pentru că, într-adevăr a ști (exact) ce vrei înseamnă un lucru de o complexitate enormă: a) să conștientizezi imediat și simultan toată gama cvasiinfinită de stări și lucruri pe care ți le-ai dori; b) din această cvasiinfinitate de stări viitoare să alegi una sau câteva care sunt de cel mai mare interes pentru tine; c) ca să poți alege ai nevoie de criterii de selecție și de ierarhizare pe care să le conștientizezi și să le stăpânești bine; d) alegerea/ decizia de a alege trebuie făcută prin prisma consecințelor (cvasi)infinite viitoare: îți poți imagina consecințele fiecăreia dintre alegerile tale? Apoi, poți imagina care vor fi consecințele declanșate de prima serie de consecințe ale acțiunii tale? Și, nu în ultimul rând, îți poți imagina sau poți evalua care vor fi reacțiile (greu previzibile sau chiar imprevizibile) ale semenilor tăi și apoi ale urmașilor lor? Liviu Druguș Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 234. Marți 22 august 2017. Înțelepciunea acțiunii eficiente/ Eficiența acțiunii înțelepte/ Acțiunea umană înțelept eficientă. (1)


Înțelepciunea definește o capacitate intelectuală superioară inteligenței, după cum inteligența este superioară deșteptăciunii. Surprinzător sau nu, acțiunea umană poate fi catalogată în funcție de cele trei grade de abilitate mentală: deșteptăciune, inteligență, înțelepciune. Definirile celor trei concepte pot stârni controverse sau dispute terminologice, dar ierahizarea lor pare a fi general acceptată. Și tot la nivel general s-ar părea că deșteptăciunea poate fi invocată și utilizată de oricine (desigur, nu în mod permanent!), inteligența pare a fi accesibilă doar celor bine dotați genetic, în timp ce înțelepciunea nu poate fi decât rodul comun al naturii (dota genetică) și culturii (nivelul de pregătire intelectuală/ livrescă). În treacăt fie spus, atributul de ”inteligență” a fost autoatribuit de către serviciile de informații anglo-saxone (fiind vorba despre o activitate care presupune o pregătire intelectuală specială).

Consider că serialul de față nu poate ocoli problema înțelepciunii din perioada ultimului secol, perioadă pe care o consider cea mai contradictorie și mai plină de ”recorduri” în materie de prostie & inteligență. Simpla amintire a faptului istoric că ultimul secol a cunoscut două dintre cele mai proaste conduceri la nivel de state, (respectiv conducerile statelor care au declanșat și amplificat cele două conflagrații mondiale) ar fi suficientă pentru a caracteriza ultimul secol drept record istoric în materie de prostie umană. Am mai spus-o: supremul în materie de prostie omenească îl constituie războiul. În condițiile în care te plângi de lipsă de resurse (materiale îndeosebi) care să te ajute să prosperi, a sacrifica mari cantități de asemenea resurse în speranța unui reviriment economic și politic este, neîndoielnic o formă de idiotism.  În acest joc de orgolii tâmpe au fost mereu angrenate și state/ populații care aveau suficientă înțelepciune pentru a nu declanșa războaie, dar care au fost nevoite să ia parte la război din motive de supraviețuire, respectiv de calcule menite să găsească un optim ale acțiunii/ acțiunilor umane individuale sau/ și colective. Dar tot ultima sută de ani a fost o perioadă de înflorire științifică și tehnologică fără precedent. Din păcate, cu cât vor fi mai grozave descoperirile în materie de cunoaștere, cu atât acestea se și văd puse în slujba consolidărilor militare deja apte de a distruge planeta de un număr de ori. Sigur, nu mai conteză că omenirea poate fi distrusă în totalitate o singură dată sau de mai multe ori. A doua oară oricum nu va mai fi nimeni să poată relua distrugerea planetei…

Pornind de la aceste considerente cred că pot fi utile/ interesante cititorilor mei unele gânduri, idei, concepții, teorii, doctrine, școli de gândire etc. pe tema comportamentului uman apropiat cât mai mult de un optim. Nu pot pretinde că am aplicat consecvent și conștient multe dintre afirmațiile cu rol de sugestie/ sfat/ povață în privința unor comportamente apropiate de optim. Paradoxal, regimurile comuniste și-au motivat/ justificat apariția, dar mai ales reziliența, tocmai pe baza unor ”demonstrații” că noile acțiuni sunt superioare celor deja existente în lume. Mai mult, aderența unor oameni de bună credință la promisiunile sforăitoare ale propagandei comuniste (bolșevice, în esență) s-a datorat iluziei că noile regimuri au găsit  deja OPTIMUL uman în materie de gândiri, simțiri și acțiuni care să ducă la acel BINE dorit atât pentru ei (firesc, în primul rând!) cât și pentru ceilalți semeni. Mai putem oare spera într-o teorie practică care să ajute oamenii să se apropie asimptotic de un ideal căutat de milenii?

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 233. Luni 21 august 2017 Inteligența apreciativă sau renunțarea (aproape imposibilă) la critica depreciativă (4)


Mai zăbovesc, timp de un episod, asupra binomului ”gândire critică – inteligență apreciativă”, dar, de data aceasta, dincolo de cartea ”Inteligența apreciativă” în care s-a făcut un elogiu exagerat la adresa apreciativității/ pozitivității/ ameliorabilității ca soluție panaceu. Am spus/ scris ”elogiu exagerat” pentru a da de înțeles că, în principiu, ideea de a scoate în evidență părțile bune sau care ar putea deveni bune nu-mi este nici străină și nici potrivnică. În fond, actul educațional este un management al relației părinte-copil sau profesor-tânăr, iar în cadrul acestei relații scopurile propuse presupun (dar nu limitează) apelul la mijloace pozitive, încurajatoare, stimulative, dătătoare de speranță și, în unele cazuri, de viață chiar.

Am pornit aceste episoade despre dualitatea ”apreciativ-depreciativ” ca răspuns la observația doamnei Estera Kertesz (sculptor/ artist plastic) pe tema criticii (literare) fără menajamente. I-am dat dreptate deja că încurajările sunt, adesea, punctul forte al unei deveniri altfel latente. Ca să fiu și mai convingător în faptul că am apreciat (pozitiv!) punctul de vedere al prietenei mele virtuale, voi da câteva exemple personale din fragedă pruncie și în lipsa cărora cu siguranță traseul vieții mele putea fi cu totul altul.

Visul (relativ secret) al mamei mele era ca eu să devin scriitor (un model fericit de supraviețuire în anii 50-60). Deși eu abia auzisem despre Sadoveanu și Arghezi, pe când eram în clasele V-VII, mama venea îmbujorată și mă chema de la joacă cu un argument care ține(a), evident, de Inteligența apreciativă: ”Vino repede la radio să asculți emisiunea ta preferată!” (atunci aflam că emisiunea mea preferată era una de literatură…). Altă dată motivul era și mai serios: vino repede că vorbește la radio Sadoveanu/ Arghezi/ Călinescu etc. Apoi eram lăudat că am ascultat și întrebat despre ce a vorbit … (probabil să mă testeze dacă am priceput ceva). La liceu, în clasa VIII-a, la prima lecție de engleză a venit profesorul de istorie și ne-a pus să pronunțăm niște cuvinte. Nu pot uita că mi-a spus că ”ai pronunțat ca un englez”, iar la Bacalaureatul din 1967 profesorul Ioan Grigoraș, șef de comisie, ne-a lăudat pe mine și pe o colegă (devenită ulterior o bună profesoară de engleză la Bacău) spunându-ne: ”tu ai vorbit ca un diplomat, iar tu ca o adevărată profesoară”. Partea proastă în ce mă privește a fost că nu diplomația m-a caracterizat, ci franchețea, sinceritatea, spusul pe de-a dreptul (cu costurile aferente).

Citesc, în aceste zile, Dilema veche, cap-coadă (ca de obicei). Rubrica ieșeanului Codrin Liviu Cuțitaru (C.L.C) este una de tip ficțional-moralizator, cu învățăminte de tras la finalul articolului. În numărul 704 se prezintă un caz dilematic (o dilemă etică) care are două personaje: autorul și medicul său curant/ de familie. Spre finalul carierei medicul se apucă de scris un roman și cere părerea literatului C.L.C.: are sau nu talent literar? Diagnosticul criticului a fost sec și dur (Nu!), iar medicul a murit după cinci ani (nu neapărat din această cauză). Scrie, în final, C.L.C.: ”…setea mea de obiectivitate, manifestată atunci covîrșitor, mi-a lăsat, pînă în prezent, un gust amar pentru care, evident, nu fusesem pregătit. … Ce m-ar fi costat o vorbă laudativă – în care nu credeam – adresată cuiva care mă prețuia în mod autentic? Pînă unde trebuie să meargă verticalitatea noastră în artă? Unde este trasată limita lipsei de compromis în literatură? Iată cîteva întrebări la care nu voi putea răspunde onest niciodată. Pot confirma doar că am rămas cu tristețea de a fi lăsat – măcar o dată în viață – compulsia ”profi” să o ia înaintea umanității din mine” (p. 6).  Nu pot să nu-mi amintesc despre două situații similare în care am criticat doi profesori bine cotați ai universității ieșene: Adrian Neculau și Tiberiu Brăilean (articolele despre ei se află printre cele peste o sută de postări de pe blogul unde apar și aceste episoade din serial). Ambii au decedat la un timp oarecare după ce am scris negativ despre cărțile lor. Evident că am regretat dispariția lor, dar am rămas și cu neîmplinirea/ insatisfacția – la fel ca și medicul curant al lui C.L.C. – că niciunul nu a încercat să se apere, să se explice, să contraatace chiar. Nu știu cum o fi prin alte părți, dar cred că orgoliile exagerate, hipersensibilitatea, lipsa de comunicare/ dialog, dar și lipsa de diplomație a unor critici prea critici ne omoară încet-încet…

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 232. Duminică 20 august 2017 Inteligența apreciativă sau renunțarea (aproape imposibilă) la critica depreciativă (3)


Nu pot trece la descrierea ceva mai detaliată a inteligenței apreciative fără a constata și unele asemănări dintre această metodă de management și Metodologia Scop Mijloc (MSM). În primul rând, viziunea triadică a autorilor (exemplul scaunului cu trei picioare), apoi accentul pus pe viitor (nu pe trecutul ce nu mai poate fi schimbat și nici pe prezentul care înseamnă doar cât ai clipi din ochi). De asemenea, și autorii cărții invocă urmărirea unui scop și adecvarea unei metode de atingere a acestuia. Fără a pretinde că MSM este cea mai cea mai, că este supremul suprem, îndrăznesc să afirm aici că MSM are atuuri mai bune, mai clare și mai realiste în comparație cu Inteligența apreciativă. La nevoie pot detalia aceste plusuri.

 

Inteligența apreciativă are trei componente, ne spun autorii: a) redefinirea cadrului sau reîncadrarea; b) aprecierea elementelor pozitive și c) sesizarea modului în care poate să evolueze viitorul pornind din prezent (p. 7). Primul autor (emigrat în SUA în 1987) era obișnuit cu ”cultura critică” respectiv cu faptul că ”indicarea hiatusurilor și a deficiențelor din idei poate duce la îmbunătățirea acestora”, dar a observat că ”o cultură care duce la redefinirea ideilor altora ca lucruri posibile duce la descoperiri și concepte și mai originale, și mai rapid generate” (p. 13). Dacă așa ar sta lucrurile, spiritul critic – cel care separă grâul de neghină – ar trebui abandonat și înlocuit cu concursuri de idei novatoare care să ducă la câștiguri financiare mai mari. Cred că se pot găsi nenumărate exemple care să probeze valoarea atât a gândirii critice, cât și a gândirii apreciative. Mai mult, cred că există culturi predispuse spre atitudine critică (evreitatea) și culturi predispuse spre toleranță și stimulare pozitivă (America îndeosebi). A schimba paradigma unei culturi nu se face nici printr-o carte, nici prin cursuri universitare și nici prin decrete-legi. Este nevoie de șocuri existențiale (culturale, materiale, militare etc) care să reorienteze gândirea și cultura populației dintr-un areal oarecare. Demersul celor doi autori pare a fi destul declar (ca intenție): ”Inteligența apreciativă cuprinde în ea capacitatea de a aprecia oamenii, de a observa și de a scoate la lumină valoarea ascunsă din alții și de a vedea dincolo de stereotipuri” (p. 15). Deduc de aici că demersul celor doi autori este unul esențialmente educațional și pedagogic, și mai puțin organizațional/ managerial. Filosofia care stă la baza acestui demers este un ”optimism realist” (p. 16) pe care autorii îl iau ca punct de plecare în aplicarea metodei lor.

 

Odată cultivată inteligența apreciativă, aceasta va genera la oameni patru calități: a) stăruință; b) convingerea că propriile tale acțiuni contează; c) toleranță în fața incertitudinilor și d) reziliență de nezdruncinat (adică adaptabilitate la situații grele). Nu voi intra în detaliile și schemele de antrenament mental propuse de autor, dar concluzia mea este una nu foarte favorabilă Inteligenței apreciative: această tehnică de reformatare a minților oamenilor pentru a face din toți oamenii de pe planetă investitori și oameni de afaceri de succes ține mai mult de ceea ce cu toții numim propagandă. Propagând în mințile oamenilor unele idei (cele patru calități de mai sus fiind asemănătoare cu cele pe care le cultivă școlile militare și instructajele pentru supraviețuire) în mod firesc vor trebui dislocate altele. Mai mult, adoptarea acestui stil de gândire (unul mai agresiv decât presupusa agresivitate a gândirii critice) se bazează pe o mare doză de ipocrizie: în numele iubirii față de oameni și a viitorului mai bun pentru ei, o persoană sau o instituție își va promova interesele până la capăt și cu orice preț. Inteligența apreciativă nu este decât o tehnică psihologică de automotivare și de îndârjire în atingerea unor scopuri declarate drept ”bune” pentru toți. Cine cunoaște Metodologia Scop Mijloc poate observa că MSM este un instrument managerial mult mai folositor.

Liviu Druguș   Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 231. Sâmbătă 19 august 2017 Inteligența apreciativă sau renunțarea (aproape imposibilă) la critica depreciativă (2)


Exemplul cu care autorii vor să convingă cititorii că pozitivitatea colaborării este mai benefică decât negativitatea concurenței este acela al unei noi așezări omenești (de mare succes!) construită în deșert de către un mare investitor israelian și care a avut la bază crearea echipelor mixte: un arab urmat de un evreu (în această ordine!). ”Secretul” succesului consta în faptul că arabii și evreii erau deopotrivă (co)interesați în a coopera pentru creșterea veniturilor/ profiturilor. Inițiatorul acestui proiect a numit așezarea ”un kibbutz capitalist”. Cu alte cuvinte, un socialism pe baze capitaliste, idee care a existat și în dictaturile comuniste care s-au văzut, în final, sufocate de lipsa pieței (piață care lipsea atunci chiar într-o și mai mare măsură și economiilor capitaliste). Această filosofie ține de o perioadă deja încheiată: desființarea socialismului ca sistem social mondial. Kibbutzul capitalist de care vorbea David L. Cooperrider, prefațatorul cărții, a fost demarat după 1985, adică imediat după venirea la putere a lui Gorbaciov în URSS (fapt nemenționat în Prefață). Porumbeii păcii mondiale cu aripi sovieto-americane au zburat, cu mai mult sau mai puțin folos, până la venirea lui Putin la putere și acutizarea conflictelor ruso-americane și ruso-europene. În lipsa unui ”cer senin” politic în lume, colaborările deja bat în retragere, iar competițiile se intensifică văzând cu ochii. După venirea lui Trump la Casa Albă, a mai vorbi despre cooperare în lume seamănă cu o utopie demnă de naivi autentici. Primul autor al cărții (T.T.) descrie inteligența apreciativă ca fiind acea ”abilitate sau capacitate de a reconsidera realitatea, astfel încât să poată scoate la suprafață tot ce este mai bun în ceilalți și în mediul care ne înconjoară” (p. xx). Chiar din această primă definire se vede slăbiciunea modelului propus: nedefinirea ”binelui” (un concept foarte relativ ce frizează absolutul). A căuta ceva ce nu are cum fi definit precis este deja a juca la ruletă. Mai mult, autorii nu-și propun să extragă acel ”bun” din actorii înșiși ai procesului economic, ci din …. ceilalți! Bună treabă! Stoarcem ”bunul” din aproapele nostru, ni-l însușim și declarăm toată lumea câștigătoare și fericită! Poate aceasta este rețeta de ”succes” adoptată de România liberă atunci când a extras din Claudiu Pădurean darul său cel mai de preț: capacitatea de a minți, de a improviza și de a juca două trei sentimente și realități românești actuale (patriotismul bine cultivad de ceaușism, ignoranța bine cultivată de sistemul de educație, credulitatea bine cultivată și promovată în campaniile electorale). Mai clar: în loc să-l dea afară pe ziaristul mincinos și promotor de neadevăruri, să-l blameze depreciativ adică, redacția – care dispune evident de o bună inteligență apreciativă – l-a lăudat (apreciativ) și l-a premiat pentru numărul de like uri obținute (ceea ce înseamnă că o parte dintre cititori au citit și una-două dintre reclamele dinamice care îți intră în ochi la final de articol). Dacă scrii, de exemplu, despre o icoană făcătoare de minunății care poate fi trimisă și ramburs doritorilor, atunci înseamnă că afacerea numită ”România liberă” va prospera, iar poporul va tâmpi și mai mult (ceea ce, iarăși, este un lucru bun pentru afaceri pe termen scurt, căci pe termen lung majoritatea românilor vor fi emigrat deja de mult, sau au murit fericiți că românii sunt deștepți și demni de premiul Nobel). Utopismul celor doi autori (formulat în acest caz doar de primul) atinge cote impresionante când citim că și ”politicienii … pot să redefinească provocările și să le considere oportunități, pot să caute posibilități inerente sistemului, dar care nu au fost încă recunoscute sau utilizate, și pot să construiască plecând de la binele colectiv al cetățenilor” (p. xxiii). Citatul putea fi semnat foarte bine de Ceaușescu sau de Iliescu, mai ales dacă adăugăm și această concluzie hiperoptimistă: ”vom construi comunități mai puternice și o economie mai sănătoasă. Pe scurt, ne vom clădi un viitor mai bun.” (ibidem). Aplauze prelungite, furtunoase!

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 230. Vineri 18 august 2017 Inteligența apreciativă sau renunțarea (aproape imposibilă) la critica depreciativă (1)


Se dedică aceste episoade despre inteligența apreciativă doamnei Estera Kertesz, o adeptă bine motivată a stimulării pozitive a oamenilor și o persoană foarte reticentă față de utilitatea criticii directe și fără menajamente.

Cred că iar am acordat, în ultimele episoade, mai multă atenție prostiei omenești (îndeosebi în dulcea și nedureroasa variantă autohtonă). Asta în detrimentul cunoașterii mai bune a inteligenței umane în general, cea care poate face viața noastră mai lungă și mai suportabilă. Până omenirea va ajunge în etapa când inteligența umană va contribui la fericirea cvasigenerală a speciei mai este de așteptat, dar … să nu disperăm. Gândirea pozitivă și apreciativă va scurta această distanță cu câteva milenii bune 🙂

Un mesaj optimist și optimizant îl transmite cartea ”Inteligența apreciativă. Cum să descoperi calitățile de la temelia creativității și succesului” scrisă de Tojo Thatchenkery și Carol Metzker (2006, San Francisco; 2008, București). Se precizează de la început că fiecare este inteligent în felul său și în domeniul pe care îl cunoaște mai bine. Mai exact, există foarte multe feluri de inteligență (”lingvistică, non-lingvistică, muzicală, spațială, somato-cinetică, spirituală, intrapersonală, orientată spre alte persoane sau către sine”, p. xiii). Rețetele generale și exagerat de generoase despre cum să devii inteligent/ fericit/ slab/ gras/ campion etc. în zece sau mai mulți pași pot fi lecturi interesante, dar nu și pentru oamenii care posedă măcar un dram de inteligență. La lista (incompletă) de tipuri de inteligențe posibile se adaugă, acum, și cea apreciativă, evident cea mai bună dintre toate, în viziunea autorilor, una care le presupune pe toate celelalte la un loc și valorează mai mult decât atât. Asemenea autoaprecieri ar trebui să fie un motiv de reflecție pentru toți autorii care își anunță obiectul studiului lor ca fiind supremul supremului și ofertantul universal de soluții câștigătoare. Dar dincolo de acest minus (de înțeles oarecum, din motive financiare, de marketing adică…), cartea și tema propusă merită interes și atenție.

Subtitlul cărții (unul care rezumă excelent întreg conținutul acesteia) este: ”Seeing the Mighty Oak in the Acorn” / ”Să vezi într-o ghindă stejarul falnic”. Varianta românească a subtitlului este, zic eu, mai puțin metaforică, dar mult mai comercială decât originalul: ”Cum să descoperi calitățile de la temelia creativității și succesului”). Formula ”Să vezi într-o ghindă stejarul falnic” este comparabilă și chiar identificabilă cu altele, mai mult sau mai puțin vehiculate: ”să vezi în prezentul imediat, viitorul dorit”, ”să gândești pozitiv”, ”să vezi în blocul de piatră statuia” (Michelangelo), ”să vezi un posibil scop final dintr-o sumă de mijloace existente sau posibile de atras” (Metodologia Scop Mijloc), ”lasă imaginația să lucreze și vei fi mirat de cât de creativ poți fi”, ”unde imaginație nu e, nici rezultate dorite nu pot fi”, ”distrugere creatoare” (Shumpeter, după modelul biblic), ”seeing the end in mind/ să ai mereu finalul în minte” (Covey) etc. Totuși, comparația cu ghinda de (viitor) stejar are cel puțin o limită: genetic vorbind, din orice ghindă sănătoasă poate răsări un stejar care poate crește falnic, fără vreun efort particular. Dar din orice idee sănătoasă nu va ieși o realizare falnică decât cu multă trudă și tenacitate. Conchid că subtitlul românesc este mai realist și mai aplicativ decât originalul.
Liviu Druguș
Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 229. Joi 17 august 2017. Prostirea prin presa prostituată și tot mai prost situată (8)


În încheierea analizei dedicate unui articol prost scris și prin care autorul (Claudiu Pădurean) comunică destule prostii cititorilor săi, întru ușoara și rapida lor prostire, dar și întru a sa proprie preamărire (inclusiv financiară), încerc unele posibile explicații și concluzii. Criticile mele (referitoare la faptul că Roegen nu este chiar un necunoscut în România, că nu există nicio dovadă referitoare la propunerea ca NGR să primească Premiul Nobel pentru economie și că ”Limitele creșterii”/ ”Limits to Growth” nu are nimic în comun cu savantul român de cetățenie americană) ar trebui să nască o minimă replică din partea autorului și/ sau a conducerii ziarului ”România liberă”, dar și din partea asociațiilor profesioniștilor din presă. Evident, nimic din toate astea nu se va întâmpla pentru că – vor zice nu doar cei vizați, dar și cititori ai acestor rânduri – trăim în țara noastră și asta explică totul (adică, las-o moartă că tot n-o mai învie nimeni devreme ce merge și-așa). Asociațiile de jurnaliști se bat și pentru libertatea de a emite orice opinie (chiar dacă opinia emisă este o prostie, un neadevăr sau o manipulare ieftină) în numele libertății presei. OK, dar înseamnă oare asta că breasla jurnaliștilor nu ține chiar deloc la demnitatea ei?

 

Pentru că afirmațiile mele (cele trei reamintite mai sus) sunt nu doar grave, ci și lăsate fără răspuns, încerc să găsesc posibile explicații/ justificări  în favoarea autorului Claudiu Pădurean, dar cu câteva mici condiții. Iată-le:

 

  1. Afirmația despre faptul că NGR este (aproape) necunoscut se bazează ferm pe un sondaj de opinie aplicat pe un eșantion reprezentativ pentru întreaga populație a României. Dacă rezultatele obținute arată clar și irefutabil că NGR este (aproape) necunoscut în România anului 2017, atunci evident că C.P. are dreptate și nu eu.
  2. Dacă Departamentul de Investigații al ”României libere” a obținut, prin mijloace specifice, informația de la Banca Suediei (cea care acordă acest premiu asimilabil Premiului Nobel. cel acordat de Fundația Nobel) că Nicolae Georgescu-Roegen a fost propus pentru obținerea acestui premiu în anul xxxx, propunere făcută de yyyy, alte persoane nominalizate fiind zzzz, dintre care s-a optat pentru ZZ pentru următoarele merite…, atunci jurnalistul C.P. este cel care are dreptate să afirme că savantul româno-american a fost propus pentru Premiul Nobel, iar eu m-am grăbit cu criticile mele neîntemeiate.
  3. Dacă Clubul de la Roma (cei 100 de savanți care alcătuiesc acest select Club mondial, printre care și Mugur Isărescu) recunoaște că lucrarea ”Limitele creșterii” este opera savantului Nicolae Georgescu-Roegen și nu al unui colectiv format din patru persoane în frunte cu Dennis L. Meadows & Donella H. Meadows, atunci eu sunt în gravă eroare, iar jurnalistul Claudiu Pădurean trebuie lăudat pentru că a restabilit adevărul istoric după 45 de ani în care toată lumea a vorbit/ scris drespre Raportul Meadows și nu despre Raportul Roegen.

În cazul în care cele trei condiții nu sunt îndeplinite, atunci înseamnă că cele peste 136 de like uri primite de articol pe internet sunt o confirmare a ignoranței cvasigeneralizate care caracterizează în bună măsură electoratul român și care permite oric(ăr)ui (ziarist) să afirme orice fără să aducă vreo dovadă concretă. Așadar, prostia nu este întotdeauna ceva care ne face să zâmbim/ râdem, ci este un serios semn că lucrurile merg la noi într-o direcție foarte tristă.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!