liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Tablouri culturale post(moderne) ale prostiei & inteligenței românești (121 – 140)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 121 (CXXI) Luni, 1 mai 2017   Inteligențe satirice scriu cu umor la modul ironic (I)

 

„Niciodată în viaţă n-am învăţat ceva de la o persoană care a fost de acord cu mine.”

DudleyFieldMalone, avocat american

 

„La ce lucrez acum? Îmi pregătesc remarcile spontane.”

Winston Churchill

 

„Este mult mai uşor să te lupţi pentru nişte principii decât să trăieşti după ele.”

Alfred Adle, doctor austriac

 

„Ca să vinzi un lucru, spune-i unei femei că e un chilipir, iar unui bărbat că poate fi returnat.”

Earl Wilson, jurnalist american

 

“Sunt trei căi ca să te ruinezi: femei, jocuri de noroc şi specialişti. Cu femeile e cel mai plăcut, cu jocurile de noroc e cel mai rapid, iar cu specialiştii e cel mai sigur.”

Georges Pompidou

 

„Vreau un bărbat care să fie bun şi înţelegător. Cer oare prea mult de la un milionar?”

ZsaZsa Gabor

 

„Indiferent ce lucru fac, femeile trebuie să-l facă de două ori mai bine decât bărbaţii pentru a filuate în seamă. Din fericire, asta nu e greu deloc.”

Charlotte Whittond, primar al oraşului Ottawa

 

„Secretul unei căsnicii fericite continuă să rămână un secret.”

Henry Youngman, violonist englez

 

„Nu judeca un om după hainele sale. Judecă-l după ale soţiei sale.”

Thomas R. Dewar, om de afaceri

 

„Omul este singura creatură care refuză să fie ceea ce este.”

Albert Camus, scriitor francez

 

„Progresul tehnologic n-a făcut decât să ne înzestreze cu mijloace mai eficiente pentru a

regresa /psihologic/.”

Aldous Huxley, scriitor englez

 

„Un studiu cuprinzător, realizat de poliţie, arată ca nicio femeie nu şi-a împuşcat soţul în timp ce acesta spăla vasele.”

Earl Wilson, jurnalist american

 

SURSA:  https://www.scribd.com/document/346803569/REVISTA-BOOKLOOK-Nr-22-2017-42-serie-nou%C4%83

 

Pe mâine

Liviu Druguș

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 122 (CXXII) Marți, 2 mai 2017 Inteligențe satirice scriu cu umor la modul ironic (II)

 

„Oamenii raţionali încearcă sa se adapteze lumii înconjurătoare. Oamenii iraţionali încearcă să adapteze lumea înconjurătoare la ei înşişi. Este clar, deci, că schimbarea lumii nu poate veni decât de la oamenii iraţionali.” George Bernard Shaw, dramaturg irlandez

 

„Alături de fiecare om de succes se află o femeie care spune că nu are cu ce să se îmbr ace.”

James Stewart, actor american

 

„Visul american este să faci bani şi să reuşeşti în viaţă.Visul italian este să te naşti cu un tată

bogat.” Matteo Molinari, actor si publicist italian

 

„Banii nu aduc fericirea, dar fiecare vrea să se convingă de asta pe cont propriu.”

Zig Ziglar, publicist american

 

„Angajaţii care muncesc stând jos sunt mult mai bine plătiţi decât angajaţii care muncesc în

picioare.”   Ogden Nash, poet american

 

„În ziua de azi unii oameni au pretenţia ca uşile unor oportunităţi senzaţionale să se deschidă

cu telecomanda.”   M.CharlesWheeler, jurnalist englez

 

„Ignorant este cineva care nu ştie un lucru pe care tu tocmai l-ai aflat.” Jim Backus, actor american

 

„Nu uit niciodată un chip, dar în cazul tău aş face bucuros o excepţie.”

Groucho Marx, actor

 

„Ficţiunea este obligată să ţina seama de posibilităţile existente. Adevărul – nu.”   Mark Twain

 

„Diferenţa între ficţiune şi realitate? Ficţiunea are sens.”  Tom Clancy, scriitor

 

„Persoana care ştie va avea întotdeauna o slujba. Iar persoana care nu ştie va fi întotdeauna şeful primei.”   Diane Ravitch, profesor american

 

„E greu să accepţi o critică, mai ales atunci când ea vine din partea unui prieten, a unei rude, a unei cunoştinţe sau a unui străin.” Franklin P. Jones, identitate neclară

 

„Să stai degeaba pe faţa pământului nu costă nimic şi în plus beneficiezi gratuit, în fiecare an, de o călătorie în jurul Soarelui.” Ashleigh Brilliant, caricaturist englez

 

SURSA:  https://www.scribd.com/document/346803569/REVISTA-BOOKLOOK-Nr-22-2017-42-serie-nou%C4%83

 

Pe mâine

Liviu Druguș

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 123 (CXXIII) Miercuri, 3 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (I)

 

Tema prostiei omenești este atractivă și distractivă, îndeosebi pentru cei cu simțul umorului. Dar și pentru cei lipsiți de simțul umorului care sesizează imediat că nu despre ei este vorba în propoziție, ci, mereu, despre ceilalți/ alții. Literații ar fi cei mai în măsură să ajute la scrierea unei ”Istorii a literaturii prostologice” – pe etape (istorice) și pe zone (geografice) ale culturii române, adică, pe scurt ”Prostia în timp și spațiu”. Cred că demersul în cauză ar putea fi realizat cel mai bine ca o operă colectivă, cu autori dincolo de existența (sau nu a) unei diplome. Scrierea unui asemenea op ar fi util și necesar pentru toată lumea, dar cu osebire pentru cei atinși de complexe (de superioritate sau de inferioritate, de vanitate, de aroganță, de fudulii locale sau de breaslă, de patriotisme locale, de etnicism, de superficialitate în gândire, de lenea gândirii etc.). Poate că un asemenea demers este deja în curs, poate există deja începuturi sau poate – cine alții să știe decât bibliotecarii? – treaba este deja făcută, dar insuficient cunoscută. Câteva doctorate serioase s-ar putea ocupa, de asemenea, de temă.

 

Fără să încerc a face clasamente (subiective, desigur) din care să rezulte primatul unei zone culturale asupra alteia (dpdv prostologic), dar – din ceea ce cunosc – se pare că moldovenii/ ieșenii au avut o preocupare mai consistentă pentru studierea prostiei în comparație cu alte zone ale culturii române. Din nou, fără a avea dovezi și argumente irefutabile, acest primat este, probabil, generat de doi factori cauzali: a) abundența materialului de studiat; b) abundența studioșilor care s-au simțit lezați de faptul că se învecinează mereu cu oameni lipsiți de simțul umorului. Este posibil și ca a) și b) să coexiste.

 

Un fapt deosebit de interesant este că limba română are un cuvânt (împrumutat din limbile slave, de acolo de unde noi am luat și cuvântul ”prost”) care definește omul inteligent/ isteț/ deștept/ ager la minte/ priceput/ iscusit/ dibaci/ descurcăreț cu același cuvânt care înseamnă lipsă de onestitate în raport cu semenii: șiret/ viclean/ șmecher. Mai mult, același cuvânt desemnează și persoana înzestrată cu simțul umorului: glumeț/ mucalit/ poznaș/ hazliu/ vesel. Este vorba despre substantivul ”hâtru” și adjectivul ”hâtrenie”. Interesant este că în Moldova de peste Prut, ”hâtru” se folosește mai mult cu primele două sensuri, în timp ce la noi am auzit (rar) mai mult sensul al treilea, cel de ”vesel/ glumeț” (poate fi și influența lui Alecsandri care, în ”Peneș Curcanul”, a folosit cvasipleonasmul ”un hâtru, bun de glume”, deși Creangă îl folosește ca antonim pentru ”prost”). În timp ce la Chișinău vei auzi acum cuvântul ”hâtru” la tot pasul, la noi apare extrem de rar în limbajul uzual.

 

Istoric vorbind, cred că printre primii preocupați programatic de cauterizarea prin ironie sarcastică, prin bășcălie și bătaie de joc la adresa mărginiților/ leneșilor în gândire sunt moldovenii/ ieșenii Costache Negruzzi (1808-1868) și Ion Creangă (1837-1889), cel de-al doilea ”inspirându-se” din temele negruzziene. Eroii lui Negruzzi, Păcală și Tândală, formează un fel de Stan și Bran avant la lettre, ei stârnind râsul și compasiunea pentru handicapul de a nu gândi corect/ bine/ repede/ la obiect. Dar, trebuie să constatăm cu amărăciune că istoria se repetă cu fiecare nouă generație și că toate încercările de trezire din lentoarea gândirii se pierd în van, noile generații scornind noi și rafinate forme de prosti(r)e. Sociologi și literați ieșeni (Nicu Gavriluță și Liviu Antonesei, cu osebire) au dedicat cel puțin un articol sau capitol de carte fenomenului în cauză. Alți ieșeni au scris și ei pe această infinită temă. Despre dificultatea temei vorbește (de la sine) și videoclipul din 2009 (făcut de un sucevean) cu titlul (prea ambițios) ”Prostia la români”: https://youtu.be/TN-PRwg_tU0

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 124 (CXXIV) Joi, 4 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (II)

 

Cred că majoritatea scriitorilor satirici și umoriști pot fi incluși în tagma prostologilor deoarece ținta ironiilor lor este, majoritar, prostia în varii faze, intensități și forme. De la bărbatul încornorat, la provincialul cu aere de personaj principal, și de la nătângul patent la tâmpul iremediabil, plus o paletă largă de moravuri și prosteli fandosite – toate astea sunt obiect de studiu și de activitate pentru prostologi și umoriști deopotrivă. Numele lui C. Negruzzi (1808-1868) ar putea fi cap de listă în galeria istorică a prostologilor moldoveni în general și a celor ieșeni în special. G. Călinescu spune despre el că ”Puțini umoriști români au o hilaritate mai optimistă deși nu lipsită de poantă critică” (ILR, Ed Minerva, București, 1982, p. 215). ”Negruțul” (poreclit astfel pentru chipul smolit/ smead/ negricios, pentru ca apoi porecla să fie.. nume) s-a bucurat de o bună recunoaștere critică, Călinescu alocându-i peste 14 pagini în ILR, în timp ce Manolescu îi acordă ”doar” 9 pagini în Istoria critică a Literaturii Române (ICLR). Călinescu îl încadrează pe Negruzzi în categoria umoriștilor, a romanticilor întemeietori de proză românească. În Albina Românească apare ”Păcală și Tândală sau Morala moldovenească”: „capodopera acestei proze de hilaritate clasică este «Păcală și Tândală», deschizând drumul lui Anton Pann și a lui Ion Creangă“ (G. Călinescu). Redau un extras din această prostologico-moralizatoare lucrare a celui ce va fi nu doar prozator, traducător și poet, ci și primar de Iași, membru în Divan (parlamentar) etc.:

 

”De vrei să trăieşti bine şi să aibi ticnă, să te sâleşti a fi totdauna la mijloc de masă şi la colţ de ţară, pentru că e mai bine să fii fruntea cozii decât coada frunţei. Şezi strâmb şi grăieşte drept. Nu băga mâna unde nu-ţi fierbe oala, nici căuta cai morţi să le iei potcoavele, căci pentru behehe vei prăpădi şi pre mihoho.  Bate ferul pân e cald şi fă tot lucrul la vremea lui.Nu fii bun de gură; gura bate c…. Vorba multă-i sărăcie omului, şi toată pasărea pe limba ei pere. Nu fii zgârcit, căci banii strângătorului întră în mâna cheltuitorului, şi scumpul mai mult păgubeşte, leneşul mai mult aleargă; dar nici scump la tărâţe şi ieftin la făină. Nu te apuca de multe trebi odată. Cine goneşte doi iepuri nu prinde nici unul. Nu te întovărăşi cu omul becisnic. Mai bine este să fii c-un om vrednic la pagubă, decât c-un mişel la dobândă. Nu te vârî în judecăţi. În ţara orbilor, cel c-un ochi e împărat. Cel mai tare e şi mai mare, şi dreptul îmblă totdauna cu capul spart. La judecători, ce întră pe o ureche iase pe alta, căci sătulul nu crede celui flămând, şi mai bună e o învoială strâmbă, decât o judecată dreaptă. Să n-ai a aface cu cei mari. Corb la corb nu scoate ochii. Ce iase din mâţă, şoareci prinde, şi lupul părul schimbă, iar năravul ba.”

 

Nu pot încheia acest microportret al întâiului prostolog ieșean de frunte (lată) fără a aminti că datorită unor inimoși urmași și intelectuali ieșeni memoria acestuia este onorată cum se cuvine. După ce urmașii (Dana Konya Petrișor și familia Fotiadi) au donat conacul de la Hermeziu (jud. Iași) Muzeului Literaturii Române, anual au avut loc întâlniri comemorative organizate și moderate de regretatul Liviu Rusu și de Olga Rusu. Familia Rusu s-a ocupat personal și masiv de redarea în circuitul public al Muzeului Negruzzi de la Hermeziu. Poeți, prozatori și actori de primă mână ai Iașului au înnobilat, prin prezență activă, dimensiunea cultural-istorică a evenimentelor stipendiate de Vasile Lungu, acesta fiind nu doar un antreprenor de mare succes (afacerile sale au demarat chiar pe moșia scriitorului de la Hermeziu), ci și fondatorul Premiilor Negruzzi (1996) acordate personalităților marcante ale culturii ieșene contemporane.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 125 (CXXV) Vineri, 5 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (III)

 

Nică a lui Ștefan Apetrei (Ion Creangă) este, de departe, prostologul român/ moldovean/ ieșean cu cel mai pronunțat iz profesionist, temeinic și radical. Artistice și didactico-moralizatoare deopotrivă, operele povestitorului de la Humulești au un fir roșu: prostia omenească. Nu întâmplător, una dintre cele mai cunoscute bucăți/ piese literare scrise de umorist pe această temă poartă chiar acest nume.

 

În ”Prostia omenească” sunt abordate modele de ”gândire leneșă” sau chiar de ne-gândire. Iată câteva. Prefigurând ”psihopatologia vieții cotidiene” (Freud) autorul descrie frica de ceva presupus a se întâmpla cu șanse mici de realizare, dar cu multe soluții simple de rezolvat, însă neluate în calcul (căderea drobului de sare de pe sobă asupra copilului din covată). Apoi, mitul lui Sisif este bine sugerat de cineva care vroia să vâre soarele în casă cu ajutorul unui oboroc (butoiaș). Tot la categoria ”munca-n zadar” se încadrează și cel care vroia să urce nucile în pod cu ajutorul unui țepoi. În fine, modelul universal de iluzorie eficiență umană (dacă nu vine Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed) este concretizat în încercarea unuia de a urca pe casă ditamai vaca pentru că acolo erau câteva fire de iarbă…

 

Preluând din mers teme și personaje negruzziene (plagiatul era în moda timpului și locului, și, se pare, a devenit o cutumă) Păcală devine personaj și în scrierile lui Creangă. Păcală, un Svejk avant la lettre, pare a pricepe ceva, dar nu ajunge să și înțeleagă și să se înțeleagă cu cel cu care intră în dialog. El pare a face parte din categoria celor care erau neîndemânatici din fire, dată fiind precaritatea înțelegerii. Un asemenea fapt (inabilitatea practică de a face ceva ca lumea) era povestit de un profesor de croitorie (străin), de pe vremea lui Creangă, care se supăra când vreun ucenic se dovedea total inabil și nepotrivit pentru meserie. El își întreba elevii: ”Ați înțeles?”. Toată lumea răspundea în cor: ”da, înțelegem”. Conștient că era doar un răspuns formal, profesorul se supăra spunând în româna lui nouă pentru el: ”ințelega, ințelega, da nu prițepa cum se lega nici doi capete de ața!”. Cam din această categorie se recrutează și o bună parte a personajelor prostologului ieșean.

 

Creangă poate fi numit prostolog cu acte în regulă și pentru faptul că a abordat în scris și încă ”pe șleau” ceea ce la grădiniță copilul numește ”prostie” (”Doamna educatoare, Gigel se joacă cu prostia!”), iar în limbaj ”cult” intră în categoria vorbelor ”populare”/ ”țărănești” sau ”corozive”. Poate și din pudoare, dar sigur pentru că nu le considera a face parte din literatură, Călinescu doar amintește despre poveștile sale ”corozive” (”Corozivele” rămase de la Creangă nu se cunosc în mod public”, ILR, p. 488), în timp ce Manolescu le amintește (numindu-le ”povești licențioase”: ”Povestea poveștilor” și ”Povestea lui Ionică cel prost”) și le face o mică descriere și analiză (ICLR, p. 416). Călinescu este, totuși mai profund și mai explicit când scrie: ”Așa cum Caragiale  va deveni un histrion prin ”miticisme”, Creangă va face figură nastratinească prin ”țărăniile” lui. În cap îi intră că e un om deștept, ca orice om din popor, și de aceea ironic se prostește singur. … Dacă stă pe scaun și scaunul scârțâie se scuză de necioplire cu intenție subțire: ” – Așa suntem noi proștii; numai de pozne ne ținem!” (p. 479).

 

Creangă face necesara disjuncție între prostia genetică și cea culturală (de care mă ocup în acest serial). Iată concluzia sa la ”Povestea lui Păcală”: ”Prostia din născare, leac în lume nu mai are; ea este o urâcioasă boală, ce nu se vindecă în şcoale, ba nici în spitale.”

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 126 (CXXVI) Sâmbătă, 6 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 1)

 

De la C. Negruzzi și I. Creangă, la L. Antonesei și N. Gavriluță saltul este unul dinspre abordarea prostiei/ răului din societate cu mijloace estetice/ literare înspre abordarea acestui fenomen cu mijloacele analitice ale umanioarelor (fals presupus a fi științifice). Prosti(re)a mai este acum tratată (mă refer îndeosebi la zona culturală a Moldovei) cu mijloace estetice îndeosebi în epigrame și scurtissime schițe umoristice (vezi revista ”BookLook”). Mai rar prostia este atacată în romane. Înainte de a trece la prezentarea analitică a capitolului ”Despre prostie” din paginile cărții ”Semnele timpului”, semnată de Liviu Antonesei încerc o explicație a propensiunii moldovenilor pentru tratarea temei noastre. Pe lângă ipoteza (auto)ironică prezentată într-un episod anterior, adaug acum una care ține de istoria culturală a locului. Olteanul Titu Liviu Maiorescu (aromân după mamă, ardelean după tată) este fondatorul Junimii ieșene și părintele spiritului critic în cultura română. Criticarea prostiei ca fenomen cultural ține foarte strâns de spiritul critic pe care maioresciansimul l-a promovat intens (de) la Iași. Acest spirit critic (față de lucrurile/ operele rele/ proaste) explică bine faptul că prostia este mai puțin tolerată de către moldoveni. Aștept comentarii critice.

 

Capitolul de carte intitulat ”Despre prostie” are mai multe subcapitole, primul dintre acestea fiind compus doar din șase citate/ motto-uri din gânditori bine cunoscuți. Sugerez cititorilor un joc cu mai multe etape: a) citiți cu atenție fiecare citat în parte și încercați să vă poziționați (pro sau contra); b) încercați o reformulare, o rescriere cu alte cuvinte, a fiecărui citat; c) observați dacă citatele sunt congruente/ compatibile între ele sau se contrazic unele pe altele; d) alegeți citatul care credeți că vă reprezintă cel mai bine propria filosofie de viață: e) alegeți citatul care credeți că ar fi cel mai sugestiv/ potrivit/ adecvat/ bun pentru a figura ca motto la un capitol despre prostia omenească; f) nu citiți opiniile mele pe care le voi posta în continuare; faceți acest lucru doar după ce ați efectuat pașii anteriori; g) comparați rezultatele propriilor analize cu cele formulate de mine și trageți o concluzie.

 

Iată cel șase citate:

 

  1. De prin lume adunate…

„Prostia este un viol al ordinii etice“. (Socrate)

„Numai trăită în neştiinţă viaţa este plăcută“. (Sofocle)

„Numai cine este cuprins de prostie poate fi numit cu adevărat om“. (Erasmus)

„Cele mai mari defecte ale omului sunt cruzimea şi prostia“. (Borges)

„Prostia este o psihoză normală“. (D. I. Suchianu)

„Diferenţiindu-se de ceilalţi, prostul îşi închipuie că e un ales“. (P. Botezatu)

 

Socrate se referă strict la comportamentul uman exemplar/ general acceptat ca fiind unul util oamenilor. A nu respecta această finalitate utilă este o prostie. Sofocle, sceptic, vede în cunoaștere o sursă de nefericire. Ferice de neștiutor pentru că, neștiutor fiind, nici nu știe ce este binele/ fericirea. Erasmus, concesiv, acceptă că perfecțiunea este, poate, în altă parte, dar în niciun caz la oameni. Borges plasează cruzimea și prostia în imediata vecinătate a strămoșilor omului. Suchianu ne liniștește afirmând că de prostie nu scapă nimeni. Logicianul Botezatu ironizează prostul care se crede valoros doar prin faptul că nu procedează la fel ca ceilalți oameni. Bref, dacă prostie nu e, nici evoluție nu poate fi!

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 127 (CXXVII) Duminică, 7 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 2)

 

”II. Prostia – sinteză de lacune

 

Luând în calcul treimea: inteligenţă-bun simţ-prostie, se poate observa cu uşurinţă că aceasta din urmă nu înseamnă pur şi simplu absenţă a inteligenţei sau o inteligenţă insuficient elaborată. Pentru a putea exista în deplinătatea sa, prostia, pe lângă lacuna amintită, trebuie să-şi asocieze şi absenţa bunului simţ. Adesea, o inteligenţă mediocră este protejată de bunul simţ (natural, cum credea Descartes?

dobândit?) şi atunci masca plină de sine a prostiei nu se poate afişa în întreaga sa splendoare. Prostia adevărată (e un oximoron?; se poate, dar îmi place oximoronul!), uriaşă, completă, este deci şi absenţă a bunului simţ, iar proverbul „prostul, dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul“ nu face

altceva decât să semnaleze această stare de lucruri. Prostia nu este, de fapt, altceva decât o fulminantă apoteoză cu sens negativ. Prostia îşi revendică, într-adevăr, ca termen de comparaţie inteligenţa şi, în consecinţă, a încerca o definire în absolut a ei este, dacă nu imposibil, măcar hazardat, oricum, o operaţie infinit dificilă. Mă voi opri deci la câteva din notele ce separă prostia de inteligenţă pentru a încerca să conturez, în limitele posibilităţilor de aici (şi de acum!), chipul său, să încerc să-l

aproximez măcar. Mai întâi, dacă inteligenţa este plurivalentă, vagabondă şi, in extremis, paradoxală, prostia este univocă, nemişcătoare, de o cvasiperfectă linearitate. Conduitele inteligent-paradoxale (să

zicem cele încarnate în marii sofişti, în Socrate, Montaigne, Kierkegaard sau Cioran) se opun, prin ce au ele propriu, prostiei, exact aşa cum viul se opune morţii, uscatul umedului sau lumina întunericului.

Apoi, inteligenţa, privitoare către paradox, se manifestă ca o formă liberă, deschisă, necanonizată de exercitare a gândului. Ea este lipsită de idoli, nu-şi ridică, nu-şi poate ridica (poate e un motiv de tristeţe acesta…) chip cioplit. Un germen de îndoială există chiar când are impresia că e cuprinsă de o credinţă de netulburat, o întrebare stă întotdeauna să se nască. Din contra, prostia este dogmatică –

uneori, chiar formalizat dogmatică, dogmatică în manieră rituală! – şi, în această ordine de idei, nu cred că este excesivă asimilarea oricărui dogmatism vastului teritoriu al prostiei. Fiind paradoxală, inteligenţa este desigur şi sceptică, ea nu crede în adevăruri definitive, ci doar în probe provizorii şi parţiale. Ar fi inexact să spunem că ea nu crede în nimic – ea crede cu măsură, verifică credinţele prin felurite tipuri de acizi: întrebarea, ironia, îndoiala… Despre prostie, ce să mai spun… În sfârşit, prostia este întotdeauna inofensivă aparent inofensivă şi conformistă, ea are un adevărat cult al stabilităţii,

în vreme ce inteligenţa se dovedeşte a fi, mai totdeauna, „subversivă“. Sfârşitul lui Socrate, episodul cu jandarmii din Bouvard et Pecuchet, izolarea accelerată a lui Kierkegaard, ciudatul destin al lui Cioran, ca şi atâtea alte exemple, nu fac  altceva decât să confirme această trăsătură a inteligenţei,

imensul pericol pe care-l prezintă pentru purtătorul ei în primul rând. Ar fi greşit să se înţeleagă că inteligenţa este subversivă faţă de o anume ordine a spiritului sau a lucrurilor – ea este subversivă în genere, inamică a definitiv-exprimatului, a totalităţii împietrite”. (Liviu Antonesei, Semnele timpului, Ed. Liternet, 2006, 2013).

 

Încercând o descriere a prostiei, autorul sugerează că ”prostul cu bun simț” este o contradicție în termeni, iar ”prost nesimțit” este un pleonasm. Despre definirea prostiei, verdictul e clar: operațiune imposibilă! Consecvent cu sine însuși, L.A. încearcă să nu cadă în capcana de a confunda prostia (ca fenomen cultural uman) cu prostul (ca persoană presupusă a face prostii în permanență). Reușeșete, cu două mici excepții (proverbul cu fudulia – cu referire la omul prost și afirmația cu purtătorul de inteligență, adică omul inteligent). O opinie: ”prostie adevărată” nu este oximoron (dar și mie îmi plac oximoroanele!). Prostia nu presupune necunoașterea adevărului, ci doar indisponibilitatea/ lenea de a-l cunoaște sau de a-l aplica în unele situații cât se poate de concrete. Personalizând prostia și inteligența, L.A. încearcă să le zugrăvească ”chipul”.Inteligența este: plurivalentă, vagabondă și paradoxală, liberă, deschisă, necanonizată, nedogmatizată, neidolatizată, neidealizată, mereu dubitativă și nesigură, adică sceptică și echilibrată, deci subversivă. Prin contrast, prostia este: univocă, nemișcătoare, lineară, dogmatică, ritualică, aparent inofensivă, conformistă, mereu stabilă și consecventă cu sine, definitiv-exprimată și încremenită (în proiect, ar spune Liiceanu). L.A. nu spune că prostul nu gândește. El spune doar că gândește prost, dar nu simte asta!

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 128 (CXXVIII) Luni, 8 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 3)

 

III. O observaţie

 

”Psihologii s-au străduit (şi se străduiesc) să ne convingă de faptul că inteligenţa se referă la acel ansamblu de operaţii intelectuale care permite adaptarea rapidă şi eficientă a insului la o situaţie (concretă/ abstractă) oarecare. Dar, dacă aşa ar sta lucrurile, omenirea n-ar fi depăşit niciodată stadiul primatelor originare. Ar trebui luată în calcul şi acţiunea inversă, adaptarea situaţiei la subiect. În plus, termenul adaptare este extrem de nebulos şi încărcat de conotaţii ce apasă dureros în sfera morală, aşa că prefer să las deoparte această accepţie. Inteligenţa este, mai degrabă, legată de invenţie, creativitate, gândire divergentă, imaginaţie etc. Ca să nu mai vorbesc despre incapacitatea aproape completă de adaptare – uneori, de-a dreptul fatal înscrisă în destinul lor – pe care o manifestă majoritatea spiritelor excepţionale”. (Liviu Antonesei, Semnele timpului, Ed. Liternet, 2006, 2013).

 

Dacă luăm de bună afirmația lui G.B. Shaw: „Oamenii raţionali încearcă sa se adapteze lumii înconjurătoare. Oamenii iraţionali încearcă să adapteze lumea înconjurătoare la ei înşişi. Este clar, deci, că schimbarea lumii nu poate veni decât de la oamenii iraţionali.” și dacă acceptăm că rațional = inteligent și irațional = prost, atunci rezultă că doar proștii mai pot schimba lumea. Și, după cum se vede, chiar o fac… Afirmația lui L.A. este cât se poate de pertinentă: dacă acceptăm că adaptarea e bună, iar oamenii excepționali sunt niște neadaptați, atunci rezultă, logic, că oamenii inteligenți sunt ne-buni! Nu întâmplător se mai definește omul cu idei ca fiind…. idiot.

 

Eu înțeleg citatul din L.A. ca fiind o probă a relativității cvasiabsolute pe care o au conceptele de ”inteligent” și ”prost”, fapt care – cred – rezultă și din încercările de definire/ descriere a prostiei și inteligenței făcute de L.A. în episodul anterior. Ceea ce pentru cineva este o dovadă de inteligență, pentru altcineva este o dovadă de prostie. Concret, eu consider că retragerea lui L.A. din activitatea politico-administrativă conducerii județului Iași a fost o dovadă de inteligență din partea domniei sale. Alții au spus, probabil; ”cât de prost poți să fii ca să lași conducerea județului pe seama proștilor!”. Am și un exemplu personal: inovația mea numită ”Metodologia scop mijloc” (ca substitut a Managementului) a fost taxată de un coleg drept ”o prostie”, pentru ca după câțiva ani să o reproducă, cu cuvinte și semnătură proprii, ca fiind o contribuție originală la dezvoltarea managementului… Așadar, L.A. preferă o altă definiție pentru inteligență decât cea prezentă – de decenii – în manualele de Psihologie. Absolut de acord că ”inteligenţa este, mai degrabă, legată de invenţie, creativitate, gândire divergentă, imaginaţie”, dar multe invenții și creativități certe sunt, în fapt, căi de distrugere a oamenilor, a umanității până la urmă. Căci, vorba aceea: ajunge o singură măciucă la un car de oale…

 

Scrie L.A.: ”termenul adaptare este extrem de nebulos şi încărcat de conotaţii ce apasă dureros în sfera morală, aşa că prefer să las deoparte această accepţie”. Observația mea la observația scrisă de L.A. este că, în analiza acțiunilor umane, toate conceptele sunt nebuloase, dată fiind infinita lor relativitate (raportare la fiecare individ în parte). În fond, ”sfera morală” este domeniul de adecvare/ adaptare permanentă a scopurilor (infinite) la mijloace (cvasifinite) și a mijloacelor (cvasifinite) la scopuri (infinite). Imaginați-vă o ”sferă morală” în care interacționează (adică se adaptează) peste șapte miliarde de persoane. Singura constantă este schimbarea permanentă!

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 129 (CXXIX) Marți, 9 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 4)

 

”IV. Altă observaţie

 

Radu Petrescu scria într-o epistolă: „Ce se mai poate spune? Că prostia (somn, paralizie etc.) este marele personaj al lui Flaubert şi al literaturii care, până astăzi, descinde din el, şi este înţeleasă, de Flaubert şi de urmaşii lui, ca punctul de sus al vieţii, apoteoza în care se săvârşeşte uniunea mistică dintre ins şi materia universală“. Nu acesta este sensul în care discut eu, aici, prostia, dar, în acelaşi timp, accepţia de mai sus nu mă poate lăsa indiferent. În fond, prostia este aceea care,

ascultătoare, calmă, liniştită, aproape fără să respire, păstrează continuă linia evenimentelor, respectă norma, ipostaziază cutuma, se înscrie în marele ax al continuităţii. Va trebui să revin asupra acestor aspecte.” (Liviu Antonesei, Semnele timpului, Ed. Liternet, 2006, 2013).

 

Ca un relativist postmodern (optzecist) ce este (prima ediție a cărții ”Semnele timpului”, publicată de Editura Junimea, poartă data 1988!), L.A. revine asupra notelor caracteristice ale fenomenului cultural numit prostie, relativizându-l și mai mult. Departe de a mai fi ceva negativ, demn de dispreț și de înlăturat grabnic, acum prostia apare ca pozitivă, fiind ”ascultătoare, calmă, liniştită, aproape fără să respire, păstrează continuă linia evenimentelor, respectă norma, ipostaziază cutuma, se înscrie în marele ax al continuităţii.”. Nu cunosc dacă autorul a mai revenit sau nu asupra acestor aspecte, dar rețin finalul acestui capitol IV ca fiind o promisiune ce se va întrupa, cândva, într-o posibilă viitoare carte.

 

Înainte de a se îndepărta de punctul de vedere al lui Radu Petrescu, L.A. acceptă faptul că prostia poate fi un personaj literar de frunte, unul care ia varii chipuri și nume, dar care nu se identifică neapărat cu prostul, cu omul genetic iremediabil prost, ci cu omul mediu – prinț sau cerșetor, bogat sau sărac, bărbat sau femeie, bun sau rău, savant renumit sau ucenic leneș – care volens nolens face gafe, se mai împiedică, se face de râs, mai calcă în străchini, uită esențialul lăsându-se vrăjit de aparențe, se entuziasmează facil și inutil, pe scurt – face, din când în când, prostii sau măcar prostioare. Relativizând astfel, L.A. face un elogiu omului complet, echidistant față de îngeri și diavoli, omului mediocru (aurea mediocritas) în cel mai bun sens (inițial) al cuvântului mediocritate.

 

Unde dacă nu în mediocritate (calea de mijloc) se află normalitatea, continuitatea, cutuma și firescul? Adică omenescul cel mai uman.

 

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 130 (CXXX) Miercuri, 10 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 5)

 

  1. Topografia prostiei sau încercare de conografie

 

”La început, a fost prostia naturală. Cel puţin aşa suntem obişnuiţi să gândim căci, dacă vom explora, cu oricâtă asiduitate, limbajul mai înainte amintitei ştiinţe psihologice, nu vom întâlni acolo cuvântul prostie, ci doar imbecilitate, idioţie, oligofrenie, debilitate mintală, întârziere mintală etc. Întâlnim, în schimb, cuvântul în foşnetul vieţii cotidiene, pe stradă, în cafenele, în redacţii, în familii. În acest caz, prostia „naturală“ nu nelinişteşte, căci purtătorul ei, închis în propria sa lume ca într-un univers paradisiac, nu este doar complet inofensiv, dar chiar lipsit de apărare. Pericolul apare de-abia o dată cu intervenţia prostiei încununate cu un oarecare coeficient de autoritate, şi cu promovarea sa subtilă drept un fel de criteriu al infailibilităţii, pilon viguros al stabilităţii unor valori discutabile. Singura formă de prostie care stă într-adevăr în opoziţie activă faţă de inteligenţă – aşa cum a fost ea descrisă în primele pagini ale acestui text – este cea funcţionând ca idol şi ca mască a lucrului. Prostia fudulă despre care vorbeşte proverbul şi acceptarea mult prea tolerantă a acestei fudulii. Ar fi o eroare cu totul grosolană să discutăm prostia numai sub înfăţişarea ei pur intelectuală. Căci, aşa cum pe lângă stupoarea cognitivă există şi o stupoare afectivă, este probabil că poate fi conturat şi un concept al prostiei afective – nu mai puţin vătămătoare, de un entuziasm poate mai devorator. De altfel, Borges, care spunea într-un interviu că „cele mai mari defecte ale omului sunt prostia şi cruzimea“, este imposibil să nu fi presupus că, uneori, ele sunt acelaşi lucru. Să ne gândim, o clipă măcar, la fenomenele de intoleranţă agresivă care au parcurs „ca un fir roşu“ istoria umanităţii sub pretextul combaterii „ereziei“: Noaptea Sfântului Bartolomeu, Inchiziţia, distrugerea populaţiilor indigene în teritoriile nou descoperite, lagărele de concentrare şi exterminare ale secolului nostru ş.a.m.d. Asemenea fenomene, indiferent că s-au petrecut sub pretextul rasei, al credinţei ori al economicului, nu sunt altceva decât incredibile încarnări ale prostiei intolerante, sângeroase. Pe de altă parte, atunci când Socrate afirmă că „prostia este un viol al ordinii etice“, ce face altceva decât să sugereze că prostia este, mai cu seamă, o gravă perturbare în natura etică a fiinţei umane?” (Liviu Antonesei, Semnele timpului, Ed. Liternet, 2006, 2013).

 

Încercare de traducere a titlului acestui minicapitol V: ”Unde se află prostia și cam cum ar arăta această arătare”. Cuvântul ”conografie” nu există prin dicționare (l-am asociat, totuși, cu cuvântul ”iconografie”). Minicapitolul încearcă să tranșeze între prostia naturală (boală fără leac) și prostia socială (boală vindecabilă prin autocunoaștere, educație și alte chingi cu care este format individul chiar începând cu primele zile de viață). Prostia naturală a fost ”la început” ținta tuturor ironiilor și batjocurilor semenilor cau au avut șansa de a se fi născut sănătoși la cap. Prostul nativ este incorigibil, nelecuibil/ nevindecabil/ intratabil. El este, adesea, cultivat de semeni pe post de unealtă, de animal de povară, de lider ușor de păcălit și hățuit, de țap ispășitor pentru golăniile șmecherilor (politici, de regulă).  L.A încearcă să ne avertizeze asupra pericolului mare pe care îl reprezintă pentru semeni prostul cu grade, cu diplome și funcții, uitând însă că propulsarea proștilor (oricât de naturală ar fi prostia lor) este, totuși, rodul unor inteligențe sinistre, mizantrope și ultraegoiste care – prin manipularea credulilor – profită intens de pe urma proștilor naturali cărora li s-au încredințat acele dregătorii soci(et)ale. Pentru că am fost și eu în asemenea posturi (cu accentul pe u), pentru că am cunoscut multe asemenea ”scule” înfipte în vârful unor instituții (firme, partide, organizații), pentru că cititorii au nefericirea de a cunoaște zilnic asemenea specimene (uitatul în oglindă poate fi, eventual, omis aici și acum) încerc să ofer și eu câteva note ale unui asemenea ins: nu suporta critica sub nicio formă și din nicio direcție pentru simplul motiv că este (atoate)știutor; nu are apetență pentru dialog, nu acceptă sfaturi, ideea de adevăr îi este străină, iubirea de semeni este înlocuită cu iubirea de sine.

 

”Intoleranța agresivă” despre care scrie L.A. vizează, de fapt, ideologiile militante/ fundamentaliste ce se pretind unice deținătoare de adevăr absolut (religiile, politicile dictatoriale, rasiste, xenofobe, homofobe și războinice). Pentru mine, prostia umană supremă (fatalmente antiumană) este războiul.

 

Liviu Druguș,    Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 131 (CXXXI) Joi, 11 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 6)

 

”VI. Coborâre spre Flaubert

Este măcar un act de vanitate suficientă – dacă nu de-a dreptul o prostie de neiertat – să emiţi propoziţia „prostia se află în proşti“. Cu o necesară temperare a orgoliului, trebuie să admitem că prostia locuieşte, în varii proporţii şi momente, în fiecare, că şi spiritele cele mai strălucite adorm

uneori. Cum observa Flaubert în Bouvard et Pecuchet (şi, mai ales, cum o ilustrează din plin în Dictionnaire des idées recues sau Sotissier ), ştiinţa modernă însăşi, filosofiile cele mai respectabile, literatura profundă etc., se construiesc adesea pe un eşafodaj de „prostii“ greu acceptabile la o

privire mai atentă. Sau, oricum, nu sunt lipsite de asemenea „prostii“. Probabil, nu întâmplător un Bacon, un Descartes ori un Kant simt nevoit să supună analizei critice sisteme teoretice anterioare, cum nu întâmplător spiritele radicale – de la Socrate la Kierkegaard şi la scepticii din toate timpurile

– îşi refuză până şi dreptul „de ultima instanţă“ de a elabora sisteme. Socrate şi-a refuzat, în fond, chiar şi dreptul de a scrie măcar o singură propoziţie! În fapt, nimic nu este mai uşor decât propagarea „ideii de-a gata“, a poncifului, a prostiei pure şi simple, prin integrarea lor într-o construcţie teoretică savantă şi copleşitoare care, prin nu ştiu ce miracol, asigură beneficiul credibilităţii. O prostie izolată este uşor de sesizat şi ironizat, una cuprinsă într-o întreagă armătură de argumente capătă un greu de zdruncinat prestigiu, un aer de respectabilitate şi inviolabilitate. Acelaşi Flaubert ne semnalează însă şi virtuţile contaminante ale prostiei, puterea sa de a se insinua în minţile cele mai atent prevenite. Să-l ascultăm: „Mă tem că mi s-a epuizat creierul. Poate pentru că mi-e capul plin de subiectul meu şi

prostia celor doi omuleţi ai mei mă copleşeşte“. Alături de tentativa – măsluită aceea, însă – a personajului lui Unamuno din Niebla de a-şi ucide creatorul, cuvintele lui Flaubert din această scrisoare din perioada în care redacta Bouvard et Pecuchet mi se pare una din probele indiscutabile ale

capacităţii ficţiunii de a invada şi a-şi supune realul. Mărturia lui Flaubert este însă teribilă şi în alt sens: alunecătoare şi insidioasă ca o otravă subtilă, prostia caută să invadeze totul – şi chiar Totul – şi, probabil, rezistenţa la prostie este una din cele mai îngrozitoare torturi. Ciudat e că cei atenţi, cei

bine preveniţi, cei activi sunt parcă şi cei mai vulnerabili. Ca şi cum prostia ar avea o incredibilă calitate de a-şi sesiza adversarii puternici, periculoşi. În bun tactician, prostia nu doar atacă, dar ştie şi să contraatace. Dar cum să scapi de prostie, cum să te sustragi în întregime acesteia? Consultaţi oricare din dicţionarele de idei de-a gata, răsfoiţi orice culegere de „prostii“. Numele întâlnite sub unul sau altul din exemplele extrase – adevărate „perle“, nu de puţine ori – te cutremură, dar te şi consolează. O, cum îmi amintesc, cu (ne)plăcere, numeroase locuri comune, poncife, prostii etc. inserate cu (lipsă de) abilitate în propriile mele articole, în unele din eseurile de care eram atât de mândru în vremea ce le publicam! Câte n-or fi rămas în această carte care (încă) îmi mai place! Nu e deloc inutilă puţină modestie şi, poate, chiar asta este cea mai importantă lecţie de morală

scriitoricească din toate pe care ni le-a dat meşterul Flaubert”. (Liviu Antonesei, Semnele timpului, Ed. Liternet, 2006, 2013).

 

Acest nou minicapitol putea primi titlul de la cel anterior (Topografia prostiei) cu nuanța că aici este expusă și opinia unui cunoscut scriitor francez. Scepticul și cinicul Flaubert sugerează că prostia este ubicuă – caz în care aproape că nu mai are sens să o localizezi, să îi fixezi coordonatele și să face comparații topice. Banalitatea aserțiunii ”prostia se află în proști” coroborată cu ideea ubicuității prostiei ne duce la o concluzie simplă și rapidă: toți oamenii sunt și proști, indiferent de proporțiile luptelor cu necunoscutul, cu lipsa de noimă/ logică/ rost și cu aroganțele blindate cu cartoane academice desuete. L. A. se autoîncadrează în această topografie a stupidității umane (în ce mă privește, m-am predat chiar de la primele episoade și mi-am mărturist prostia). La acea declarație nu mai am nimic de adăugat. Pare destul de simplu să afirmi că ”prostia se află în proști”, dar complicațiile apar atunci când cineva ar încerca să se autoexcludă din această categorie a proștilor, gest necugetat deoarece asta ar însemna să demisionezi din specia Homo sapiens sapiens. Devreme ce cam toată lumea este de acord că prostia nu a ocolit pe nimeni, niciodată, oare nu ar fi un gest de (auto)reparație morală să rebotezăm specia căreia îi aparținem, numind-o Homo stupidus stupidus?

 

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 132 (CXXXII) Vineri, 12 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 7)

 

 

”VII. Prostie, ironie, autoironie…

Faţă de prostul propriu-zis atitudinile posibile sunt dintre cele mai felurite: de la simpla ignorare până la măsuri extrem de radicale, s-a încercat cam totul. Dar prostia, aceea care în grade variabile respiră în fiecare din noi, necesită mijloace ceva mai subtile şi, oricum, permanente pentru a o combate,

pentru a o evita, pentru a i te sustrage. Ironia, în sensul socratic al termenului sau ironia în genere – atent descifrată în cartea din 1936 a lui Jankélévitch, care a exploatat cam tot ceea ce descoperiseră Socrate, romanticii germani sau Kierkegaard – poate fi o cale. În această privinţă, adică prin opoziţia

deschisă ce o face mortificării gândului, sclerozei mentale, ironia întâlneşte desigur conduita paradoxală, ba chiar şi pe cea tragică. Să ne amintim, de pildă, că însuşi Socrate, marele

ironist, ironistul prin excelenţă, Ironistul cu majusculă, nu combătea proşti – ar fi fost sub demnitatea inteligenţei sale, cu totul speciale, să-şi aleagă adversari care să nu-i respecte măsura. Adevăratul inamic al lui Socrate nici nu este, de altfel, un ins anume, ci prostia, majusculată şi ea, Prostia

Universală, care se află pretutindeni, în ceilalţi, chiar în cei mai buni dintre ei, dar şi în el însuşi. Căci, înainte de a fi un mare orgolios, Socrate este unul dintre cei mai măsuraţi oameni, de un bun simţ aproape de necrezut. Ambivalenţă ce a fost excelent surprinsă de Maurice Clavel în Nous l’avons

tous tué … Această stranie modestie justifică, în fond, exerciţiul ironic autocentrat de care uza filosoful, autoironia ca soluţie terapeutică de uz personal, ca tehnică purificatoare. Să ne

amintim imensa plăcere cu care Socrate se introducea în mijlocul situaţiilor fără de ieşire, ca în Parmenide , ori în cele în care era silit să-şi recunoască deschis impasul, neputinţa, eşecul, cum se întâmplă în Cratylos . Ironia şi autoironia, deci. Dar mai există un excelent mijloc de subminare a prostiei – ipostaza Omului hâtru. Dacă Socrate pozează şi, poate, uneori, este neştiutor pentru a dezgoli neştiinţa lustruită în haina adevărurilor sigure şi imuabile, insul hâtru face chiar un pas mai departe: el o face pe prostul, la propriu, pentru a ataca prostia în chiar propriu ei corp, în intimitatea propriei sale fiinţe. Păcală este un splendid prototip pentru această manieră de lucru, altul ar fi

bravul soldat Svejk. De asemenea, o falnică galerie de personaje hâtre şi de proşti de-a binelea bântuie povestirile şi poveştile humuleşteanului. Modelul este însă vechi, are profunde rădăcini folclorice, iar în versiune erudită e de aflat în Laus Stultitiae. În acel loc, Erasmus, aflat în convalescenţă

la prietenul Morus, nu procedează altfel decât un ins hâtru. Dar un hâtru cărturar, căruia îi vine în minte un artificiu genial: lasă prostia însăşi să vorbească, să se preamărească, să se autoprezinte”. (Liviu Antonesei, Semnele timpului, Ed. Liternet, 2006, 2013). (FINALUL capitolului” Despre prostie”).

 

Cum ar trebui să te porți/ să ne purtăm cu omul care greșește, adică face o nefăcută/ comite o prostie? L.A. rezumă câteva atitudini pe care le numesc acum: ignorarea, ironia, autoironia și hâtrenia. Fiecare dintre aceste patru mijloace urmăresc un singur scop: diminuarea prostiilor pe care le fac oamenii, indiferent de nivelul lor de pregătire. Inteligența/ înțelepciunea celui care are curajul să le folosească constă în adecvarea fiecărui mijloc la contexte date, în mod adecvat. Ignorarea este bună atunci când sesizezi/ intuiești că prostia comisă de un semen va ieși, mai devreme sau mai târziu, la iveală, iar autorul ei se va corija. A face observații sâcâitoare pentru orice abatere de la normă poate avea chiar efect contrar. Mai mult, a face observații publice unui prost cu diplomă echivalează cu a-ți câștiga un ”prieten” pe viață și care nu te va uita până la moarte… Dar ignorarea prostiilor parlamentarilor actuali de a grația mult și bine este ea însăși o mare prostie. Chiar ironizarea acestora este insuficientă. Autoironia pare a fi o soluție pentru partidele care au membri cu simțul umorului și pot trage învățăminte din acest procedeu. Iată un exemplu de ironie amestecată cu autoironie și cu hâtrenie moldovenească: https://www.youtube.com/watch?v=SlFr8L2CmOQ&feature=share În fine, ridiculizarea prostiei prin oferirea unui spațiu larg de manifestare pentru ea este, într-adevăr, un bun mijloc pentru diminuarea prostiei. Erasmus dă cuvântul Prostiei, iar Prostia se dă în stambă, ca să fie văzută, ironizată, batjocorită și ocolită. Așa hâtrenie, da!

 

Liviu Druguș,   Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 133 (CXXXIII) Sâmbătă, 13 mai 2017  Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 8)

 

Interesul lui Liviu Antonesei pentru definirea și analiza prostiei ca fenomen cultural, dar și pentru analiza atitudinilor posibile ale oamenilor față de manifestările lor prostești este unul peren, autorul ieșean intercalând între cele trei ediții ale cărții sale ”Semnele timpului” (Junimea, Iași, 1988; Liternet, 2006 și 2013) o altă culegere de eseuri publicată la Polirom în anul 1997, cu titlul ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica” (200 pagini). Pentru idolatri și șlefuitori lingvistici de busturi și statui, titlul cărții sună blasfemic, arogant și… prostesc. ”Cum adică? Ești tu mai deștept decât Platon și te-ai găsit tu, (un poet care nici n-a intrat în Istoria literaturii române contemporane a lui N. Manolescu, învârt și eu cuțitul în rană) să-i  subliniezi nu meritele unui celebru filosof, ci prostia lui?… Ei, hai să fim serioși!”. Tot idolatrii ar fi supărați pentru această presupusă lezmajestate, ei fiind, prin definiție, lipsiți de spirit analitic, critic, evaluator. Și dacă ei nu critică, nimeni nu are voie să critice! Și tot idolatrii cunosc rețeta de succes: dacă vrei să fii băgat în seamă, te iei de o statuie (o icoană) și îi cauți puncte negre… Nimic din toate astea în cazul lui L.A. Îi ofer credit autorului în declarația sa din Prefața la această lucrare: ”Eu rămîn la convingerea că nimeni nu este scutit de spus/ scris/ făcut prostii. Mai mult, cred că prostiile mari sunt privilegiul oamenilor cu adevărat mari. Nici Platon nu este iertat, prin urmare, de acest destin comun al omenirii. Și nu e nimic ofensator în a sesiza din cînd în cînd un asemenea exemplu major de prostie. E bine și pentru marele autor, pentru că îl ajuți să pară mai viu, mai autentic, atunci cînd îi zgîlțîi puțin statuia. Dar e bine și pentru autorii în viață, e pedagogic – devin mai atenți cu prostiile proprii, mai autocritici, mai vigilenți.” (op. cit. p. 6). Subscriu în totalitate! Am regăsit, în eseistica lui L.A., foarte multe lucruri față de care ne raportăm (el & eu) cvasiidentic.

 

Structura celor 22 de pagini de carte înseamnă 10 subcapitole, pe care le voi aborda (critic) pe fiecare în parte. Câteva cuvinte se impun despre titlul capitolului: ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”. Evident, există o legătură directă între subtitlul cărții și subtitlul acestui capitol: este vorba despre rolul intelectualilor în politica practică (legislație și administrație), autorul experimentând calitatea de președinte al CJ Iași, calitate din care a plecat prin demisie. Evident, tema implicării intelectualilor în politică/ administrație este una delicată și chiar incomodă, îndeosebi pentru oamenii de carte care se văd puși în situația să lase cititul și scrisul pe un plan secund și să se dedice studierii și aplicării legilor, relațiilor concrete cu oamenii, oamenii nefiind întotdeauna ce par a fi…  Este oare posibil să iubești simultan și cartea și puterea politică? Asemenea concubinaje au existat, dar nu pot dura prea mult. Ești obligat să alegi. Sfatul lui Platon către alegători era acesta: nu alegeți iubitori(i) de putere. Dar dacă nu iubești puterea, o poți oare sluji cu devotament și cu abnegație în numele celor care te-au ales? Sau: dacă nu iubești puterea, atunci – ca intelectual – iubești cartea. Dacă abandonezi cartea înseamnă că ți-ai trădat condiția de intelectual. Dar, cine trădează o dată, va trăda și a doua oară… Grea dilemă! Ideal ar fi ca intelectualul să fie un critic al puterii, nu un practicant al acesteia. Altfel, critica ar rămâne pe seama iubitorilor de putere care nu vor precupeți niciun mijloc ca să ajungă la butoane, ștergând pe jos cu intelectualul de la putere și, prin generalizare, cu intelectualii in corpore. Ei bine, L.A. ajunge la concluzia că sfatul lui Platon a fost o probă veritabilă de prostie omenească. Vom vedea argumentele și, de ce nu?, contraargumentele.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 134 (CXXXIV) Duminică, 14 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 9)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Prostia oamenilor mari” pp.19-21: ”Sîntem tentați să credem că oamenii mari nu fac și nu spun prostii, acestea fiind doar apanajul oamenilor obișnuiți. Nimic mai eronat: oamenii mari spun cel puțin la fel de multe prostii ca și oamenii obișnuiți, numai că – din păcate! – prostiile lor au viață mai lungă, sînt chiar menite să devină maxime și îndreptare de comportament. Bineînțeles că nu pentru prostiile spuse sau făcute sînt oamenii mari ceea ce sînt. E limpede, deci, că nici spiritele cele mai înalte nu sînt absolvite a priori de păcatul prostiei. Între altele, Platon ne îndemna să încredințăm puterea celor ce n-o doresc, să împingem în funcțiile publice, în treburile cetății pe cei care nu iubesc puterea. De mai bine de doi ani, mă tot întreb cum a putut face o carieră atît de viguroasă o asemenea aberație, o ”copilărie” atît de evidentă. A cere omului politic să nu iubească puterea este ca și cum ai cere poetului să nu iubească poezia sau agricultorului să nu fie îndrăgostit de ogorul său. M-a amuzat, în 1990, să citesc această stranie inepție pe afișul electoral al unui grup de intelectuali, care de altfel a căzut la alegerile de atunci. E și firesc – de ce-ar cîștiga cineva care nu iubește puterea? Am regăsit-o într-un articol al lui Gabriel Liiceanu și, de cîteva ori, în alte articole din revista ”22”. În ce-l privește pe Gabriel Liiceanu, mi se pare normal – filosoful la filosof trage și, chiar dacă se mai critică între ei, pînă la urmă tot fac pace. Și în cazul celorlalți intelectuali mi se pare de înțeles – cînd e de calitate, intelectualul se simte cel mai bine în opoziție cu orice putere și, din principiu, îi va suspecta pe cei care o iubesc. Cum observa și Camus, funcția intelectualului este să spună ”nu” oricărui abuz, oricărei aberații politice sau de altă natură, să se împotrivească mortificării gîndului și obstacolelor puse libertății.   Mai comic mi s-a părut faptul că respectiva ”prostie” a lui Platon e rostită adesea, cu emfază culturală, de oameni politici ce mi se păreau serioși. Dacă nu sînt niște naivi simpatici, rătăciți din întîmplare în politică, cu siguranță că sînt niște șarlatani. Nu este prin nimic plauzibil ca omul politic să nu dorească puterea, să nu o iubească. Dacă n-o dorește și nici n-o iubește, de ce a mai intrat în acest joc, în această junglă? De ce n-a rămas la profesia lui ”de bază”, de ce n-a continuat să scrie cărți, să predea cursuri sau să construiască locuințe? Adevărata problemă este cea a ”normalității” iubirii, pentru că în acest domeniu, ca în oricare altul, iubirea poate dfi ”normală!, sănătoasă, fie ea ”clasică” s-a ”romantică”, sau, dimpotrivă, se poate transforma în pasiune patologică sau, Doamne ferește!, în a nu știu ce ciudată perversiune   (…) Nimeni nu intră în politică numai ca să se afle în treabă, ci pentru că știe că are ceva de făcut în acest domeniu și pentru că îi place. (…). ”Prostiile” oamenilor mari au și această funcție, de a ne provoca să gîndim asupra lucrurilor evidente, deja clasate”. (încheiat citatul/ subcapitolul, ușor trunchiat).

 

Dincolo de micul pleonasm ”pasiune patologică” (echivalent cu un fel de ”maladie bolnăvicioasă”), argumentele că intelectualii trebuie să-și vadă de literatura, filosofia și teoriile lor par a sta în picioare. Contraxemplul cu președintele ceh Havel (neinvocat, aici, de L.A.) nu ar face decât să întărească regula, prin infima sa pondere în totalul președinților intelectuali (ca profesie). Și totuși, dacă intelectualii nu pun plăcerile lor livrești deoparte pentru a se dedica măcar un mandat treburilor obștii, atunci avem clasa politică românească actuală: șoferi cu facultăți făcute (vorba vine) foarte discret, care ajung senatori și lideri de opinie; medici de partid care se bucură să scape de corvoada gărzilor din spital pentru a veni o zi două în Parlament și a demonstra că profesia lor de bază a fost aceea de gargaragii șmekeri de cartier etc. Toți aceștia iubesc nespus de mult puterea și banii (mulți) aferenți pentru teatrul (prost) jucat. Oare asta vrem?           Liviu Druguș,    Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 135 (CXXXV) Luni, 15 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 10)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Începe spovedania” pp. 22-24. (extrase): ” (…) …e suficient să privești la televizor o ședință a actualului Parlament ca să te amuzi – cuprins de tristețe însă – mai mult chiar decît la un spectacol cu ”Scrisoarea pierdută”. (…) Destul de tîrziu, foarte recent în fapt, mi-am dat seama că ”prostia” lui Platon  e, totuși, bună la ceva. Am revăzut întîmplător citatul amintit la începutul acestui ciclu de mărturii și, pentru început, m-a enervat ”prostia” conținută acolo. În același timp, am realizat că, de fapt, eu nu iubesc puterea și nu doresc s-o exercit – oricît de corect, de onest, de incoruptibil – asupra altora. Pur și simplu, mi-am dat seama că nu pot face asta.    (…) … cel puțin deocamdată, nu iubesc puterea și nu înțeleg să încurc numai locul, să ocup locul altuia care, sper, chiar iubește puterea de vreme ce s-a decis să intre în jocul politic. Totdeauna am încercat să fac numai ceea ce efectiv îmi plăcea. (…) Întotdeauna am un randament mai bun cînd fac ceea ce îmi place cu adevărat. De ce să nu fiu ”exploatat” unde pot da rezultate mai bune? Cer prietenilor  și cunoscuților mei – precum și necunoscuților ce m-au abordat – să aibă încredere: autoritatea,  pe care ei mă încredințează că o am, va fi mai bine folosită aici, chiar și în aceste pagini, decît pe băncile pentru mine reci și inospitaliere, ale Parlamentului viitor. A bon entendeur salut!”

 

Pentru că am afirmat deja faptul că descopăr o multitudine de similitudini cu L.A. (inclusiv faptul că am lucrat, deși în perioade diferite, la Centrul de Științe Sociale) raporturile mele cu ideea de putere au fost destul de asemănătoare. Ca proaspăt ziarist (visul tinereților mele), la 40 de ani, noua putere era pentru mine o mare necunoscută/ nebuloasă (deși, după ani am realizat că ”noii” erau, de fapt, ”vechii” care și-au desemnat succesorii). Nu am intrat în niciun partid (nici în FSN). Invitat ca ziarist (credeam eu) la o ședință a FSN Iași, mă trezesc nominalizat/ propus pentru a fi inclus pe listele FSN pentru Camera Deputaților. Uimirea mea a fost totală, dar, instinctiv, am refuzat sub motivul că este prea mult pentru un asistent de Economie Sanitară să ocupe o asemenea demnitate. Lumea din sală a luat motivația mea ca fiind un fel de moft domnișoresc. S-a supus la vot. Am fost singurul din acea lungă listă care am avut unanimitate (mulți fiind votați la limită). Am fost poziționat pe listă la nr. 7 (dar au intrat atunci cca 24 doar la Cameră). După anunțarea rezultatelor alegerilor au început un soi de verificări tacite, discrete sau mai puțin discrete. Ca și acum, îmi plăcea să spun ce gândesc (o mare prostie pentru un viitor politician, nu?). Sunt invitat la București (cică la Parlament, dar Parlamentul nu fusese înființat încă…). Un domn amabil mi-a spus că ”ei” ar dori să fac parte din Comisia Juridică și m-a întrebat dacă știu cum se fac legile… Entuziasmat de idee, am turuit tot ce știam și citisem despre legi (să aibă finalitate clară, text de maximă limpezime – ambiguitățile nefiind permise, precizarea consecințelor încălcării legii etc.). Domnul amabil, s-a uitat cu un amestec de milă și de nedumerire și mi-a explicat că utilitatea mea acolo era dată de talentul meu scriitoricesc, acela de a prezenta lucrurile ”artistic”, fără precizia necesară disciplinelor exacte, adică exact invers decât doream eu să o fac. Revenit la Iași am primit alte provocări (ex.: că de ce nu am fost și eu la sediul PCR, la Revoluție, să arunc televizoare de la etaj cum au făcut alți revoluționari care nu au onoarea de a fi aleși parlamentari). În câteva zile mi-am dat demisia, locul meu fiind luat de un securist autentic, nu de un tip care o face pe deșteptul. Apoi, am dat curs altei provocări securiste: plecarea la o redacție din RSS Moldovenească (la Orhei, baștina bunicilor și tatălui meu) pentru 6 luni. Am lucrat 6 ani la Chișinău fiind mereu pe poziții diferite/ contrare cu regimul burghezo-moșiliesc.

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 136 (CXXXVI) Marți, 16 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 11)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Nu-mi place să-i conduc pe ceilalți” p. 24: ”A iubi puterea înseamnă, între altele, a putea să iei decizii în numele altora, înseamnă să-ți placă să conduci. Mie nu-mi place. (…) … nu-mi place să dau ordine, (…) prefer să rog pe cineva să facă un lucru sau altul. În afara propriei persoane – și nici măcar nu știu cît de bine! -, niciodată nu mi-a plăcut să conduc pe nimeni. Nici să fiu condus, e adevărat.   (…) … pentru democrație, nu atît persoanele sînt importante, cît funcționarea mecanismului democratic însuși.”.

 

Aici asemănările și deosebirile între mine și L.A. se accentuează. Nu mi-am dorit niciodată dregătorii sau posturi de decizie, dar – de la un timp – am început să le accept. De ex. la Congresul de constituire al ISINI (august 1990, Paris), Anghel N. Rugină mi-a propus să preiau trezoreria organizației (și erau ceva bani acolo…). Am refuzat ferm, dar peste ani, când am acceptat să preiau președinția ISINI am promis că niciun cent nu va fi cheltuit aiurea. Nici n-am avut ce cheltui: președintele anterior lăsase visteria organizației aproape goală!

 

L.A. are ușoare tendințe anarhiste (ca și mine) nedorind nici să conducă, nici să fie condus. (pentru cei interesați de sensul cuvintelor precizez că ”anarhie” nu înseamnă dezordine/ haos/ anomie, ci înseamnă ca instituțiile să funcționeze bine, ca de la sine, fără a fi ”impuse/ împinse” de la un centru de comandă). Am povestit despre prostia pe care am făcut-o în raport cu primul meu șef. Acum realizez că era o atitudine anti-conducere, una de afirmare a libertății personale, o irepresibilă tendință de nesupunere. Cineva l-a caracterizat pe L. A. ca fiind un ”refuznik”. Cred că așa am fost și eu. Cunosc persoane care ar da oricât să poată conduce un număr tot mai mare de oameni. Așa s-au născut (și) dictatorii și imperatorii, baronii locali și oligarhii financiari. Legăturile lor cu arta au fost minime. În cele cca patru luni de armată (nov. 1971- februarie 1972) mă uitam cu stupoare (ca stupidul, adică) la plăcerea fizică pe care o resimțeau colegii ”gradați” să se afirme ca ființe superioare, generatoare de ordine/ comenzi, completând aproape fiecare frază cu ”mă-nțelegi?”. Lupta pentru o poziție fruntașă în clasamentul pe companii m-a scârbit și mi-am propus să fiu primul… din coadă. N-am reușit. Am fost penultimul!

 

Presupun că L.A. nu are (nici măcar) carnet de conducere. Conducerea auto este un bun test pentru cei care doresc/ iubesc posturile de conducere. Motivul este cât se poate de simplu: conducând autoturismul creierul prelucrează în fiecare secundă mii (poate sute de mii) de informații, le ierarhizează și le corelează oferind, în final, decizia de a accelera/ încetini/ frâna sau de a adecva viteza la contexte mereu noi. Conducerea auto este și un sport generator de plăcerea lucrului bine făcut. Despre conducerea auto la români voi scrie un episod distict, documentat și cu concluzii care sper să fie utile. Cei care au obișnuința conducerii auto vor constata că iau decizii mai puțin bune în perioada în care nu conduc mașina un timp.

Închei, cu observația lui L.A.: ”pentru democrație, nu atît persoanele sînt importante, cît funcționarea mecanismului democratic însuși.”. De acord, dar există democrații și democrații: unele incipiente și fragile, altele în curs de devenire și altele deja consolidate, sănătoase în care exercițiul democratic se derulează firesc, fără abateri și …. prosteli. Din păcate, democrațiile nu sunt ireversibile: de la dictatură la democrație consolidată se ajunge extrem de greu; în schimb, de la democrație la dictatură este suficientă aplicarea celor 6P, urmată de votul popular.

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 137 (CXXXVII) Miercuri, 17 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 12)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Sînt un singuratic cordial” pp. 25-26: ”Că nu sînt un om politic mi se pare evident, deși am făcut o mulțime de politică ”de amator” în ultimii trei ani. Sînt mai degrabă un singuratic cordial, care se simte bine înconjurat de cîțiva prieteni, care iubește totuși admiratorii pentru că-l reconfortează și căruia nu-i displac nici cei ce-l atacă pentru că-l mobilizează, îl pun în priză și îi dau prilejul să reacționeze. Pentru că sînt un ”reacționar” – în sensul că reacționez. E ceva din iubirea de spectacol consubstanțială, probabil, firilor cu înclinații artistice. (…) Știu bine că propria mea libertate – care e, mai ales, una interioară – mi-o  pot apăra și singur, cum am făcut-o și în cele mai negre zile ale comunismului ceaușist. Atunci însă, în mod surprinzător pentru mine, am simțit și solidaritatea, chiar și de acolo de unde nu mă așteptam. (…) Militatntismul civic – pus în practică în aceste articole – e pentru mine forma  pe care o iau iubirea de oameni, fraternitatea și solidaritatea. Într-o lume normală, aș prefera desigur ”turnul de fildeș” și aș redacta pe loc o declarație de independență. (…). În 1990, după mineriadă, aș fi putut rămâne în străinătate, cu o slujbă destul de convenabilă. Aș fi fost infinit mai bogat, fără îndoială, nu însă și mai liber. (…) Poate acesta este patriotismul meu – vreau să trăiesc într-o țară în care să mă pot simți oricînd liber luptînd pentru păstrarea acestei libertăți. Restul sînt vorbe sforăitoare, propagandă demagogică pentru handicapați. Nu sînt un handicapat.”

 

Cititorii au observat că invocarea unei erori de gândire a lui Platon (”eroare” ce poate fi dezbătută prin varii grile de evaluare și interpretare) este pentru L.A. un bun prilej de spovedanie. Și aici am unele similitudini cu L.A.: pentru mine, zecile de (pseudo)recenzii publicate pe blogul meu au fost un bun mijloc pentru… spovedanie. Mulți nu au agreat acest stil de a vorbi despre tine însuți pretextând analizarea modului de gândire și de scriere al altor autori. Dar chiar fără să se facă trimitere la persoana sa, orice autor, scriind un text oarecare, se descrie, de fapt, pe sine: își spune (direct sau indirect) punctul de vedere despre posibile evoluții ale lucrurilor într-o lume imaginară, extrasă din realitățile cotidiene. A vorbi direct despre tine însuți nu este, cred, un egocentrism demn de disprețul semenilor, ci este felul de a fi al singuraticilor cordiali sinceri, deschiși și gata să-și apere ideile în nume propriu, și nu prin intermediul unor personaje. Într-una dintre acele (pseudo)recenzii am amintit și de prima mea încercare de a mă spovedi la un preot, la îndemnul (cam prea insistent…) al unui proaspăt cunoscut. Întâmplarea este savuroasă prin ridicolul ei. Fără nicio altă introducere, ”preotul” cu care m-am întâlnit într-o încăpere din cadrul unei mânăstiri din Iași mi-a adresat abrupt întrebarea: ”vă rog să-mi spuneți în ce scop ați efectuat deplasarea timp de mai mulți ani la Chișinău” (tocmai fusesem readus în țară – ordin de undeva? – în decembrie 1995). În secunda doi am și ieșit din încăpere…

 

Scrie L.A.: ”În 1990, după mineriadă, aș fi putut rămâne în străinătate, cu o slujbă destul de convenabilă. Aș fi fost infinit mai bogat, fără îndoială, nu însă și mai liber”. Scriu și eu, L.D: ”În 1990, după cea de a treia mineriadă (iunie 1990), am plecat la Londra în naiva mea convingere că Economica Sănătății/ Health Economics ar fi de mare folos în reformarea sistemului de sănătate de la noi. Am ajuns la London School of Hygiene and Tropical Medicine, instituție care avea o Catedră și un Departament de cercetare de cca 60 de persoane. Mi s-a făcut propunerea de a rămâne să lucrez acolo. Dar, oficial era imposibil. Trebuia să fac ilegalități (așa cum făcuseră mulți estici în dorința de a se integra în Occident), dar am refuzat și am revenit în țară unde scrisoarea de recomandare (Visiting  Professor) dată de conducerea acelei Catedre către UMF Iași a avut doar darul să urgenteze trimiterea mea (aparent benevolă) la Chișinău…

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 138 (CXXXVIII) Joi, 18 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 13)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Cum poate fi un artist disciplinat?” pp. 26-28: ”Politica înseamnă disciplină, ea impune respectarea disciplinei de partid. Aceasta nu este o invenție a comuniștilor, ci e regula de fier a oricărei organizații politice. Este greu însă să-i ceri unui artist să fie disciplinat. Este însă greu să ceri unui artist să fie disciplinat. Probabil și din acest motiv am preferat să rămân în afara unei astfel de organizații.  (…) Orice disciplină venită din exterior este privită ca o limitare a libertății sale, dacă nu chiar ca o agresiune. (…) Există un paradox aici – artistul nu poate fi altruist decît prin apelul la un egoism propriu creației. Creația este întotdeauna egoistă și altruistă în același timp.  (….) în campania electorală pe care am condus-o și am câștigat-o…. îmi amintesc că … am spus exact ceea ce gândeam, uitînd că nu mai puteam vorbi în nume propriu. (…). Visul meu meu nu este să-i reprezint pe alții schimbîndu-mi credințele, ci să devin o conștiință, o biată conștiință individuală căreia să nu-i fie rușine de ceea ce spune sau face.”.

 

Extind puțin aria de cuprindere a (ne)libertății. Nu doar organizațiile politice sunt viabile numai în măsura în care membrii lor acceptă să-și trunchieze libertățile personale în favoarea unui presupus bine comun din care și aceia care au acceptat scurtarea libertăților lor vor avea de câștigat (nu neapărat în sens material). Orice organizație (sindicală, religioasă, științifică, civică, masonică, sportivă, artistică etc.) presupune o limitare a propriilor libertăți, drept pentru care am subliniat mereu că nu voi face parte din asemenea organizații în care libertatea mea de gândire și de decizie să fie afectată câtuși de puțin. Prima trăsătură naturală a omului este egoismul, iar altruismul nu este decât un mijloc pentru a-ți proteja sau preamări egoul. Deci, nu doar artiștii sunt egoiști și indisciplinați față de mediul soci(et)al, ci, în principiu, orice individ uman. Doar că egoismul artistului este mai viguros, iar abdicarea în favoarea unui presupus bine pentru alții (altruism) înseamnă a ceda mult din condiția de bază a artistului. Însuși L.A. s-a plâns că în cei cca trei ani de implicare a sa în politică a scris doar o poezie, câteva eseuri și câteva note de călătorie. QED.

 

Pentru că implicarea mea în viața politică din România s-a încheiat chiar înainte de a începe, la Chișinău fiind, încercările de a fi atras în politică au continuat. Îmi amintesc de invitația (la masă, în familie) primită din partea unui chișnăuian (nu i-am reținut numele: era cam cu un deceniu-două mai în vârstă decât mine și s-a declarat unionist convins). Mai mulți români de la Iași erau de față în sufrageria unui apartament din Chișinău (îmi amintesc acum doar de Cassian Maria Spiridon, ”revoluționar român, organizator și participant la mișcarea revoluționară conspirativă de la Iași, din 14 decembrie 1989”, cf. Wicki). Presupun că era anul 1991, și se apropiau alegeri prezidențiale. Eu lucram la ziarul unionist ”Sfatul Țării” (o ciudățenie locală, parlamentele neavând cum să aibă organe de presă proprii).  Masa era bogată și binevenită, toși se declarau unioniști convinși așa încât atmosefera era destinsă și plăcută. La un moment dat gazda se ridică și rostește, plin de emoție: ”Această întrunire a noastră va rămâne în istoria neamului nostru. Este un moment istoric! Propun ca la aceste alegeri prezidențiale să-l susținem cu toții pe candidatul nostru, al unioniștilor, pe prietenul nostru Liviu Druguș”. Uimit, dar sincer, am spus: ”Păcat că nu cunoașteți legislația. Neavând cetățenia statului, nu pot candida!” Și uite-așa cariera mea prezidențială s-a năruit (urma ca apoi să candidez și la Bucureștii, devenind un fel de Cuza al II-lea).  N-a fost să fie… J

 

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 139 (CXXXIX) Vineri, 19 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 14)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Puneți un artist să facă un compromis” pp. 28-29: ”Politica este și o artă a compromisului, nici n-ar putea fi altfel, pentru că, întotdeauna, ea cere armonizarea unor opinii, opțiuni și interese diferite. Puneți un artist să facă un compromis major – de orice natură! – și l-ați terminat. (…) Nu mă plâng că nu am reușit să mai scriu literatură, înțeleg că a fost un sacrificiu necesar, știu foarte bine că nu l-am făcut numai eu. De altfel, fără această însumare de sacrificii societatea noastră ar fi recăzut probabil în starea de de dinainte de decembrie 1989. (…) Acum, depinde de noi toți, de inteligența, de curajul și de toleranța de care suntem în stare.  (…) … nu credeți că măcar acum, cînd e infinit mai ușor, ar fi echitabil să se ofere și alții? Dacă am fi mai mulți activi, nu ar fi ceva mai ușor pentru toată lumea, nu ar evolua lucrurile mai repede? E, oare, corect ca unii, puțini, să ”militeze”, iar ceilalți să se ocupe doar de carierele lor, de promovările lor ce ”ard etapele”, de bursele lor în străinătate și de afacerile lor? E o întrebare pentru toată lumea, nu doar pentru prietenii mei mai mult sau mai puțin apolitici, mai mult sau mai puțini activi. E chiar și pentru ”apoliticii activi”, ca să citez un prieten foarte atent cu observațiile asupra altora, dar infinit neglijent cu auto-observațiile”.

 

Nu caut nod în papură, dar, în acest pasaj/ extras de subcapitol, L.A. se contrazice (puțin). Dacă acceptăm definirea politicii ca fiind parte a artei (arta compromisului), atunci nu doar că nu-l termini pe artistul (politic) căruia îi ceri să facă un compromis, ci îi dai șansa vieții lui să-și probeze/ demonstreze arta sa. Arta compromisului, arta conversației, arta dialogului, arta cuceririi inimilor etc. nu sunt doar metafore, ci părți componente ale artei de a gândi, simți și acționa în lume. Această artă se numește management sau leadership și se definește ca fiind capacitatea de a-i influența pe alții. Oare pictura, muzica sau dansul nu sunt acțiuni de influențarea a simțurilor celorlalți? Aplauzele pentru un cântăreț echivalează cu voturile pentru un lider de partid/ sindicat/ ong etc. Azi vorbim despre ”tehnici de negociere”, dar în realitate este vorba de o altă componentă a artei (techne). Numărul cărților vândute de un autor sunt aplauzele și voturile cititorilor care s-au lăsat influențați/ vrăjiți de scriitură…

 

În continuare, L.A. se ocupă puțin de șlefuirea propriei statui, iar chemarea (ușor lozincardă) de a deveni ”participanți activi la propășirea scumpei noastre patrii” (citat dintr-un conducător care și-a dorit puterea până la moarte) sună ușor dogit și, desigur, prea cunoscut pentru seniorii de azi… Implorarea colegilor săi, intelectualii, de a deveni militanți/ activiști/ oameni politici – mai ales dacă este adresată celor care nu-și doresc puterea – sună ipocrit și antiplatonic, mai mult de dragul contrazicerii și nu de dragul unei eficiențe sporite, a unei civilizații superioare (făcute prin sacrificarea intelectualilor și atragerea acestora în sfera politicului). Aș fi curios să știu câți dintre intelectualii care au citit acest îndemn au abandonat carierele și afacerile lor și s-au dedicat binelui public. Aș înclina să cred că mulțimea acestora tinde asimptotic spre zero. Încă un argument: oare ce spirit civic de înaltă factură i-a îndemnat pe baronii locali (vrânceni sau teleormăneni, suceveni sau dâmbovițeni, constănțeni sau ilfoveni) să-și abandoneze profiturile grase și să se dedice binelui public pentru un salariu cu ceva mai mare decât media pe economie? Răspuns: niciun spirit civic, ci interesul de a-și spori propriile afaceri cu statul. Și atunci, nu este oare mai onest să lași prădătorii să se înfrupte și să susții doar acele instituții care promovează justiția, pereat mundus?

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 140 (CXXXX) Sâmbătă, 20 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 15)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Spectacolul politic e fascinant”, pp. 29-30: ”Nu mi se potrivește politica, dar îmi place spectacolul politic, să-l analizez, să-l comentez. Pentru mine, acesta este un spectacol dintre cele mai fascinante, chiar cînd e jucat de troglodiți. Or, în opinia mea, comentatorul trebuie să fie imparțial. Nu am spus obiectiv, obiectivitatea este o simplă aberație cînd înțelegem altceva decît nota Eugen Ionescu: ”să fii în acord cu propria subiectivitate; să nu minți și, mai ales, să nu TE minți”. Deci, imparțial. Dar a fi, cu adevărat, imparțial înseamnă să nu faci parte. Tocmai de aceea cea mai proastă jurnalistică este aceea de partid. Pretudindeni în lume, nu doar la noi. Ea are pre-judecăți și apriorisme, explicabile desigur, dar care o fac neinteresantă și imprevizibilă. Bineînțeles că ea este necesară. Cu siguranță că, adesea, este foarte inteligentă dar, prin asta, nu e mai puțin neinteresantă și lipsită de atractivitate. În ce mă privește, prefer să iau contact cu cîmpul politic prin intermediul teoriilor la care aderă partidele, al programelor acestora și, mai ales, al faptelor politice propriu-zise. Cît privește comentariile, le prefer pe cele ale jurnaliștilor nu doar inteligenți, ci și nepartizani. Cînd spun nepartizan nu înțeleg că ziaristul n-ar trebui să aibă opinii sau că i-ar fi interzis să adere la anumite valori, ci numasi că-i este interzis să privească lucrurile dintr-un singur unghi de vedere, care e totdeauna partizan. Acesta, partizan fiind, e și parțial, iar întregul nu e altceva decît suma părților, dar e ceva infinit mai interesant, mai palpitant. A privi întregul înseamnă pentru comentator a privi jocul politic și nu doar unul din elementele acestuia.”.

 

După ce și-a invitat colegii să se implice, să devină militanți și implicați, L.A. se mărturisește că este preferabil, pentru el, privitul de pe margine, adică ceea ce facem cam toți. Politica privită ca artă este un spectacol (artistic, desigur) care are întotdeauna spectatori. Decât actor la un teatru fără spectatori mai bine actor politic (troglodiții fiind și ei incluși). Spectatorii sunt mereu acolo, te aplaudă, te înjură, te bagă (în seamă), te scot (basma curată), te adoră și te disprețuiesc cu egală pasiune. Adică exact ceea ce fac cam toți comentatorii politici (L.A. included).

 

Imparțialitatea (ca subiectivitate sincer asumată și liber exprimată) este mereu binevenită, dar sigur lipsește cu desăvîrșire (în presa noastră). Mă bucur să aud o critică a idiotismului/ nonsensului/ aberantului ”obiectivitate”, folosit prea adesea ca fiind un substitut pentru veridicitate/ onestitate și … imparțialitate. Pentru mine, obiective sunt doar obiectele; subiecții sunt, fatalmente, subiectivi. L.A face o pledoarie discretă întregului/ holon ului, poziționându-se, implicit, împotriva ideii de partid (care înseamnă ”o parte” a societății și nu întreaga societate). Am promovat și eu holismul, ca viziune teoretică integratoare, totalizantă, completă, dar, ulterior, am conștientizat și partea riscantă a acestei abordări: în fond, totalitarismul este o formă concretă, umană, socială de holism. Scrie L.A.: ”A privi întregul înseamnă pentru comentator a privi jocul politic și nu doar unul din elementele acestuia.”. Dar dictatorii au și ei această preferință de a-și subordona ÎNTREG jocul politic, desigur spre binele și fericirea întregului (popor). Din acest mic dialog rezultă crunta inepție de a numi ”partid” (comunist) acea structură care se confundă și se consideră identică cu întregul. În final, o remarcă legată de episodul anterior: consider că ”apolitic” este doar ”asocialul”, izolatul, pustnicul. Toți oamenii normali/ medii sunt politici, adică parte a polisului/ cetății.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: