liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei și inteligenței românești (episoadele 141 – 160)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 141(CXXXXI) Duminică, 21 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 16)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Havel n-a eșuat, dar sună ceasul retragerii” pp. 30-32: ”Cred că Stelian Tănase are dreptate – vremea noastră, a scriitorilor și artiștilor angajați în politică, a început să treacă. Nu pentru că Havel ar fi eșuat, cum crede Stelian, căci Havel nu a eșuat. Misiunea lui era să asigure tranziția lină, fără convulsii majore, fără violențe inutile și fără riscul alunecării în trecut, de la comunism la democrație. Havel și-a încheiat misiunea și a lăsat locul liber fiindcă nu era un politician și, deci, nu iubea puterea. S-a întors acolo de unde a plecat – mai puțin pușcăria -, adică la masa lui de lucru și la berăriile în care-i plăcea să discute cu prietenii. (…) Aproape oricine va fi președintele unei țări, de altfel lumea e plină de președinți, însă Havel este unic. (…) Vremea noastră trece nu pentru că Havel ar fi eșuat, ci pentru că a venit ceasul profesioniștilor, al acelora care iubesc politica în sine – nu ca o activitate compensatorie pentru neîmplinirile din alte domenii, pentru că politica trebuie evitată de neterminați. Ea nu e nici pentru pentru cei care au funcționat ca ”înlocuitori”, ca surogate menite să suplinească lipsa veritabililor oameni politici. Trebuie să recunoaștem că noi am intrat în politică nu din vocație, ci pentru a nu lăsa toate locurile libere foștilor activiști sau rataților resentimentari. Politica este însă o profesie ca oricare alta și cere, prin urmare, pe lângă înclinații, și o oarecare competență în domeniu, o anumită profesionalizare. E nevoie deci de politicieni profesioniști și e regretabil că apariția lor e doar într-o fază incipientă. (…)  Nu există democrație în absența politicii. Să nu uităm că România a mai trecut printr-o astfel de criză a ”scîrbei față de politică” în anii 30 și totul a culminat cu seria celor patru dictaturi încheiată în 1989.  (…) Pînă la urmă, nici puterea noastră a ”celor fără de putere”, ca să mă întorc la Havel, nu e chiar neputincioasă. Avem la dispoziție votul, ironia și, la nevoie, nesupunerea civilă și chiar revolta. Cum s-a mai văzut, nu există tiranie care să reziste  acestor arme – folosite succesiv sau cumulate. În fond, nu există neputincioși, ci numai oameni care nu știu să-și folosească puterea. Sau nu vor. Iar cine iubește tirania, liber este să o suporte!”.

 

L.A. îl contrazice, din nou, pe Platon, afirmând clar că o clasă politică nu poate fi formată doar din oameni care nu vor să conducă, din neprofesioniști ai politicii. Intelectualul Havel și-a făcut datoria pe care și-a asumat-o, dar a avut înțelepciunea de a se retrage la timp. În fond, clasa politică a oricărei țări este flancată de două extreme: de unii care nu vor să plece sub nicio formă din posturile deținute (deși ar trebui) și alții care anunță că se retrag (deși nu ar trebui), lăsând locul primilor sau celor ”căldicei” care intră temporar în politică din varii motive: să-și salveze o rudă de pușcăria iminentă, să se mai căpătuiască material, să-și vadă numele în mass media, să demonstreze cuiva că este ”potent” sub raport social. Per ansamblu, extremele sunt pline de proști (care nu fac ceea ce ar trebui să facă), iar miezul clasei politice este format din proști politicieni, indivizi împinși în față de varii ”organizații”/ ”confrerii”/ ”sindicate” etc., dar care sunt, de fapt păpușile vizibile, în timp ce sforarii din culise culeg grosul profiturilor și avantajelor. Un exemplu de prosteală intelectuală este, după mine, USR – o formațiune politică fără ideologie și doctrină, fără o strategie clară și larg împărtășită de chiar membrii ei. Scriitori, profesori, artiști sau alte categorii de intelectuali au declarat că s-au înscris în campania electorală sub sigla USR la ”presiunile imposibil de oprit ale unor prieteni” (?!). Adică, ei sunt tocmai platonicienii care, deși nu își doreau deloc puterea, au acceptat-o. Iar rezultatul se vede. USR iștii ieșeni (politicieni neprofesioniști) strălucesc prin lipsa totală din viața politică reală, cu gândul doar la pensiile nesimțite care îi așteaptă.

 

Liviu Druguș,   Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 142 (CXXXXII) Luni, 22 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 17)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39:”  1. (…) Este limpede, sper, că nu confund pe intelectual cu deținătorul unei diplome de studii superioare. Studiile n-au nici o legătură cu intelectualitatea, care relevă doar capacitatea insului de a pune întrebări, de a pune sub semnul întrebării, de a se îndoi și de a-și exprima îndoiala și opoziția. Nu va trebui deci să confundăm intelectualul nici cu tehnocratul, care-și transformă capitalul de competență în putere, nici cu intelocratul care cîștigă putere prin valorificarea prestigiului. Eu sînt un intelectual pentru că refuz să procedez la aceste metamorfoze ale capitalului sau, mai degrabă, pentru că sunt incapabil – ne-în-stare – să fac acest lucru.”. (p. 33)

 

Precizare: L.A. vine cu aceste șlefuiri finale de finețe pentru că i s-a părut că textul inițial al acestei spovedanii este insuficient de clar. Le voi trata separat, pe cele 12 puncte, tocmai pentru plusul de claritate pe care îl aduc. Desigur, le voi comenta sau le voi completa cu propriile mele spovedanii.

 

Întru totul de acord că nu se pune semnul egal între ”studii superioare” și ”intelectual”. Eu am adăugat la această afirmație și faptul că studiile oficiale însoțite de diplome pot lipsi cu desăvârșire din descrierea a ceea ce este un intelectual. Cunosc autodidacți bine instruiți, care au citit biblioteci întregi fără a avea studii (superioare), dar nu cantitatea lecturilor a contat în includerea lor în tagma intelectualilor, ci, cum spune L.A., capacitatea lor reală de a manifesta spirit critic, discernământ axiologic și puterea de a afirma ceea ce gândesc. La adfirmația lui L.A. că ”studiile n-au nici o legătură cu intelectualitatea” aș completa și aș spune/ scrie că ”studiile proaste/ prost făcute n-au nicio legătură cu intelectualitatea”. În această ultimă caracterizare a mea se încadrează aceia pe care lumea îi numește cu drăgălășenie ”proști cu diplomă” și atât. Aș mai adăuga aici (nu este pentru prima dată când scriu asta): studiile superioare nu asigură nici calitatea de ”inteligent” sau de ”înțelept”. Din mulțimea acestor absolvenți de varii facultăți se extrag submulțimi ca: proști făcuți grămadă, prostuți/ naivi, tupeiști cu ștaif, isteți, bine pregătiți/ cunoscători și atât, inteligenți și înțelepți. Relativitatea acestor categorii este aproape evidentă. Virgil Ostapovici (un cititor discret al acestui serial) mi-a atras atenția că putem vorbi despre ”cei mai inteligenți dintre proști”, la fel de bine cum putem vorbi despre ”cei mai proști dintre inteligenți”, fapt care asigură dificultatea discernerii între cele două categorii. Și pentru că am invocat deja un cititor (am scris în anii 80 despre cititorul-coautor, iar acum am exemple concrete), iată și opinii ale unor potențiali cititori ai serialului, opinii pe care le las spre comentare altor autori-cititori. Vyo RL scria pe 17 mai, pe FB: : ”Vanitatea, orgoliul, trufia, aroganta, obraznicia, indecenta, infamia, licentiozitatea, nesimtirea etc., sunt tonuri ale unei singure culori: prostia. Atentie, opusul prostiei nu este inteligenta. Nici abilitatea intelectuala. Ci INTELEPCIUNE. Asta presupune ONESTITATEA. Deoarece incumba MOTIVATIA. Iar motivatia angajeaza SINCERITATEA sau FALSITATEA.”. Închei cu o altă observație (malițioasă, recunosc) culeasă și redată circuitului public prin intermediul Facebook ului: „Înainte de facebook, doar familia ta știa că ești idiot”. Îmi asum, în continuare, riscul și voi lăsa lumea să mă cunoască așa cum sunt…

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 143 (CXXXXIII) Marți, 23 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 18)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”2. ”Mai comic mi s-a părut faptul că respectiva ”prostie” a lui Platon e rostită, adesea, cu emfază culturală, de oameni politici ce mi se păreau serioși.” Așa cum unii intelectuali practică amatorismul politic, există și oameni politici cărora li se pare de bon ton să-și asume o aură intelectuală, o ”platoșă” culturală. E aceeași stranie amestecare a domeniilor. Bineînțeles că nu doresc niște oameni politici inculți sau imbecili, bineînțeles că sunt preferabili politicienii instruiți și inteligenți, dar despre altceva este vorba (…). Amuzant este să vezi că politicienii noștri, cu cît sînt mai inculți, cu atît fac mai mult caz de cultură. Această maimuțăreală culturală a și făcut ca o ședință a Parlamentului nostru să fie relatată, într-un important cotidian, sub extraordinarul titlu ”Parlamentul – între Erasm și marasm”. ” (p. 34).

 

Reamintesc cititorilor că L.A. face, în aceste note finale, un fel de comentariu asupra celor scrise anterior. Procedeul are sens dat fiind că, adesea, după ce am emis niște gânduri în spațiul public, ne vin în minte nuanțe mai clare ale acelor gânduri. Așa se explică (în cazul cărților) edițiile revăzute și adăugite. În cazul de față, L.A. își consolidează gândurile inițiale cu exemple… exemplare. La minunatul titlu ”Parlamentul între Erasm și marasm”, se mai pot adăuga sute de exemple de politicieni inculți joviali care dau lecții de filosofie, garantează cu autoritatea lor morală proiecte mărețe și neviabile etc. Becali și Vanghelie păreau unici. Pentru că prostia este ubicuă și eternă nu se putea să nu avem – în fiecare nou Parlament – bufoni de tot râsul care confirmă cele spuse de L.A.

 

Marcel Iureș, inteligentul autoironic, descrie cu umor comportamentul prostesc al celor care vor să o facă pe inteligenții/ culturalii din noua lor poziție de putere (exemplul său personal fiind imposibil de contestat): „Când sunt prost, când dau dovadă de prostie, sunt foarte trist o zi întreagă. Ca orice om şi eu cad în iluzia asta, că nu poţi să fii prost, că am citit şi eu atâtea cărţi, mi-am făcut şi eu un vocabular… Dar am momente de prostie abisală, când nu mai evoluez, când am pretenţii să mă exprim doar eu, să tacă toată lumea, să dau lecţii… Atunci se deschide uşa de la prostie. E o tristeţe fără margini…” (via Gigi Ghinea). Iluzia puterii (omnipotența) este sora geamănă a iluziei cunoașterii (omnisciența). Îmi amintesc despre primul Parlament al României de după trecerea de la ceaușism la gorbaciovism (Parlament din care am demisionat chiar înainte de a fi validat). Ca ziarist participam, la Iași, la conferințele de presă ale noilor deputați și senatori. Tema zilei era, desigur, economia: trecerea de la economia planificată, de stat la economia liberă, de piață. Întrebat de un ziarist care este propria sa viziune în legătură cu metodele de privatizare, un proaspăt deputat (cu studii serale) a încercat un răspuns chinuit, după care s-a luminat la față și a răspuns, înalt filosofic: ”nu are rost să vă explic viziunea mea. Avem specialiști, economiști bine pregătiți care vă pot oferi un răspuns competent” conchise deputatul, rostind numele meu, deși eu eram acolo în calitate de ziarist, nu de ”competent economist”. Ca să nu mai spun că ”viziunea” mea era de sorginte poloneză (terapia de șoc) și nu cea a ”temporizării” iliesciene până se adopta câte o lege care să fie pe placul și în folosul unor grupuri de interese ad hoc formate. În acest caz, s-au dovedit a fi corect formulate așa numitele legi ale informației: 1. Informația pe care o ai nu este cea pe care o dorești; 2. Informația pe care o dorești nu este cea de care ai realmente nevoie; 3. Informația de care ai realmente nevoie nu este cea pe care o poți obtine.4. Informația pe care o poți obține costă mai mult decât poți să plătești.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 144 (CXXXXIV) Miercuri, 24 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 19)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”3. ”Ca la orice om de aparat, care s-a visat decenii în șir în postura Șefului Suprem, pe post de Big Brother”. În general, sistemele totalitare promovează tipul liderului ca părinte: ”Tatăl patriei”, ”Tătucul popoarelor” etc. În sistemul comunist, acest lucru a fost pus cel mai pregnant în evidență. De aceea, în raport cu liderul suprem, ceilalți membri ai aparatului dezvoltau un complex oedipian, ei visau ”uciderea Tatălui” și propria substituire în respectiva poziție. Deosebit de alți lideri comuniști, Ion Iliescu a practicat nu doar ”uciderea simbolică” a Tatălui, ci chiar pe cea reală. De aceea, întreg comportamentul său de după ”asasinarea Tătucului” – și de înainte, de altfel – este psihanalizabil. De altfel, Domnia Sa dezvoltă și comportamentul invers. Pe Petre Roman, care l-a ”trădat”, îl urăște ca pe propriul fiu neascultător, iar în raport cu segmentul populației care îl contestă dezvoltă un comportament de ”tip Lăpușneanu” în versiunea lui Negruzzi: ”Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau pe voi, și mă voi întoarce au cu voia au fără voia voastră”. Interesul popoarelor este să aibă conducători normali, nu victime ale celor mai felurite complexe.” (pp. 34-35)

 

Aparatchik ul Ion Iliescu a fost (este?) mâna lungă a lui Gorbaciov peste România. Asasinul moral al dictatorilor Ceaușescu a fost Gorby și sistemul instaurat/ consolidat de el. I.I. a fost doar executantul docil, obișnuit să fie prieten cu cei mari pentru a ajunge și el mare. După ce a intrat în grațiile cuplului prezidențial a văzut și faptul că mai mult de secretar județean nu putea ajunge. Atunci a răspuns pozitiv la propunerea lui Gorby de a ajunge șeful partidului și statului pentru ca URSS să aibă din nou RO ca aliat fidel. În 1990, se vorbea despre I.I. ca despre conducătorul RO în următorii 30 de ani (au mai rămas doar trei ani pentru ca profeția să fie împlinită). Dacă URSS nu se sufoca (cu tot cu Gorby), reinstaurarea terorii ”comuniste” era un fapt firesc. Doișiunsfertul creat de I.I. pentru propria sa victorie deplină și definitivă asupra ”reacționarilor” care veneau să ”vândă” țara Occidentului este încă un subiect de studiat (la fel de util ca și deconspirarea colaboratorilor Securității). Paternalismul de care vorbește/ scrie L.A. este, de fapt varianta soft a adevăratelor descrieri ale ”conducătorilor supremi”: dictatori, tirani, monarhi militari. Am pus ”comunism” în ghilimele. Utopia ”comunistă” a rămas doar în cărți. În realitate, a existat doar o dictatură a unor oligarhi setoși de putere care au vorbit în numele săracilor (populiști avant la lettre). Deci este preferabil să vorbim despre dictatura feroce, de tip medieval/ feudal în loc să acredităm ideea că ”comunismul” chiar a existat (sau că a fost o aplicare greșită  a socialismului/ comunismului științific, aplicare ce ar trebui, eventual, reluată cu evitarea… unor mici erori!). L.A. îngustează nepermis aplicarea psihanalizei la studiul devenirii dictatorilor. Mai mult, psihanaliza ar trebui, aici, înlocuită cu psihiatria. În rest, orice ins este psihanalizabil. Inducerea modelelor freudiene nu ajută la nimic; cel mult poate facilita găsirea unor scuze/ explicații/ justificări pentru cei doi tirani și acoliții lor: erau cu capul sărmanii… Comică mi se pare încercarea lui L.A. de a fi/ rămâne elegant până la capăt, numindu-l pe apartchik ”Domnia Sa”. Cu așa mănuși fine, dictatorii reali sau in potentia vor prolifera nestingheriți. De asemenea, compararea aparatchik ului bolșevic I.I. cu Lăpușneanu nu mi se pare utilă/ rezonabilă făcând din politicianul bolșevic un personaj literar-istoric demn de memoria poporului. Filiera Iliescu-Năstase-Ponta-Dragnea amintește amar de tristele vremuri.

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 145 (CXXXXV) Joi, 25 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 20)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”4. Cu onestitate, a trebuit să-mi răspund că am dat suficiente probe de curaj….”. Așa cum sună fraza lucrurile par foarte simple – ele sînt însă infinit mai complexe. Nu din curaj am acționat – sau nu în primul rînd din curaj. Îmi era rușine de mine însumi, de prietenii mei care aveau încredere în mine și care-mi epuizaseră rapid tirajele – mediocre, e adevărat – la primele două cărți. În al doilea rînd, am reacționat și din frică, poate o frică specială, aceea de a nu-mi pierde mințile dacă nu rup deschis cercul minciunii. Sănătatea mintală mi s-a părut mai importantă decît viața. Poate și adevărul, libertatea și celelalte valori ”pozitive” mi s-au părut mai importante decît viața. Curajul nu e, deci, chiar cea mai ușor descifrabilă trăsătură a unui om – între componentele sale poți găsi chiar însușirea inversă, frica. Mai rămîne să răspund la întrebarea dacă mă simt vinovat. Da, mă simt vinovat de tot ceea ce s-a întâmplat atroce în România din momentul în care am devenit major și pînă în momentul în care am reacționat – ”curajul” tîrziu nu spală vinovăția de mai înainte. Nu am mințit și nu am făcut ”porcării”, dar mă simt vinovat pentru ceea ce ”am tăcut”. Alții au fost mult mai vinovați? E foarte adevărat, dar vinovăția lor mai mare nu o desființează pe a mea. Cred că, în primul rând, pe toți ar trebui să ne intereseze propria vinovăție. După aceea abia avem dreptul să-i judecăm pe alții. Dacă avem dreptul să-i judecăm, dacă această judecată n-ar trebui să rămînă pe seama legii, a lui Dumnezeu și a puținilor sfinți cu care ne putem mândri.” (p. 35)

 

Onestitate – acesta este cuvântul care ar trebui/ ar putea marca separarea dintre bine și rău. Când aud/ citesc despre invocarea ”lipsei de etică a lui X”, despre ”imoralitatea lui Y” sau ”amoralitatea lui Z” chiar că îmi vine să scot… tastatura și să scriu ceva foarte acid la adresa acestor eufemisme fără niciun conținut clar. Textul de mai sus al lui L.A. este/ poate fi o bună introducere la un eseu de dimensiunea unei cărți, eseu intitulat ”Despre vinovăție”. Problema majoră este că asemenea texte sunt citite doar de câțiva sensibili la temă, la aspectul ei teoretico-filosofic, în timp ce marea majoritate a destinatarilor potențiali ai unui asemenea text nu vor ști niciodată cine este L.A și ce a scris el în planul pedagogiei sociale. Alte psihoaspecte analizate introspectiv sunt: curajul și frica, sănătatea mintală și nebunia, rușinea și nesimțirea. Eu aș îndrăzni să subsumez toate aceste trăsături posibile/ reale ale comportamentului uman unui concept integrator-generalizator numit ÎNCREDERE. Despre cum se cultivă și cum se culege acest superb fruct s-ar putea scrie cu folos pedagogic și cu propuneri de schimbări de conținuturi de arii curriculare. Nu vreau să forțez nota și să dau lecții altor specialiști, dar – intuitiv vorbind – cred că studierea acestei dimensiuni interumane ar putea oferi și soluții educaționale utile momentului actual. Am reținut acest ”termen” de la o colegă din UK care mi-a spus că are ca temă de cercetare această dimensiune umană și că studenții ei sunt foarte receptivi și interesați de subiect. Firesc, pentru că este unul fundamental în relațiile interumane.

 

Finalul citatului (nota finală nr. 4) este și el demn de o analiză mal largă. Voi sublinia doar câteva aspecte. Rezum, mai întâi: L.A. consideră că 1. avem dreptul de a judeca pe alții abia după ce ne-am clarificat în legătură cu propriile noastre vinovății; 2. Ultima frază este ușor eliptică și, deci, neclară, dar sugerează că avem de ales/ decis dacă judecata poate aparține: a) fiecăruia; b) legii/ justiției; c) lui Dumnezeu și d) ”puținilor sfinți cu care ne putem mândri”. Invocarea Dumnezeului creștin ar rezolva din start problema. Porunca este ”Să nu judeci!”. Probabil L.A. nu este un fundamentalist ortodox care să ia doar literele Evangheliilor în seamă, drept pentru care el lasă loc unor intervenții parateologice: oamenilor înșiși care ar putea să se judece pe ei înșiși; judecății instituționalizate (cam coruptă pe ici pe colo, prin punctele esențiale); lui Dumnezeu însuși (ce onoare!) și, în final, unor sfinți care merită să fie numiți ca atare (cine stabilește asta?). Concluzia ar fi următarea: L.A. nu respectă porunca ”Să nu judeci!” și își invită semenii să (se) judece cu capul lor. Logic și de bun simț! Justiția cea oarbă și-a probat, din păcate, cecitatea și dă sentințe contra sume grele, de la caz la caz. A lăsa evaluarea/ judecata ”în plata Domnului” este ca și cum ai lăsa totul baltă! Iar a selecta între miile de sfinți doar pe aceia care ”merită” – asta chiar că ar fi un exercițiu greu pentru Divinitatea însăși! Drept pentru care vinovățiile vor rămâne etern nepedepsite și doar unii sensibili ca L.A. (și alții) vor considera că vinovățiile (reale sau imaginare) trebuie spovedite public. Întrebare finală: puteți numi (măcar) un politician român care s-a spovedit public și să spună cu ce a greșit în mandatul său?

Liviu Druguș

Pe mâine

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 146 (CXXXXVI) Vineri, 26 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 21)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”5. Știu foarte bine că am o anumită autoritate morală și profesională, precum și o anumită credibilitate publică (…) dar, cel puțin deocamdată, nu doresc să transform acest capitol de autoritate în putere.”. Ca să fiu sincer pînă la capăt, mă și întreb dacă această autoritate nu se bazează pe o neînțelegere, dacă nu cumva unii oameni văd în mine mai mult decît există. Nu e nici un masochism aici, e chiar propria mea curiozitate. Nu e exclus ca, luat la ”bani mărunți”, să descopăr că nu valorez mare lucru. Cel puțin în unele privințe. Poate, în general, prestigiul oamenilor și autoritatea lor se fundamentează se bazează pe asemenea malentendu uri”creatoare de personalitate”. De altfel, în ordine mai generală, în societățile mai primitive politic, cum sînt cele ce încearcă să iasă din comunism, nimic nu e mai ușor decît să transformi o autoritate sau o competență – o notorietate – în capital politic. De aceea Pralamentul nostru atît de hîtru e îmbibat de sportivi și foști sportivi, de scriitori de mîna a șaptea și universitari de-a cinsprezecea mînă, de regizori de film și regizori ”din decembrie”, de foști activiști comuniști etc., în schimb nu întîlnești decît cîțiva oameni politici în sensul adevărat al cuvîntului. Ar mai trebui observat că în alte țări post comuniste, cele în care societatea civilă n-a dispărut complet în timpul comunismului, numărul politicienilor profesionalizați este infinit mai mare. Acolo legile sînt mai bune și se votează mai repede, se aplică mai corect, iar viața politică în general e mai puțin ”extrasă” din Caragiale.” (p. 36).

 

Despre prostirea electoratului cu prostii prostești de către proști profesioniști (cei șase P) am scris în mai multe rânduri. L.A. (îmi) oferă și argumente concrete. Se știe că artiștii și sportivii sunt oameni orgolioși, doritori de afirmare și de vizibilitate. A fost suficient ca un ”tovarăș de la partid” să le insufle ideea că sunt celebri, personalități reprezentative pentru poporul român pentru ca acestor corbi să le cadă cașcavalul din gură și să privească apoi, nedumeriți, cum îl mănâncă vulpile ”profesioniste” în arta manipulării. Neavând habar de ideologii, doctrine și strategii politice acești frumoși naivi ai marilor orașe ”au pus botul” la oferta de a fi parlamentari și… chiar au fost. Cineva ar putea stabili numărul acestor ”intelectuali” care, platonici fiind, nu și-au dorit puterea (dar, ce să facă?, au acceptat-o cu stoicism și nedisimilată plăcere), ”intelectuali” care au știut doar să ridice mâinile pentru a vota la comanda liderului de partid. De acord cu lista caracudelor (făcută de L.A.) care au populat ani în șir legislativul României, dar un lucru mă întristează: scriind despre ”regizorii din decembrie” L.A. a ratat o bună șansă de a spune (tot) ce știe despre măreața lovitură de stat din decembrie 89, cea care trebuia să ne plaseze în brațele deschise ale URSSului răsăritean, pentru a construi socialismul cu fațadă umană. Nu doar Nicolaescu a fost ”regizorul politic” al decembriștilor pregătiți să ia cu asalt Palatul de iarnă (în pur stil leninist-gorbaciovist), ci mulți secretari de partid și securiști care au fost ”convinși” că Gorby-ul românesc (I.I.) este mai bun decât Ceaușescu, că alianța cu URSS ul este mai bună decât politica de independență a naționalistului Ceaușescu. A nu se înțelege că l-aș fi preferat pe dictator, ci aș fi preferat o ruptură totală cu trecutul dictatorial ”comunist”. Că ”revoluția română” a fost extrasă din Caragiale, este mai mult decît clar. Dar, pentru că tot am vorbit despe arta spectacolelor politice, nu ar fi păcat să nu arătăm care a fost distribuția, regia, scenografia, montajul, coloana sonoră etc.? Unii dintre ei au fost ”devorați” de ”revoluționari”, dar avem – totuși!- o nevoie imperioasă de o istorie adevărată a României. Persistența în minciună explică retardul politic al țării.

Liviu Druguș    Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 147(CXXXXVII) Sâmbătă, 27 mai 2017 Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 22)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”6.Din păcate, oamenii nu au înțeles că, pentru democrație, nu atît persoanele sînt importante, ci funcționarea mecanismului democratic însuși. Exagerez puțin – cei mai mulți au început să înțeleagă.”.  Semnul că au început să înțeleagă este apariția simțului critic chiar în raport cu conducătorii pe care îi conduc și îi respectă. În 1990 eram foarte neliniștit de absența acestuia, aveam senzația că se nasc noi ”culte ale personalității” chiar în interiorul celor mai democratice organizații, manifestate inclusiv prin tendința de a lăsa întreaga muncă pe seama acestor lideri. Și aceasta e o formă de ”cult al personalității”. Totul era excesiv de personalizat, ca urmare a faptului că viața publică – cîtă era – din timpul comunismului era excesiv de personalizată și nu se poate trece ușor de la un model la altul. Mie nu-mi place să fiu criticat, e adevărat, dar cînd mi s-a întâmplat acest lucru în public, în propria mea organizație, îmi venea să sar în sus de bucurie. Era semnul că se depășește modelul personalizat în favoarea celui centrat pe funcționarea mecanismului democratic. Sînt persoane ce pot simboliza democrația, dar să nu ne facem iluzii – dacă mecanismul nu funcționează, riscul tiraniei e apropate imposibil de evitat. În mic, ca și în mare.” (pp. 36-37).

 

Când doi oameni au aceeași părere, dialogul este imposibil. Prin urmare, fiind de aceeași părere cu L.A., nu am ce dialoga cu el pe această temă a modelelor moștenite din dictatură. Ups! Iată că aici am o opinie diferită de cea a lui L.A. El vorbește mai mult despre ”comunism”, eu vorbesc mai mult despre dictatură. Comunism nu a fost, cu siguranță, dar dictatura nu poate fi contestată de nimeni. De altfel, lipsa mecanismelor democratice definește orice dictatură. Modelul ”tătucului” este, de asemenea, unul dictatorial, nevând de-a face cu comunismul. Într-adevăr, după moartea lui Ceaușescu s-a constatat o creștere bruscă a ”noilor Ceaușescu”, adică a unor persoane cu instincte dictatoriale vizibile. De fapt, marea bucurie a dispariției cuplului dictatorial a fost și datorită faptului că mulți indivizi cu simțul oportunității în sânge, au sesizat că e rostul să ajungă ei la putere. Așa au apărut baronii locali, cei care dăinuie și împut lumea politică de ieri și de azi. Ei sunt frânarii mecanismelor democratice, ei ar trebui izolați și eliminați din viața politică ce se dorește democratică. Altfel… parole, parole!

 

Despre simțul critic. Spiritul junimist nu a dispărut la noi și asta este un lucru bun. Fără spirit critic nu poate fi vorba despre evoluții pozitive în viața (politică) românească. La capitolul ”simț critic” îl depășesc cu siguranță pe L.A., eu fiind un Capricorn bucovinean, L.A. fiind un Taur de Bahlui. Argumentul că sunt mai critic decât L.A. este că numărul ”prietenilor” mei scade de la un episod la altul, orice aluzie la profesia sau statutul unora dintre ei fiind luată ca atac la persoană și, în consecință… adio și n-am cuvinte!

L.A. s-a spovedit (la modul general) în legătură cu o critică publică la adresa sa. Eu o să mărturisesc o critică publică la adresa mea, la modul concret. Ambele situații se referă la experiența mea chișinăuiană. Ambelor persoane inițiatoare ale acelor critici le mulțumesc acum, public. Este vorba despre profesorul Dumitru Moldovan de la ASEM și de Vasile Butnaru de la cotidianul ”Sfatul Țării”. Primul, a corijat asecte pedagogice (pe care mi le-am însușit). Al doilea, a demonstrat că textele mele conțineau, totuși, suficiente erori (gramaticale, logice etc.). Ambele ”acțiuni” au fost reacții (binevenite) la criticile mele anterioare. Deci, spiritul critic ajută! De atunci, am devenit și mai critic!

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 148 (CXXXXVIII) Duminică, 28 mai 2017 Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 23)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”7. Societatea civilă în România este, din păcate, în stare embrionară. Se naște societatea politică în absența celei civice.” În alte țări foste comuniste, societatea civilă n-a dispărut complet sau s-a reinstituit înainte de căderea oficială a comunismului. La noi, acest lucru a trebuit să se facă aproape concomitent. Să ne amintim suspiciunea din 1990 față de partidele politice, tentativele studenților și intelectualilor de a crea sau a adera mai ales la organizații ne-politice. Chiar și foarte inteligenții intelectuali de la GDS au surprins pe Michnik prin ceea ce aveau de gînd să facă. Trebuia, probabil, recuperat ceea ce nu se făcuse în timpul comunismului. Slavă Domnului, destul de repede, unii intelectuali au aderat la partide, a apărut Alianța Civică și foarte curînd partidul acesteia” (p. 37).

Într-adevăr, societatea civilă, la nivelul anului 1996 (când am fost readus, ”pe sus”, din Basarabia) era precară, tarată de fricile generate de fostul regim totalitar/ dictatorial. Practic, abia trecuseră patru anișori de la decesul oficial al URSS, iar asta s-a resimțit. Presupunând, prin absurd, că URSS ar fi supraviețuit reformismului gorbaciovist, cu siguranță, azi s-ar fi scris, oficial, despre Secretarul General al PSDR, Președintele României și Comandantul suprem al Forțelor Armate, mult stimatul și iubitul tovarășul Ion Iliescu. Frica de revenire a dictaturii nu era nemotivată. Mineriadele și înăbușirea tentativelor de revenire a partidelor istorice, a regelui etc. erau reflexe dictatoriale moștenite de la tătucul anterior. Din nou, ca și în decursul anterioarei nostre istorii moderne, România a fost un caz special, o abatere de la regula din contextul geopolitic. Cât despre GDS, trâmbițată ca expresie a spiritului civic suprem (!) din RO, am constatat pe pielea mea că nu era chair așa. Am ”îndrăznit” să solicit, într-o întrevedere de câteva minute, doamnei Sandra Pralong privilegiul de a-mi prezenta în fața ”inteligenților intelectuali” (preiau ironia lui L.A.) câteva dintre ideile mele de schimbare (indus în eroare fiind de campania de autoprezentare a celor de la GDS ca fiind deschiși la dialog, la critică, la idei noi). Răspunsul a fost, pe loc, unul negativ, similar celui primit de la tovarășul Alecu Floareș când, prin 87-88, i-am solicitat avizul de a deveni ziarist: NU! Cel puțin tov. Floareș mi-a motivat (cât de cât) refuzul: ”Dumneata știi ce dosar ai?”. Nu știam, ulterior am aflat că tatăl meu fusese, timp de câteva luni membru al organizației antisovietice (legionare, după unii) MAJANAHONDA din Basarabia. Posibil că și la asta se referea, dar și la alte proaste referințe pe care le-am acumulat în decursul anilor (pe baza cărora nu am fost admis timp de cinci ani la doctorat, apoi, în 1984, mi s-a refuzat susținerea publică a tezei de doctorat, apreciată, totuși, ca fiind bună). Mai mult, cum să te integrezi în societatea civilă și în partide politice când acestea erau dirijate/ conduse de persoane care nu prezentau întotdeauna încredere? Mai adaug, în încheiere, un episod care m-a făct, printre altele, să nu mă integrez în ”noile structuri”. Eram la Paris, în august 1990, singurul care venisem din proprie inițiativă acolo, în timp ce 99% dintre imensa delegație a RO la Congresul ISINI (Anghel N. Rugină) era formată din… viitorul guvern FSN al RO. Printre aceștia și Daniel Dăianu (ulterior, liberal), pe care-l cunoscusem într-o întrevedere de cca 3 min. la București, în 1988. O parte importantă a diasporei române era prezentă la o întrunire a ISINI. La un moment dat, un scriitor din diaspora (nu i-am reținut numele) îl trage deoparte pe D.D. și-i șoptește că ar fi bine să se țină deoparte de indivizi periculoși ca mine. Restul este cunoscut.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 149 (CXXXXIX) Luni, 29 mai 2017 Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 24)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”8. ”Într-o lume normală, aș prefera desigur ”turnul de fildeș”și aș redacta pe loc o declarație de independență”. De altfel, de două ori cel puțin, în plină campanie electorală, am fost tentat să las dracului totul și să scriu o declarație de independență. E adevărat că nu-mi place prostia – sau ceea ce mi se pare mie a fi prostie. Nu e mai puțin adevărat că e greu să faci politică cu oameni ce nu pot renunța la funcția lor de intelectuali, de persoane care spun nu, care își pun întrebări, care se îndoiesc. Din nefericire pentru politicieni, sînt o asemenea persoană. Cu calitățile și defectele sale, cu certitudinile și și himerele sale, cu reperele sale etice și cu slăbiciunile sale omenești. Uneori, ”prea omenești”. (pp. 37-38).

 

Întrebare retorică: oare cui îi place prostia? Poate politicienilor care doresc să aibă mereu votanți puțin informați și ușor manipulabili, cumpărabili și păcălibili. Nu exclud cinismul și preocuparea politicienilor (noștri) de a lăsa educația să se scufunde sub valurile uriașe de prostie intelectuală, de orgolii profesionale penibile hrănite cu ani de viață ai tinerilor nevinovați. Prin faptul că un intelectual de talia lui L.A. este sau nu în mediul academic este insignifiant pentru sistemul de educație atât timp cât politicienii au alte preocupări, priorități și interese personale. Ideal ar fi ca și puținii intelectuali autentici să rămână în sistemul de educație și de cercetare și să atragă alți oameni de calitate pentru a crea un trend reformator din interior.Doar astfel acesta ar putea să contrabalanseze ”direcțiile” imprimate de o clasă politică formată (și) din analfabeți, semiratați profesional și mari iubitori de arginți. Intelectualii cu potențial intelectual ridicat au menirea să educe, să semene semințele curiozității intelectuale, să asigure un câmp larg din care să se recruteze viitorii oameni politici de calitate, bine educați și ușor de strunit de un electorat tot mai conștient și mai cunoscător de propriile lor interese pe termen lung. În asemenea caz, nu va mai fi nevoie de intelectualii de vârf care să-și abandoneze uneltele și să se dedice administrării polisului. În ce mă privește am redactat ”declarația de independență” prin renunțarea la calitatea de deputat. Faptul că locul meu a fost ocupat de un mediocru carierist/ traseist nu înseamnă că, în cazul în care aș fi rămas în parlament aș fi reușit să schimb în vreun fel cursul politic al țării. De unde rezultă că sfatul lui Platon, acela de a forma elita politică a țării din oameni care nu-și doresc cu ardoare să conducă are rostul ei: la vremeri grele intelectualii ar trebui să lase deoparte plăcerile intelectuale și să se dedice salvarii polisului din situații grele. Dar asta nu ar trebui să devină regula: într-o societate bine educată este posibilă crearea/ selectarea unei elite de politicieni profesioniști valoroși care să conducă  pentru țară/ polis și nu pentru propria lor îmbogățire. Oare cer prea mult?

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 150 (CL) Marți, 30 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 25)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”9. ”Or, mie, întotdeauna mi-a plăcut să vorbesc în propriul meu nume, indiferent de consecințe. Chiar și înainte de 22 decembrie.”. Așa e, dar, iarăși, să nu exagerez. Alții au vorbit înaintea mea și mai bine decît mine. Unii, extraordinar de mulți, chiar în timpul celui mai sîngeros stalinism și au intrat în închisori cu milioanele, au murit cu sutelede mii. Alții – foarte puțini! – în timpul dictaturii ”blînde” de după 1964. În sfârșit, alții au murit și au fost schilodiți cu miile în decembrie 1989. ”Curajul” meu a fost deci relativ și foarte tîrziu. În fapt, o ruptură propriu-zisă cu sistemul, radicală, nu s-a produs decît în vara lui 1989, cînd am spus ”un nu hotărât”. Pînă atunci a fost mai mult un joc ”de-a șoarecele și pisica”. Poate va fi însemnat ceva mai ales în sensul spălării bietei mele conștiințe, dar nu e comparabil cu ceea ce au făcut alții – de la Paul Goma la Doina Cornea, de la Dorin Tudoran și Gabriel Andreescu la Dinescu sau Dan Petrescu, de la Gheorghe Ursu la cei care au murit în anonimat și ”neidentificați”. Ei au riscat și mai mult și mai devreme – unii – decît mine. Le sînt recunoscător pentru exemplul pe care mi l-au dat” (p. 38).

 

De bun simț toate aceste spovedanii. De la distanța deceniilor care ne despart de acele vremuri apăsătoare/ sufocante, astăzi lucrurile pot fi privite, deopotrivă, cu detașare sau cu mânie, cu accentul pus pe ”rolul personalităților în istorie” sau pe ”rolul maselor în istorie”. Dacă cele scrise de L.A ar constitui conținutul unei lecții de istorie pentru clasa VIII-a, elevii ar înțelege că autorul se referă strict la România postbelică, timp în care au fost arestați milioane de oameni (două, șapte, nouă?) pentru crezul lor anticomunist. Aș zice că prea multă literatură pe post de istorie strică. Istoria trebuie să fie exactă și explicativă. A nu se înțelege că eu contest meritele/ interesele celor care aveau alte credințe decât bolșevismul impus nouă, și altor țări, cu tancurile rusești. Dimpotrivă! Dar la aceste mulțumiri/ recunoștințe pentru modelul oferit de unii înaintași ar trebui precizat CONTEXTUL în care au evoluat lucrurile. Fără acest context, din ce în ce mai favorabil schimbării lui Ceaușescu, toate ”vocile” amintite ar fi sunat în van. Eu disting între aderarea la gorbaciovism și la alianța mai puternică cu fratele sovieto-bolșevic (Iliescu & Co.) – aderare care însemna doar instalarea unui socialism/ ”comunism” cu faț(ad)ă umană, pe de o parte, și protestul intelectualilor din țară și din diaspora împotriva oricărei forme de socialism marxist, indiferent cât de coafat ar fi fost acesta cu libertăți temporare și cu deschideri spre Vest. Este evident pentru mine că L.A. a făcut parte din tabăra procapitalistă/ antisocialistă, tabără care, în final, a câștigat partida. Dar, tabăra Iliescu &Co. era pregătită să reinstaureze dictatura clasei muncitoare în varianta gorbaciovistă. Felul în care au fost falsificate alegerile din mai 90 probează faptul că ”comuniștii” se reinventau după modelul imediat postbelic, atunci când minisculul partid al comuniștilor a ”câștigat” alegerile împotriva partidelor istorice. Așadar, mulți dintre ”dizidenți” au fost fabricați de Secu și au avut acordul tacit al unor politruci prosovietici. Așa numita ”Revoluție de la Iași”  (pe bună dreptate numită de Radu Părpăuță ”revoluția de bălegar”) ”revoluție despre care L.A. însuși spune că se ținea cu mâinile de burtă când vedea monumentul ridicat în cinstea Revoluției din 17 octombrie (Marea Revoluție Socialistă din Octombrie în variantă moldavă). Sigur, lovitura militară de stat din decembrie de la București a fost – și ea – botezată ca fiin Revoluție. Din păcate, aceste părți ale spovedaniei lui L.A. nu conțin precizări de acest gen, mai utile chiar decât pomenirea unor spirite înalte care a vorbit, cu curaj, împotriva Ceaușescului.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 151 (CLI) Marți, 31 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 26)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”10. ”Or, în opinia mea, comentatorul trebuie să fie imparțial”. Nu am fost mereu imparțial ca să nu lezez ”firava noastră opoziție”, de altfel intens atacată de presa  regimului și de cea național-comunistă, și ca să nu tulbur ”fragila noastră democrație”, pe care alții nu se sfiesc s-o submineze. Acum, nu cred că această abținere – ce n-a fost doar a mea – a făcut bine opoziției și democrației. E uimitor să vezi ce ușor au învățat unii din oamenii noștri politici politicianismul. Chiar înainte de a învăța politica! Și nu mă refer doar la dl Radu Cîmpeanu.” (pp. 38-39)

 

Imparțialitate? Echidistanță? Sete de adevăr? Onestitate? Profesionalism? Și încă unde? În fragila noastră democrație, cu o foarte fragilă opoziție ce urma a fi aneantizată imediat dacă ”fratele sovietic” nu murea la timp? Naivitățile intelectualului din turnul de fildeș (adică ale lui L.A.) n-au durat prea mult, evident. Spoveditorul recunoaște că n-a fost imparțial! Cum să fii imparțial când vezi că ”colegul tău de breaslă” – plătit sau nu mai bine – minte de îngheață apele și creează curente de opinie favorabile stăpânilor săi sau, de ce nu, propriilor lui convingeri. Comentatorii ar putea fi imparțiali doar într-o lume bine așezată pe baze democratice, cu jurnaliști onești care să nu aștepte ”oferte” oneroase și dezonorante de la îmbogățiții vremurilor tulburi.

 

În activitatea mea de jurnalist (cca 6 ani) la Chișinău, activitate care a început pe când RSS Moldovenească era parte integrantă a URSS (până la 27 august 1991, ziua declarării independenței față de Moscova) am fost un comentator cvasiimparțial al evenimentelor. Înscris clar în frontul unionist, luptele au fost pe multiple planuri. Presa rusă, de mai bună calitate, cu ziariști profesioniști școliți la instituțiile statului imperial sovietic, era greu de contracarat. Grafia latină era doar un deziderat. (Am scris atunci un articol în care am blufat, recunosc, spunând că este iminentă trecerea la grafia latină și în China…). Parlamentul a stabilit că limba oficială a statului Republica Moldova este limba moldovenească (1994). În lupta împotriva acestei decizii am scris un articol în care am propus ca statul moldovenesc (artificial, dar legal creat) ar trebui să adopte o limbă cu o denumire așijderea: limba moldo-română (după modelul presupusei limbi sârbo-croate). Consider și azi că propunerea mea era viabilă și foarte utilă procesului unionist. Serviciul secret al lui I.I. (doișiunsfertul)  s-a sesizat și m-a ”luat la întrebări” (înainte de a-mi propune colaborarea cu acte în regulă….  ). Presa de la Iași a scris (la comandă) despre trădătorul Druguș care face jocurile Moscovei. Mai înainte de asta a fost bătălia pentru introducere leului ca monedă a statului (29 XI 1993). În campania pentru obținerea votului s-a întâmplat ca corespondentul BBC pentru Moldova să devină indisponibil. M-a solicitat să-i preiau misia. Am făcut-o imediat, fără niciun contract și fără a fi plătit vreodată (posibil era o perioadă de probă). Am transmis din Hotelul Codru (evident, totul era înregistrat și… transmis unde trebuie). În prima mea transmisie am subliniat (îngroșat) că marea majoritate a populației dorește revenirea la leu. După a doua transmisie, conducerea hotelui m-a anunțat că voi locui la altă cameră… Legătura cu BBC ul s-a stins… (Eu eram contactat de BBC, nu sunam eu). Într-o asemenea luptă inegală, cum ar fi fost să fiu imparțial, să mă prefac că nu văd cum unioniști declarați erau ”recuperați” de sistemul promoscovit, pas cu pas, om cu om, chiar cu sprijin de la București?

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 152 (CLII) Joi, 1 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 27)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”11. ”Și asta în ciuda porcăriilor pe care își permit să le debiteze pe seama sa un slugoi sau altul, un ”căcănar” sau altul”. E interesant de observat că atacurile împotriva foștilor opozanți sau dizidenți au fost în România cele mai murdare și cele mai rapide din tot Estul. Nu li se putea ierta celor cîțiva care au avut curaj, care nu s-au murdărit sau au reușit să se purifice în plină nebunie comunistă, tocmai acest curaj și această puritate. Nici măcar martirii Revoluției n-au scăpat de tentativa dementă de murdărire. Bineînțeles că atacurile cele mai mizerabile au venit tocmai din partea celor mai pătați, mai murdari. Cu cît a mîncat un astfel de ”căcănar” mai mult rahat, cu atît a simțit nevoia să-l împroaște mai abitir asupra celorlalți, a celor mai curați decît el.”. (p. 39).

 

Îi înțeleg supărarea lui L.A. dar nu i-o împărtășesc decât în mică măsură. Voi scrie, pe puncte, de ce: 1. L.A. coboară de pe soclul ”statuii” de intelectual și se amestecă cu cei pe care îi critică și îi disgrațiază: porcării, slugoi, căcănar, rahat, murdărie, nebunie, pătați, dementă – acesta este limbajul de cartier ales de L.A. care, chipurile ar fi justificat de nivelul intelectual scăzut al celor cărora li se adresează (dar care sigur nu i-au citit cartea). De ce nu și niște înjurături neaoșe, groase, sexoase și nervoase? Ca să fie și mai clar…: 2. Este acum cunoscut că o parte dintre presupușii ”dizidenți” față de regimul dictatorial erau ”prieteni” cu băieții cu ochi albaștri, dacă nu erau chiar ofițeri de securitate; a nu distinge între dizidenți și ”dizidenți” era mai important decât a lua în bloc apărarea acestora de criticile ”slugoilor” de tip nou. În lupta pentru ciolan, mijloacele de atingere a scopurilor nu au mai fost oneste și legale, fiecare împroșcând cu imprecații cam tot ce era presupus a fi un potențial concurent la obținerea de dregătorii publice mai mari sau mai mici. 3. ”Martirii Revoluției?” De unde Revoluție? Reamintesc despre râsul incontinent al lui L.A. la adresa ”revoluției de bălegar” de la Iași. La fel fac și eu acuma când citesc despre Revoluția Română (sintagmă care circula prin Iași cu un an-doi înainte fiind distribuită de apropiați ai ”organelor”). Despre lovitura de stat militară din decembrie 89 s-a scris și documentat mult, dar inerția gândirii, puterea imitației și lenea de a căuta adevărul au dus la includerea și în manualele școlare a sintagmei ”Revoluție”. Statutul de ”revoluționar” a fost primit de mii de oameni care nu au participat la niciun fel de lupte împotriva regimului dictatorial. Dimpotrivă, au așteptat evoluția lucrurilor și au executat niște ”sugestii” din varii locuri de comandă. La Chișinău fiind, un fost secretar de partid de raion mi-a povestit cum a plecat, împreună cu alți tovarăși, cu autoturismul Jiguli în România. Portbagajul era plin de arme, dar ”ukazul” a fost să nu fie controlați la vamă! Aș putea paria că, dacă ar scoate o nouă ediție a cărții sale, prostologul Liviu Antonesei ar veni și el cu asemenea exemple de ”revoluționari” care au făcut ”martiri” (adică chiar au omorât oameni) pentru că așa era scenariul și regia: fără victime nu era nici ”revoluție” și nici preluarea puterii de către ”revoluționarii” filosovietici în frunte cu I.I. nu ar fi fost posibilă.Am consacrat atât de multe episoade acestei părți a cărții lui L.A. pentru că toate sunt simptomatice pentru tema noastră: prostiile scrise de oameni inteligenți pot face mai mult rău decât panseurile cât de cât istețe ale unor proști cu acte în regulă.

 

  1. Din interviul de mai jos, cred că toate afirmațiile sunt adevărate sau – cel puțin – credibile. Când se aduc elogii Revoluției Române trebuie să știm cine a fost Revoluția Română: kgb ul sovietic condus de PCUS! Scopul: întărirea sferei de influență a Moscovei!http://asapteadimensiune.ro/generalul-pacepa-despre-implicarea-kgb-ului-in-evenimentele-din-decembrie-1989.html Liviu Druguș    Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 153 (CLIII) Vineri, 2 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 28)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”12. ”Iar cine iubește tirania, liber este să o suporte!”. Constatarea este valabilă și pentru indivizi, și pentru popoare. Nu poți face liber pe cineva cu forța, e dreptul fiecăruia – individ sau comunitate – să opteze. În același sens, e adevărat că popoarele își merită conducătorii pe care-i au. Dacă nu sînt impuși, cu forța, de o putere străină de ocupație. Deși– șiatunci – e de întrebat dacă nu e mai demn să mori în picioare decît să trăiești în genunchi. Prin urmare, l-am binemeritat pe Ceaușescu, cum merităm actualul Parlament și pe președintele din Oltenița. Cînd vom merita altceva, vom avea cu totul altceva. Acum nu mai avem scuza unei forțe străine de ocupație care să ne impună forma de guvernămînt, regimul politic sau conducătorii, cum s-a întâmplat după cel de-al doilea război mondial. Acum sîntem mai degrabă într-o situație foarte asemănătoare cu cea de după primul război. Numai dacă am avea puterea, curajul, înțelepciunea și norocul de atunci.”. (p. 39)

 

La final de contraobservații la propriile observații ale lui L.A. (față de unele afirmații anterioare ale sale) încerc să fiu mai tolerant, mai puțin acid ca de obicei. În fond cartea ”nu este decât o culegere de texte scrise între 1992 – 1996”, conform propriei mărturisiri din Prefața cărții. Dintre miile de articole pe care le-am scris după 1990 nu știu cu câte aș mai fi de acord (pe deplin) astăzi. Sunt aproape convins că și L.A, acum, după 20 ani, ar scrie încă multe alte note finale explicative. Dar… scripta manent! Credeam că L.A. va veni, în acest final, cu o contrazicere a zicerii sale conform căreia ”cine iubește tirania, liber este să o suporte”. Dimpotrivă, L.A. o augumentează și o argumentează. Afirmația că ”nu poți face liber pe cineva cu forța” mi se pare riscantă și… antiliberală. Completarea că afirmația este valabilă ”și pentru indivizi și pentru popoare”, deopotrivă, mă face să reacționez cât pot de clar (la nivel de afirmații/ principii, desigur). Citind pasajul de mai sus mi-a venit în minte povestea lui Vasile Porojan de Vasile Alecsandri. La eliberarea țiganilor de pe moșie, țiganii plângeau de mama focului: ”boierule, da pe noi cui ne lași?”. După afirmația lui L.A. era mai bine ca țiganii să rămână robi, pentru că așa doreau ei (sau câțiva dintre ei). M-a urmărit mult timp această situație de limită dintre obișnuința cu supunerea și curajul de a te elibera și de a acționa pe cont propriu. Forțând puțin nota, situația ar putea fi adusă în prezent: oare ”proștii” de salariați care robotesc la patron, de ce nu profită de libertatea (constituțională!) de a-și întemeia propria afacere și de a fi ei stăpâni, nu slugi? Desigur, gama răspunsurilor este foarte largă, iar multe dintre acestea contrazic afirmația lui L.A.. Forțând și mai mult nota, aducând situația în zilele foarte recente afirmația sa ar putea lua și forma: cine iubește terorismul, liber este să îl suporte” (eventual să îl și practice!). Or, libertatea indivizilor are limite clare: libertatea celorlalți indivizi. Dacă vecinii mei iubesc tirania, asta nu înseamnă că eu nu trebuie să lupt împotriva tiraniei (și, implicit, a vecinilor mei). Anarhistul L.A. se întâlnește ideatic cu revoluționarul mexican Emiliano Zapata, dar și cu comunista Dolorres Ibarruri, fosta președintă a Partidului Comunist din Spania, care aveau ca deviză a vieții lor: ”e mai demn să mori în picioare decât să trăiești în genunchi”. L.A. reproduce gândul mexicanului, fără să citeze autorul. Pe scurt, un final tezist, plin de lozinci, de note proaste date proștilor care gândesc altfel, lăsând soarta noastră, a țării, pe seama marelui noroc de după primul război mondial, și pe seama unor înțelepți care să știe să profite de acel noroc, la care să se adauge și puterea și curajul unor revoluționari români (de bălegar, sau nu, de mucava sau nu).

 

Liviu Druguș,   Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 154 (CLIV) Sâmbătă, 3 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 29)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”Intelectualii și politica”

 

Intenționam să închid, în episodul de ieri, lungul periplu prin gândirea prostologului ieșean de frunte (lată), Liviu Antonesei. Am mai găsit, însă, în cuprinsul cărții, cel puțin două aspecte care ar merita amintite, fiind opinii direct legate de tema noastră: prostia și inteligența (intelectualilor). Primul aspect este cel legat de definirea politicului, mod de definire la care ader (parțial) pentru simplul motiv că l-am formulat și eu (cu unele nuanțe) în teza mea de doctorat finalizată în 1984 și susținută în 1996. Iată ce afirmă L.A. despre conceptul de acțiune politică: ”Cine crede că poți măcar respira, în sensul biologic al cuvântului, fără să faci politică, acela este un prost. Și e bine să rămînă în prostia lui, dacă altfel nu se poate. Dar el nu are căderea să dea lecții altora. Nu are dreptul să se pronunțe asupra lucrurilor care nu sînt strict personale. Din momentul în care a ieșit din sfera strictă a eului, el a început să facă politică. Și atunci trebuie să i se spună de la obraz acest lucru! Pentru că ”proștii” sau ”cei care o fac pe proștii” nu au nicio rușine. Deci politică, oricum faci. Important este cum și, mai ales, în ce direcție!” (p.54).

 

Cu toții facem politică pentru simplul motiv că suntem parte integrantă a unui polis, a unei comunități/ societăți clar definite și delimitate. Am criticat adesea sintagma contradictorie ”eu nu fac politică, eu fac doar politica educației/ culturii etc.”. În anii 80 am definit politicul ca domeniul stabilirii scopurilor în funcție de mijloace, economicul ca fiind domeniul consumării mijloacelor pentru atingerea unor scopuri și eticul ca fiind domeniul adecvării permanente a scopurilor și mijloaceleor. Asta este la fel de valabil pentru un individ, o comunitate/ polis sau pentru umanitate. De aici rezultă că ABSOLUT fiecare individ sănătos face politică (personală, familială, de colectiv, de societate). În Grecia antică, doar idiotes nu făceau politică, neavând discernământ și drept de vot.  Nu sunt însă de acord cu modul apodictic, fără drept de apel în care L.A îi caracterizează pe aceia care au opinii diferite de a sa: proști. Sper că între timp, poziția intransigentă, iacobino-revoluționară să se mai fi atenuat… Nu toți aceea care au alte opinii sunt proști! Poate au doar alte interese/ scopuri, ceea ce e cu totul altceva.

 

Al doilea aspect asupra căruia am considerat că merită să insist puțin este cel din următorul text al lui L.A.: ”În general, legăm condiția intelectualului de capacitățile sale intelectuale, de inteligență. În fond, nici nu este foarte greșit, intelectualul e capabil să opereze cu conceptele, își exersează gîndirea, poate ajunge la analize subtile și rafinate. Nu este eronată o asemenea definiție, dar este destul de restrictivă și, până la urmă, circumscrie doar genul proxim, nu și diferența specifică. Intelectualul este mai mult decît un simplu ”operator”, mai mult decît un tehnocrat hiperspecializat, ori un enciclopedist generos.  … Camus definea intelectualul ca fiind persoana capabilă să spună NU, deci să se opună, să respingă, să protesteze. Cred că am stat mai bine de 15 ani sub fascinația acestei definiții. … Nu e de mirare că am, ajuns să fiu taxat… ca fiind un non-conformist, chiar un negativist.   … acum mi se pare un act de curaj mai mare să spui DA politicii, nu s-o respingi cu ”superioritate intelectuală”. Să respingi politica în bloc pentru că e ”murdară”, ”dubioasă” etc. mi se pare un act de supremă lașitate”.   (p. 80). Asta era teoria, dar, în practică, L.A. a rămas un refuznik. Mai mult, L.A este un neoromantic Poet.   Bonus: https://antoneseiliviu.wordpress.com/2017/05/23/liviu-antonesei-la-craiova-un-montaj-video/

Liviu Druguș,  Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 155 (CLV) Duminică, 4 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (V – 1)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010.

 

Ca și prostologul anterior prezentat (Liviu Antonesei), și prostologul ieșean Nicu Gavriluță abordează frontal fenomenul analizat (sacrificându-se și oferind, fiecare, exemple personale de necontestat). Mă aflu în poziția ingrată de metaprostolog, riscul fiind acela ca nesesizarea unor eventuale prostii făcute/ scrise de cei doi prostologi să mi se impute mie, neatentul și neavizatul, negânditorul și nesimțitorul care sunt. Acestea fiind spuse, purced la prostologica analiză a unui conținut publicat mai recent a unui autor mult mai tânăr (cu zece ani mai mic decât L.A.). Desigur, ne interesează atât analiza prostologică efectuată de autor (la modul direct sau indirect, cu exemple din scumpa noastră patrie) dar și eventuale inadevertențe/ inadecvări/ abordări neinspirate/ erori de logică sau de desconsiderare a cititorilor). Ca orice profesor tânăr, doritor de afirmare și de urcare pe scara ierahică academică (inclusiv administrativă, dl. N.G. concurându-l pe actualul ministru al justiției la banala demnitate de rector al Universității Al. I Cuza), N.G. a căzut în păcatul de a accepta coordonarea unei ”opere științifice” scrise de un pușcăriaș ieșean, fost profesor universitar. După mine, prevederea legislativă prin care se acceptă scrierea unor opere academice în pușcării este … o mare prostie, o prosteală pe față a electoratului care crede că statul român, prin legile sale, chiar face, prin această prevedere, justiție/ dreptate. Nu pot acuza nici pușcăriașul, nici coordonatorul pușcăriașului de vreo încălcare a vreunei legi (scrise sau nescrise), dar rămân la afirmația că legea este șchioapă și incorectă.

 

Cartea cu titlul de mai sus este, de fapt, o culegere de texte (ușor adaptate) publicate în ”Ziua de Iași” (noiembrie 2008 – ian. 2010). Într-un Cuvânt înainte de cca 6 pagini semnat de Ștefan Afloroaei sunt enunțate motivațiile scrierii și rosturile conținutului cărții. Cu riscul să stârnesc (două) supărări, am citit textul cu vocea lui N.G. și am dedus că acesta îi aparține, iar Șt. A. doar a acceptat să semneze. Sub raport etic acest lucru este blamabil și ridică semne de întrebare (alături de episodul anterior amintit) în legătură cu onestitatea autorului, dar și a ”prefațatorului” (academician la trista Academie Română). Practica scrierii prefețelor de către autorul însuși, dar semnată de un nume cu ceva rezonanță culturală este o găselniță veche, o furăcioșenie românească clasicizată (și greu de combătut: nu cunosc un text de lege care să blameze clar procedeul). Titlul (de fapt, subtitlul ”Sociologia patologiilor cotidiene” –  posibil  și ”Sociopatologia vieții cotidiene”, ca să ne apropiem mai mult de ”Psihopatologia vieții cotidiene” a lui Freud) trimite la o analiză sociologică de nivel academic și nicidecum la o culegere de articole de ziar local. Titlul propriu-zis (”Mama proștilor e mereu gravidă”) subliniază însă nivelul non-academic al analizei, trimiterea subliminală fiind la o zicere șmecherească de june de cartier, dar care titlu a asigurat buna vindere a cărții. Am mai spus/ scris în acest serial: cuvântul prost (cu famila sa: prostie, prosteală, prostire, prostesc, prostologie etc.) atrage, fascinează, înalță, înveselește, stârnește/ incită. Nu-mi fac niciun merit din asta, dar este ușor de constatat că de la lansarea acestui serial ponderea acestor cuvinte în analize, eseuri, emisiuni tv și radio, notări pe bloguri etc. a crescut semnificativ (nu omit influența, în același sens, a eseurilor difuzate de Dilema Veche și Andrei Pleșu pe această temă). Scriu asta ca argument al faptului că marketingul a sesizat potențialul de atractivitate și de vandabilitate al cuvântului în cauză. Stilul alert al prefațatorului-autor este, și el, un avantaj! Ca de obicei, cu conținuturile stăm mai prost…

 

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 156 (CLVI) Luni, 5 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (V – 2)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

Scriam, în episodul anterior, că (și) Nicu Gavriluță se sacrifică pe altarul temei noastre și se oferă ca exemplu personal de necontestat. În acest capitol/ articol explicativ se trece în revistă bucuria autorului de a fi adept al lui Obama (multiculturalist american și președinte), apoi aceea de a fi martor al ”exorcizării patologiei roșii” (nu vă speriați, nu se referă la linia roșie Ceaușescu-Iliescu-Năstase-Ponta-Dragnea, ci la linia Voronin din Republica Moldova). Dar tot la capitolul despre bucuria succeselor se înscrie, zice N.G. și ”Noul model al științei (biologia credinței) – sensibilă la spiritualitate și în măsură să confirme (evident, în felul ei) străvechile intuiții religioase” (pp. 13-14). Postmodern (ca și mine și L.A.), N.G. cade însă în păcatul de a confunda știința (demonstrativă) cu credința (pur speculativă) fapt ce este masiv majoritar considerat drept o prostie crasă. Sigur, există ”demonstrații științifice” ale existenței Creatorului unic (prin reducere la absurd), dar a raționaliza credința este o blasfemie, iar a ”spiritualiza” știința este o nerozie. De altfel, de nerozii nu este scutit absolut nimeni, așa încât autorul poate emite/ comite în continuare fără riscul de a-și anula efortul educativ: mereu rămâne și ceva pozitiv din orice exemplu dat.

 

”Totuși, majoritatea textelor din această carte radiografiază varii ipostaze ale patologiei socialului românesc. Le-am grupat sub semnul destinal al veșnicei prostii omenești. Prostia – această constantă a naturii umane – ne surprinde oricând cu expresii proaspete, vii, de incontestabilă actualitate. Tocmai în acest sens, ”mama proștilor e mereu gravidă”. Ește și normal din moment ce prostia se naște clipă de clipă. N-are moarte. Cu toate acestea, în sine prostia nu există. Există doar prostiile. Unele sunt naturale, firești, chiar simpatice. Altele, dimpotrivă sunt patologice, și, prin urmare, absolut detestabile. De ultimele trebuie să ne eliberăm pentru a mai spera într-o necesară vindecare a mentalului social. Atunci când și cel din urmă om (”prostul satului”) se va deștepta, comunitatea își va reveni. Cartea acesata se dorește a fi (și) o lucidă incursiune în tenebrele prostiei omenești. Grație acestei inițiatice călătorii, ajungi să descoperi o parte dintre seducătoarele chipuri ale invocatei patologii. Iată doar câteva dintre ele: (…)”. (p. 14).

 

Punctele de suspensie din finalul acestui citat vor fi completate în episodul următor, autorul identificând șapte chipuri ale prostiei (care ”în sine nu există”). Până atunci, câteva precizări. Conform propriei sublinieri (ca să nu jignească prea multă lume) autorul nu folosește termenul ”patologie în sensul medical sau psihiatric al cuvântului, căci nu-și propune nimeni să identifice noile pasiuni și excese populare, cotidiene, cu abaterea psihică ce necesită neapărat o terapie clinică. Sensul termenului este mai curând cel etimologic: patologică poate să ne apară acum acea conduită ce stă sub puterea unor pasiuni sau afecte excesive, a unor impulsuri ce nu cunosc limite precise” (p. 10).  Și o sugestie personală (ce poate fi utilizată pe post de test pentru evaluarea celor cu potențial investigativ/ de cercetare/ jurnalistic/  detectivistic): citiți cu atenție ”Cuvântul înainte”(semnat Ștefan Afloroaei) și, apoi, oricare dintre articolele reunite în această carte (semnată Nicu Gavriluță) și notați diferențele de stil, limbaj și vocabular.Dacă nu găsiți nicio deosebire, atunci estimați cine este adevăratul autor al cărții. Și, în fine, considerați că scrierea prefeței cărții de către autorul însuși este o prostie?

 

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 157 (CLVII) Marți, 6 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 3)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

Iată primul dintre cele șapte chipuri ale prostiei (care în sine nu există) în viziune gavriluțiană: ”1. Prostia ca necunoaștere și omenească ignoranță”. Pentru mine, necunoaștere și ignoranță sunt sinonime. Pentru N.G., se pare că nu sunt. Postată ca prim chip al prostiei umane, necunoașterea (care în sine nu există!) ar putea fi exemplificată prin miliarde de exemple de lucruri care fac diferența specifică dintre un știutor și un neștiutor. Dintre toate acestea, N.G. se oprește însă doar la ”desacralizarea unor mari sărbători românești (Crăciunul, Anul Nou, Paștele Blajinilor, Rusaliile, Sfântul Ilie, sărbătoarea Sfintei Cruci, Sfânta Parascheva etc.) și importul în formule laxe, total permisive, a unor sărbători străine (Sfântul Valentin, Haloween-ul etc.).” (p. 14). Logica elementară a cititorului mediu (care sunt) mă obligă să aflu, de la N.G. că Crăciunul și celelalte sărbători creștin-ortodoxe sunt, de fapt, sărbători pur românești, neaoșe, getodacice eventual, iar Anul Nou este o sărbătoare sacră (adică promovată ca fapt spiritual divin de către comunități religioase specifice, în cazul nostru de către români). Mai mult, Sfântul Valentin este scos în afara creștinismului devreme ce nu este ortodox de-al nostru străvechi, din popor dac, verde brotac. Dar autorul uită (”căci și uitarea-i scrisă-n legile-omenești”) să numească proștii care au făcut (posibilă) această mare prostie a desacralizării a ceva și a sacralizării/ introducerii în cultura noastră a altceva, străin). Pot înțelege că prostia  nu există (în sine!), că ceea ce există sunt doar prostiile (ca fenomen cultural colectiv, de masă), dar nu pot înțelege cum proștii există, dar nu (mai) au mamă, nu au origine și date / locuri de naștere. Așadar, oare cine este mama proștilor care a născut niște pui vii, și care (pui) în loc să se închine la idolii noștri se închină la idolii lor? Sau, oare nu cumva am putea vorbi și despre un tată (idiot) care procrează în neștire …proști. Dacă aș fi malițios aș afirma că exemplul suprem (dat însă indirect de autor) de prostie omenească ar fi renunțarea de către daci la cultul propriilor zei, neaoși și agreați de poporul dac, în favoarea unor idoli străini aduși de pe alte meleaguri. În fine, prostia odată făcută, cel mult poate fi recunoscută, dar nu mai poate fi combătută, ci susținută ca fiind o formă concretă a unui adevăr suprem abstract. La fel s-a întâmplat și cu ideologia marxistă, care chipurile avea chiar premergători pe aceste meleaguri, la fel se întâmplă și cu ideologia corectitudinii politice promovată agresiv de N.G., la fel se va întâmpla, probabil și cu propagarea fără limite a ideologiei conservatoare sau a altor ideologii de împrumut. Sociologul N.G. dedat la filosofare ortodoxistă, devine, poate fără să vrea, un pedagog moralizator plicticos care nu face altceva decât să transmită celorlalți propriile limite de gândire. Ce poate înțelege cititorul de ziar de mic tiraj (căruia i se adressează N.G.) din această adâncă cugetare: ”Fenomenologia iubirii (…) simbolizează nu doar desacralizarea lumii, hedonizarea vieții, dar și permanenta noastră căutare a absolutului în formule hard, inedite și neconvenționale”. Avea dreptate Trăsnea (colegul lui Ion Creangă) când spunea că ”școala este un cumplit meșteșug de tâmpenie”. Finalul pasajului explicativ al acestei prime forme de prostie încoronează… cele de mai sus: ”Tot sub semnul acestei specii de prostie omenească stă și cultul național al kitsch-ului, al VIP-urilor ultramediatizate, totul în detrimentul veritabilelor elite și al autenticelor modele morale românești” (p. 14). Care elite și modele morale, mon cher?

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 158 (CLVIII) Miercuri, 7 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 4)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

”2. Prostia ca handicap social. Stigmatul aplicat românilor din Italia (acela de ”specialiști în violuri”) ilustrează perfect această nefericită ipostază a prostiei. Ești prost în sensul că ți se aplică automat eticheta, stigmatul de ”țigan”, ”hoț”, ”violator”, în virtutea mecanismului social al funcționării predicției creatoare. Un zvon fals devine real în sensul că este interpretat ca fiind real. E de ajuns ca un român din Italia să fie acuzat de viol pentru ca toți românii de acolo să fie taxați drept violatori! O generalizare nepermisă și infinit păguboasă. Mai regăsesc în exemplul discriminării românilor din Italia și expresia actuală a ritualului de tip pharmakos, cel prin care o comunitate majoritară (cea italiană) își sacrifică constant alteritatea (străinul din Carpați) pentru a-și defula umorile, tensiunile, frustările și neputințele de orice fel. Oarecum la fel se întâmplă și cu musulmanii europeni, (auto)stigmatizați după interzicerea construirea noilor minarete în Elveția.” (p. 15).

 

Prostia (la N.G.) începe să prindă, tot mai mult, contururi etnice sau cel puțin etno-culturale. Deși textul argumentativ la chipul al doilea al prostiei (”Prostia ca handicap social”) ar putea fi rezumat în cuvintele ”Italienii sunt proști, fiind lipsiți de logică, generalizând nepermis”, ni se spune, chiar de la început, că exemplul de prostie se referă la… români! (”Ești prost în sensul că ți se aplică imediat eticheta, stigmatul de ”țigan”, ”hoț”, ”violator”, în virtutea mecanismului social al funcționării predicției creatoare”). Mai grav mi se pare faptul că N.G. se autoinstalează (inconștient) pe poziția italienilor criticați de generalizare nepermisă. Astfel, N.G. suține că TOȚI italienii fac generalizări nepermise, ceea ce este, evident, o generalizare nepermisă! Părerea mea este că N.G. are o tentație irepresibilă a inversiunii, a inversării lucrurilor. Dorind să fie subtil în a-i critica pe italieni pentru eroarea de logică (= prostie), N.G. termină prin a-și evidenția propriile erori de logică. Cum adică, dacă cineva i-ar aplica pe frunte lui N.G. eticheta de prost asta înseamnă chiar că el este un exemplu de prostie? Or, el pleacă de la premisa că dacă cineva te descrie negativ, atunci ești prost! Poate o sămânță de adevăr ar fi în acest silogism, în sensul că logic ar fi să nu dai ocazia să ți se aplice aceste raționamente (fie ele și eronate sub raport logic!).

Încă un semn de întrebare: la ce se referă oare autorul când pune semnul egal între prostie și un (eventual) ”handicap social”? În exemplul dat nu este vorba despre niciun handicap social, ci de un aspect cultural remanent de pe vremea constituirii națiunilor: străinul ca potențial dușman/ agresor/ violator/ terorist, aspect care (re)prinde viteză în mentalul mai multor elite conducătoare din lume (SUA, Ungaria, Turcia, Rusia etc.). Dacă etichetăm drept prostie orice altă atitudine/ credință/ ideologie/ filosofie/ convingere/ credință/ cunoaștere etc. atunci, conceptul de prostie este universal aplicabil pentru că absolut întreaga populație a planetei are diferențe specifice inevitabile. Un exemplu: cartea ”Europa proștilor”, recent apărută, semnată de T.R. Ungureanu împarte clar Europa între cei care cred în Uniunea Europeană (proștii) și cei care profită de ea (deștepții). La fel, orice ”client” se poate întreba retoric: ”de ce nu am făcut eu cârciuma asta, ca să iau eu profit și să beau pe gratis…? Vai ce prost am fost!”. Apoi se gândește că abia acuma este prost devreme ce îi bagă bani în buzunar proprietarului de cârciumă, fără să poate pretinde că a fost furat/ păcălit etc. Rezum: sub un ”chip” al prostiei descris aparent savant (”Prostia ca handicap social”), găsim, ca exemple, probe pure de prostie.

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 159 (CLIX) Joi, 8 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 5)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

  1. ”Prostia ca privare. În altă ordine de idei este cu putință ca scenariile conspiraționiste de orice fel să ilustreze tocmai acest tip de prostie. Poate fi vorba de absența unui necesar simț al firescului și al dozării rezonabile a proporțiile. (probabil: proporțiilor, LD). Arta ”de a sări calul” o stăpânesc mulți ”specialiști” ai tranziției românești. Acestora le lipsește normalitatea actului educativ. Sunt perdanții de lux ai celor 7 ani de acasă. Am exemplificat fenomenul cu scenariul demonizării FMI ului. Împrumutul acordat României este interpretat din perspectiva scenariului internațional conspiraționist, cel căruia România ar urma să-i cadă pradă sigură. Fondul Monetar Internațional ar fi un veritabil ”asasin economic” ce urmărește noua cucerire a lumii prin înrobire economică. Corporațiile internaționale devin astfel noi chipuri ale ”statului magician”, după inspirata expresie a a lui Ioan Petru Culianu. Un alt scenariu conspiraționist relatat în carte este cel al controlului și manipulării maselor prin mijlocirea pașapoartelor biometrice și prin aplicarea maleficului 666 cu ajutorul tehnologiei moderne (pp. 15-16).

 

Recunosc, umil, că nu înțeleg ce înseamnă ”prostia ca privare”. Dacă cineva a înțeles, îl rog să mă ajute. Textul de mai sus ar fi trebuit să fie unul explicativ/ lămuritor al sintagmei amintite, dar nu e.  Ce legătură ar putea fi între ”scenariile conspiraționiste” și ideea de ”privare” (a ce oare?). Din text s-ar putea deduce că cei care cred în teorii conspiraționiste sunt proști. Putem accepta asta, mai puțin conspirațiile reușite. De exemplu, ”revoluția de bălegar” de la Iași a fost o conspirație nereușită (deci a fost prost gândită), în timp ce lovitura militară de stat de la București a fost o conspirație reușită (deci a fost bine gândită).

 

Atrag atenția cititorilor că N.G. a scris această ”introducere” la cartea sa ca pe o sinteză a articolașelor publicate în cele patru secțiuni ale cărții, răspunzând, probabil, unei solicitări a editurii de a sistematiza și analiza mai concis imensa temă a prostiei umane. Ceea ce a ieșit se vede: ”chipurile” nenumite încă ale prostiei primesc un nume, o descriere, are loc o clasificare și o caracterizare a unor tipuri fundamentale de prostie. Toate acestea devin însă exemplificări ale ceea ce autorul însuși critică, probând din plin faptul că prostia este ubicuă, indiferent de gradele universitare deținute și/ sau de prezența în spațiul public/ mediatic. Pentru că N.G. este profesor la o facultate cu puțini studenți și cu puțini bani la fondul de salarii, domnia sa propune o reformă a salarizării universitare: critică și el (ca de altfel toată lumea, dar lucrurile nu s-amișcat deloc până azi) finanțarea per sputent. Da, este o cauză a scăderii calității în universitățile de stat, și – drept urmare – majoritatea au caracterizat-o ca fiind un cancer al calității în educație. Propuneri de schimbare au fost destule: eu unul am propus finanțarea (prin sistem de credite) per absolvent de facultate care este încadrat într-un loc de muncă conform diplomei. Dacă nu găsește post de sociolog undeva, atunci absolventul de sociologie a făcuta facultatea pe banii săi. Știu, e greu de corelat, de urmărit fiecare absolvent în parte, dar asta ar rezolva finanțarea aiuristică a studenților, una care să ne asigure un număr de studeți la mia de locuitori comparabilă cu media europeană. Dar ce propune N.G.? Nici mai mult nici mai puțin decât finanțarea per profesor. Profesorul ar primi o sumă de bani cu care el asigură un număr de ore, indiferent de numărul de studenți! S-ar fi confirmat, în caz de apropbare, un adevăr trist: învățământul este făcut pentru profesori nu pentru studenți!!! Adică o mare, mare aiureală prostească!

Liviu Druguș,  Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 160 (CLX) Vineri, 9 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 6)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

”4. Prostia ca ”seninătate a imbecililor” (Flaubert). Este ilustrată, în opinia mea, (și) de darurile ostentative de Crăciun și Anul Nou. În mod normal, ele ar trebui să fie sincere, dezinteresate și discrete. Practicate creștinește, cu alte cuvinte. Din moment ce sunt publice și ostentative, înseamnă că semnifică o nemărturisită ambiție a dăruitorului de a rămâne în memoria socială asemenea unui VIP bogat și debordând de generozitate. E ca și cum am încerca să ne compensăm ratările, ambițiile frânte și mândriile îndelung tăinuite printr-o mare cheltuială de sărbători. Este un gest psihanalizabil, săvârșit cu imperturbabila seninătate a unui ”imbecil” care nu-și pune nici măcar în vis problema banalității și chiar mediocrității vieții sale” (p. 16)

Citatul din Flaubert, folosit pe post de categorie majoră de prostie umană, se potrivește cu textul explicativ exact ca nuca-n perete. Faptul că, în general, imbecilii au o seninătate aparte, neavând de rezolvat probleme existențiale majore, poate fi exemplificat prin nenumărate exemple. Autorul este însă obligat să facă referire la propriile articolașe, fapt care poate genera cel mult un zâmbet, nicidecum un dram suplimentar de înțelegere a categoriei/ chipului descris cu ajutorul lui Flaubert. Textul de mai sus poate face parte dintr-un manual de ”maniere elegante”, de ”cum să ne comportăm?”, dintr-o prelegere televizată despre virtuțile creștinismului sau dintr-o lecție de dirigenție la clasa X-a, dar nu are nicidecum legătură cu seninătatea imbecililor.

Cât despre psihanalizabilitatea gestului de a face cadouri în mod ostenativ, eu cred că toate persoanele și toate gesturile lor sunt psihanalizabile. Cu nuanța că unele situații se pot rezolva prin simple sfaturi practice, altele pe canapeaua psihologului, iar altele, mai grave, doar pe patul de spital al psihiatrilor. Profit de context pentru a reitera propunerea ca fiecare persoană care lucrează cu publicul (politicieni, profesori, medici etc.) să aibă analizele psihologice la zi, alături de analizele medicale specifice.

Avansez aici o concluzie la cele șapte chipuri ale prostiei umane care ar dori să justifice sintagma că ”mama proștilor este mereu un pic gravidă”. Cartea de față nu are legătură cu titlul pe care îl poartă, iar această încercare de clasificare a chipurilor prostiei umane nici atât. Mă văd obligat să denunț acest tertip universitar, greu de acceptat și de suportat. Rețeta (proastă) este: scrii la gazeta locală articolașe pe teme cotidiene, împănate cu citate, cu ideologia pe care o slujești și cu povețe banale. Vine editura și îți propune să-ți aduni ”operele” într-un volum unitar. Cauți un titlu. Este bun și vandabil, dar n-are legătură cu conținutul cărții. Nu-i nimic, faci o introducere explicativă care să justifice atât titlul cărții cât și conținutul articolașelor. Evident, introducerea este făcută în grabă, nu în urma unor cercetări asidui pe tema dată (în cazul nostru, prostia omenească). Rezultatul este unul previzibil: presupusa analiză a chipurilor prostiei este nulă, iar explicația ”chipurilor” este una ad hoc, trasă de păr și cât se poate de superficială. Mai adaug la rețetă și faptul că rogi decanul facultății să scrie o prefață, dar o scrii tot tu, lăudându-te și adulându-te. Evident, decanul semnează și primește o carte cu un autograf în care se mulțumeșete pentru ”scrierea” (de fapt, semnarea) Prefeței și laudă calitățile decanului pentru că a permis/ facilitat scrierea acestei cărți. Așa se adună zeci de titluri de cărți-maculatură, urmate, firesc de Opera Omnia, premiată de Academia Română! Până la obţinerea titlului de academician nu mai este decât un pas… Repet, care elită intelectuală/ morală, mon cher?

Liviu Druguș,   Pe mâine!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: