liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Serialul ”ISTORIA CULTURALĂ a PROSTIEI/ INTELIGENȚEI ROMÂNEȘTI” (episoadele 61-80)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  61 (LXI) din 2 III 2017. Telemedicina – o prostie. A celor care o ignoră!

Amintirile din perioada în care am predat la Institutul/ Universitatea de Medicină din Iași (1976 – 2004) ar putea face obiectul multor episoade care să se înscrie în tematica acestui serial. Nu mă las cotropit de ipocrizie, respectiv nu-mi blochez tentația de a vorbi despre mine (și) la modul pozitiv (sub pretextul că autolauda nu este un semn de prea mare înțelepciune). Așadar, voi afirma ”fără jenă” câteva dintre ”isprăvile” din activitatea  mea (începută în cercetare și încheiată, după 45 de ani, la catedră). Amintesc aici câteva, toate fiind sub semnul dorinței mele de a schimba lucrurile în bine, atât cât m-a dus ”bibilica” și cât mi s-a permis: la începutul anilor 80 am introdus o nouă disciplină: Economia sanitară, fiind singurul român inclus într-un Anuar European de ”Health Economics” în anul 1988, an în care am primit și invitația de a face o specializare în Scoția. Apoi, în anul 1997, am introdus, în premieră pentru România, disciplinele de Managementul Sănătății și Managementul Informației la Facultatea de Bioinginerie Medicală din Iași.

În anii 70 și 80 se vorbea mult despre calculatoare, tehnologii medicale realizate cu ajutorul ”procesoarelor” și al memoriilor electronice. În anii 90, am pledat pentru dotarea rapidă a tuturor catedrelor cu calculatoare și adrese de email, lucru care s-a și întâmplat rapid. În fine, informatizarea îmi sugera posibilitatea de a economisi fondurile (mereu puține) alocate sănătății și de a le redirecționa în zonele ”fierbinți”. Una dintre direcțiile de acțiune pliate pe acest deziderat era telemedicina, căreia i-am dedicat un curs distinct, ignorând un fapt de care încă nu mă lovisem: conservatorismul profesiei (medicale). Nu doar contabilii s-au speriat că își vor pierde locurile de muncă, ci și medicii. Precum țesătorii francezi care își ”sacrificau” saboții din lemn pe care-i fixau în ”gura” roților dințate ale mașinilor de țesut (de unde și cuvântul ”sabotaj”), la fel au procedat majoritatea profesiilor în fața perspectivei pierderii locurilor de muncă.

La lecția mea despre telemedicină am primit un afront la care nu mă așteptam și pe care l-am crezut singular. Nu era… Așadar, am pledat cu pasiune în favoarea folosirii tehnologiilor medicale de la distanță (am inclus aici și telefonul, ca mod de a obține primele sfaturi în caz de urgență medicală). Ulterior, peste ani, s-a înființat 112. La prima mea solicitare, prin 2000, după cca 30 minute de așteptat în stradă cu ”pacientul” în brațe, am ”descins” la  sediul ambulanțelor, unde se serba cu veselie ziua unui coleg. Văzându-mă, foști studenți m-au întrebat: dom profesor, vă putem ajuta cu ceva? Cred că atunci am fost foarte nepoliticos…

Dar motivul scrierii acestui episod abia acum apare: la sfârșitul orei pe tema serviciilor telemedicale, o studentă, îmbujorată de mânie, mi-a făcut o ”urare”: ”când veți avea nevoie de îngrijiri medicale, să le primiți prin telefon și calculator!”. Lucrurile și-au văzut de mersul lor și mă bucur să aflu că telemedicina este azi la mare preț și căutare. Iar lucrurile nu se vor opri aici. Iată și un exemplu: http://actualdecluj.ro/telemedicina-in-epilepsie-reteaua-inaugurata-la-cluj-ia-premiu-la-tedx/.

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  62 (LXII) din 3 III 2017. Cum să vinzi iluzii proștilor. (I)

 

Cu decenii în urmă apăruse un interes sporit pentru promovarea iraționalului, respectiv a cunoașterii abisurilor sufletești/ mentale ale oamenilor și iluzionismelor de tot soiul. Toate aveau o finalitate cât se poate de rațională: câștiguri  financiare, dominarea celor mai ”slabi de înger” de către ”cunoscători” abili, sau pur și simplu amuzamentul șmecherilor pe seama fraierilor. Terapii prin hipnoză, anchete sub hipnoză, iluzionism și magie la circ, convingeri subliminale, atragerea subconștientului în jocurile foarte conștiente ale unor ”vindecători”, promovarea minciunilor pe post de adevăruri supreme etc., toate făceau parte dintr-o cultură a păcălirii aproapelui, din transformarea ignoranței/ prostiei semenilor în avantaj competitiv tradus în bogăție pentru unii și sărăci(r)e pentru alții. Toate acestea nu au dispărut, ci s-au transformat, s-au rafinat și au devenit, adesea, greu detectabile.

 

În anii recenți, ”flacăra mov” a stârnit, din nou, interesul pentru parapsihologii pe cât de ”savante” pe atât de tentante și apetisante pentru amatorii de câștiguri facile și rapide. Interesant este că prostirea nu s-a atenuat ca urmare a experiențelor triste trăite. Psihologii ar putea examina această ”propensiune” (aparent) inexplicabilă a românilor pentru risc imposibil de calculat, dar care odată asumat duce la pierderi sigure în proporții de masă. După iluzia/ deziluzia Caritas ului (care a fost un clar impozit pe prostie), a urmat țeapa de proporții, numită ”savant” Fond Național de Investiții. Alt rând de pierdanți au cotizat iluzoriu și au re-trăit experieța anterioară. Magia Fondurilor de investiții pentru dezvoltare nu e nouă: Ceaușescu crease Fondul Național de Dezvoltare Economico-Socială, iar liderul PSD a anunțat, în septembrie trecut, crearea unui Fond Suveran de Dezvoltare și Investiții.

Păcălirea oamenilor se rafinează atât de mult încât realmente este tot mai greu să discerni între minciună și adevăr, între fals și veritabil, între iluzie și certitudine. Imitațiile (de piele naturală, de bijuterii, de alimente, de diplome etc.) apar adesea mai atractive decât lucrurile veritabile. Este greu să nu găsești ”dubluri”/ făcături/ imitații în orice domeniu. Academia Română, atât de debilă și lipsită de credibilitate, a fost dublată de mai multe Academii de Științe, Academii ale Oamenilor de Știință etc., pentru a satisface ”plenar” orgoliile naivilor care și-au cumpărat locuri în aceste stabilimente. Unele sunt chiar finanțate de stat, pentru că, vai!, nici statul nu (mai) este unul veritabil…

Pseudoștiințele au, uneori, o atractivitate mai mare decât științele, ziarele de scandal sunt mai căutate decât cele care oferă informații și analize, kitsch ul este mai prezent decât arta adevărată. Ca o culme a ipocriziei, a sfidării semenilor și ca un vârf al a credulității acestora avem situații bizare în care falsul și autenticul, minciuna și adevărul co-există bine mersi în una și aceeași persoană!  Găina care naște pui vii a fost ”promovată” de jurnalistul Ion Cristoiu, care este invitat pe la televiziuni să facă analize politice serioase, iar profesorul universitar Constantin Dulcan ”promovează” pe lângă teoriile științifice și fantasmagorii din irealul cel mai ireal. O prezentare succintă a acestor ”gugumănii științifice” se găsește la: http://pseudostiinta.ro/wiki/Dumitru_Constantin_Dulcan

Pe mâine!

Liviu Druguș

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  63 (LXIII) din 4 III 2017. Cum să vinzi iluzii proștilor. (II)

Prostirea proștilor cu prostii prostești de către proști profesioniști (cei 6 p) pare a fi o preocupare constantă a oamenilor de pretutindeni. În ce ne privește, baladescul Balcanilor și magia mioritică aduc acestei îndeletniciri un plus de intensitate, culoare și inventivitate. Avem latina vorbită de daci care a fost preluată de către cuceritorii romani și distribuită apoi în întreg Imperiul Roman; avem un tunel sub Bucegi care comunică cu … cealaltă lume; avem Grădina Maicii Domnului care se identifică cu țărișoara fără a preciza dacă această grădină era și pe vremea Principatelor, a României Mici sau a României Mari; avem convingerea că Tesla este român de-al nostru cu care am face bine să ne mândrim cât putem de mult. Etc. Etc.

Avem, se pare, o predilecție spre fantastic, ireal și irațional fapt care face din România o țară dorită de comercianții străini, de propovăduitorii/ fondatorii de noi religii și teorii universaliste și de liderii locali care găsesc un excelent teren pentru experimente de tot soiul. Astfel, România devenise o țară mai stalinistă decât țara lui Stalin, acum suntem cei mai proeuropeni (pro UE) din toată Europa, iar în plan cultural nu cred că ne întrece vreo nație în ardoarea cu care este aștepat, în fiecare an, un Nobel. Pentru literatură, desigur!

Nu știu care este ponderea și regimul minutelor de publicitate în alte țări, dar ”calupurile” de publicitate la TV și Radio tind să exaspereze și să lipsească televizoriștii și radiofoniștii de bruma de discernământ pe care o mai au. Adicția înalt patologică față de un canal media sau altul ar trebui diagnosticată clar și ritos în viitoarele ediții ale Psihologiei poporului român (aș fi curios dacă și alte nații sunt atât de preocupate de studiul sociocultural numit psihologie a unei populații, de altfel o contradicție în termeni). Dar cei 6 p nu răsar chiar pe baze etno-fizio-culturale strict locale. Rândul (pseudo)științelor sociale a crescut în ultimele decenii cu ”științe” care chiar asta își propun: 6p. Marketingul învață studenții arta persuasiunii fără acoperire, ”științele comunicării” sunt mai mult manuale de propagandă eficientă, iar prezența ”rezultatelor tragerii Loto” în cadrul buletinelor de știri probează faptul că 6p a devenit (și) politică de stat (mă refer la TVR și Radioul național). Nu contează că se distrug familii și destine prin inocularea iluziei că investind mai mult în acest joc de noroc îți cresc șansele.

Dar, printre cele mai grave forme de 6p este prostirea prin cultură. Dezinformarea prin știri false și fabricate special pentru a induce credințe, atitudini, convingeri, fobii, simpatii și antipatii este, cred, o activitate care ar merita vizată de Codul Penal. Știri de genul ”cutremurul cel mare se apropie”, ”iarna care vine va fi cea mai geroasă din istorie” etc. ar trebui amendate foarte serios de către CNA și chiar de instanțe judecătorești. Libertatea de informare s-a transformat în libertatea de dezinformare, de a ține populația sub o tensiune care poate degenera în boli sau conflicte sociale. Separarea bisericii de stat a rămas un ideal iluminist, adevărurile religiei, ale astronomiei și ale geneticii fiind predate cu pasiune acelorași copii/ tineri în școlile de stat. Mai este oare de mirare că gândirea schizoidă, comportamentele schizoide și aberante devin tot mai prezente la noi?

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 64 (LXIV) din 5 III 2017. RomAbsurdia – țara în care locuiesc

 

Despre normalitatea cu totul specială de la noi s-ar putea scrie fie în cheia presupusului excepționalism românesc (protocronism), fie în cheia absurdității cvasigeneralizate, dacă ar fi să privim la noi înșine din exterior.

 

Prima variantă este ușor de aplicat în regimurile închise unde orice afirmație a cuiva sus-pus este crezută și folosită ca argument logic. Desigur, nu durează mult și exagerarea iese la iveală, lumea se miră (vai ce proști am fost!) și – după ceva timp – o ia pe aceeași cale…

 

A doua posibilitate vine din dorința supraomenească de schimbare, de a atrage atenția că lucrurile au luat-o razna rău de tot. Și atunci ce faci? O iei tu razna, descrii viitorul imediat – unul posibil – în cheie absurdă și atragi atenția că nu se mai poate continua astfel. Absurdul devin mijloc de revenire la sau de instaurare a unui normal mai acceptabil decât cel existent.

 

Însăși această dublă posibilitate, fiecare variantă având o probabilitate aproximativ egală cu cealaltă de a se întâmpla, provine din acea nedeterminare specifică culturilor aflate în căutarea unui stil, a unui specific, a unei (auto)caracterizări, a unei (re)întemeieri.

 

Schimbările prea dese și rapide de paradigmă/ politică/ ideologie/ strategie/ regim politic nu au permis cristalizarea acelui ”ceva” peren care să ne definească la modul pozitiv. În lipsa pozitivității, negativitatea se instalează cu mare ușurință. Ceea ce ieri era bun și pozitiv, astăzi devine rău și negativ. Iar mâine se va aplica aceeași regulă: demolarea a ceea ce a fost și institurea ”noii ordini”. Cel mai bine se vede la noi această trăsătură autodistructivă la fiecare ciclu electoral. Directorii anteriori, portarii anteriori, șefii anteriori etc., totul trebuie schimbat, anulat/ anihilat. Schimbarea presupune, însă, eforturi și costuri mari. De aici poate proveni o explicație a faptului că suntem mereu lipsiți de energie, apatici, merge și-așa etc., și arareori nemulțumirea se coagulează și se pozitivează. Tot de aici apare și starea de sărăcie în comparație cu ceea ce ne-a oferit mediul în care existăm. Săraca țară bogată!

 

”Cum pot exista atâția care pot crede că respirația actuală a României este viață? O țară care în politica externă nu încurcă agresiv pe nimeni, nici nu poate fi băgată în seamă” (Cioran, Schimbarea la față a României”). Sigur, ”agresiv” nu înseamnă cotropitor de teritorii, ci înseamnă leadership regional. Management înseamnă să-ți rezolvi niște probleme, dar leadership înseamnă să pui altora probleme, pe care să le soluționezi, apoi, împreună cu ei.

 

Lipsa de nerv, tolerarea dublei măsuri, mitizarea șefilor, înălbirea dosarelor și dispariția vinovaților (cu tot cu vină și cu banii furați), generalizarea șpăgii/ peșcheșului/ bacșișului face din România un teritoriu al domniei absurdului. Matei Vișniec, rădăuțeanul de la Paris, vorbește despre Absurdistan ca posibilă denumire a acestui teritoriu. Eu m-aș mulțumi și cu… RomAbsurdia. Dar Vișniec are și argumente: #DialogcuMateiVișniec
Pe mâine!
Liviu Druguș

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 65 (LXV) din 6 III 2017. Mimetismul – o șmecherie de supraviețuire. Atât! (I)

 

Pe lângă darul beției, darul minciunii de ocazie, darul dublei măsuri și alte daruri, românul are și darul șmecheriei. Acest ultim dar este chiar obiectul unui ”dosar Dilema Veche” (nr 673/ 12 – 18 ianuarie 2017).  Cf. M. Pleșu, ”Șmecheria e definită … ca elocvență ticăloasă, viclenie verbală, discurs înșelător. Iar șmecherul este cel care ispitește cu vorba” (p. I). Cu alte cuvinte, șmecherul este un gargaragiu, un panglicar, un palavragiu (un parlamentagiu), un calamburgiu, un sforar de cuvinte, un mâncător de vorbe pentru uzul fraierilor, unul pe care doar atâta îl duce capul. Eu plasez/ clasez șmecherul la granița dintre prostul cu lustru și ilustrul necunoscut care se dorește luat de savant-soluție salvatoare.

 

Merită amintit aici, pentru clarificare, descrierea șmecherului în viziunea lui N. Steinhardt (citat în ”Dosar”): ”Pentru ”șmecheri”, graiul e un ceremonial, o capcană și un rit. În loc de a fi o expresie a realului, a gândurilor și simțirii, un mijloc de transmitere a cunoștințelor, cugetării și emoției, e mai ales un sistem de minciuni, o rețea de capcane și un zgomot de fond”. În deplin consens cu această definițe, pe vremea dictaturii ceaușiste, propagandiștii de la Comitetul de partid erau numiți ”muncitori cu gura” sau, mai simplu, guriști… Pentru a avea o reprezentare concretă a ceea ce înseamnă un ”dătător din gură” căutați pe net unul dintre ”delicioasele” discursuri/ interviuri/ intervenții la ședințe de guvern ale deja celebrului ministru actual al agriculturii, Daea – o reîncarnare a celebrului ministru al agriculturii de la începutul anilor 50, Zarone.

 

Șmecherul este un mim, un imitator, un farsor, unul care doar vrea să pară altceva decât este în realitate. Eu l-am inclus dintru-nceput în categoria proștilor patenți, a celor care fac/ zic prostii prin fiecare cuvânt emis. Mai este o subcategorie a șmecherilor – jmecherul: un membru al lumii interlope care adaugă, adesea, forței cuvântului și forța pumnului, sau, atunci când li se permite, forța instituțiilor statului cu ai căror reprezentanți corupți împart, apoi, banii. Cristian Tudor Popescu îl nominalizează la această categorie pe ”El fugitivo” Sebi Ghiță, un clasic în viață (sper) al jmecherilor care au pus umărul, gura și mâna la golirea bugetelor țărișoarei. Eu aș mai adăuga aici, ca figuri reprezentative, alți doi foști patroni de televiziuni care luptă acum (televiziunile) pentru un altfel de stat de drept în România și legalizarea furtului, ca fiind unul dintre drepturile fundamentale ale omului. De ce îi includ(em) pe jmecheri în categoria largă a proștilor patenți? Pentru că asta sunt: proști; dacă erau inteligenți nu ar fi acum în pușcărie. Hoții inteligenți (cei neprinși încă) se luptă vitejește pentru amnistierea hoților, pentru netrimiterea lor în pușcărie, sau, eventual, să facă pușcăria cum și-au făcut unii parlamentari studiile: la fără frecvență! Atunci Evropa va înțelege că România este o țară în care una se vorbește și alta se fumează.

 

Toată panoplia de șmecheri care populează această țară au un merit total în ceea ce s-a numit la noi ”forme fără fond” (sau vorbe fără fapte). Concretizarea formelor fără fond se face prin mimetism. Scriem pe frontispiciul unei clădiri ”Universitate” și lumea crede că acolo se găsește întreg universul cunoașterii. Scriem pe frontispiciul unei clădiri ”Parlament” și lumea crede că acolo se află cei mai buni fii ai poporului care doar de asta i-a trimis acolo: de buni ce erau… Toată lumea luptă la noi pentru ”adevăratul stat de drept”: unii înțeleg prin stat de drept unul în care deținuții au dreptul la un spațiu vital echivalent cu cel din țările în care pușcăriile sunt slab populate; alții înțeleg prin stat de drept faptul că ”nimeni nu e mai presus de lege”. Evident, unul dintre aceste modele este statul de Drept Penal (mafiot), celălat este statul de Drept Civil.

Mimetismul în artă pare a fi lege la noi. Iată opinia lui D. Gorzo (în Dilema Veche, nr 676, p. 14):”… la români cei care dau tonul sînt cei care imită. Genul acesta de raportare nu necesită multă gândire și investiție. Imporți un construct, îți apropriezi un anume fel de a fi care înseamnă comportament, mod de raportare la lucruri, de folosire și selecție a acestora. În multe rînduri, cei care apelează la strategia asta sînt dotați din punct de vedere intelectual sau au insticte bune și atunci apar unele rezultate”. Da, unele rezultate…

Pe mâine!
Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 66 (LXVI) din 7 III 2017. Mimetismul – o șmecherie de supraviețuire. Atât! (II)

 

Șmecheria este, după părerea mea, o (încercare de) imitare/ mimare a statutului de deștept/ inteligent/ înțelept. Este o copie, evident nereușită și relativ ușor detectabilă ca atare. Evident, lipsa de onestitate este diferența specifică dintre un șmecher și un isteț. Florin Bican (F.B), în ”Dosarul D.V” la care am făcut referire ieri, (ne) este de mare ajutor în înțelegerea statutului de șmecher (cuvânt pe care bulgarii l-au preluat din română, precizeză F.B.). Aspirația la acest statut pare a fi una generalizată la noi: ”pentru români, ”șmecher” este un concept identitar, ajuns între timp, de pe stradă în sfera politică și în cea academică – aflate, fatalmente, într-un vertiginos proces de suprapunere” (p. III). Mai spune (bine) F.B.: ”…românii se simt îndrituiți să fie șmecheri…. și își asumă șmecheria ca trăsătură a identității naționale”.

 

Articolul dnei Ioana Bot, din deja citatul Dosar se numește ”Șmecheria și hoția sînt a filei două fețe…” (p. II). Eu formulam, similar: ”sărăcia și prostia sunt a lumii două fețe”. Șmecheria, adică descurcăreala improvizată ne creează nouă, românilor, impresia că majoritatea dintre noi suntem chiar inteligenți.

 

Radu Paraschivescu (în pagina IV) face un ”Mic portret. Ce mare șmecherie?”, ați ghicit, șmecherului român. Am ales câteva note: ”… șmecherul nu poate fi șmecher decît pe socoteala sau în detrimentul cuiva. Statutul de șmecher se obține prin raportare, nu prin performanță izolată”. ”În dreptul șmecherului se adună tupeul, tentația sfidării, disprețul, ostentația și – de cele mai multe ori – potența financiară”. Și, în fine: ”Bacalaureatul șmecherului este barul, iar facultatea cazinoul”.

 

Demn de citit cu atenție sporită este eseul clujeanului Adrian Tudorachi intitulat ”Era șmecherilor” (p. V): ”Șmecher e pentru noi descurcărețul, cel care prin viclenie izbutește să obțină ceea ce altora le e inaccesibil: reușita în împrejurări vitrege – dar minore – și bucuria de a fi găsit buna inspirație, de a fi fost, pentru o clipă, mai isteț decât ceilalți”. Dar eseul lui A.T. este, de fapt, analiza opiniei lui N. Steinhardt despre statutul de șmecher în totalitarism. El (N.S.) ajunge la concluzia că ”subiectul societății comuniste e un șmecher”. Mai exact, societatea autonumită comunistă nu era decât o lume a șmecherilor. Cel bănuit trebuia să devină șmecher pentru a scăpa de bănuială: ”Din persoană omenească ea (bănuiala) îl transformă pe cel bănuit în făptura cea mai abjectă, mai periculoasă, mai cancerigenă ce poate fi – în șmecher” scria Steinhardt în ”Jurnalul fericirii”. Practic, toți cei care doreau să parvină trebuiau să se ”învârtă”, să dea din coate, să fie tupeiști. Aceștia formau altă categorie de șmecheri. Torționarii, la rândul lor, erau și ei șmecheri, la modul specific. Pentru Steinhardt, nu Mitică (istețul infantil) e șmecher, ci Moș Teacă (care transformă coerciția în voluptate; adaptându-se mereu el își găsește fericirea).

Pentru Bogdan Voicu (p. VI), culmea șmecheriei la noi este în viața politică și academică – locuri unde perversitatea, fățărnicia, demagogia sunt la ele acsă. Ocolirea legii este arta supremă pentru șmecherul de rând, dar includerea în legi a unor ”subtile”  prevederi șmecherești bune pentru marii șmecheri este arta supremă a parlamentarului român șmecher. În urma unui concurs imaginar între mai mulți candidați la titlul de ”cel mai șmecher șmecher” din țară, juriul (plin de foști și actuali șmecheri) declară că titlul se acordă ”întregii societăți românești”. Uraaaa! Ce bine! Toată lumea a câștigat, toți românii sunt cei mai șmecheri dintre șmecheri (așa cred ei…).

Adina Popescu analizează concis mitologia românească, acolo unde ”responsabilii cu șmecheria sunt dracii și babele” (p. VII). Aceștia păcălesc oamenii și îi fraieresc după voie. Dar babele îi păcălesc și pe draci…

Prin concizie și putere ideatică finalul articolului ”Jmecherul român” (Cristian Tudor Popescu) este bomboana acestui tort (Dosar Dilema Veche): ”Cum e jmecherul român? E prost de jmecher.”

 

Pe mâine!
Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 67 (LXVII) din 8 III 2017.  ”Ești mărunt, nene Iancule!”/ ”Suntem o țară penală, meștere”

SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE CARAGIALE
”Stimate nene Iancule,
Ambetat de tristeţe şi turmentat de scumpiri bezmetice, îţi compun această misivă tristă şi de adio, că ce mă enervează când vine vorba despre opera matale, este gogoriţa că satira îşi păstrează actualitatea, că personajele seamănă leit cu cele din zilele noastre, poltroni, tembeli, pungaşi, mahalagii, hahalere, bagabonți. Să avem rezon, coane Iancule, tălică ai scris pentru copii, scenarii de desene animate. Eşti mărunt, neicuşorule!  Ia hai, să te cocoşez cu niscaiva exemple. Matale ştii cât ar costa acum o masă la „Iunion”? Şi câtă verzitură îi lipeşti pe frunte manelistului minune, care ţine acuma locul lui I.D. Ionesco? Şi să te văd eu dacă ai corajul să vii pe jos de la „Iunion” acasă, noaptea. Că te dezbracă lotrii cu ranga. Heavy metal! Dacă ai vedea cine-i acuşica în fruntea bucatelor, te-ai închide la „Gambrinus” şi nu te-ai trezi din beţie decât să te închini. Suntem o ţară penală, meştere! De la parlament la govern, toate mangafalele cu foncţii sunt în libertate condiţionată. Nu ştii cum şi cât se fură. Răcnesc gazetele de vuiesc Carpaţii! Şi toate oalele sparte le plăteşte poporul acesta de coate-goale, care nu mai visează castele în Spania. Visează căpşuni.  S-au înmulţit nesimţiţii şi proştii şi vorba matale: „Cu prostia te poţi lupta, dar ea întotdeauna învinge!”

Zicea Nae Ipingescu: „Să nu mai mănânce nimeni din sudoarea, bunioară, a unuia ca mine sau ca dumneata şi să şază numai poporul la masă, că el e stăpân”. Mai mult de jumătate din popor e în mare mizerie şi tot atâta ar vrea să-şi lase ţara. O să zici că le crapă obrazul aleşilor? Ei, aş!

Unde este Rica Venturiano cu al lui „Angel radios”? E timpul cocotelor. Ziţa, Veta, Joiţica, Didina sau Miţa Baston au fost sfintele-sfintelor. Paraşutele au acuşica golaveraj la televizor. Să vezi chestii deochiate, nene Iancule! S-a uitat şi Bubico al meu la o emisiune şi de atunci nu mai latră. Guiţă!

Domnul Goe e ticsit de droguri şi mamiţa vorbeşte la telefon, la linia fierbinte. Conul Leonida şi soaţa şi-au depus pensia la pubelă, de unde şi mănâncă, Tipătescu este Naşul mafiei judeţene, Dandanache face tocşouri de seară, jupân Dumitrache zis „Titircă Inimă-rea” e primar şi milostiveşte cu parcuri moca toate rubedeniile.

Se face Capitală până la matale la Ploieşti , numa’ borduri şi mijlocul rămâne aşa cu gropi, cu mahalale fără apă şi canal, fără buleftrică.

Caţavencu combate la gazetă contra marilor corupţi, el fiind curat, deoarece până şi banii lui au fost spălaţi. Ghiţă Pristanda e finanţist acu’, din negoţul cu maşini furate, alte fapte necurate ca şi şpăgi nenumărate. Până şi frizerul Nae Girimea se minunează câtă prostime s-a umplut de mătreaţă şi câţi politicieni de valută. O soţietate fără prinţipuri morale şi cinste, care va să zică.

Madalin Voicu vorbeşte romanes, la televizor, cu fraţii şi surorile lui, la care s-a dat dezlegare să belească Europa. Fericiţi că au un de-al lor care îi înţelege, fiind apropiat de ei ca nărav şi poftă de viaţă. În ţară, băieţii deştepţi la matrapazlâcuri au strâns averi din care să se îndestuleze toate loazele lor, până la două mii paş’opt. Se fac mafioţi unii pe ăilalţi şi mă jur pe cursul valutar că au dreptate toţi. Dacă nici ei nu s-or şti între ei?…

Altminteri e „criză teribilă, monşer”. Dacă ai cunoaşte Parlamentul de acum i-ai dedica „Năpasta”, promisiunilor guvernului schiţa „1 aprilie”, Justiţiei „Lanţul slăbiciunilor”, vieţii noastre politice – „D-ale carnavalului”, scrisoarea către FMI şi Consiliul Europei este „Scrisoarea pierdută”, iar viitorul nostru poate fi asemuit cu „O noapte furtunoasă”. Bravos naţiune! Egzistă nişte unii care zice că suntem „Ţara lui Caragiale”. Ei, aş! Moravurile de pe vremea matale erau parfum.

Şi atunci, eu cu cine votez? Aceasta-i întrebarea! Cică dă-i, Doamne, românului mintea de pe urmă şi pe urmă el votează la fel. Într-un singur loc ai avut dreptate, nene Iancule. Atunci când ai zis că românul s-a învăţat să aibă din toate câte nimic.

În fruntea soţietăţii s-au aburcat mitocanii şi nu le poţi bate obrazul, întrucât (tot matale ne-ai învăţat) mitocanul se naşte jignit. Încolo, frică ne e că ne-am născut în România şi o să murim în Becalia!  Dar să fim optimişti, că dacă nu murim o să fie şi mai rău!

Un matze-fripte, coate-goale,
Ce-i este dor de matale !…”

 

Autorul scrisorii găsite (de mine, pe net) este Dan Mihăiescu (1933 -2013), autor de celebre texte pentru Toma Caragiu și Tamara Botez Buciuceanu

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 68 (LXVIII) din 9 III 2017.  Românilor le plac metaforele, vor să fie originali sau fug de adevăr prin mișmașuri lingvistice?

 

Expresii si zicale romanesti, pentru care ii multumesc Doinei Popescu, care îi mulțumește lui Liviu Antonesei, care, la randul lui, ii multumeste dlui Radu Lupașcu, care…

 

1.Un român nu este surprins… lui „i-a picat faţa”.
2. Un român nu doar „a făcut atât de mult cu atât de puţin”… el „a făcut din rahat bici”.
3. Un român nu-şi va pierde cumpătul… lui „îi va sări muştarul”.
4. Un român nu doar a stricat… el „a dat cu mucii în fasole”.
5. Un român nu va încerca să te prostească… el „te abureşte”.
6. Un român nu te va minţi… el „îţi va vinde gogoşi”.
7. Un român nu pricepe dintr-o dată… lui „îi pică fisa”.
8. Un român nu este extrem de obosit… el este „varză”. Viaţa lui nu este haotică… este „varză”. Şi în camera lui nu este o totală încurcătură… este, de asemenea, „varză”.
9. Un român nu consideră pur şi simplu un efort ca fiind inutil… spune că e „frecţie la picior de lemn”.
10. Nu înnebuneşti un român… îl „scoţi din pepeni”.
11. Un român nu va avea „sindromul impostorului”… el „se va simţi cu musca pe căciulă”.
12. În România, lucrurile nu sunt departe… sunt „la mama naibii”.
13. Un român nu e nebun… el e „dus cu pluta”.
14. Un român nu-ţi va spune să nu mai pierzi timpul aiurea… îţi va spune să nu mai „freci menta”.
15. Un român nu va spune că ceva este mişto… va spune că este „beton”.
16. Unui român nu îi este frică… el „are un morcov în fund”.
17. Un român nu doar păstrează tăcerea… el „tace ca porcu-n păpuşoi”.
18. Ca român, nu te amăgeşti… te „îmbeţi cu apă rece”.
19. Un român nu este prost… el este „tufă de Veneţia”.
20. Un român nu renunţă…el „îşi bagă picioarele”.
21. Un român nu a fost înşelat… el „a luat ţeapă”.
22. Un român nu este beţiv… el este „sugativă”.
23. Un român nu te va privi nedumerit… el se va „holba ca cioara la ciolan”.
24. Un român nu are idei neobişnuite… el are o „minte creaţă”.

 

 

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 69 (LXIX) din 10 III 2017. Instituționalizarea prostiei prin mijloace aparent deștepte (I).

 

Motto: ”Politica s-a născut atunci când primul ticălos l-a întâlnit pe primul prost”  (Voltaire)

 

Politicul este domeniul stabilirii și atingerii scopurile cu mijloace adecvate. Adică fiecare individ în parte face politică din primii zori ai devenirii sale conștiente. Pentru că democrația actuală este asimilată cu pluripartidismul politic, adesea se crede că politici/ politică fac doar politicienii profesioniști. Deși nu sunt de acord cu această ”credință”/ ”opinie”/ ”părere”, voi face referire, în cele ce urmează, doar la politica partidelor (politica mare, sau macropolitică).

 

Inevitabil, voi cita din prostologi de faimă mondială sau locală: Einstein, Pleșu, Popescu. Din nou, deși nu sunt de acord cu ideea că autoritatea genearează automat și veridicitatea, voi da cuvântul și altor prostologi, mie revenindu-mi plăcerea de a fi, în contiunuare, prostul dumneavoastră de serviciu, respectiv de a trage (unele) concluzii. Se știe, proștilor le place cel mai mult să tragă concluzii. De regulă, definitive! Ale mele vor fi ceva mai puțin definitive.

 

Un amic de pe FB (Viorel Popescu), scria luna trecută: ”Dă-i unui om mic să bea licoarea puterii și va duhni, imediat, a prostie și aroganță”. De acord, dar cel/ cei care oferă, aproape gratis, această licoare, oare a ce duhnește/ duhnesc?

 

I se atribuie lui Heinrich Heine zicerea că ”În lume sunt mai mulți proști decât oameni”. Pornind de la acest adevăr greu de combătut, macropoliticienii au tras o concluzie cât se poate de logică: ”Adună toți proștii de partea ta și poți fi ales în orice poziție” (Frank Dane). Într-adevăr, democrația are acest ”avantaj” greu de surmontat de alte sisteme: cu cât mai mulți proști, cu atât mai bine! Dar, ”numai cu prostie nu-ți atingi scopul. Mai ai nevoie și de puțină obrăznicie” (Jiddisch). Așadar, prostie + obrăznicie, iată binomul care asigură succesul în macropolitică (politica unui stat).

 

Un ieșean (Cezar Popescu) a înființat, în noiembrie 2014 – conform principiilor de mai sus – Partidul Proștilor. Partidul chiar există, iar denumirea este înscrisă la OSIM. I-a lipsit însă obrăznicia de a se lansa și în campaniile electorale. Cauza acestei lipse o putem decela în neinspirata descriere a membrilor partidului: ”În Partidul Proștilor sunt toți românii, mai puțin politicienii”. Păi cine a mai văzut partid politic fără (macro)politicieni? Degeaba (d)ai ”Legitimație de PROST” și pui poza ta din copilărie ca să dovedești că ești prost de-o viață, dacă nu te înscrii în campanii. Este ca și cum ai fi sigur că vei câștiga la LOTO, dar nu joci. O explicație ar fi aceea că, prin Statut, s-a pretins ca președintele să fie prost-prost, adică un prost veritabil! În fine, motivația înființării acestui partid nu este chiar deloc proastă: ”De 25 de ani țara este condusă de băieții deștepți și uite unde am ajuns!” a declarat șeful partidului PP, unui ziar local (7EST).

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 70 (LXX) din 11 III 2017. Instituționalizarea prostiei prin mijloace aparent deștepte (II).

Unele dintre încercările de a instituționaliza prostia prin mijloace aparent deștepte (vezi înființarea – în glumă – a Partidului Proștilor) s-au oprit la timp. Altele au sucombat cu succes (Alianța Civică, PP – DD, UNPR plus partide care mai au în denumire cuvinte ca ”socialist” sau ”comunist”). Dar celelalte tentative sunt încă vii sau chiar au reușit pe deplin. În fond, celelalte partide și mișcări existente au demonstrat deja că mizează masiv pe lipsa de atenție și de logică a majorității electoratului. ”Un prost este un prost, doi proști sunt doi proști, dar zece mii de proști alcătuiesc un partid”. Important, până la urmă, este DACĂ noii aleși sunt ținuți suficient de bine în șah/ în hățuri/ în chingi/ în lesă de către majoritatea populației nemulțumite de primii aburi emanați – aburi în spatele cărora se fac jocurile financiare, se împart dregătorii (dar nu pe degeaba). Regula este, din păcate, că mai nimeni nu ar intra în macropolitică dacă nu are interese fiananciare clare (o vilă la băiat, o zestre la fată, o pensie bună la babă și ceva prospătură pentru dom deputat hârșit în lungi și grele lupte partidico-politice). Mai grav, lipitori de afișe, șoferi pe la sediile partidelor sau urlători cu plămâni puternici își revendică, agresiv și șantajant, ”drepturile”. Mai exact, vor și ei un post de ministru, acolo, sau măcar unul dintre sutele de posturi de secretari de stat proaspăt înființate pentru a mulțumi și a angaja pe termen lung clientela de partid (că doar n-au intrat campaniile electorale în sac!). Dar, „Un popor care îşi alege conducători corupţi, impostori, hoţi şi trădători nu este victimă, este complice” (George Orwell). Adică, acel popor își merită, pe deplin și cu asupră de măsură, soarta.

Dar nu doar în macropolitică se încearcă (din păcate, cu succes) instituționalizarea și legalizarea prostiei și a incompetenței. În macroeconomie este la fel, fapt care mi-a permis să afirm (în cadrul teoriei generale a acțiunii umane numită Metodologia Scop Mijloc) că politicul și economicul sunt, esențialmente, identice. Nu doar liderii de partide, de guverne și/ sau de state se cred atotcunoscători (omniscienți) și atotputernici (omnipotenți) – adică un fel de (dumne)zei/ baroni locali eterni, ci și liderii și managerii organizațiilor comerciale de varii mărimi și structuri. Din păcate, managerii (de cele mai multe ori) își construiesc scenariile pe ipoteza (deloc și de nimeni validată ex-ante) că toate datele/ lucrurile sunt cunoscute, lor rămânându-le doar să facă gestul (de unde și fr. gestion = conducere = management) de a arăta câteva direcții și mijloace de acțiune. Peter F. Hank – cunoscător al realităților românești și autor al cărții ”M-am săturat să fiu prost”/ How to be a Lot Less Stupid: a Guide to Critic Thinking in Business” – scria/ spunea, în 2015, pe site ul cariereonline.ro: ”Prostia este o categorie aparte a ignoranței. E, de fapt, o ignoranță autoimpusă. … E peste tot în companii, mai ales în management. Am constatat că această prostie de care vorbesc este mai prezentă în România pentru că aici se practică cel mai mult desemnarea puterii absolute unui singur om”. Ehei, amintirile dulci ale dictaturii din care se trag majoritatea conducătorilor/ managerilor actuali (cu experiență) încă fac ravagii…: ”…existența regimului comunist încă mai pulsează în amintirile și cultura noastră. Oamenii fac afaceri care nu sunt legale pentru că nu sunt preocupați de acest aspect, al legalității. Sunt preocupați de ideea de a face favoruri, de a rula capital, ignorând valorile care țin de cultura și structura unei companii. … În România toată lumea răspunde în fața tuturor pentru orice, nu există o structură și o organigramă care să fie respectate” scria P.F. Hank.

În 2010, St. Hawking afirma că ”două dintre cele mai mari probleme actuale ale omenirii sunt lăcomia și prostia”. Adevărat. Dar antidotul încă se caută. Iar acesta este, cred, life long learning.

Liviu Druguș
Pe mâine!

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 71 (LXXI) din 12 III 2017. Instituționalizarea prostiei prin mijloace aparent deștepte (III).

 

Am încheiat episodul de ieri cu sugerarea că soluția la gravele probleme ale omenirii constă în educație/ învățare pe parcursul întregii vieți. Aceasta ține, în mod evident, de domeniul gândirii, simțirii și acțiunii umane, adică al comportamentului uman, respectiv al eticii. Pentru mine (în MSM) eticul este esențialmente identic cu politicul (vezi partea I) și cu economicul (vezi partea a II-a). Acest al treilea subepisod (partea a III-a) este dedicat eticului, domeniu esențialmente identic cu politicul și cu economicul. Creștinilor care au reflectat asupra și au înțeles pe deplin conceptul de ”Sfântă Treime” le va veni foarte ușor să înțeleagă și ”sfânta treime” a acțiunii umane care este continuumul politic-economic-etic (scop-mijlo-raportul scop/mijloc).

 

Einstein afirmase că ”Lumea, așa cum am creat-o, e un rezultat al gândirii noastre. Nu poate fi schimbată fără schimbarea modului de gândire”. Adică este firesc să-ți schimbi modul de gândire, dacă vrei să obții alte rezultate. De altfel, se consideră a fi o culme a prostiei omenești să insiști în utilizarea acelorași mijloace/ metode și să te aștepți să atingi rezultate/ scopuri diferite. A încerca să ieși dintr-o criză (economică/ financiară/ politică/ morală) este exact ca atunci când încerci să ieși dintr-o încercuire: ”ori găseși un drum/ o cale, ori face unul/ una” (Hannibal). Dimensiunea etică a acestui precept militar a fost subliniată și de președintele american Theodore Roosevelt, cu trimitere la fiecare individ în parte: ”Acționează cum poți mai bine, cu ceea ce ai, acolo unde ești”.

 

În 2013, într-un articol din Adevărul (”Două feluri de prostie”) Andrei Pleșu scria, cu îndreptățire: ”Până să-ți piardă sufletul, trufia îți strică mintea.  … Oameni inteligenți cad, din cauza vanității, în cea mai neagră și  ridicolă formă de prostie”. Doar o mică observație la adresa acestor idei formulate de A. Pleșu: nu este vorba despre două feluri de prostie, ci este vorba despre două categorii de oameni care fac prostii (momente în care ei apar ca fiind… proști). Iată care sunt cele două forme de comportamente prosteși, lesne de identificat în cruda noastră democrație: a) Prima formă de comportament prostesc este a celor care fac servicii partidului și care primesc/ acceptă drept răsplată demnități mult peste capacitățile lor reale de a face față cerințelor acelor posturi: b) a doua formă de comportament prostesc este a celor care oferă asemenea demnități unor persoane care nu le merită. Pe scurt, avem ”patroni” (de partide câștigătoare în alegeri) și ”slugi” (trepăduși de partid care, prin gudureală și servicii ”speciale” obțin demnități peste nivelul lor de competență).  Rezultatul este cel cunoscut: remanieri, demisii și demiteri, proteste, ironii, dezvăluiri ale serviciilor ”speciale” efectuate, instabilitate politică și lipsă de credibilitate externă etc. Adică o mocirlă morală demnă de secolii anteriori. Conchide dl Pleșu: ”Se zice că suntem un popor inteligent. N-am putea reacționa ceva mai sever la accesele de prostie ale unor conaționali lacomi și suficienți?”. Ba da, dar prima condiție este să mergi la vot, iar a doua condiție este să știi și să poți discerne/ alege. Altfel, nimic nu se poate schimba de la sine înspre mult doritul bine. Altfel spus, ”prost să fii, dar să-ți revii!”

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 72 (LXXIII) din 13 III 2017.     Prostia la genul și modul feminin

 

Da, prostia este un substantiv de genul feminin, dar asta nu are nimic de-a face cu alegația de cârciumă că ”femeile sunt proaste”, spusă de bărbați care dau prea des dovezi de pauze de gândire. Convingerea mea este că prostia/ inteligența este relativ proporțional distribuită între cele două genuri. Uneori diferă nivelul de educație și de acces la decizii. Și totuși, există un trend (nu are legătură cu feminismul ca mișcare politică) de promovare a femeilor în funcții de conducere. Pe baza acestui trend s-a prezis (ah! ipoteza că politologia ar fi o ”știință” îi face pe unii ”specialiști” să se considere foarte îndrituiți să facă predicții ”certe”) victoria dnei Clinton la alegerile din SUA.

 

De unde apare, totuși, zicerea proastă cum că femeile sunt mai proaste decât bărbații? Un răspuns posibil (nu neapărat singurul adevărat) ar fi dat de istorie: bărbații se ocupau cu apărarea teritoriului și procurarea hranei (ceea ce presupune și forță dar și istețime), iar femeile se ocupau de gospodărie și de copii (ceea ce presupune duioșie, dragoste și devotament, dar și cunoaștere). Dar tot timpul/ experiența este acela/ aceea care a obligat femeile să înlocuiască lipsa forței fizice cu apelul tot mai frecvent la gândire/ intuție/ imaginație/ inspirație. Cu alte cuvinte, orice slăbiciune este o bună motivație pentru a o compensa și de a o transforma în opusul ei. De unde și alternanța în timp: matriarhat-patriarhat-matriarhat.

 

Este fiziologic și psihologic stabilit că fetele se maturizează mai repede decât băieții. Oare de ce? În lipsă de alte explicații am doar probe/ dovezi. Când eram în liceu o colegă (pe care eu unul o vedeam foarte isteață și cred că chiar era) mă tachina/ împungea/ stârnea. La care puberul de mine a răspuns (doar) cu un orgoliu masculin prost mascat: ”Dar ce? Mă crezi chiar așa de prost?”, primind pe loc răspunsul binemeritat: ”Lasă că știu eu cât ești de prost!”. Faptul că, de regulă, femeile au inițiativa (dar și inteligența de a lăsa băieții/ bărbații să creadă că ei au ales/ decis) în stabilirea de relații cu potențiali parteneri/ prieteni se traduce (în limbajul economic) prin faptul că femeia este cererea, iar bărbatul este oferta. De aici decurg strategii de marketing, de persuadare/ comunicare/ negociere specifice. Fiecare se va considera câștigat, indiferent cine este adevăratul artizan al victoriei.

 

Circulă pe imensitatea FB ului o zicere care este nu doar (aparent) banală, dar și ușor de contrazis. Scria (un bărbat) că ”femeia inteligentă este aceea care are inima mai mare decât sânii și mintea mai deschisă decât picioarele”, dar realitatea arată că și reciproca este adevărată. Oricum reducționismul definiției de mai sus nu onorează presupusa inteligență masculină. Cât despre mitul că bărbaților le-ar trebui o eternitate (de unde și expresia ”eternul feminin”) ca să înțeleagă femeile, asta da, spune și ea ceva despre inteligența bărbaților.

 

Nu demult (2 martie) Șefan Agopian a comis o cugetare la care chiar ar merita de cugetat: ”Nu știu de ce, dar o femeie proastă e mai deșteaptă decât un bărbat prost”. O posibilă explicație a acestei percepții ar fi că expectațiile unei lumi încă predominant masculine nu iau în calcul posibilitatea ca, la același nivel de prostie, femeia să fie deasupra.

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 73 (LXXIII) din 14 III 2017. Spiritul ascuțit de observare (nu ”de observație”) – atribut al inteligenței.

 

Cred că majoritatea prostiilor pe care le facem în viață (în ce mă privește, depun mărturie) se datorează câtorva clipe de neatenție, de relaxare a spiritului de observare, de detașare de contextul în care ne aflăm și de racordare pasageră la alte situații/ gânduri/ contexte. Pe această pauză/ sincopă a gândirii (pauză luată exact când nu trebuie) se bazează marketingul agresiv (vezi relatarea lui Eugen Ovidiu Chirovici despre cum a publicat ”Cartea oglinzilor”, iar el a devenit milionar în dolari într-o săptămână), numerele de magie de la circ, poveștile de adormit copiii, credința în nemurirea sufletului, încrederea în promisiunile care premerg ziua votului, deciziile de a adera la o organizație sau alta, dclarațiile de iubire etc. etc. Chiar micile/ marile capcane se bazează pe deturnarea/ distragerea atenției de la fondul problemei și pe elementul surpriză. Voi veni, în următoarele rânduri, cu câteva exemple-test.

În episodul 31 am reprodus un test de atenție preluat dintru-un manual de Psihologie pentru liceu. Pe o linie de gândire similară rog cititorii să dea un răspuns (pe cât posibil, repede, strict mental, fără hârtie și creion) la următoarea problemă de fizică (de fapt, una de atenție și de empatizare): ”Sunteți mecanicul unei locomotive cu aburi care pleacă la ora 8.00 din gara Iași, cu destinația București. Viteza de deplasare a trenului este de 65km/h. La Focșani se schimbă locomotiva cu una electrică și care merge cu 80km/h. Știind că distanța de la Iași la București este de 500 km să se răspundă la următoarea întrebare: câți ani are mecanicul?”.

Mergeam cu alți doi colegi în mașina unui alt coleg. La un moment dat acesta (șoferul) zice: ”Doamne, ce proști sunt unii care își pun la numărul de înmatriculare litere care trimit la vestite servicii de intelligence: CIA, KGB, SRI ș.a. Oare ce vor să demonstreze cu asta?”. Noi, ceilalți trei, ne-am lansat nu doar în a susține ideea șoferului că cei care procedează astfel sunt cam tâmpiței și aroganți, ci încercam să dăm și posibile explicații teoretico-filosofice fenomenului. La coborâre, după atâta discuție pe seama numerelor de înmatriculare ne-am uitat și la literele de la mașina colegului. Erau KGB! Ne-am amuzat (amar), dar cu toții am realizat că spiritul nostru de observare s-a trezit postfactum. Trebuia să fi sesizat cele trei litere înainte de urcarea în autoturism…

Oarecum conex cu spiritul de observație, un banc (sec): un orb și un surd se produceau pe scena unei săli de spectacole cu un cântec nou. La un moment dat, orbul îl întreabă pe surd: uită-te bine în sală, vezi dacă mai este destulă lume. La care surdul întreabă: dar ce, am început să cântăm?

Așa-numitele fake-news (știri prefabricate), alături de știrile false (incorecte sau incomplete) se bazează în primul rând pe neatenția cititorilor/ ascultătorilor/ privitorilor, cuplată cu eventuala notorietate și credibilitate pe care și-a asigurat-o un post de TV/ Radio sau o publicație print/ online. Pentru că evenimentele se (cam) precipită, vă sugerez să citiți cu atenție știrile care vin de la Răsărit. Unele dintre ele nu au alt rost decât să inducă ideea/ convingerea că acel Răsărit există și că nu trebuie ignorat (ca și cum agresorii ar putea fi ignorați…). Andrei Pleșu zicea/ scria, contrazicându-l în avans pe Țiriac, că ”românii sunt un popor inteligent”. Dar asta trebuie probat/ demonstrat zilnic, fără sincope și pauze de gândire și, mai ales, fără a face rabat la lupta împotriva hoților (preferații lui ”nea Țiri”).

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 74 (LXXIV) din 15 III 2017. Grigore, câine (de pază al democrației) ce ești, șo pă ei!

 

Preiau de pe FB, 14 martie. Ramona Ursu descriind interviul cu Grigore Cartianu, publicat azi:

 

Zice/ scrie Ramona:  ”Pe fundalul înregistrării interviului pe care l-am făcut cu Grigore Cartianu, și pe care îi voi publica săptămâna asta, se aude, din când în când, râsul meu. Am discutat ore în șir, am luat țărișoara din vremurile lui lliescu până la Dragnea. Am râs cu lacrimi și atunci, și acum, ascultând înregistrarea. Eiii, imaginați-vă vocea lui Grigore când citiți fragmentul de mai jos. Tare, clară, cu intonație, ca să priceapă toată lumea. Se pare că avem o soluție și pentru cretini. 🙂

Zice/ grăiește Grigore: ”Eu n-am nicio treabă cu ce votează unii sau alții. Dom’le, ai votat PSD, accept că ai făcut asta. Foarte bine! Nu-i foarte bine pentru țară, dar poate e foarte bine pentru tine, pentru conștiința ta. Dar nu accept ca ăla să fie atât de prost, și e în defavoarea lui să fie atât de prost, să fie atât de spălat pe creier încât să creadă niște aberații de genul ăsta. Atenție, să creadă asta după ce îi dai informație corectă. Dar el nu vrea să creadă informația corectă, el crede tot nebunia aia cu Ciolos care e fiul lui Soros, cu Guvernul zero al tehnocraților. Atunci, eu spun că acel om este tâmpit, dobitoc, prost, cretin. Toate categoriile astea le-a atins.

Să vină vreunul la mine și să-mi spună:
„Bă, m-ai jignit!”
„Zău, dar ce ți-am zis?”
„Păi, ai spus că sunt cretin.”
„Hai să te întreb câteva lucruri. Ce crezi, Ciolos e fiul lui Soros?”
”Da!”
„Atunci, ești cretin de tot. Ești prost îngrămădit. Nu se mai alege nimic din tine, nu mai ai nicio șansă să devii om, dacă tu, astăzi, crezi așa ceva. Dar, uite, te mai întreb ceva. Ce crezi, Guvernul Ciolos a fost Guvernul zero?”
„Da, a fost Guvernul zero.”
„De ce a fost Guvernul zero?”
”Pentru că a avut zero absorbție din fonduri europene.”
„Atunci, ești tâmpit. Nu mai ești cretin, ești tâmpit sau dobitoc, stau în dubiu. Pe atâtea canale ți-a fost dată informația corectă. Du-te, frate, pe site-ul UE și vei vedea acolo ce bani a obținut fiecare țară, în fiecare an. Și găsești acolo și România, din 2007 și până în 2016. Ai acolo toți banii. Nu numai că nu e zero, dar sunt sume de ordinul miliardelor de euro. Cum să spui că-i zero? Te întreb acum, după ce am explicat asta, mai spui că Guvernul Ciolos a fost Guvernul zero?”   „Da!”      ”Atunci, ești cretin. Te întorci la categoria asta, credeam că ești doar dobitoc. Dar, nu, scuză-mă, ești cretin!”

Trebuie niște rachete șoc cu oamenii ăștia pentru că, altfel, ne încalecă ei pe noi. O să ajungem noi să zicem că suntem tâmpiți. O să ne trezim noi zicând că Ciolos e fiul lui Soros, că a fost Guvernul zero. Trăind printre mincinoși, printre diversioniști, printre tâmpiți, printre cretini, riscul e să devii ca ei. Hai mai bine să-i schimbăm noi pe ei, decât să ne schimbe ei pe noi, să ne facă creierul varză.”

 

Zic/ scriu și io: Bietul spălat pe creier este victimă și trebuie căinat, nu înjurat. Ideile fixe nu se mai pot scoate nici cu înjurături și nici cu operații. Așa că degeaba tragi, Grigore, șuturi în biata violată, dar lași violatorul să-și ”aranjeze” următoarele victime. Iar violatorii se numesc: posturi tv, școli în care predau profesori membri de partid/ propagandiști zeloși, primari și politicieni care adorm conștiințe cu salarii mărite (iar de mărirea prețurilor – nik). Grigore, câine de pază al democrației ce ești, șo pă ei! Go, Grigore, go!

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 75 (LXXV) din 16 III 2017. Complexul de inferioritate al românilor – ca acceptare a (auto)diagnosticelor repetate: ”românii sunt proști”  (I)

 

S-au mai liniștit apele după plecarea ”inteligentului cinstit” (moș Țiriac), cel care – cu cinismul specific iubitorilor de arginți – a caracterizat (la 12 martie, Realitatea TV) neamul din care face(m) parte: ”Românii nu sunt hoți. Sunt proști. Între un hoț și un prost, aleg un hoț. În urma hoțului rămâne ceva. În urma prostului nu rămâne nimic”. Ca în toate alegațiile generalizante, ceva adevăr este și aici. Hoțului bogat îi place să lucreze cu hoții și se teme de hoți (concurența e bună doar în teorie). Și totuși, românii practică și hoția (sub varii forme și dimensiuni). Dacă nu ar exista acest ”grăunte” de adevăr, nu am avea nevoie acum de strategii costisitoare de luptă împotriva hoției, cu DNA în frunte, victoriile fiind precondiții elementare de acceptare a RO în rândul țărilor (ceva mai) civilizate. Pe de altă parte, adevărul supără, îndeosebi pe mincinoși, adică pe liderii politici și pe cei mereu vizați ca fiind mai mult hoți decât inteligenți. Avem bandiți de presă (trusturi media), la fel cum avem ”aleși ai poporului” gata să tragă în popor dacă partidul și interesele le-ar cere-o. De unde și expresia ”s-antâlnit hoțul cu prostul” (expresie care are și alte semnificații).

Câteva reacții (culese de pe net) la alegația țiriacă.

Dan Alexe: ”Deștepții cinstiți intră la proști, desigur”;

 

Laurențiu Ciocăzeanu: ”Țiriac preferă hoții în locul proștilor. Logic, de vreme ce s-a îmbogățit într-o țară în care colcăie corupția… În realitate, hoții și proștii compun aceeași tabără. Cu diferența că primii sunt mai puțini. Dar fără ceilalți, cei mulți, iubiții lui Țiriac n-ar exista. Proștii sunt proști și-atât. Dar hoții nu sunt numai hoți. Sunt și ticăloși – se folosesc de prostia proștilor, o alimentează continuu. Nu se gândesc o clipă să-i ajute pe sărmani, să-i deștepte oleacă; să nu-i mai mintă zilnic la TV, de pildă, ori să nu le mai arate dușmani inventați, pentru ca ulterior să le folosească ura la vot. Nu. Nu au pic de compasiune față de niște semeni care s-au născut cu mai puțină dotare, fără vina lor. Toți hoții gândesc așa despre proști. Altfel cum ar mai putea ei fura? Asta arată de ce Țiriac nu e un ”om de afaceri” în sens de model social. Rămâne un simplu ”capitalist de cumetrie”, vorba lui Ilici Iliescu. Adică un îmbogățit prieten cu ticăloșia, nu cu omenia desprinsă din etica de ”businessman” adevărat.”;

Doru Antonesei: http://doruantonesi.ro/ion-tiriac-si-proverbele-cu-prosti/

 

Răzvan Ioan Boanchiș: ”Ce sa faci, ce sa discuti cu prostul? Nu arogantul speculativ Tiriac, ci istoria dovedeste ca hotii au avut, au si vor avea putere, averi, glorie, creier si statui. Grupurile statuare cu multimi fraierite au existat doar in comunism, ba, capitalistilor! La varsta si banii lui, Tiriac si-a permis sa greseasca, pentru ca, in Romania, e o greseala sa spui adevarul. Iar mai prosti decat prostii sunt prostii care ii elogiaza pe prosti ca sa loveasca in hoti.” (are și Țiriac apărătorii/ adepții lui).
”Aforismul” lansat de îmbogățitul postdecembrist ar fi fost ușor îndulcit dacă miliardarul ar fi avut înțelepciunea să apeleze la zicerea lansată de actorul Adrian Văncică (zis ”Celentano”, din Las Fierbinți):

”Nu vreau să par mai deștept decât sînt, dar nici mai prost decît m-a făcut mama”.

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 76 (LXXVI) Vineri 17 III 2017. Complexul de inferioritate al românilor – ca acceptare a (auto)diagnosticelor repetate: ”românii sunt proști”  (II)

 

Episodul de ieri s-a dorit o introducere într-un subiect grav, greu de expediat în câteva vorbe, dar și mai greu de scos din capul românilor. Voi relata un exemplu personal, convins fiind că nu este doar unul și nu doar al meu. În august 1990 am ieșit și eu în Occident, la Paris, la Congresul de constituire a International Society for Intercommunication of New Ideas (ISINI), fondat în 1988, la Boston, de către Anghel N. Rugină.

 

Rostul acestei (re)amintiri constă în a reda (măcar parțial) șocul cultural pe care l-am resimțit în acele zile, șoc (dublu) care are un nume: transformarea subită și instantă a complexului meu de inferioritate cu care venisem, într-unul de superioritate (cu care am plecat de acolo)! La prezidiul ședinței festive a Congresului (cu sute de participanți din lumea largă) a luat loc (și apoi a cuvântat) însuși Fr. Hayek, despre care doar auzisem și citisem, dar care era laureat Nobel pentru economie! Eram pregătit să absorb fiecare cuvânt, să iau notițe, să încerc apoi să mă apropii de el (eram doar și ziarist cu acte în regulă, de câteva luni!). Bref, discursul laureatului a fost plin de banalități, ca de altfel majoritatea discursurilor. I-am mărturisit unui coleg (Costea Munteanu) că ședințele de partid (cele cu temă!) de la UMF Iași erau mult mai interesante, pline de dialoguri și de noutăți de ultimă oră! Dezamăgirea a continuat crescendo când m-am aventurat pe holurile Sorbonei, intrând prin sălile de curs, biblioteci etc. Băncile de lemn erau mai abitir scrijelite decât cele din satul în care am făcut primele 7 clase! Nici curățenia nu era cea așteptată de mine. Cele 7 zile cât am bântuit prin Paris, totul mi s-a părut o glumă de prost gust: orașul Luminilor era de o mizerie de nedescris: coji de banane aruncate aiurea pe Champs Elysees și în zona  Turnului Eiffel, plus ale mizerii.. umane. În fine, această primă ieșire mi-a creat mari probleme de conștiință: dacă acesta este modelul spre care ne îndreptăm, înseamnă că am căzut din lac în puț! În altă ordine de idei, naivul de mine chiar a distribuit la Congres și pe secțiuni sinteza comunicării mele așteptând critici, observații, comentarii, dialog! Nimic din toate acestea!

 

Dar nu m-am lăsat nici eu mai prejos (mă refer la șocul cultural). În ultima zi a Congresului, Rugină m-a luat deoparte și mi-a spus că vrea să mă numească în Boardul organizației în calitatea de trezorier (aveam de gestionat multe zeci de mii de dolari acolo, cu nuanța că puteam să dispun de o parte din ei…). Nu uit mirarea de pe fața savantului româno-american când am declinat categoric oferta, argumentând că preocupările mele sunt strict științifice! Sancta simplicitas! Peste ani, devenind președinte al ISINI am primit Raportul financiar al anteriorului președinte (un american de proveniență latino-americană): mai rămăseseră cca 5 mii de dolari pe care, de fapt nu-i mai avea și care urmau să fie înlocuiți de documente justificative… Nu am văzut niciun cent din fondurile ISINI.

Înlocuirea complexului meu de inferioritate cu unul de superioritate abia apoi s-a concretizat în fapte. În cadrul organizației educaționale paneuropene SPACE (cu sediul la Ghent, în Belgia, culmea, născută tot în 1988!) am venit mereu cu idei noi. Am înființat ERA (European Research Area), structură pe care am condus-o câțiva ani, apoi am propus predarea unor cursuri de cercetare și managementul cercetării, înființarea unei reviste etc. Toate acestea funcționaeză și azi! Cum să nu fii complexat?

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 77 (LXXVII) Sâmbătă, 18 III 2017. Complexul de inferioritate al românilor – ca acceptare a (auto)diagnosticelor repetate: ”românii sunt proști”  (III)

 

Exemplul personal din episodul anterior se încadrează într-un fenomen care, spun specialiștii, ne caracterizează ca popor. Majoritatea articolelor/ studiilor pe această temă au drept concluzie că da, românii au un complex de inferioritate, unul care îi blochează să progreseze și să evolueze firesc, fără sincope și poticniri. Complexul de inferioritate echivalează cu eticheta de PROST pe care ne-o lipim mereu în frunte, motivat sau nu. Dar, complexul de superioritate, apărut după experiențe similare celei relatate în episodul 76, nu înseamnă, din păcate, că putem să ne lipim, liniștiți, eticheta de INTELIGENT. Toate complexele sunt abateri de la normalitate, sunt imaginații/ închipuiri/ fantasme create în lipsa unui contact direct cu realitatea pe care ne-o construim doar mental. Iată câteva opinii la această temă:

 

Dan Alexe (2010, România Liberă): ”In psihologia noastra colectiva s-a solidificat, ca un soi de evidenta care nu mai are nevoie sa fie explicata, ideea ca am fi preprogramati sa ne taram undeva la coada. Ultimii din Europa, cei mai saraci, mai trandavi si mai hoti, provinciali iremediabili care isi ascund complexul de inferioritate umbland cu nasul pe sus. Si, ca orice provinciali, ne mandrim cu imitatiile: Bucurestiul e „Micul Paris”, iar Romania – o insula de latinitate intr-o mare slava s.a.m.d…”. Și, mai clar, pe blogul său, la 13 II 2013: ”Complexul de inferioritate al românilor nu dateaza de ieri, sau de la generatia parintilor nostri, ci e adinc inscris in ADN-ul natiunii, face parte din codul-sursa, din algoritmul de baza al sufletului românesc. Nivelul cel mai de jos al acestui complex ne e accesibil tuturor, in cotidian, cind calatorim. La nivelul superior, e de ajuns sa vezi slugarnicia multor politicieni români, prin Parlamentul European sau aiurea, fata de cel mai amarat si insignifiant coleg occidental”.

 

Daniela Oancea (2013, cariereonline.ro) despre cartea lui Lucian Boia ”De ce sunt românii altfel?”: ”Complexul de inferioritate e prima maladie pe care a identificat-o profesorul Boia la români. De aici se naşte o construcţie orgolioasă menită să contracareze micimea prezentului. Îl frapează la români, că sunt, cu mici excepţii, un popor foarte complexat. Când eşti complexat, trebuie să găseşti nişte procedee care să compenseze complexele”.

Bianca-Olivia Niță (2016, Dilema Veche nr 652) scrie, mai mult metaforico-dilematic ”Despre eternul nostru complex de inferioritate”. Dacă este etern, avem oare vreo șansă de ieșire din această nu prea plăcută situație?

Vintilă Mihăilescu, intervievat de Tudor Petcu, https://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/JURNALISTICA/Complexe%20culturale%20la%20romani%20interviu%20cu%20antropologul%20Vintila%20Mihaescu.htm  Ca despre orice articol marca V. M., recomand!

Am meditat, adesea, la soluții posibile de vindecare. Poate că aceste complexe sunt, în fapt, benefice, ducând la acumulări de energii – transformabile, ulterior, în salturi istorice. Nefiind un scop de azi pe mâine, căutarea de soluții strategice pentru România celui de-al doilea secol de existență unitară ar trebui să facă parte dintr-un Proiect de țară, unul transpartinic, cu ținte asumate de absolut orice actor partidic, actual sau viitor. Iar complexele noastre (de inferioritate sau de superioritate) să aibă un loc bine definit la capitolele ”Starea de fapt” și ”Ce-i de făcut?”.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 78 (LXXVIII) Duminică, 19 III 2017. Prostia și prostirea respectiv Prostologia și Agnotologia (I)

 

Motto: ”Nu este nicio rușine să te naști prost. Rușine e să mori prost.    Marin Sorescu

 

Complexele (de superioritate și de inferioritate) pot fi (cu succes) cultivate sau atenuate. Păcălirea semenilor dintr-un instinct (auto)cultivat poate face din orice copil mediu un ”supradotat” într-un domeniu sau altul (al păcălirii). Prin perseverență! Într-o vizită, apare un copil jovial: ”hai să te păcălesc”. Aplică un truc ieftin de ”ghicire” a ceva, truc greu de depistat de neștiutori. Copilul jubilează: ”te-am păcălit!”. În copilărie, mă întâlneam cu un prieten și o minge pe un teren viran. Făceam o poartă și… țineam scorul. Mi-a venit o idee: mă prefac că vin din dreapta pentru a trage în colțul stâng. Chiar așa fac, dar trag cu ristul și mingea se duce exact în partea opusă: ”gooool! Te-am păcălit”. După care lucrurile s-au echilibrat și păcălirea/ prostirea devenea aproape imposibilă. Am învățat că orice păcălire naște o strategie de recucerire a poziției pierdute. Cum? Printr-o (anti)păcălire mai rafinată. La nivel de comunități (locale, regionale), dar și la nivel de țară lucrurile stau aidoma. Păcălicii păcăliți nu au alt vis decât să devină păcălitori. Orice act de pățire a prostirii naște o autocritică interioară: ”vai, ce prost am fost!”. În lipsa acestei autocritici remontarea scorului este (cvasi)imposibilă, motivația lipsă permițând istoriei să se repete.

 

Aplicarea permanentă a celor 6P (pentru noii prieteni: 6P = Prostirea Proștilor cu Prostii Prostești de către Proști Profesioniști) are ca rezultat creșterea numărului proștilor/ prostiților. Iată cum: a) cresc numeric proștii prostiți; b) cresc numeric proștii prostitori/ profesioniști). Consecința este, inevitabil, una pesimistă: societatea devine esențialmente mai proastă, deși în aparență lucrurile evoluează pozitiv, tehnicile de prostire fiind mereu mai ”smart”/ inteligente. Da! Lumea evoluează înspre rău, înspre frustrări acumulate și înspre clivaje abil create. Preocuparea pentru cunoaștere (Era cunoașterii/ Era informației/ Era tehnicizării omului) creează iluzia că devenim mai stăpâni pe noi, mai descurcăreți, mai victorioși în raport cu semenii. În realitate, lucrurile stau exact invers. Adică mult dorita cunoaștere înseamnă și mult nedorita prostire/ păcălire a oamenilor de către oameni. O dovadă a acestei realități întristătoare este că pe lângă gnoseologie (teoria cunoașterii comune) și epistemologie (teoria cunoașterii ”științifice”) au apărut și prostologia (teoria care studiază prostia și proștii) și agnotologia (teoria care devoalează mecanismele prostirii). Oamenii pot fi și sunt mereu: a) influențați (într-un sens sau altul), b) manipulați (în bine sau în rău) și c) prostiți (înspre binele prostitorului și înspre răul prostitului). Agnotologia este demersul demascator la adresa prostitorilor și împotriva perfecționării mecanismelor prostirii. Aceasta ajută și prostiților care, aflând despre aceste tehnici, vor – și chiar încearcă – să nu mai fie prostiți. Prostologia se ocupă doar cu studiul prostiei și al proștilor. Prin urmare, prostologii care se respectă nu pot ignora succesele agnotologilor. În episodul următor voi veni cu exemple și cu mici analize. Deocamdată, este utilă familiarizarea cu conceptul noii discipline ”științifice”: agnotologia. Un search pe Google cu acest item vă va aduce sub ochi articole despre fondatorul Robert N. Proctor (1992), câteva idei de bază și unele atitudini posibile. Iată un exemplu: http://memoriidemedic.ro/o-noua-stiinta-agnotologia/ Împotriva celor ce folosesc ignoranţa în scopuri oneroase este îndreptată noua disciplină, agnotologia.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 79 (LXXVIX) Luni, 20 III 2017. Prostia și prostirea respectiv Prostologia și Agnotologia (II)

 

Motto: ”Psihopaţii idioţi îşi petrec viaţa închiși, psihopaţii mai şmecheri se îmbogăţesc vânzând droguri, iar psihopaţii cu adevărat inteligenţi ajung şefi de stat” Pascal de Sutter

 

Motto: ”Când zeii vor să-și bată joc de oameni, mai întâi le iau mințile” (din gândirea anticilor)

 

Cine sunt cei mai mari specialiști/ practicieni în 6P pe care agnotologii trebuie să-i descrie?

 

În primul rând, sunt proiectanții și strategii sistemelor de guvernare/ politice. Ei sunt soldații de linia I în lupta pentru cucerirea minților și inimilor oamenilor/ votanților, asigurând sistemului baza de ignoranță necesară. Așa numiții ”consultanți politici/ electorali” (adică prostitori ”savanți” de naivi votanți) se revendică a fi ”nevinovați” tehnicieni, neutri partidic, servind, pe rând (hei, cine dă mai mult?) puterea și opoziția. Ei sunt doar oameni cu idei, furnizori de ignoranță en gros și inovatori de fine și subtile psihotorturi în masă. În rest, sunt buni familiști, buni cetățeni, onorabili executanți (cu riscul asumat: executanții de azi, executații de mâine). Lor le voi dedica acest episod prostologico-agnotologic.

 

Istoria (relativ) recentă îi reamintește pe câțiva reputați ideologi/ manipulatori/ mancurtizatori/ prostitori: pe Goebless, de la național-socialiștii hitleriști germani; apoi pe Dumitru Popescu-Dumnezeu, de la național-comuniștii ceaușiști români; și, last but not least, pe Dughin de la neo-național-imperialiștii postsovietici ortodoxiști putiniști ruși actuali. Cu siguranță, Trump și Erdogan au în preajmă câte un ideolog-manipulator care să propună strategii eficiente de sucire a minților votanților conform idealurilor de mărire ale celor doi lideri democratic aleși. Naționalismele și populismele din orice colț al lumii sunt ZERO fără ideologi-manipulatori-prostitori de mare calibru. La noi, acum, în condițiile democraturii postloviluționare originale românești, lucrurile nu sunt ”nici așa, nici alminteri” (sintagma aparține lui Caragiale, un prostolog-agnotolog avant la lettre). Adică, lucrurile sunt, la noi, căldicele, amestecate, relativiste – pe scurt, balcanic postmoderniste la maximum. Am citit, recent, amintirile unui manipulant-prostitor de minți ieșean – supărat că nu și-a primit simbria de servitor al unui igno(ra)bil fost nomenclaturist, actualmente bătrân traseist partidic profesionist. Autorul, de profesie ziarist sub acoperire, consultant politic de închiriat și deontolog de serviciu pentru cine plătește mai mult, vorbea, desigur, în numele unor principii morale, cu frică de Dumnezeu… Cameleonii l-ar invidia! Acești manipulanți de minți modeste fac obiectul studiului Agnotologiei.

 

O comparație între Prostologie și Agnotologie se impune: Prostologia este un studiu factual, metaforico-alegorico-ironic, un demers pasiv și defensiv în fața valurilor de prostii care riscă să ne inunde. Agnotologia este un demers activ și ofensiv (chiar agresiv la adresa agresorilor prostitori) căutând cauzele ignoranței crescânde și oferind speranțe de deșteptare națională. Pe scurt, Prostologia este constatativă, în timp ce Agnotologia este combativă. Agnotologia vorbește în numele afișării, afirmării și apărării binelui, dreptății și adevărului.

Dar să nu uităm că ”Nu adevărul e de-a v-ați ascunselea, noi suntem de-a baba-oarba” (Mircea Cucu)

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 80 (LXXX) Marți, 21 III 2017. Prostia și prostirea respectiv Prostologia Agnotologia (III)

 

Motto: ”Analfabetul viitorului nu va fi cel ce nu știe să citească, ci cel ce nu poate să înțeleagă.” Alvin Toffler

Cine (mai) sunt cultivatorii ignoranței? Direct dependenți de sistemul de guvernământ al unei țări, aceștia provin (și) din cadrul proiectanților și strategilor sistemelor de educație. Pompând multă informație redundantă în capul copiilor/ studenților, școala/ universitatea devine un ”cumplit meșteșug de tâmpenie” (apud Trăsnea). Școala (a noastră, dar și cea din alte patrii) este făcută îndeosebi pentru profesori (ore multe – bani mulți) și abia apoi pentru elevi/ studenți. Cu câțiva ani în urmă, la o dezbatere despre reforma școlii am propus reducerea drastică a numărului de ore (și chiar de discipline!). Reprezentanți ai diferitor discipline au sărit să demonstreze că disciplina lor este axus mundi și că fără acest ax lumea se va prăbuși…Poziția mea a fost/ este că stimularea curiozității și facilitarea înțelegerii sunt axus mundi. Școala (preuniversitarul) este sector strategic pentru politicieni, deoarece doar școala poate pregăti viitoarea lipsă de discernământ a votanților. Îmi exprim aici totala rezervă că problema educației la noi se va schimba în anii acestui secol.

 

Îi scria Caragiale lui Mihail Dragomirescu, în 1906: ”Ai catedra ta. … De la înălţimea ei, caută a scăpa cît poţi tineretul de rătăcirea în care sistematic îl ţine nenorocita noastră şcoală – criminala instituţie de stat!”. (Apud A. Pleșu, Dilema Veche). Iar situațiunea este așijderea și astăzi.

Pentru că la (mult prea) multele mele propuneri de reformă radicală a educației (printre care eliminarea examenelor cu rol de evaluare în întreg învățământul superior) am primit replici de soiul: ”dom’le, matale ai predat vreodată la vreo școală să vezi cum e?”, dau cuvântul unor cunoscători de azi ai problemei (de la firul ierbii).

Cristina Tunegaru. profesor de limba română (FB, 14 martie 2017) ”Pierdem vremea, ani la rândul, încercând să-i facem să recunoască diatezele verbului, propozițiile subordonate, funcțiile sintactice, să reproducă teoria literară și nu reușim să îi învățăm ce e mai important: să descifreze un text, să transpună fidel, în propriile enunțuri, ideile unui text citit, să selecteze informații, să facă deducții, raționamente. Îi învățăm să răspundă după scheme, după tipare prestabilite, le dăm rețeta și ei o reproduc la fiecare examen național. Nu trebuie să gândească prea mult.

Mai îngrijorător e că anii de gimnaziu – vitali în dezvoltare – sunt pierduți în acest fel. Ne risipim copiii și potențialul lor extraordinar învățându-i balast gramaticalo-literar.
Situația e identică la matematică, dovadă neputința elevilor de a citi un simplu grafic la examenul național din 2016.”

Victor Potra, (FB, 16 martie 2017): ”Adevărata divizare a României se petrece între analfabeți funcționali creați în mare parte de sistemul de învățământ și între copiii, din ce în ce mai puțini, care reușesc să evite capcana unui dezinteres stimulat tocmai de școala care ar trebui să-i educe. Nu cred că guvernanții acestor ultime decenii nu sunt conștienți de problemă. Semnale de alarmă au tot apărut. Și încercări de reformă au fost. Eșuate lamentabil. Cred însă că această situație le convine. Într-o țară în care politica este arta de a păcăli electoratul, cultivarea inculturii devine politică de stat”.
Liviu Druguș

Pe mâine!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: