liviudrugus

Liviu Drugus's blog

SERIALUL ”ISTORIA CULTURALĂ A PROSTIEI ROMÂNEȘTI” (PRIMELE 20 de EPISOADE)


 

 

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 1. (Unul explicativ-justificativ ademenitor)

În perioada interbelică (cca. 1938), un ungur cu simțul umorului – pre numele său nemuritor Istvan Rath Vegh -, a scris o carte de peste două sute de pagini intitulată ”Istoria culturală a prostiei omenești”, carte apărută la noi în anul 1969, la Editura Științifică, grație redactorului Idel Segall și traducătoarei Doina Todoran. Nu cunosc dacă a mai fost reeditată la noi, dar ar merita. Conținutuil cărții este fascinant, ca și prostia însăși. Fără (false) fandoseli și farfastâcuri, consider că prostia omenească este o componentă inerentă și intrinsecă a vieții umane. Tocmai de aceea fenomenul trebuie privit cu seriozitate și înțelegere maxime. Ca preocupări antropologice și filosofice, meditațiile asupra prostiei se pierd în negura Istoriei. Am scris, după 1990, scurte considerații pe această temă (ușor eufemistic, deoarece prostia nu doare, dar provoacă mari dureri). Am postat, grație Facebook ului liste cu sinonime ale conceptului sau timide încercări de definire a fenomenului. Andrei Pleșu, pe care l-am numit ”epigon al meu în materie de prostie” a fost mai activ și mai aplicat scriind și conferențiind pe această generoasă temă, în ultimii 2-3 ani. Un proiect cultural pe tema prostiei umane ar fi cât se poate de util, de educativ și de interesant. Dacă printre cititorii acestui prim episod se află persoane care ar dori să pună umărul la derularea proiectului aș fi interesat și încântat să colaborăm. Desigur, demersul nostru ar urma să fie unul teoretico-practic cu accentul pus pe scurte studii de caz, extrase din preaplinul vieții reale. Eventuale oferte pot fi transmise atât în mod public cât și privat.

Bibliografie/ filmografie/ webografie: https://filmonline-subtitrathd.blogspot.ro/…/idiocracy-2006… Supremația nătângilor – film cu subtitrare în limba română

–––––––-

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 2 (un prim studiu de caz din realitatea românească)

Doar întâmplarea sau conjecturile astrale pot ajuta la evidențierea unor cazuri de (aparentă) prostie. Altfel, rutina zilnică acoperă mereu-mereu milioane de cazuri reale, amuzante și deopotrivă triste, în care prostia este evidentă doar dacă te ridici la un etaj superior al interpretării acelor fapte. După cum se va vedea și în episoadele următoare, prostia nu este opusul inteligenței, nu este neapărat caz patologic și nu este ușor de descris, analizat, studiat. Nu pot prezenta acest prim caz fără a adnota aici definiția pe care am dat-o și utilizat-o în ultimele decenii fenomenului generic numit prostie și purtătorilor acesteia. Așadar, consider că ”prostul este, prin definiție, unul care o face pe deșteptul”. Altfel spus, prostia iese în evidență doar atunci când se constată (de către efector/ actor/ generator/ analist/ observator) decalajul/ inadecvarea/ contradicția dintre intenție și realizare. Charles Richet, amintit de Istvan Rath Vegh în cartea deja recomandată în episodul anterior spunea/ scria că ”Nu este prost acela care nu înțelege ceva, ci acel om este prost care deși înțelege un lucru procedează de parcă nu l-ar fi înțeles”. Cu alte cuvinte, facem, adesea, prostii cu bună știință, dar cu speranța calpă că asta nu va schimba radical rezultatele acțiunilor noastre. De aici și ultrapăgubosul românesc ”merge și-așa”. Și acum cazul concret. În ultimele zile ale anului trecut comand o carte la o editură universitară bucureșteană. Sunt întrebat: prin curier sau prin poșta română? Mi se explică diferențele: curierat – 35 de lei, dar ajunge rapid, Poșta română – 17 lei și ajunge când ajunge. Până aici totul este ok și… logic. Aleg varianta …. ieftină. Eu locuiesc la țară, adică în mediul cel rural diferit de cel urban. În câteva zile primesc în cutia poștală un anunț ultraagramat prin care sunt anunțat să merg la Iași, în cartierul Tătărași pentru a-mi ridica coletul. (am aflat asta dând mai multe telefoane, deoarece din Aviz nu se înțelegea nimic…). Dacă ar fi să folosesc cele două mijloace de transport în comun (cu riscurile aferente) m-ar costa 8 +8 lei, adică 16 lei și o zi pierdută. Dacă mă interesează timpul, iau taxiul și mă costă cca 40 lei și rezolv în câteva ore. De comparat toate acestea cu varianta (normală, cred eu), aceea ca în loc să se trimită avizul ultraagramat să se fi trimis pur și simplu cartea (subțirică), conform tarifului perceput și care urma să acopere distanța de la expeditor la destinatar. Ce a câștigat instituția cu capital majoritar de stat numită Poșta română prin această ”economisire” de efort pentru poștaș? Mult mai puțin decât a pierdut: încrederea că această biată instituție chiar funcționează. Evident, în viitor voi apela la alte modalități de a achiziționa cărți, ocolind Poșta română, instituție oricum aproape falimentară. Desigur, nu exclud că prostul (principal) din această poveste să fiu chiar eu, cel care a asumat (prost) că instituțiile și firmele de la noi chiar funcționează. Desigur, după ce Poșta va falimenta și va fi cumpărată de/ cu capital străin, vor apărea patrioții neamului care îi vor înjura pe aceia care au permis ”vânzarea către străini” a firmelor românești. Dacă aș fi adeptul teoriei conspirației aș sugera că personalul Poștei române este plătit de ”forțe obscure” pentru a contribui, prin comportamentului lor paralel cu raționalitatea, la scăderea valorii de piață a firmei în cauză, cumpărătorul-investitor străin punând mâna pe o altă bucățică de simbolistică românească: Poșta ROMÂNĂ. Nefiind adeptul teoriei în cauză, cred că îndeosebi lipsa educației se află la baza comportamentului ciudat al oamenilor din jurul nostru. În episodul următor voi arăta că prostia este ”armonios și echilibrat” distribuită și prezentă și în firmele 100% cu capital privat de pe la noi, de unde concluzia că lenea în general și lenea gândirii în special, generate de o educație precară, se află la temelia prostiei românești actuale și viitoare.

 

–––––––––

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 3 (unde se vede că ori la stat, ori la privat prostirea clienților este prioritară)
Am scris mai demult (pe blogul meu de recenzii și articole) o pseudorecenzie (la un articol) pe care am intitulat-o ”Prostirea proștilor cu prostii prostești de către proști profesioniști”. Nu realizam pe atunci că acest titlu descria, de fapt, o mentalitate românească mereu prezentă și foarte greu de schimbat. O precizare: când mă refer la faptul că o realitate sau alta este românească nu înseamnă că este STRICT românească, ci că este ȘI românească, fiind ea existentă pe mândrele noastre meleaguri. Meteahna care se ascunde în cele nouă cuvinte din titlu are o esență ce are un nume definitoriu: șmecheria. Această meteahnă este – aș zice – cea mai frecventă formă de prostie, ea fiind ușor amuzantă sau aplicată, uneori, cu un oarece talent artistic. Din copilărie detestam șmecherii, un fel de șarlatani deghizați în oameni de bine. Mai mult, în liceu, ”șmecherașii” (de regulă târgoveți de Rădăuți) erau detestați și sancționați de băieții simpli de la țară. ”Te dai șmecher, ai?” Și poc! venea sancțiunea! J O formă mai blândă de disprețuire a ”șmecherilor” era și versificată: ”ești plin de șmecherie ca wc ul de hârtie”. În fine, s-ar putea scrie un tom distinct pe tema acestei forme de încercare (nereușită) de a ieși din prostie, din situații neplăcute sau din pericole reale. Ulterior, am realizat că șmecheria era o formă de minciună, o încercare de a te da drept altul, de a părea mai breaz decât ești. De atunci mi-a venit în minte și definiția prostului: unul care o face pe deșteptul. Faptul că doar încearcă mimarea deșteptăciunii (fără a o avea și fără a se putea folosi de acest potențial avantaj) îl plasează pe individul în cauză în tagma proștilor. A nu se înțelege că proștii nu au succes sau că nu pot prosti mase mari de oameni. Prostia lor vine din ignoranță și din impotența ducerii gândului până la capăt în mod deschis, bărbătește. De aici și distincța radicală dintre ”bărbaț de stat” și ”om politic”. De când a apărut la noi (anii 70) marketingul ca ”știință” am avut o reacție de respingere, văzând-o doar ca o șmecherie (o prostire) prin care poți vinde nisip saharianului și cuburi de gheață eschimosului. Din păcate, tehnicile de marketing s-au răspândit rapid și ele vând orice: programe de guvernare, chiloți de damă, mături/ oale/ minune sau pilule de putut. În episodul trecut (cel cu Poșta Română) am văzut cum un serviciu de curierat este transformat în opusul său, desigur în urma unor scheme de marketing puse la cale de ”strategi”: reducem numărul poștașilor, le reducem sarcinile și le transferăm asupra clientului, reducem, eventual, și salariile (la sarcini mici – salarii mici) și uite-așa o firmă adună bani de la naivii care cred că firma respectivă chiar oferă serviciile promise. De fapt, se vând șmecherii ieftine pentru oameni de bună credință. Asta înseamnă o spoliere financiară cu acte în regulă și fără riscuri (prea mari). În general în România serviciile au fost și încă mai sunt în suferință (trebuie să recunosc, ceva progrese tot s-au înregistrat). Cazul din episodul de față ține tot de managementul serviciilor: salubritatea. Cazul merită atenție pentru că dincolo de dimensiunea locală, cazul pe care îl voi povesti (auzit de la un prieten) are dimensiuni europene și globale (vezi și filmul Idiocracy recomandat în Episodul 1).
O firmă de salubritate (nomina odiosa) se angajazea, prin contract să facă colectare selectivă a deșeurilor, mărind prețul lunar față de firma precedentă care operase în zonă. S-a hotărât ca lunea să fie zi pentru gunoiul menajer, iar marțea pentru deșeuri din plastic. Amicul pățit mi-a povestit că, de fapt, marți nu (mai) trecea nicio mașină… Totuși, conștiincios, s-a apucat să adune toată plasticăraia în saci separați pe care-i răsturna apoi în tomberonul golit cu o zi înainte. Scoate tomberonul la poartă, dar…. Nimic! Telefon la firmă. Voce prietenoasă, destul de instruită: ”dar când ați depus tomberonul cu plastic?” – ”Acum, la ora 8.30” – Aaaa! Mașina noastră a trecut pe strada dumneavoastră la ora 7.” Ce să facă amicul? Înghite păcăleala: cum să demonstrezi că nu a trecut nicio mașină nici la ora 7? Scoate plasticăraia din tomberon, o plasează iar în saci, pentru a lăsa tomberonul liber pentru gunoiul menajer. Săptămâna următoare situația se repetă aidoma. Din nou, a doua zi, telefon la firmă. Aceeași placă cu telefonul. Dar amicul scosese tomberonul pe la 5 dimineața…. Va veni,… așteptați. Nu se întâmplă nimic! Telefoane, promisiuni – adică minciuni de șmecherași de cartier. A treia săptămână amicul nu mai scoate gunoiul menajer și lasă tot tomberonul de plastic la poartă. Vine mașina, ia tomberonul cu plastic și-l varsă în gunoiul menajer! Cred că s-a înțeles: firma lua bani pentru ceea ce nu efectua. Mai mult: buna intenție a unui abonat de a selecta deșeurile a fost spulberată cu bună știință. România este restantă la normele europene de selectare, colectare și depozitare a deșeurilor. Peste câțiva ani vom plăti amenzi grele pentru colectarea neselectivă. Prea târziu: firma a convins deja abonații că e mai ușor să pui gunoiul de-a valma decât să faci selectări. Firma face ”economii” la personal, utilaje și combustibil, iar bietul abonat plătește servicii neefectuate… Cine e prostul aici? Sigur, prostul este cel prostit, abonatul, iar șmecherul (o formă șlefuită de prostie) pare a fi cel ”normal”. Păi nu e ”normal” să maximizezi profitul? Ați vrut capitalism, …reați ai dreaq! Desigur, s-ar găsi ac de cojocul firmei incorecte: presă, protecția consumatorului etc. Dar pentru asta trebuie timp, adunate dovezi, chemare în judecată etc. De ce? Pentru că prostia este dominantă și dominatoare, pentru că minciuna proprietarului de firmă este deja verificată ca fiind utilă: doar așa va avea de unde să dea bani pentru a primi contracte, pentru a ”ajuta” în campaniile electorale etc. Prin ricoșeu, amenzile pe care le va plăti România către UE ar trebui plătite de către firmele care se țin de prostii, în loc să presteze serviciile pentru care primesc bani. Dar deficitul de imagine pe care îl va avea România prin situarea constantă în coada clasamentelor europene, cine îl va plăti? Evident, proștii, adică noi.

Top of Form

 

––––-

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 4. (în care se probează că proștii au mereu ceva de reglat cu proștii)

Deși mă așteptam la varii reacții față de cele postate în acest serial cvasiinfinit, recunosc că mă așteptam cel mai puțin ca emoțiile stârnite de cele povestite de mine să fie din zona tristeții. Au dreptate cei care au scris că este un serial trist, că faptele relatate trimit la întristare, la resemnare și la inacțiune. Adică exact inversul expectațiilor mele. Încerc o explicație de etapă: prostia a fost mereu considerată amuzantă, demnă de bășcălie și luare peste picior. Așa se explică succesul de piață al unor întreprinderi cum ar fi ”Divertis”, ”Academia Cațavencu”/ ”, ”Cațavencii”, ”Kamikaze” etc. Citind despre prostiile altora încercăm un reconfortant sentiment de relaxare și de amăgire că prostia este, mereu, în altă parte. ”Las să fie la ei acolo” și noi ne vedem, în continuare, de treabă.
Lecturile mele pe tema nemărginită s-au lărgit: am citit gândurile lui Liviu Antonesei (din ”Semnele timpului”), ale lui Ioan F. Popa (2011), am redeschis Cipolla, Rath-Vegh și, desigur, Erasmus, dar pe măsură ce mă adânceam în filosofări și abstractizări, în generalizări și presupuse determinări, cu atât mai imperios necesare îmi apar descrierile concrete, factice, extrase din realul diurn și nocturn. Așadar, voi face, în episoadele următoare, suficiente referiri și la teoria prostiei, dar nu pot să nu vă iau părtași la propriile mele întristări generate de ceea ce numim generic ”prostie”. Am început partea mai concretă a acestui serial cu un episod (2) despre Poșta Română. Azi am și epilogul, aproape inerent unul trist, dar total neașteptat pentru mine (ceea ce înseamnă că prostia nu se află doar la nefericita Instituție/ Firmă). Așadar, iată epilogul la mica odisee culturală a transmiterii unei cărți de la București la Iași. Primisem anunțul-invitație să merg la sediul Instituției/ Firmei pe data de 29 decembrie. Atunci am vorbit la telefon cu o persoană din Instituție/ Firmă, iar persoana știa TOATE datele problemei: cât era de achitat, îmi știa și numele corect (?!) și cum pot ajunge la Instituție/ Firmă (tramvaiul 3!). Abia ieri, 3 ianuarie, am reușit să ajung acolo, cu nerăbdarea mea copilărească de a citi cartea cu pricina, trimisă de la București la sfârșitul anului trecut… Am parcurs cei cca 15-20 de kilometri care mă despărțeau de cartea comandată și, iată-mă, fericit, în fața Instituției/ Firmei. Intru în curtea pustie și mă adresez, în fața unei uși închise, unui cuplu care zgribulea/u de frig la o țigară: ”cum ajung la…. ?”. Sunt privit cu sinceră compasiune, cu un zâmbet ce putea fi și un regret, dar și o bucurie secretă că pot fi îndrumat pe calea cea bună. ”Ne-am mutat azi… Ne găsiți în Podul Metalurgiei…” (undeva la peste cca 10 kilometri față de locul unde mă aflam). Le explic celor doi că era firesc să se anunțe această intempestivă mutare. ”Da, s-a anunțat pe burtieră la TVR Iași….”, mi se precizează, scoțând Instituția/ Firma din cauză. Ziaristul din mine se trezește, pun întrebări mitraliate și caut să ajung la esența chestiunii: DE CE? Răspunsul primit este perfect consonant cu ipotezele avansate de mine în Episodul 2: ”șefii caută chirii ieftine, iar noi sperăm ca din asta să fie bani pentru creșteri de salariu. Cu banii pe care îi tot dau pe chirii de atâția ani își construiau un sediu în centrul Iașului! Chiar nu știm de ce fac așa”. Asta era, deci. O ditamai firma se mută de colo-colo, își aiurește deopotrivă salariații și clienții în speranța unor câștiguri iluzorii, practic se autodistruge și provoacă încurcături celor care au avut naivitatea să se încreadă în ea. În fine, pun mâna pe telefon să vorbesc, din nou, cu persoana care ȘTIA TOT. ”Degeaba sunați, nu avem încă telefoane instalate…”. OK, acum lucrurile sunt atât de clare încât curiozitatea mea de a citi cartea s-a topit ca prin farmec. Am luat tramvaiul trei și am (re)făcut traseul în sens invers până acasă, lăsând Instituția/ Firma să-și irosească resursele rămase cu retrimiterea coletului ramburs către expeditorul din București care se va întrista că moldovenii ăia proști nu știu că dacă nu au bani nu trebuie să comande cărți ramburs…

Î

 

 

 

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 5. (în care se vede că prostia/ prostirea este o treabă extrem de serioasă)

Poate este o deformare profesională (cinci ani de ucenicie în cercetare și alți 40 la catedră), poate este o moștenire de la părinții mei (educatoare/ învățătoare + profesor de matematică) sau poate este reflexul greu controlabil al nenumăratelor discuții despre reforma sistemului de educație, dar vrând-nevrând îmi îndrept majoritatea explicațiilor cauzale cu privire la ce se întâmplă rău în jurul meu/ nostru în zona educației. De la fundamentala importanță a (lipsei) celor șapte ani de-acasă și până la constatarea căderii bruște a ceea ce odată se pronunța cu respect major: ”școala”, viețile noastre sunt, în aceste vremuri, mereu șocate de agramitsmul invitaților/ analiștilor/ jurnaliștilor de la cam toate televiziunile, de modul eminamente neelegant al dialogurilor noastre partidico-politico-mioritice, de ridicarea golăniei de maidan la rang de teorie a succesului în afaceri etc. Lipsa respectului față de semeni/ comunitate/ societate/ umanitate este semnul unui final de civilizație, a unei prăbușiri morale/ societale zgomotoase în praful și negura istoriei. Educație înseamnă să ajuți viitorul absolvent al oricărui ciclu educațional să judece și să înțeleagă lucrurile ceva mai bine decât în ciclul anterior. Privit prin prism temei, educația înseasmnă să devii mai puțin prost decât ai fost, adică să posezi o bună logică și o gândire analitică menită să judeci cu mintea proprie. Lipsa educației înseamnă apelul strict la memorie, la ce-au zis/ făcut alții, la scheme rigide și șabloane, repetând idei care nu doar că nu-ți aparți, dar pe care nici nu le cunoști și nici nu le înțelegi. De regulă, tocmai cel lipsit de educație refuză dialogul sau, în lipsă de argumente, te etichetează fără drept de apel: ”Băăăăăă, ejti prost!”.
Dialogul pe care am încercat să-l port cu un ”prieten” recent atașat listei mele a sfârșit rapid, după deja cunoscuta rețetă a întâmplărilor relatate până acum: trist, dar cu un becar: îngrijorător/ înfiorător de trist. Iată povestea acestui foarte recent dialog (nu voi da numele întreg al preopinentului, dar FB ul oricum nu cunoaște secrete, așa că…). Am intervenit la o postare care se repetă de câțiva ani buni și care provine din zona putinismului dughinist antioccidental, antieuropean și antiamerican. Postarea este vizibil elaborată/ lucrată în laboratoarele manipulărilor politico-ideologice, fiind o armă rusească tot mai de temut ca urmare a perfecționării la care s-a ajuns. Am ripostat mereu dur la acest mesaj, întâmplarea făcând să cunosc bine personajul implicat: Anghel N. Rugină (prezentat pe post de dușman al ordinii mondiale postrăzboi rece, mai exact de după dispariția URSS). Anghel. N. Rugină (https://ro.wikipedia.org/wiki/Anghel_Rugin%C4%83) – a fost autorul unui plan de reforme economice radicale pentru tot Răsăritul socialist/ comunist al Europei (România și Rusia fiind vizate cu prioritate). Ne-am împrietenit în 1990, la Paris, la primul Congres de constituire al International Society for Intercommunication of New Ideas (ISINI), organizație cu sediul la Boston (SUA) al cărui președinte fondator era profesorul Rugină și căruia i-am urmat ca președinte și vicepreședinte pentru mai multe mandate. Amiciția noastră a durat până la plecare sa dintre cei vii (2008). Un economist american de origine română, simpatizant al reformelor sociale dirijiste, deci favorabil perestroikăi gorbacioviste este figura ideală pentru a o folosi ca armă de atac la adresa imperialismului globalist american, atac de esență putinistă. Nu mai trebuie să spun că Rugină nu a folosit limbajul patriotard și naționalist pe care i-l pun în dreptul numelui său manipulatorii unor interese care nu sunt ale României. Bref, reacționez dur la postarea pe care dl C.D. a făcut-o zilele trecute pe pagina sa de FB. Iată dialogul (incredibil) care a urmat și care mă obligă să fac trimitere de urgență la ȘCOALĂ: (eventual la SPITAL).

”L.D: Bună seara! Cred că sunteți un om de bună credință, dar Anghel N. Rugină și memoria sa nu merită terfelite în articole care n-au ABSOLUT nicio legătură cu el. Am fost buni prieteni, îi cunosc preocupările și opera, dar această făcătură ziaristică (postadevărată) nu trebuie conexată cu numele său. Mulțumesc pentru înțelegere!
C. D. : Va inteleg, eu numai preiau, nici măcar nu citesc
L.D. : păcat, ar trebui să știți ce distribuiți 😦
C.D: Pentru ce? Daca fb nu le sterge Inseamna ca sunt bune
L.D: pentru ce distribuiți?
C.D: Nu am voie?
L.D.: nu, fb nu poate verifica autenticitatea a miliarde de articole. Îmi pare rău că nu citiți… Unii ar putea rămâne cu ideea că Rugină a fost un propagandist al unor forțe ciudate. El a fost un savant iubitor de socialism gorbaciovist, dar nu mai mult
C.D: Nu mai postez. Este rar când nu citesc. Acum asta este
L.D.: nu e vorba de voie, de interdicții…. Tocmai că FB ul este o arenă a tuturor opiniilor. De aceea nu putem lua de bun tot ce se scrie. Luați două TV diferite și veți vedea că una e cu un partid și alta cu alt partid. Nu pot avea dreptate amânouă pe aceeași temă. OK. Nu-mi luați în nume de rău micile mele sfaturi. De fapt cu asta m-am ocupat toată viața mea de profesor: am dat sfaturi și am insistat ca fiecare să judece cu capul lui. Când nu știi ceva, cercetezi sau întrebi…. 🙂
Avertisment
This attachment could not be loaded.
C.D. As vrea si un comentariu. Cunoasteti multi oameni care datorita seniorului au ajuns la putere si acum sunt pe la PSD
L.D.: Nu știu la care senior te referi 🙂
C.D.: Corneliu Coposu. Nu ai primit postarea?
L.D.: aha, la el mă gândeam. Din păcate, cei care au migrat spre putere cu orice preț nu sunt demni de stima mea. Eu am fost amic cu Ion Rațiu și îi datorez multe dintre lucrurile bune pe care le-am făcut
C.D.: Ok. Este la mine pe pagina. Este poza lui Coposu. Cu ceva care ar trebui sa-ti dea de gandit
L.D.: Da, am văzut. Sunt de acord cu tine: trebuie să mai medităm la faptul că se întâmplă ce se întâmplă în țară: dictatura hoților
C.D.: Nu. Dictatura prostiei este vina. Acei oameni care nu merg la vot frecvent.
prostia este a celor care fac cârdășie cu hoții. Si care spun ca nu mai au incredere. Ai sunt si mai prosti de cat votanții PSD.
L.D.: posibil…. Nu m-am gândit la un clasament al proștilor de pe la noi
C.D.: Aia sunt cei care mențin PSD la guvernare atât de mult timp. Plus bugetarii, pensionarii si asistatii social
L.D.: este riscant să acuzi categorii de oameni: de ex.: ce vină au bugetarii că sunt prea mulți? Să plece singuri? Nicicum! Trebuie cineva să facă curățenie. Pensionarii cu ce sunt vinovați? Eu sunt pensionar și nu mă simt vinovat. Asistații social nu sunt vinovați. Ei doar profită de o pomană dată contra voturi. Deci trebuie să cauți vinovățiile acolo unde sunt…
C.D.: Nu asa. Pensionarilor le curg balele când aud de mariri. Bugetarilor la fel.
Iar asistatii sunt si mai rau, acum un tâmpit a facut o lege prin care o feneie care a nascut 5 copii primeste lunar pe viața 1000 de lei, ăstia sunt votanții PSD.
Asa încurajează PSD cresterea numărului de tigani
Si de prosti
Mai ales in Moldova unde bărbații sunt in mare majoritate consumatori de băuturi bahice
L.D.: Să presupunem că aceștia sunt vinovații adevărați (și nu ipocriții din PSD care fac legi pentru a fi votați în continuare). Cum vezi soluția? Îi împușcăm, sau îi gazăm?
C.D.: Se îmbată si seara trec la sex
Si uite asa se înmulțesc ca le da statul bani de bautura
Eu am facut revolutie si nu am certificat
Câți ca mine sunt
L.D.: deci, repet, cum te-ai gândit să extermini acești paraziți împuțiți?
C.D.: Sa refuze un privilegiu?
L.D.: probabil va trebui să începi cu bunicii tăi
C.D. : Daca imi faci rost de o mitralieră si 100000 de cartuse ii elimin eu
Bunicii mei nu mai traiesc
Bunicul a fost primar taranist
L.D.: așa se explică… Dar părinți bugetari ai?
C.D.: Asa ca si daca ar fi trait nu începeam cu ei
Nu am
Toți trăim din ce producem
Pe creierul nostru
Nu pe pomeni
De 15% la salariu sau 1000 punctul de pensie
L.D: păcat că nu ești consecvent. Când spui că pensionarii trebuie eeliminați atunci trebuie eliminați TOȚI. Iar când vei ajunge la pensie trebuie să ai un glonț și pentru tine. Altfel, nu scăpăm de pensionarii ăștia care abia așteaptă să li se mărească ceva…
Nu vreau să te critic, dar cu asemenea atitudini au obținut cei de la PRU 2,5 % (în timp ce meritau 0%)
C.D.: Ai dreptate, numai ca eu nu o sa depun dosar de pensionare iar acel cartus il donez
Esti infectat cu PSD deci ai putina viteza
REJECT
L.D: adică vei munci până la adânci bătrâneți? Câți ani ai, dacă nu te superi?”

Aici s-a încheiat nebunescul/ prostescul/ incredibilul dialog., soldat cu REJECT și BLOCK din partea dlui C.D. Trist, foarte trist. Cititorii pot găsi mai mulți proști în această poveste: în primul rând eu (așa îmi trebuie dacă stau de vorbă cu persoane necunoscute și care doar distribuie, dar nu citesc…); în al doilea rând, preopinentul care frizează limitele patologicului (în afară de cazul în care nu era decît un postac provocator, instruit să depisteze potențiali teroriști J); în al treilea rând, toți aceia care s-au implicat (prost) în educația sa: bunici, părinți, școală, colegi de muncă, de partid, de cârciumă etc. Dacă electoratul anti-PSD arată așa ca C.D. atunci nu este de mirare că PSD are teren liber de acțiune pentru mulți ani înainte (contând, desigur și pe neparticiparea la vot a majorității celor care au drept de vot). Mentalitatea legionaroidă se întâlneșete, din păcate la destui tineri care au iluzia cunoașterii adevărului (absolut): ei știu cine trebuie ras de pe fața pământului și cine trebuie lăsat să (mai) trăiască. Din fericire, partide extremiste n-au intrat în Parlament. Este suficientă majoritatea obținută de penali, venali și cleptomani.

 

_________________________

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 6 (în care se poate vedea că tot ceea ce este irlandez poate fi și românesc și invers)

Despre parșivenia gândirii și a gânditorilor căzuți pe gânduri aproape că nu mai este nevoie să scriu/ subliniez/ argumentez. Formele parșiveniei umane, ca și acelea ale prostiei omenești sunt cvasiinfinite. Un irlandez (Des MacHale) s-a gândit că parșivenia umană provine din gândire. Eu m-am gândit că gândurile sale, adunate într-o carte, ar putea interesa și gânditorii români de varii calibre. Unul dintre cei mai cunoscuți gânditori români este Bulă. Dacă am avea timp să adunăm panseurile parșivești ale lui Bulă am putea contribui la o mai bună autocunoaștere a noastră, respectiv a genotipului cultural-uman din spațiul carpato-danubiano-sireteano-nistreano-tiseano-pontic. Până atunci ne putem delecta cu pansivitatea irlandeză, respectivi a unor nativi irlandezi (cu mici excepții) zburătăciți prin lumea largă. Dacă ar fi să dau un subtitlu acestei cărți aș sugera unul: ”Numai cine nu gândește nu se prostește”. În funcție de timpul pe care-l mai aveți liber, v-aș ruga să contribuiți cu panseuri pe care le puteți recomanda celor care vor să-și diminueze inerentele doze de prostie cu care suntem – nativ! – înzestrați. Cele sugerate de Des MacHale mi se par a fi de ajutor în acest sens.

Des MacHale, ”Om pansiv, om parșiv”, Humanitas, București, 2007 (originalul irlandez a apărut în anul 2000)

”Poți să- prostești pe unii tot timpul și poți să-i prostești pe toți uneori, dar, uneori pe unii nu poți să-i prostești” Stan Laurel
”Prostia ne-a adus până aici; tot ea ne poate scoate de de-aici” Will Rogers p. 166
”Populația Angliei este de treizeci de milioane, în majoritate proști” Thomas Carlyle (p. 170)
”Ivan mergea cu noi până la Minsk, unde urma să participe la conferința idioților satului. Pe afișe scria: Bine ați venit, idioților” (Woody Allen) p. 171
”Ce-i lipsește în materie de inteligență compensează prin prostie” (Anthony Hughes) p. 64
”În viață nu ai nevoie decât de ignoranță și de încredere în propriile forțe, după care succesul este asigurat” (Mark Twain) p. 65
”Mi s-a spus că, odată cu vârsta, o să devin mai înțelept. În ritmul ăsta, ar fi trebuit ca până acum să fiu genial” (George Burns) p. 71
”Dacă sunt fericit? Chiar mă credeți idiot?” (Charles de Gaulle) p. 76
”Cei care cred că știu totul ne calcă pe nervi pe noi, cei care știm totul” (Harold Coffin) p. 57
”Cinzeci la sută din elevii din țara noastră au un IQ sub medie. Conform politicii educaționale, este un rezultat care poate fi îmbunătățit” (p. 57)
”Când n-au alt loc unde să se ducă, ideile proaste emigrează în America și devin cursuri universitare” (Frederic Raphael) p. 59
”Istoria nu este altceva decât un zvon distilat” (Thomas Carlyle) p. 59
”Mintea prostului digeră filozofia transformând-o în nebunie, știința în superstiție și arta în pedanterie. De aici și educația universitară” George Bernard Shaw (p. 61)
”Să arăți bine și să fii bine îmbrăcat este esențial: Să ai un scop în viață nu este” (Oscar Wilde) p. 105
”Egocentrismul este anestezicul care amorțește durerea provocată de prostie” (Frank Leahy) p. 107
”Toți furăm, dar dacă suntem deștepți, furăm de la marii regizori. Atunci putem să-i spunem inspirație” (Krzystf Kieslowski) p. 115
”Pe ecranul televizorului, tâmpenia pură tinde să înlocuiască tâmpenia obișnuită” Marvin Kitman (p. 118)
”Televiziunea e felinarul idiotului” (Clement Attlee) p. 124
”Dacă ar fi cu adevărat inteligenți, francezii ar vorbi englezește” Wilfred Sheed, p. 178
”E un fapt dovedit științific că, dacă stai în California, coeficientul de inteligență îți scade cu câte un punct în fiecare an” Truman Capote, p. 180
”Religia este înlocuitorul la modă al credinței” Oscar Wilde p. 195
”Utilizator este termenul profesioniștilor pentru idiot” Dave Barry p. 219
”Baletul înseamnă să plătești o groază de bani doar ca să vezi niște idioți țopăind” Nigel Bruce, p. 222
”Ați observat vreodată cum toți cei care conduc mai încet decât dumneavoastră sunt niște idioți, iar cei care merg mai repede niște demenți?” George Carlin p. 234
”De un lucru sunt absolut sigur, și anume că nimeni nu poate fi sigur de nimic” Somerset Maugham, p. 241
”Nu te apropia niciodată de un taur din față, de un cal din spate și de un prost din orice direcție” Ken Alstad p. 241
”Mă rog să existe viață inteligentă undeva, în spațiu, pentru că aici, pe pământ, e plin de idioți” Eric Idle p. 242
”Singura minciună pe care a rostit-o vreodată Moore a fost când l-am întrebat dacă spune întotdeauna adevărul, iar el mi-a spus că nu” p. 242
”Cuvântul PILĂ este obscen în proporție de șaptezeci și cinci la sută” Lenny Bruce, p. 243

Top of Form

 

––––-

Top of Form

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 7 (în care Bulă produce bullshit pentru Academia română)

Se spune că oamenii se împart în două categorii: a) Prima categorie este alcătuită din oameni care împart oamenii în două categorii și b) A doua categorie este alcătuită din oameni care nu împart oamenii în două categorii. Eu fac parte îndeosebi din a doua categorie, dar musai trebuie să vedem ce se întâmplă în prima categorie. Mai ales atunci când vrem să știm cum stăm noi românii la acest capitol (al împărțirii pe categorii). Românii sunt imparțiali, adică nu pot fi împărțiți așa, cu una cu două, în (două) categorii, eventual fixați acolo pentru vecie. Nu! Noi suntem imposibil de clasificat ca urmare a libertății depline de deplasare de la o clasă/ clasare/ clasificare la alta. Iar viteza de deplasare este atât de mare încât nu apuci să spui că x este element al mulțimii A, pentru că x deja s-a integrat deplin în mulțimea B. Am putea numi această trăsătură drept consecvență. Nu vă gândiți la fixism, la constanță, la principialitate sau alte slăbiciuni umane, ci la o dinamică vioaie, săltăreață și greu previzibilă care descrie trecerea românilor de la o categorie la alta, dintr-un grup uman în altul (de partide nici nu mai spun). Ziceam că românul imparțial nu se lasă împărțit în categorii, cum împărțim gâzele în insectar, după mărimi, culori și vicii. Și totuși, până să se prindă românii că cineva vrea să-i împartă/ dividă, eu i-am și împărțit! Dacă suntem de acord că Bulă este un bun ambasador al culturii române autentice, să vedem ce comportamente are el în procesul clasificării și reclasificării sale. Iată: pentru a fi sigur că el (Bulă) face parte din grupul care trebuie, acesta iese, tiptil, din grupul din care face parte și zice: ”Băăă, da ăștia-s proști taaare!”. După care revine în grupul în care îi este locul. Apoi, el are tăria de a se împotrivi curentului dominant sau opiniei comune, ba chiar se opune și lui însuși. Dacă este întrebat ce opinie are, Bulă declară: ”am o opinie, dar nu sunt de acord cu ea”! Unii numesc asta ingeniozitate, curajul opiniei sau chiar diplomație. Dat fiind că preopinentul nostru, luat aici ca exemplu, poartă numele de Bulă am putea numi produsul gândirii sale ”bullshit”, dar așteptăm omologarea acestui cuvânt de către paznicul de far al limbii române nealterate, Academia Română, singura specializată, antrenată și împuternicită să analizeze asemenea lucruri proaspăt intrate în limbă.

 

–––––––––-

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 8 (unde se vede că bipolarismul este mai puternic decât multipolarismul)

Românii se împart ei înșiși – strict! – în două categorii: genii și idioți, cu variantele/ alternativele/ sinonimele posibile: supradotați și subdotați; deștepți și proști; oameni de cultură și oameni de rând/ de nimic; titrați și subtitrați; diplomați (adică purtători de diplome în valiza diplomat) și nediplomați (adăcă săraci care n-au fost în stare să-și cumpere măcar o diplomă); inteligenți și nebuni; înțelepți și imbecili; etc. Desigur, alte posibile denumiri se mai pot găsi pentru cele două clase fundamentale ale populației statului român, dar un lucru este cert: clasă/ cale de mijloc nu există! Este bine știut de către noi toți că în toate programele de guvernare ale partidelor se află, din 1990 încoace, la loc de frunte un ideal suprem: consolidarea clasei de mijloc. Or, cum să consolidezi ceva ce nu există? Să nu uit: mai există o structurare bipolară a populației țării noastre: există o parte a populației care va dori să afle imediat răspunsul la întrebarea: oare eu în ce clasă mă aflu? (pe de o parte), și o altă parte a populației care nu-și va pune deloc această problemă, cunoscând răspunsul încă înainte de a-și pune întrebarea (pe de altă parte). Pentru necunoscători, precizez că – în conformitate cu drepturile fundamentale ale oamenilor, cu preceptele corectidudinii politice și cu alte principii postmoderne acum desuete – granițele/ frontierele/ limitele dintre categorii/ clase/ mulțimi au fost suspendate, drept pentru care a apărut o problemă similară cuadraturii cercului: cum separi lucrurile fără a pune un zid între ele? Răspuns temporar: nu poți. De aceea, în condițiile libertății maxime de care se bucură toți românii, fiecare se plasează acolo unde dorește, adică fie într-o categorie, fie în cealaltă, în niciun caz simultan în amândouă. Pentru că românilor le place la nebunie politica, voi veni cu un exemplu din acest domeniu vast și greu de suportat (în afară de spiritele alese – alese de noi!): politica. Aleșii neamului se împart – strict! – în două categorii: Camera Deputaților și Senat. Cameră/ coridor/ debara de mijloc între ele nu există. Așa și cu categoriile care conțin geniile și idioții: nu poți fi concomitent în ambele categorii, dar poți să te miști liber, mereu, dintr-o categorie în alta (ceea ce facem, de regulă, cu toții, tot timpul). De aici și zicerile noastre populare: unde-i minte-i și prostie. Să încerce cineva să despartă cele două categorii, deplin și definitiv. Nu poate! Dreptul de a alege să fii stupid nu-l poate lua nimeni, niciodată!

 

–––––-

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 9 (în care se tratează chestiuni epistemologice prostești)

Este cunoscută gluma cu dialogul dintre un german și un român. Germanul: ”și voi aveți înțeleptul satului?”. Românul: ”Nu, noi avem doar prostul satului”. Evident, gluma țintea să sugereze superioritatea românilor, care – vorba altei glume oximoronice – ”e deștepți foc”. În procesul de făurire a națiunilor, etnia majoritară trebuia să arate că este deșteaptă și se poate gestiona singură, în timp ce străinii (mai prostuți și pentru că nu aveau aceeași limbă, religie, cutume etc.) erau, vorba grecilor, niște ”barbari”. Cu siguranță fiecare nație are glumițe/ bancuri/ snoave prin care se preamărește etnia de bază. Dar, și autoflagelarea pentru proaste moravuri era o cale de emancipare, de deșteptare. Nu cunosc dacă vreo altă națiune are vreun cântec oficial (devenit, eventual, imn) prin care să se incite la deșteptare/ trezire din letargie națională. Sinonimia limbii române asigură însă cuvântului ”deșteptare” destule trimiteri la un spor de inteligență pentru a nu-i lăsa pe alții să profite de noi. Unui elev neatent, care pare a nu înțelege un text/ o problemă i se spune, adesea: ”hei, deșteptarea! Ce faci, ai adormit?”. Nu întâmplător, valoarea terapeutică a criticii este mult superioară laudei (eventual exagerate). Piesele de teatru ale grecului românizat Caragiale (cel care a spus că ”proștii mor, dar prostia este nemuritoare”) sunt, și azi, la fel de actuale și de necesare, în timp ce textele patriotice lui Vlahuță și Alecsandri se mai predau doar la nivelul gimnaziului. Dar, există națiuni deștepte și națiuni proaste? Se poate măsura un IQ al populației unei țări? Eu unul am reticențe față de ceea ce înseamnă ”psihologia poporului român” (C. Rădulescu-Motru, 1937 și Daniel David, Cluj, 2015). A folosi termenul de psihologie (dedicat strict cunoașterii individului) cu extensie la o întreagă populație este, cred, un abuz. Pentru studiul populațiilor avem sociologie, demografie, istorie etc. Nici psihologia socială nu este un termen fericit. O oarecare acceptare (din partea mea) ar avea termenul (și disciplina aferentă) numită psihosociologie, care ar studia comportamentele individuale în contexte sociale. Dacă despre o psihologie a unui popor nu putem vorbi, atunci nici despre IQ – ul populației unei țări nu putem. Pentru a fi relevant un asemenea indicator ar trebui ca TOȚI locuitorii unei țări să răspundă la seturi de întrebări pe parcursul unei perioade mai îndelungate de timp (5-10 ani). Pentru comparare cu alte populații ale altor țări, ar trebui ca ancheta să se facă cu exact aceleași întrebări și în exact aceeași perioadă de timp. Sondajele au – și ele – limitele lor, plus că ar trebui ca anchetele să fie efectuate de specialiști din alte zone ale lumii, neimplicați în vreun fel în zona cercetată. În fine, rezultatele unui (posibil) asemenea studiu s-a făcut acum 10 ani la nivel de Europa, dar au apărut imediat reacții că studiul este o manipulare etnopolitică care evidențiază disputa dintre Rusia (99) și Turcia (88) în privința apropierii acestor țări de standardele europene, respectiv dreptul (rușilor) de a emite judecăți de valoare… Franța are 100, iar britanicii 102, bulgarii au 96 iar noi 93… L. Deci, la fel cum sovieticii pretindeau că ei au reușit să cuprindă necuprinsul, că au cel mai înalt pitic din lume etc., tot astfel și azi constatăm că inteligența (ca și prostia) nu pot fi măsurate. Și atunci ce putem ști/ cunoaște despre prostie (considerând, convențional, că prostia este opusul inteligenței)? Foarte, foarte puțin. Dacă pentru studierea gândirii umane s-a inventat ”filosofia minții”, pentru studierea defectelor de gândire avem prea puține preocupări. De unde și ideea serialului de față. Un demers (foarte interesant) dedicat dificultăților gândirii a fost publicat anul trecut la Londra și tradus, în același an, la noi, la Editura Baroque Books & Arts. Este cartea lui Dean Burnett, intitulată ”Creierul idiot”. De reținut dedicația autorului: ”Dedic această carte tuturor oamenilor cu creier/ Care nu sunt ușor de suportat, așa că, bravo vouă!”. Malițiosul autor are curajul să-și bănuiască cititorii că nu dispun de prea multă inteligență (altfel cum se explică faptul că i-au cumpărat cartea? 🙂 ). În concluzie, trebuie să fii suficient de deștept pentru a-ți asuma – deliberat – riscul să faci/ spui/ scrii prostii (chiar în dedicație!). Întrebarea e, însă, în esență, de natură gnoseologică și chiar epistemologică. Voi lua drept martori în această sensibilă chestiune doi prieteni de pe FB care au contribuit, cel puțin, la definirea problemei: ”Problema cu proștii e că ei cred că nici tu nu știi” (Dan Alexe, FB, 20 dec. 2016) și ”De unde știi tu că sunt prost?” (Denis Palade, FB 20 dec 2016). Iluzia cunoașterii, iată un punct de plecare în studiul prostiei. Goethe ne-a atras atenția că cu prostia nu e de glumit: ”Nimic nu e mai înfiorător decât o ignoranță activă” (Goethe). Același gând, transpus în și filtrat prin gândirea mioritică a luat următoarele forme: ”nu te pune cu prostul, că are mintea odihnită” și ”ferește-mă Doamne de prostul harnic și cu inițiativă”. Interesantă este și observația – mirată – a unui alt prieten de pe FB: ”un prost nu spune lucruri inteligente ….dar, un om inteligent spune multe prostii!” (Mircea Pauseniuc, 8 ian. 2017). Părerea mea este că și ”proștii” spun lucruri inteligente, doar că ceva mai rar decât inteligenții care, având capital intelectual și atuuri în avans își permit să dea cu bâta în baltă (măcar din când în când).
(va urma)

–––––––-

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 10 (despre prostirea proștilor la noua Instituție/ Firmă – Proșta Română)

Spuneam într-un episod anterior că românii se împart (ei înșiși!) în genii și idioți. Despre ei – adică despre genii și idioți – voi scrie și în episodul de față. Geniul carpatin în materie de falimentat instituții/ firme, de servit electoral și financiar partidoiul roș-trandafiriu, și de prostit prostimea română (prostime care una plătește și alta primește), respectiv fostul director al Poștei Române, dl Petrescu, a fost avansat la demnitatea (care demnitate?) de Ministru al Economiei. Nimic de zis: merita! Așa prestație – așa demnitate. Credeți că va ispăși ceva pentru meritele deja notabile de distrugere a CFR Marfă și chiar a Poștei Române? Nici vorbă. Legea amnistiei se va aplica proactiv și vor fi amnistiați avant la lettre toți genialii strategi ai amintitului partid. Deci sub acest aspect putem sta liniștiți. S-a stabilit deja că ”aghenturili” străine au jefuit țara și trebuie trași în țeapă, ce rost ar avea să-i pedepsim și pe-ai noștri? Dar nu acesta este subiectul episodului de azi. După episodul al doilea am scris un episod-epilog, iar astăzi am/ avem și epilogul final (oare?). Dimineața primesc un telefon de la Librăria Universității din București, spre a mi se comunica cu tristețe că rambursul pentru cartea trimisă nu au ajuns încă, deși livrarea s-a făcut cam pe la mijlocul lunii trecute: Îi explic (în gând) doamnei că agenții lui Soroș ne-au falimentat nu doar industria grea, ci și Poșta Română care își dă acum duhul după ce vechiul ei director a ajuns acum ministru. Îi explic, de fapt, că sediul poștei s-a mutat și nu am dat de el. Simplu. Nu știu dacă datorită sau din cauza decapitării (de-directorizării) numitei instituții/ firme, unul dintre sediile sale s-a mutat subit (brusc/ pe neașteptate/ intempestiv/ deodată) la o altă adresă. Genială mutare (strategică). După cum v-am povestit deja mi s-a dat și adresa exactă a noii locații: undeva pe malul Bahluiului, pe lângă (sau sub) Podul Metalurgiei…Vreo adresă exactă ? (stradă, număr). Nu! Vreun număr de telefon? (nu au instalate încă telefoanele). Vreo orientare în spațiu? Da, desigur… Din explicații nu am înțeles nimic, drept pentru care așteptam revenirea cărții la bază (în București) și găsirea unei alte căi de trimitere, din nou, a cărții. Telefonul primit de la București m-a făcut să mai încerc o dată. Poate s-a mutat sediul la o adresă mai cunoscută…. mai aproape…, cine știe? Sunt hotărât să detectez noua adresă a Instituției (detectivismul ține deopotrivă de jurnalismul de investigație pe care l-am practicat, dar și de managementul tactic pe care l-am studiat). Merg țintit la Sediul Central al Marii și străvechii Instituții (unii spun că ar fi chiar prima instituție de pe pământ). Întreb la un ghișeu….- ”Știți cumva unde s-a mutat sediul departamentului Rural?” – ”Întrebați șefa!”. Mă conformez. – Doamnă, știți cumva ce s-a putut întâmpla cu o carte trimisă de la București și care nu a fost adusă de poștaș – conform tarifului plătit – la adresa de destinație, destinatarul (eu) fiind invitat (printr-un aviz) să vină la sediu? Răspuns: ”Probabil că avea peste jumătate de kg. De asta ați fost invitat la sediu” – ”Mă rog, faptul e consumat deja. Poate reușesc să recuperez cartea. Știți cumva unde s-au mutat?”. Imaginați-vă, vă rog un răspuns cât mai bizar cu putință, apoi citiți în continuare. ”Am auzit că s-ar fi mutat pe undeva, dar nu știu unde. Stați să dau un telefon!”. Evident, telefoanele nu erau instalate, deci comunicare ioc. ”Luați loc, să caut pe la personal niște telefoane…”. După cca un sfert de oră, victorie! Tenacitatea a învins! Bârlogul cel nou unde s-au ascuns poștașii rurali a fost de(s)conspirat. – ”Ați primit un colet…” – Eu: ”Nu un colet, o cărțulie care ar fi putut fi adusă de poștaș la destinație”. Doamna se face a nu auzi nuanțarea mea la nuanțarea ei: e clar! Ei, adică cei de la Poștă, sunt în culpă; greutatea ”coletului” nu trebuie discutată. Așadar, sunt mințit (citește: prostit) pe față. Paranteză: a minți înseamnă a încerca să prostești pe cineva, să-l iei de fraier, să profiți de naivitatea/ prostia lui și ție să-ți fie bine, în numele principiilor economiei neconcurențiale de piață: proprietarul profită și prostul plătește. Închid paranteza. În fine, mi se oferă un număr de telefon și un nume cu sfatul prietenesc de a întreba din când în când dacă sunt pe drumul cel bun… Ca în filmele cu proști, neprevăzutul și incredibilul fac ca prostul (adică eu, în cazul de față) să fie anesteziat de factorul surpriză, de faptul că te puteai aștepta la orice, dar la asta nu. Până să-ți dai seama, îți urmezi fatidicul destin al sorții… (cum ar zice un amic al meu îndrăgostit de pleonasme). Încep aventura mea prin zone mai mult sau mai puțin pline de nămeți (de zăpadă!). Mă apropii de obiectiv și primesc indicațiile finale: ”Sunteți foarte aproape. Vedeți o spălătorie în stânga? (Da, o văd! Car Wash!) Intrați în curtea spălătoriei (???!!!) și apoi mergeți înainte până sunteți obligat de drum să faceți la stânga. Aha… Gata am văzut o mașină, cred că dumneavoastră sunteți!” – Da, eu eram…! O fundătură cu ceva locuri de parcare și cu o construcție semiterminată, cu câteva etaje, o viitoare fabrică probabil… Nume de stradă și număr de imobil? Doamne ferește! Doar suntem în România? Dacă vin nemții/ rușii cu harta în mână și ne iau ca din oală? Vreo inscripție că acolo ar fi sediul unei firme? Nuuuuu! Este clar o casă conspirativă și chiar mă aștept să-l văd pe Ghiță deghizat în Elodia strecurându-se pe sub garduri… În fine, sunt chiar așteptat și condus în hala unde sălășluiau deopotrivă poștași (foarte) rurali și funcționare (foarte) drăguțe. Încerc să aflu ”cauza motivului pentru care” poștașul nu și-a făcut datoria să aducă cartea la destinatar. Explicații se găsesc: ”Nu avem al doilea poștaș/ oficiant ca să avem sediu acolo. Scoatem postul la concurs de 10 luni și nu vine nimeni” – ”Dar aveți un poștaș. Cum mi-a adus un petec de hârtie până la poartă, putea aduce și cartea.”… îndrăznesc eu să raționez. – ”Nu are chitanțier..” – ” Dați-i un chitanțier!” E clar, minciuni, prosteli prostești pentru prostirea proștilor…. Mi se arată cartea. Ușurică. Mă uit la gramajul scris pe ambalaj: 420 grame! Bănuiala mea s-a adeverit. Coletul era super ușor, dar comoditatea poștașului este foarte mare! (Paranteză: toți clamează lipsa locurilor de muncă! Partidele promit locuri de muncă dar locuri de muncă sunt. Oameni nu mai sunt. Au plecat în alte patrii să fie patrioții Italiei sau Angliei! Sau rămâi în țară: dacă ai făcut deja rost de câteva diplome universitare, nu-ți (mai) dă mâna să o faci pe poștașul, iar dacă o faci trebuie să te descurci: chemi prostul la sediu, că doar n-o fi el, ditamai poștașul, prost să care cartea în mână până la destinatar… De ce face asta? Simplu: pentru că se poate, pentru că prostimea suferă, acceptă și tace. Îmi vine acum în minte nuvela ”Proștii” de Rebreanu. Niște țărani (agricoli, din mediul rural) care se sculaseră cu noaptea în cap să prindă trenul, moțăind ore în sala de așteptare, îl pierd din cauza birocrației casierilor și impiegaților. La mirarea și neputința țăranilor rămași interziși de nereușita lor în pofida faptului că au făcut tot ce a trebuit, un impiegat țâfnos li se adresează: ”Puturoșilor! Proștilor! Altă dată să vă sculați mai devreme..!.”. Închid paranteza). În fine achit cei 15 lei taxele de transport, plus costul cărții și…. aventura cu Proșta Română pare să se fi încheiat. Nu nu s-a încheiat! Proștirea continuă…. Zic: ”știți, am și un abonament la Dilema Veche; trebuia să ajungă joia trecută…La aceeași adresă…”. ”Aaaaaa, știți, sunteți informat…. ați văzut ce e în capitală… Viscol mare. Nu au ajuns ziarele”. Prosteală pe față. Joi nu era niciun viscol, și nici vineri… Insist. Zic: ”Cei de la ”Dilema Veche” m-au sunat și m-au sfătuit ca în cazul în care nu ajunge revista la timp să-i anunț, să intervină ei unde trebuie…”. Minune! La ”ghișeul” alăturat, o funcționară care era – întâmplător! – pe fază, scoate un teanc de ziare și… ”Uite, avem aici ”Dilema Veche”… a venit, dar nu știu de ce nu a luat-o poștașul…”. Dacă eram în SUA unde poți umbla cu pistolul la tine, legal și în legitimă apărare, cred că m-aș fi apărat de invazia de minciuni ce s-a abătut peste mine și aș fi apărat și drepturile fundamentale ale omului: dreptul de a fi informat, de a avea acces la cărți și ziare etc., drepturi pe care Proșta Română le încalcă cu bună știință. E clar acum. Când folosești poștașii pe post de curieri electorali, cărând tone de hârtie cu propagandă bolșevică ( = mincinoasă) de genul: ”Pensionari, tehnocrații vor să vă taie pensiile!”, este firesc să închizi ochii la micile leneviri ale poștașilor care preferă să plimbe un petec de hârtie (Aviz!) în loc să aducă ditamai cartea de 500 de grame și o revistă de câteva zeci de grame la bietul destinatar. Noapte bună națiune. Deșteptarea se amână pentru secolul următor.

Top of Form

 

 

––––––––––––

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 11

Scurtă introducere în prostologie (Prostologhikon)

Motto 1: ”Unde-i minte-i și prostie” (zicere de pe la noi, dar și de pe la ații)
Motto 2: ”Dacă prostie nu e, nici inteligență nu poate fi” (L.D.)
Motto 3: ”În lume-s multe mari minuni/ Minuni mai mari ca omul nu-s” Sofocle

Prostia conviețuiește (în mod relativ și, adesea, indistinct) cu inteligența, în același individ.

Motto 1: ”Prostul nu te apreciază, prostul te invidiază”
Motto 2: ”Nu te certa niciodată cu un prost. Cei ce vă ascultă nu vor putea face diferența dintre tine și el.”
Motto 3: ”Prostul face ce vede și aude ce crede”

Preocuparea pentru înțelegerea cât mai largă/ completă și mai profundă a conceptului în cauză (prostia) este veche pentru mine (și, în mod cert și documentat, nu doar pentru mine, după cum arată multele istorii, poezii, analize sau monografii dedicate prostiei de-a lungul secolelor). Motivația deciziei de a scrie o monografie dedicată prostiei este cât se poate de simplă: am făcut la viața mea atâtea prostii încât este suficient să mi le amintesc pentru a mă convinge că sunt foarte priceput în acest domeniu. Mă grăbesc să precizez și care NU este motivația scrierii acestei cărți. NU vizez eradicarea prostiei, la fel cum – se știe! – ar fi o mare prostie să se creadă că și sărăcia ar putea fi eradicată, vreodată. Ar trebui să fii (adică să fiu!) suficient de naiv (prost!) pentru a crede că prostia va fi vreodată eradicată sau măcar diminuată, fie și prin scrierea unei monografii pe această temă. Așadar, nu-mi propun eliminarea prostiei din viețile oamenilor, arătând cât de proști putem fi și de câtă prostie mai este loc în mințile noastre. În consecință, textul acestei cercetări este supus, din start, dubiului, atât în privința utilității sale reale, cât și în privința ”exactității”/ justeței concluziilor (fatalmente, parțiale și mereu în curs de clarificare, completare, îmbunătățire). Mizez însă pe completările cititorilor (conform zicerii că ”cititorii noștri sunt mai deștepți decât cititorii lor”. O miză greșită/ prostească, desigur. Din păcate, deși am scris multe articole care vizau (și) prostia autorilor/ editorilor/ redactorilor etc. reacțiile/ răspunsurile au fost nule – probabil din teamă de a nu-și devoala până la capăt limitele lor intelectuale – sau pur și simplu ofuscate: da cine te crezi? Expresia ”te pui cu prostul?” vrea să motiveze această lipsă de înclinație spre dialog, în sensul că autorul vizat/ criticat se consideră mult superior celor care critică, ei necoborându-se până la nivelul intelectual al unor critici amatori (ca mine). Probabil, în mintea celor criticați intrarea în dialog cu un critic echivalează cu o ceartă balcanică de tipul: ”Cuuuum?! Eu sunt prost? Tu ești prost! Prostule!”. Au și ei dreptatea lor: ”Când te cerți cu un idiot, și el face același lucru”. (Evident, idiotul care a investit timp în citerea unor ”opere” greu citibile sau plagiate, sunt eu). Dovada este chiar blogul meu de recenzii a cărei adresă este postată pe pagina mea de FB. Demn de reținut este faptul că, la nimeni și niciodată, creierele umane nu pot funcționa mereu la capacitate maximă. De unde și posibile rateuri sau scăderi ale nivelului calitativ al producțiilor noastre intelectuale. Scriu aceste rânduri cu gândul la nenumăratele invitații la dialog făcute cititorilor potențiali, tocmai ca urmare a conștientizării faptului că nimeni nu-i perfect (nici măcar eu J ) și că doar primind critici și puncte de vedere alternative te poți ridica la cote ceva-ceva mai înalte… Dar pentru ca acest lucru să se întâmple este nevoie de cel puțin unul din două lucruri: a) să ai o propensiune nativă spre observare critică; b) să fii educat în acest sens (să ți se cultive/ insufle spiritul critic). Mai este un aspect pe care nu-l pot ignora. Ca orice produs cultural și demersul meu de a perora pe tema prostie/ deșteptăciune/ inteligență/ înțelepciune va fi citit de oameni cu varii niveluri de pregătire întru aflarea unor adevăruri despre oameni, adică despre fiecare dintre noi. Un cititor (concret, o cititoare) m-a taxat dur și exemplar admonestându-mă că ”se vede că nu sunt român devreme ce îmi permit să scriu despre prostia românilor”. Recunosc, la o asemenea argumentare logică, nu am avut replică, perplexitatea fiind (în ce mă privește) mai puternică decât perspicacitatea. ”Oamenii te cred nebun dacă le vorbești despre lucruri pe care nu le înțeleg” ne sugera Elvis Presley. Referitor la înțelegere, mai exact la cât de clar scriu aceste considerații despre esențele umane, am tot propria experiență ca argument. Multe dintre cele știute de fiecare dintre noi se datorează părinților, la concurență cu ce ne oferă, apoi, educatorii de la școală. Preocuparea pentru înțelegerea a ceea ce citeam era responsabilitatea autoasumată a mamei mele, Emilia. După ce citeam un text, o carte, un articol de ziar, mama mă soma: ”ei, acuma spune-mi ce ai înțeles”. Simplul fapt de a ști că voi fi chestionat mă obliga ca la fiecare cuvânt/ rând/ paragraf citit să-mi adresez aceeași întrebare: ce a vrut să spună autorul cu asta? Din aproape în aproape, am ajuns să mă confrunt cu o mulțime de cuvinte necunoscute. Evident, o întrebam pe mama ce înseamnă fiecare cuvânt, dar – de la o vreme – s-a întâmplat un lucru: fie întrebările mele erau prea multe și agasante, fie a existat o strategie a mamei de a mă învăța să mă descurc singur: ”uite cum facem: ai aici un vocabular. Scrii pe coloana din stânga toate cuvintele necunoscute. Apoi de duci la dicționar și scrii în dreapta ce ai găsit acolo. Apoi îmi arăți vocabularul și mai vorbim”. Așa am făcut! S-a întâmplat ca unele cuvinte să nu le găsesc nici în dicționarul explicativ, nici în Micul dicționar enciclopedic. Soluția salvatoare a fost, evident, profesorul de română. În clasele V – VII am avut marea șansă ca la școala din satul Grămești, județul Suceava, să ”funcționeze” (așa se spunea pe atunci: profesorii ”funcționau” la o școală sau alta) un MINUNAT și AUTENTIC profesor: Constantin Maximiuc, căruia i-am dedicat un articol pe blogul meu de pe wordpress.com. S-a întâmplat că – fatalmente – nimeni nu le știe pe toate: ani la rând, reluând citirea cuvintelor din vocabular au rămas două spații goale în dreptul cuvintelor ”mus” și ”zbaturi”. Mult mai târziu am reușit să le aflu sensul/ înțelesul. Conchid: celor care întâlnesc cuvinte ale căror înțelesuri le scapă au, acum, la îndemână infinite surse de informare: de la Google, la dicționare de specialitate aflate liber pe net. Fără să vreau, am devansat o discuție despre notele principale ale cuvintelor cu care, volens-nolens, operăm: prost, stupid, deștept, inteligent, înțelept etc. Cuvinte despre care voi scrie în episoadele viitoare.
(va urma)

https://liviudrugus.wordpress.com/category/in-memoriam/

 

 

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 12 (în care se povestește despre arta conducerii la români)

Cum voi arăta și în alte locuri, prostul (ca și vinovatul) este – aproape întotdeauna – celălat/ altul/ semenii… Chiar Ion Creangă ne-a sugerat, discret, că nu trebuie să ne rușinăm prea tare de prostia noastră, nu de alta dar nici cu semenii nu trebuie să ne fie rușine… Zicea Creangă: ”Știu că sunt prost. Dar când mă uit în jurul meu prind curaj”. Poate tocmai de aici vine și o altă zicală, aceea conform căreia ”Răzbunarea este arma prostului”, cu sugestia că doar proștii (adică ceilalți) au propensiuni vindicative… Chipurile, deștepții nu reacționează vindicativ niciodată. Ei, hai… Dacă asociem această zicală cu tentă critică la adresa celor care nu uită să plătească polițe celor care i-au deranjat într-un fel sau altul, atunci avem o mai bună înțelegere a faptului că, pe lumea asta, până la urmă, totul se plătește, inclusiv prostia și actele necugetate în general: ”Prostia și domnia se plătesc”, spune o altă zicere, iar asocierea celor două dimensiuni existențial umane nu este deloc întâmplătoare. Dincolo de faptul că, prin feudalismul nostru balcanic cel puțin, domnitori ajungeau cei care aveau și bani dar și ”știința” de a plăti ”peșcheș” la Înalta Poartă, zicala de mai sus sugerează – indirect – faptul că poți fi și destul de prost, dar poți ajunge conducător de țară, știut fiind că, de regulă, nu regele/ domnitorul conduce, ci Curtea/ curtenii/ curtezanele. De altfel, adevărul zicalei de mai sus este ultraconfirmat în zilele noastre când, spune vorba din popor, ”Minte multă nu se cere; Să fii prost, să ai putere”. Ehei, de-ar durea prostia atunci și politicienii (noștri, dar și ai lor…) ar urla de durere, atunci și alegătorii proști s-ar trezi din somnul cel de moarte și ar vota ”pe bune”, nu pe pomeni și minciuni electorale. Se spune că Bulă, eroul nostru prost-inteligent, a reacționat imediat la auzul imnului național ”Deșteaptă-te, române”: ”Eu sunt deștept!”. Andre Santini, scriitorul politician francez a devoalat, cu date și exemple concrete, imensa cantitate de prostie care se revarsă dinspre capetele conducătoare ale țării sale în cartea ”Acești imbecili care ne guvernează. Manual lucid și autocritic pentru uzul oamenilor politici” scrisă în 1998 și tradusă la noi în 1999. Dacă ar fi să translăm în adevăr rimat idioțeniile guvernamentale transmise secundă de secundă dinspre proștii care ne conduc înspre prostimea votantă atunci acest adevăr ar putea fi concentrat în câteva cuvinte: ”Hoția și prostia guvernează România”. Evident, cei care nu au fost în stare să câștige alegerile sunt considerați (și mai) proști, iar ceilalți, câștigătorii sunt (cei mai) deștepți. Iată ce a scris revista Kamikaze după câștigarea alegerilor de căre Klaus Iohannis, ca un comentariu la faptul că la Antena 3, unde fuseseră invitați ambii candidați, dar scaunul rezervat lui Iohannis a rămas gol (organizatorii punând doar numele acestuia pe scaun): ”Cât de prost să fii ca să te bată un scaun gol?”. Și tot apropos de campaniile electorale. Reacția electoratului la bannerele și tablourile uriașe cu numele candidaților trimite direct tot la sfera …prostologiei: ”Numele proștilor pe toate gardurile”. Matematicianul român, cunoscut și drept ”antrenorul de genii”, Florian Colceag, a spus-o pe șleau: ”Românii au pus la conducere tot soiul de oameni cu inteligență lipsită de perspectivă, de orizont. Și au avut întotdeauna o mare admirație pentru hoți. Hoții erau si sunt semizeii locului”. (va urma)

 

––––-

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 13 (în care se vede că prostia intră/ se bagă peste tot))

Ca mai toate conceptele cu grad ridicat de generalitate (și relativitate!), respectiv cu o sferă de cuprindere care se apropie – ca extensie – de cea a unor concepte fundamental-existențiale ca viață, fericire, bine, rău, sens, succes etc., cuvântul/ conceptul ”prost” sugerează trimiterea la ”rău”, ”ne-bun” adică. Un exemplu: ”Cum stăm însă noi din acest punct de vedere al fericirii? Prost, foarte prost!” (cf. Vintilă Mihăilescu, ”Breaking News: People matters!”, în: Dilema Veche, An XI, nr. 561, 13-19 noiembrie 2014, p. 3). Este clar că termenul de ”prost” face trimitere la ceva rău, nedorit sau de dorit a fi înlăturat. De aici și caracterul eminamente negativ al conceptului de ”prostie”, deși prostia ca atare există ca parte a normalității. Nu ești normal dacă nu ai fost prost măcar de câteva ori. Altfel te treci/ trecem în rândul sfinților, al divinităților terestre și… apoi să vezi ce pățești! Probabil cel mai apropiat sinonim pentru ”prost” este ”rău”. Exemple: a) ”Dacă nu scriu multă vreme, mă simt prost” (Gabriela Adameșteanu, Radio România Cultural, 28 sept 2014 ora 12.30): b) ”Proasta ei dispoziție se răspândea prin casă ca o ceață galbenă și acră” (Truman Capote, ”Harfa de iarbă. Arborele nopții și alte povestiri”, Ed Polirom, ed III-a, 2011, p. 17); c) ”Proasta guvernare…” care este (auto)descrisă de un oficial al statului român; d) ”Avem o tradiție veche care constă în a avansa idei bune, dar care sunt finalizate prost” (Victor Ponta, la 6 oct. 2014, ora 16.43) etc. Dar și ”răul” are multiple conotații, începând cu trimiterile la starea de sănătate a individului (”mă simt rău”) la sensurile cuvintelor (”în sensul rău al cuvântului”) și terminând cu ceea ce un autor (Liviu Pleșca de la Cluj) a numit, emfatic și raționalist ”știința răului” (vezi Liviu Pleșca, ”Știința Răului. Degenerarea indivizilor și popoarelor”, Ed Eikon, Cluj, 2014). (În treacăt fie spus, cartea lui Liviu Pleșca este un manual de psihiatrie și sociopatie teologală, care pune toate relele posibile și imposibile din lume pe seama necredinței în Dumnezeu). De cele mai multe ori însă ”prost” este utilizat în sensul cel mai direct de ”om lipsit de o (bună) judecată/ gândire/ rațiune”. Ex.: ”Un secret al umorului este să faci o pauză, să-i dai timp prostului să încaseze gluma” (Lorena Lupu, ”Cinci tipuri de stand-up eri pe care i-aș bate cu un drug ud” (http://lorenalupu.wordpress.com/…/cinci-tipuri-de-stand-up…/ 26 sept. 2014). Și încă un exemplu: sintagma ”țara te vrea prost” – face trimitere directă la politicile educaționale postdecembriste, nu doar venale, ci de-a dreptul criminale (dacă cineva ar avea răbdare să evalueze lungul lanț al consecințelor nefaste a prăbușirii deliberate a sistemului de educație din România). Tocmai de aceea este greu de caracterizat aceste politici ca fiind ”proaste” devreme ce ele au fost deliberat elaborate întru creșterea capacității de manipulare a … prostimii/ (po)pulimii/ populanilor/ poporănilor/ stupid people. Dacă te manifești și încerci să mai repari câte ceva din putreziciunile și stricăciunile pe care le vedem cu duiumul în jurul nostru, vine vreun ”oficial”, vreun ”formator de opinie”, vreun ”postac de serviciu” de pe FB și îți atrage atenția că ”Câinele moare de drum lung și prostul de grija altuia”. Sintagma are, desigur, și o valoare pozitivă, adică ne atrage atenția asupra băgătorilor de seamă și a autobăgătorilor în seamă care, chipurile, sunt îngrijorați de soarta umanității/ cetății/ prosperității etc.
Cuvântul ”prostie” are și conotații genitale/ sexuale/ morale. (La grădiniță. Mărioara: ”Doamnă educatoare, Gigel mi-a arătat prostia…”). Sintagma ”a vorbi prostii” înseamnă, în primul rând, a comite idioțenii verbale/ orale/ scrise, dar și a face referire la ”organe” (genitale, of course…). Regula de aur a civilității cvasigeneral acceptate spune că prostiile (ca limbaj cu trimitere la… organe) nu se vorbesc, și, cu atât mai mult, nu se scriu. Primul, după cunoștința mea, care a încălcat această regulă a fost Ion Creangă, cel care și-a permis să scrie ”Povestea poveștilor” (cunoscută și ca ”Povestea pulii/ pulei”. Vezi: Povestea poveștilor (Povestea pulii) (http://ro.wikipedia.org/wiki/Povestea_pove%C8%99tilor) : videotextul la:https://www.youtube.com/watch?v=pldps_Ea9LU ). O observație personală: punerea la indexul vorbirii ”civilizate” a termenilor care descriu/ denumesc organele genitale, îndeosebi în fragedă pruncie, denotă impotența educațională a părinților și a școlii, generând nu doar false probleme, ci și reale probleme sociale, devianțe sexuale etc. În fine, mai sus citata Lorena Lupu, face reale acte de culturalizare/ formare/ educare a nevoiașilor gândirii, chipurile acoperiți (de regulile buneicuviințe și scrobiți ca atare) scriind bine, dar franc și expresiv, profitând de faptul că interdicția/ fructul oprit atrage publicul ca la marele circus. ”Regula de aur a pulii în comedie e următoarea: pula trebuie să fie o simplă trambulină. Nu scop în sine. Te propteşti în ea ca să execuţi triplu salt mortal, nu rămâi cramponat de ea ca steagul românesc pe crâncena redută. Dacă o foloseşti ca mijloc, vei obţine valuri-valuri de râsete. Dacă o foloseşti ca scop, pula va fi şi singurul tău rezultat. Şi nu într-un mod care să-ţi placă”. (cf Lorena Lupu, (http://lorenalupu.wordpress.com/…/cinci-tipuri-de-stand-up…/ 26 sept. 2014). Pentru cunoscători, citatul de mai sus este chiar o aplicație (involuntară) a teoriei mele intitulată Metodologia Scop Mijloc și poate fi folosit (cu succes) într-un curs (oficial!) de Managementul artei scenice/ actului scenic/ discursului public.

 

––––-

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 14

Am postat, la Episodul 13, ca și cum ar fi niște comentarii, patru părți ale unui articol scris de mine despre piesa de teatru ”Cabaretul Cuvintelor” de Matei Vișniec. Motivul? Este o bună (incitare la o) discuție despre cuvinte, cuvinte bune și cuvinte proaste, cuvinte normale și cuvinte rare, rostul și sensul cuvintelor, metafore și jocuri de cuvinte, ghid de utilizare a cuvintelor (obscene sau doar considerate a fi obscene), cuvinte proscrise/ interzise/ scoase din uz etc. În Sala Mare a Teatrului Național din Iași (dar, după unele cronici citite, și în alte părți unde s-a jucat piesa) s-a aplaudat cel mai intens/ mult/ frenetic la auzul (și analiza aferentă a) cuvântului ”caca”/ ”căcat”. Este adevărat, în cazul dat meritul aparține în bună măsură regiei, care a condus contextul dialogal în așa fel încât atunci când s-a ajuns la acest nevinovat cuvânt, sala a izbucnit în…. aplauze. În carte, lucrurile sunt ceva mai (dez)echilibrat prezentate. În episodul anterior am subliniat că există o cvasisinonimie între ”rău” și ”prost”, dar utilizarea neconformă a unor cuvinte în anumite contexte este, pe bună dreptate, taxată cu dispreț și chiar cu ură, iar utilizatorul este clasat, fără drept de apel, ”neam prost”. Îmaginați-vă că superbul text al Lorenei Lupu, din finalul episodului anterior, ar fi rostit la o ceremonie foarte scrobită de decernare a premiile UNITER (ca să rămânem la spiritualitatea românească): s-ar fi rostit, ulterior, cuvinte și mai grele la adresa utilizatorilor/ organizatorilor/ administratorilor etc. care au permis culturii române să fie invadată de banalitate, normalitate, firesc/ obscen. Când pentru ”organul genital masculin” avem cuvinte scrobite/ savante/ culte/ educate/ specializate/ eufemistizate etc. cum ar fi: ”păsărică”, ”cocoșel”, ”penis” dna Cutare și-a permis să se coboare până-ntr-atât de jos încât să… Pe scurt, s-ar face o consistentă pledoarie pentru ipocrizie, pentru dublă măsură, pentru falsă pudoare și falsă bună creștere. Reiau, parafrazând, esența mesajului transmis de Loreana Lupu, omițând cuvântul care, chipurile, nu place: ”Regula de aur a utilizării unui cuvânt obscen în comedie e următoarea: cuvântul obscen trebuie să fie o simplă trambulină. Nu scop în sine. Te propteşti în acel cuvânt ca să execuţi triplu salt mortal, nu rămâi cramponat de el ca steagul românesc pe crâncena redută. Dacă îl foloseşti ca mijloc, vei obţine valuri-valuri de râsete. Dacă îl foloseşti ca scop, obscenul cuvânt va fi şi singurul tău rezultat. Şi nu într-un mod care să-ţi placă”. Așa e mai bine? Poate, dar n-are niciun haz… Insist puțin: autoarea vrea să ne convingă de faptul că tocmai raritatea utilizării acelui cuvânt face valoarea textului sau scenei/ scenetei/ actului teatral. Dacă s-ar folosi foarte des, precum fac americanii cu ”fuck”, atunci efectul comic/ artistic/ dramatic ar fi zero. Celor pe care i-am ofensat și/ sau i-am dezamăgit le mai pot spune, în loc de scuze pentru eventualul abuz de limbaj, că literatura valoroasă a lumii este astfel tocmai pentru că utilizează ponderat și calculat TOATE cuvintele unei limbi pentru a transmite imagini, sentimente, idei. Matei Vișniec este nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură și, probabil, îl va obține tocmai pentru capacitatea (deocamdată rară) de a nu fugi de cuvinte, de a nu fi taxat/ luat de prost doar pentru că folosește cuvinte pe care le folosesc deopotrivă pușcăriașii și medicii, prostituatele și profesorii, portarii și directorii, superioritatea unora fiind clamată doar pentru că folosesc, alternativ, eufemisme/ erzaț uri în loc de cuvintele neaoșe. Repet, nu este o pledoarie pentru a înjura direct în loc de a spune simplu ”nu-mi place”, dar nu cred că ține de firesc ofuscarea prezumțioasă și falsă că un cuvânt nu-și are locul în textul ”ăla”, declamat în sala ”aia” etc. Autorii/ scriitorii au acest drept de a folosi TOATE cuvintele și – doar unii – au și capacitatea de a o face. Recunosc, sunt un recidivist în domeniu: prin anii 90 am publicat în Convorbiri literare de la Iași (pseudonim Catinca Piper) un articol prin care îi dădeam dreptate apreciatului lingvist Al. Graur că limba română are și cuvântul românesc ”cur”, nu doar eufemisme (fund/ dos/ spate/ fese etc.). Matei Vișniec, cu talent și cu măsură, o face și mai apăsat în capitolul ”O ieșire în natură cu cuvintele porcoase”, dând dreptul la cuvânt chiar acelor porcoase cuvinte (care mergeau într-un autobuz supraaglomerat, la un picnic):
– ”M-ați strivit de tot, spuse cuvântul ”căcat”. Ah, fir-ar să fie, astăzi nu sunt deloc în formă.
– Nu mă mai pișcați de fese, țipă cuvântul ”cur”.
– Mă sufocați, am să leșin, gîfîi cuvântul ”pulă”.
”Vreau o oprire pentru ”pipi”, strigă o altă voce din fundul autobuzului” (Matei Vișniec, ”Cabaretul Cuvintelor”, Cartea Românească. București 2012, p.59)
Așa că, stimați telecititori, cărțile sunt pline de prostii. Lăsați-vă de prostii și mai puneți mâna pe-o carte!

P.S. La o simandicoasă conferință, cu participanți din lumea artelor, din cea academică și ziaristică s-au vorbit vrute și nevrute despre specificurile artei românești, despre spiritualitatea românească, despre etica și estetica formelor de artă etc. La închiderea lucrărilor, pe hol, la paharul final de dinaintea beției ce era deja programată (deși bancul de mai jos putea fi spus și în plen, devreme ce auditoriul era același) unul dintre participanți a cules aplauze cu următorul banc, strict la temă și care a subliniat și un aspect al specificității spiritualității noastre naționale: La Louvre, în fața unei picturi celebre, treceau șirurile de vizitatori. Francezul, în extaz, rostește: ”C’est merveilleux!”; Englezul: ”Oh! It’s beuatiful!”. Românul (Bulă): ”Uăiii… Să-mi bag…” (completează fiecare cu eufemismul preferat).
(va urma)

 

 

–––––––

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 15

”Astăzi este Ziua Culturii Naționale (ZCN), ziua nașterii marelui poet Mihai Eminescu”, titrează Radio România Cultural (RRC) la ora 7 dimineața, după ce, în preziua evenimentului, RRC a difuzat (doar!) două piese de teatru scrise după texte eminesciene, iar FB ul a început să se umple de știri și texte dedicate ”poetului nepereche”. O profesoară de limba română, Cristina Tunegaru, propune ca Eminescu să nu mai fie studiat (masiv) începând cu gimnaziul, profunzimea textelor și măreția ideilor sale fiind greu detectabile/ digerabile la vârste fragede (http://www.contributors.ro/…/%E2%80%9Ecadavrul%E2%80%9D-di…/). Ion Caramitru – actor important în piesa tragicomică a Revoluției Române – va recita masiv, în această seară, din Eminescu, în cadrul unui spectacol omagial Eminescu, la București. Un poet ieșean (probabil pesedist) a compus deja o poezie-scrisoare dedicată lui Eminescu, neuitând să tragă, în pur spirit eminescian, o pereche de palme liberalilor… Fără să vreau, alunec și eu pe panta reducerii Zilei Culturii Naționale (ZCN) la Ziua Nașterii Poetului (ZNP). Din cele transmise la RRC reiese clar că ZCN este, de fapt, ZNP. (În treacăt fie spus, azi avem și o a treia Zi de sărbătoare: întreg mapamondul – deci inclusiv țările unde acum este miezul verii – serbează Ziua Mondială a Zăpezii – ZMZ). Inițiativa cuplării celor două zile omagiale într-o singură dată/ zi aparține acad. Eugen Simion, autorul mult disputatelor (inclusiv penal) Caiete Eminescu, un proiect prin care Integrala Eminescu ar fi trebuit să poată fi accesată de orice muritor, liber, electronic. Ceva s-a întâmplat (probabil nu au ajuns banii, câteva milioane de euro acolo) pentru a face ca mărețul proiect să fie dus la bun sfârșit. De unde și ideea că în plan cultural, ”no money, no funny”. Afacerile nu pot fi rupte – nici în ruptul capului – de cultură. Nu întâmplător marii oameni de afaceri ai României, aflați temporar la o odihnă binemeritată în pușcării, devin brusc oameni de cultură, scriind cam câte o carte (de vizită, probabil, dar tot carte e!) în fiecare zi, pentru a putea reveni (mai) repede în piața făcătorilor de bani. Motivul este foarte serios: nu trebuie să lăsăm spoliatorii străini să ne jecmănească ca pe vremea lui Eminescu, doar avem și noi spoliatorii noștri! În fine, astăzi sărbătorim cea de a șaptea aniversare a genialei idei de a transforma/ transfera/ reduce ZCN la ZNP! Nefericită idee! Eminescu este, din nou, miti(ci)zat, glorificat și unicizat (neperechizat sună cam urât, ca un fel de nechezat)! Citez din acad. Simion: ”Ați auzit pe cineva pronunțînd cuvântul cultură?” (din pledoaria sa în favoarea instituirii unei zile a culturii naționale). Chiar, de ZNC ați auzit pronunțat cuvântul cultură? Eu nu. Cultura română se reduce la Eminescu, iar ZCN se reduce la ZNP. Azi, nimic despre Caragiale, Bacovia sau Vișniec! Doar despre Eminescu. Omagierea culturii române, redusă doar la omagierea unui mare poet român, este – cred – o eroare a administratorilor culturii române. Doar centenarul Lipatti mai ”umbrește” puțin omagierea Poetului. Ce minunat prilej ar fi fost – ca de Ziua Culturii Române (nu neapărat a culturii naționale – pentru că asta este încă o ocazie pentru naționaliștii români să mai adune ceva voturi) pentru discutarea critică a stării culturii noastre, pentru a analiza proiectele culturale magistrale (strălucitoare prin lipsa lor)! De ce nu o Săptămână (măcar) dedicată culturii române, una care să includă și ziua poetului Eminescu, dar și o zi dedicată Prostiei Române. Cuuuum? Poftiiiiiim? Zic și eu… dacă prostia face parte inerentă din cultură, atunci de ce să nu punem în discuție prostioarele culturnicilor sau culturalilor români? Un exemplu de prostioare? Da, reducerea culturii noastre naționale la un poet (mare desigur, dar doar unul, fie el și întemeietor/ formator/ contributor de limbă română) este un astfel de exemplu. Un subiect pentru discutarea într-o viitoare posibilă săptămână dedicată culturii române ar fi următorul: argumente în favoarea reducerii ponderii adjectivării în favoarea substantivizării în limba română. De ce substantivizare? Pentru a da substanță dialogurilor noastre pe teme de cultură (nu dialoguri culturale). Pentru a respecta, de exemplu) substanța testamentară a dorinței lui Ibrăileanu de a-i fi grafiat numele de botez doar cu inițială. Deci, ”Liceul G. Ibrăileanu” (din Iași), nu ”Liceul Garabet Ibrăileanu”. Am semnalat acest lucru unui scriitor ieșean cu responsabilități în domeniul culturii locale. A promis că va studia problema… N-a avut timp, tocmai intrase în campanie electorală. Între timp, scriitorul a ajuns senator și nu mai are timp de prostioare cum ar fi pledoariile și faptele concrete în conferirea de substanță (fond, miez) actelor de cultură (nu acte culturale), cu reducerea accentului pus pe adjectivare (adică pe formă, pe suprafață, pe superficialitate). Domnul senator nu a avut timp să observe că propunerea mea (fondul, nu forma!) era o continuare a proiectului maiorescian de criticare a formelor fără fond. Dar ce importanță mai are Maiorescu în zilele noastre! Eminescu e totul și cu asta s-a încheiat orice discuție. Cine este împotriva reducerii ZCN la ZNP nu este (un bun) român. Oare?
(va urma)
Miroslava, 15 ianuarie 2017

––––––––––-

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

 

Episodul 16 (în care se oferă aproape trei duzini de definiții ale cuvântului care ne interesează)

Am avut de ales între a oferi un simplu link care să trimită la această lungă listă de definiții, caracterizări și sinonime ale cuvântului ”prost” și a derivatelor acestuia (pe de o parte), și să postez conținutul linkului ca atare, după binecunoscuta metodă de cercetare științifică patentată și larg utilizată de politrucii noștri – copy & paste (pe de altă parte).  Cred că a avea această listă mereu sub ochi, eventual sub formă printată (doar cca. nouă-zece pagini) pentru a putea fi citită și când pică netul, ar putea să ne ajute la alcătuirea unui tablou, a unei imagini cât mai aproape de realitate a mult prea ultrafolositului (pleonasm asumat) și permanent exemplificatului termen care face obiectul acestui serial infinit. Evident, DEXonline ul nu a aflat încă de definiția mea (sâc!) dată prostului: unul care o face pe deșteptul. Dar nu-i timpul pierdut J . Pentru conformitate, vezi: http://dexonline.ro/definitie/prost

42 de definiții

PROST, PROÁSTĂ, proști, proaste, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Om) lipsit de inteligență, fără judecată, fără minte; nătărău, nerod, tont, prostănac. ◊ Expr. Un prost și jumătate = foarte prost. A face pe prostul = a simula prostia. ♦ (Om) care se încrede ușor; (om) naiv, credul. ◊ Expr. A-și găsi prostul = a-și găsi omul pe care să-l poată înșela ușor, pe care să-l poată duce de nas. 2. Adj., s. m. și f. (Înv. și pop.) (Persoană) fără știință de carte; (om) neînvățat, ignorant. ♦ (Om) lipsit de rafinament; (om) simplu, neevoluat. 3. Adj. De condiție socială modestă, din popor, de jos, de rând. ◊ (În trecut) Soldat prost = ostaș fără grad; soldat. 4. Adj. Obișnuit, comun. ♦ De calitate inferioară, lipsit de valoare. 5. Adj. (Adesea adverbial) Care nu este așa cum trebuie (din punct de vedere calitativ, funcțional etc.); necorespunzător, nesatisfăcător. ♦ (Adverbial; în legătură cu verbul „a vorbi”) Stricat, incorect. ♦ (Despre situații, știri, întâmplări etc.) Neplăcut, nefavorabil, nenorocit. ♦ (Despre vreme) Nefavorabil, rău. ♦ Nepriceput, nepregătit, neîndemânatic într-o meserie, într-o profesie etc. 6. Adj. Dăunător; neprielnic. ◊ Expr. Glumă proastă (sau de prost gust) = glumă fără haz, care supără, jignește. Vorbă proastă = vorbă îndrăzneață sau injurioasă; p. ext. ceartă. – Din sl. prostŭ.

PROST, PROÁSTĂ, proști, proaste, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Om) lipsit de inteligență, fără judecată, fără minte; nătărău, nerod, tont, prostănac. ◊ Expr. Un prost și jumătate = foarte prost. A face pe prostul = a simula prostia. ♦ (Om) care se încrede ușor; (om) naiv, credul. ◊ Expr. A-și găsi prostul = a-și găsi omul pe care să-l poată înșela ușor, pe care să-l poată duce de nas. 2. Adj., s. m. și f. (Înv. și pop.) (Persoană) fără știință de carte; (om) neînvățat, ignorant. ♦ (Om) lipsit de rafinament; (om) simplu, neevoluat. 3. Adj. De condiție socială modestă, din popor, de jos, de rând. ◊ (În trecut) Soldat prost = ostaș fără grad; soldat. 4. Adj. Obișnuit, comun. ♦ De calitate inferioară, lipsit de valoare. 5. Adj. (Adesea adverbial) Care nu este așa cum trebuie (din punct de vedere calitativ, funcțional etc.); necorespunzător, nesatisfăcător. ♦ (Adverbial; în legătură cu verbul „a vorbi”) Stricat, incorect. ♦ (Despre situații, știri, întâmplări etc.) Neplăcut, nefavorabil, nenorocit. ♦ (Despre vreme) Nefavorabil, rău. ♦ Nepriceput, nepregătit, neîndemânatic într-o meserie, într-o profesiune etc. 6. Adj. Dăunător; neprielnic. ◊ Expr. Glumă proastă (sau de prost gust) = glumă fără haz, care supără, jignește. Vorbă proastă = vorbă îndrăzneață sau injurioasă; p. ext. ceartă. – Din sl. prostŭ.

PROST, PROÁSTĂ, proști, proaste, adj., 1. (În opoziție cu deștept, inteligent) Lipsit de inteligență, fără minte, fără judecată; nepriceput. Ia, acum văd și eu că nu ești prost. CREANGĂ, P. 150. Nu-l cunosc… dar mi-a spus văru Leonil că-i prost de tot. ALECSANDRI, T. I 30. Apoi, știți dumneavoastră Că oaia este proastă Și că nădăjduiește Aceea ce dorește. ALEXANDRESCU, P. 127. ◊ Expr. A da în gropi de prost ce e = a fi nespus de prost, foarte prost. Oamenii p-atunci dădeau în gropi de proști ce erau. ISPIRESCU, U. 103. D-apoi, cum văd eu, tu numai nu dai în gropi de prost ce ești. CREANGĂ, P. 52. ◊ (Substantivat) La urma urmelor, unde nu-i dă și Trăsnea, cel urîcios, un pupoi fără veste. Căci la de-aceste mai tot prostul se pricepe. CREANGĂ, A. 98. M-am înșelat ca un prost, o înțăleg acum, deși cam tîrziu. ALECSANDRI, T. 1264. ◊ (Expr.) Un prost și jumătate = foarte prost. Așa-ți trebuie, dacă ești un prost și jumătate. ȘEZ. III 186. ♦ (Substantivat) Caraghios. Tu ai tras căruța la negustor și m-ai lăsat ca pe un prost în mijlocul drumului. PREDA, Î. 106. 2. (Învechit și arhaizant, în opoziție cu învățat) Lipsit de învățătură, neînvățat, ignorant. Era acolo o mulțime de oameni, și mai învățați și mai proști, care de care mai vorbăreți. SADOVEANU, E. 112. M-aș amesteca și eu, ca omul prost, de! începu Vasile Baciu. REBREANU, I. 71. Boierii ce zic că poporul e prost nu sînt și ei mai puțin proști și lipsiți de orice învățătură. BĂLCESCU, O. I 352. ◊ (Substantivat) Măi, proștilor, voi nu înțălegeți toate avantajele unei asemine reforme. ALECSANDRI, T. I 261. ♦ (În opoziție cu r a f i n a t) Lipsit de rafinament, naiv, simplu, neevoluat. După cum și norodul cel prost zice: vinul e bun și la bucurie și la scîrbă. SADOVEANU, Z. C. 5. Cum ai putut crede că o proastă fețișoară mă va face să fiu necredincios acei ce singură împărățește în inima mea ? NEGRUZZI, S. I 22. 3. Din popor, de jos, de rînd. Am încercat [condurul]… la femei de neam și la cele proaste, pînă și la roabe, și la nimeni nu s-a potrivit. ISPIRESCU, L. 307. Așa o fi, fetiță. Dar el e prea sărac, Și e de proastă viță, Măcar că ți-e pe plac. BOLLIAC, O. 86. ◊ (În trecut) Soldat prost = ostaș fără grad; soldat. Neam prost v. neam2. ◊ (Substantivat) Nu-i asculta pre niște proști, pre niște mojici. NEGRUZZI, S. I 155. 4. Obișnuit, comun. Un ticălos, Ce semăna om de treabă, fără milă m-a-nșelat. Mi-a vîndut o sticlă proastă drept un diamant curat. ALEXANDRESCU, M. 386. ♦ (În opoziție cu valoros) De calitate inferioară, lipsit de valoare, sărăcăcios, ordinar, de rînd. Avea străițele cele mai proaste. SBIERA, P. 130. [Paloșe] proaste mi-ai dat. TEODORESCU, P. P. 571. ♦ (Învechit și arhaizant, despre limbă, în opoziție cu literar, cult) Necizelat, comun, simplu. [Povestirile] au ajuns… la apuseni, fie- în latinește, fie în limbile proaste. SADOVEANU, D. P. 5. 5. (în opoziție cu b u n4) Care nu e așa cum trebuie, nu este în măsură să satisfacă; necorespunzător, nesatisfăcător. Mîncau puțin, de teamă să nu facă proastă impresie unchiului. CAMIL PETRESCU, U. N. 30. Tratarea cît se poate de neartistică, de proastă a subiectului. GHEREA, ST. CR. II 68. ◊ (Adverbial) Cum merge?Prost, domnișoară Otilia. CĂLINESCU, E. O. I 19. Se simte ostenit. A dormit prost. C. PETRESCU, A. 466. Nici atunci cînd era Serdici n-o duceam așa de prost. SAHIA, N. 114. ♦ (Despre vreme) Nefavorabil, rău. Vîntul cu aspre aripe reci Bate din coastă A vreme proastă. DEȘLIU, M. 28. ♦ Nepriceput, nepregătit, neîndemînatic (într-o îndeletnicire, meserie, profesiune). Cizmar prost. Doctor prost.Nu este… lighioaie pre pămînt mai crudă decit un vinător prost. ALECSANDRI, O. P. 58. 6. Dăunător; defavorabil, neprielnic, rău. Să știi că situația dumitale e destul de proastă… cată sate reabilitezi. SADOVEANU, P. M. 120. S-a fost înduioșat de starea cea proastă și ticăloasă în care ajunsesem și a stăruit de ne-a făcut oameni la loc. ISPIRESCU, L. 283. ◊ Glumă proastă (sau de prost gust) = glumă lipsită de haz, care, în loc să înveselească, supără, jignește. Glumele erau cîteodată și proaste, mai cu seamă cînd se punea cuiva, care se sculase de la locul lui, un ac în bancă. PAS, Z. I 295. A-nceput… să rîză ca de o glumă proastă. CARAGIALE, O. III 90. Vorbă proastă = vorbă îndrăzneață sau injurioasă, p. ext. ceartă. Nici o vorbă proastă n-a fost între noi. La TDRG. Porunci să-l bată peste față Pentru vorba- proastă și îndrăzneață. BUDAI-DELEANU, Ț. 172. 7. (Mold. în construcții negative, în legătură cu anumite stări sufletești) Mic, neînsemnat. La drum, era o- pedeapsă de mers cu dînsul. Vai de capul viziteului care-i mîna caii. Chinurile lui nu erau proaste: «Lasă mai încet! Mînă mai tare! Fă mai la dreapta!». GANE, N. III 165. Poate să-ți iasă înainte vrun iepure, ceva… și popîc! m-oi trezi cu tine acasă, ca și cu frate-tău, ș-apoi atunci- rușinea ta n-a fi proastă. CREANGĂ, P. 187. Căutară ei ba încoace, ba încolo, vodă nicăiri. Neliniștea lor nu fu proastă. ȘEZ. VIII 68. ◊ (Ironic) Și cînd m-a văzut mama și tata tuns-, chilug și plin de rîie, bucuria lor n-a fost proastă. CREANGĂ, O. A. 286. 8. (Învechit, în expr.) Ban (sau leu) prost = ban roșu, v. b a n1. Așa, Anico, așa; nu mai sta la gînduri, intră la curte; are să-ți fie bine; îi avea ca hac 500 de lei proști pe an. CONTEMPORANUL, IV 391.

prost adj. m., s. m., pl. proști; adj. f., s. f. proástă, pl. proáste

prost adj. m., s. m., pl. proști; f. sg. proástă, pl. proáste

PROST adj., s., adv. 1. adj., s. bleg, nătăfleț, nătărău, nătâng, neghiob, nerod, netot, prostănac, stupid, tont, tontălău, (înv. și pop.) năuc, (pop. și fam.) haplea, (pop.) flaimuc, (înv. și reg.) nătântoc, prostan, prostatic, prostănatic, (reg. și fam.) șui, (reg.) bleot, hăbăuc, mangosit, metehău, meteleu, motoflete, motolog, mutălău, natantol, năbârgeac, nătăbâz, nătânt, nătrui, nătruț, năvleg, năvligos, nerodoi, pliurd, ponc, pricăjit, puncău, tălălău, tălâmb, tontan, tontolete, tontolog, (prin Transilv.) balamut, (prin Olt.) bleomb, (prin Mold.) bobletic, (prin Munt.) bobleț, (Mold.) cherapleș, (prin Transilv., Mold. și Bucov.) chiomb, (Transilv., Ban. și Olt.) lud, (Transilv. și Ban.) năhui, (Transilv.) nebleznic, (prin Mold., Transilv. și Maram.) șuietic, (Mold.) tanău, (Bucov.) tălășman, (prin Olt. și Munt.) tărăntuc, (Munt.) tontovan, (turcism înv.) budala, (fam.) fleț, găgăuță, gogoman, zevzec, (fig.) sec. (~ mai ești, amice, de-ai putut să faci așa ceva!) 2. adj. v. naiv. 3. adj., s. v. incult. 4. adj., s. v. incapabil. 5. adj. v. netalentat. 6. adj. v. nereușit. 7. adv. v. anapoda. 8. adj. v. inferior. 9. adj. v. nefavorabil. 10. adj. v. redus. 11. adj., adv. v. incorect. 12. adj. v. greu. 13. adj. v. neplăcut. 14. adj. v. rău. 15. adv. v. rău. 16. adv. insuficient, puțin, rău. (O muncă ~ plătită.)

PROST adv. v. drept, perpendicular, vertical.

PROST adj. v. banal, bârfitor, calomnios, candid, cast, cinstit, clevetitor, comun, defăimător, denigrator, feciorelnic, fecioresc, inocent, lucrător, modest, neevoluat, negradat, neprefăcut, neprihănit, nevinovat, obișnuit, ordinar, ponegritor, popular, primitiv, pudic, rudimentar, simplu, sincer, umil, virgin, virginal.

PROST s. v. iobag, rumân, șerb, vecin.

PROST adj., s. v. alienat, dement, descreierat, înnebunit, nebun, smintit, țicnit.

Prost ≠ ager, bun, deștept, înțelept, inteligent, isteț

prost (proástă), adj. – 1. Simplu, curent, ordinar. – 2. Simplu, pur, curat. – 3. Simplu, plebeu, sărac. – 4. Ordinar, vulgar, trivial, grosolan, necioplit. – 5. Nătîng, neghiob, tont, tîmpit. – Mr. prostu. Sl. prostŭ „simplu” (Miklosich, Slaw. Elem., 40; Cihac, II, 296; Șeineanu, Semasiol., 226), cf. sb. prost „simplu”, rus. prostyĭ „ticălos”, mag. paraszt „țăran”. Primele sensuri sînt înv. – Der. prostac (var. prostălău, prostan, prostănac, prostovan, prostovatic, prostănău, prostatic), adj. (tont, neghiob, prost); prostesc, adj. (de prost); prostește, adv. (ca proștii); prosti, vb. (a se tîmpi; a se sustrage de la ceva, a scăpa; a insulta, a face pe cineva prost; a înșela), dubletul lui prosti, vb. (înv., refl. a renunța la o slujbă, a-și da demisia), din sl. prostiti „a ierta”; prostie, s. f. (nătângie, nerozie; proxilitate; fleac, moft); prostime, s. f. (înv., nerozie; popor de jos, vulg); prosteală, s. f. (neîndeplinire, nerealizare; amăgeală); prostitură, s. f. (haine de toată ziua, îmbrăcăminte obișnuită).

PROST1 adv. În mod nesatisfăcător; rău. A trăi cam ~. /<sl. prostu

PROST2 proástă (proști, proáste) și substantival 1) (despre persoane sau despre manifestări ale lor) Care vădește lipsă de inteligență; netot; neghiob; nătărău; nătâng; nerod; tont; stupid; tâmp; năuc. ◊ Dă în gropi de ~ ce e, ~ ca noaptea, un ~ și jumătate foarte prost. A o face pe ~ul a se preface că-i prost. 2) înv. Care se trage din popor; de jos; de rând. ◊ Soldat ~ soldat fără grad. 3) înv. Care nu știe carte; neștiutor de carte; neînvățat. 4) Care este de calitate inferioară; lipsit de valoare; nesatisfăcător; necorespunzător; ordinar. Poezii proaste. 5) (despre situații, știri etc.) Care provoacă neplăcere, nemulțumire; care supără; supărător. ◊ Glumă proastă glumă care nu stârnește râsul, ci jignește. Vorbă proastă vorbă care insultă. 6) (despre timp sau despre perioade de timp) Care nu este prielnic; nefavorabil; urât; rău. 7) Care are pregătire slabă într-un domeniu de activitate; care este sub nivelul cerințelor unei specialități; necalificat; nepregătit. /<sl. prostu

prost a. 1. simplu, ordinar: soldat prost, haine proaste țărănești ISP.; 2. din treapta de jos; la femei de neam și la cele proaste ISP.; 3. de rând: glumă proastă; 4. fig. comun: bucuria lor n’a fost proastă CR. atunci rușinea ta n’a fi proastă CR.; 5. fără minte sau judecată: prost de dă în gropi. [Slav. PROSTŬ, lit. întins, neîndoit (= simplu)]. ║ m. 1. om prost: e un prost; 2. om din popor, din gloată: proști, dar mulți; 3. cerșetor (v. prosteală).

prost, proástă adj., pl. ștĭ, ste (vsl. prostŭ, întins, neîndoit, simplu, nepriceput; rus. próstyĭ, simplu, josnic, sîrb. prost, simplu, natural; ung. paraszt, rustic). Simplu, ordinar, de rînd: călugăr, soldat prost (nu gradat). Simplu, naiv, nerafinat: un tînăr prost. Din treapta de jos, plebeŭ: femeĭe proastă. De calitate inferioară, ĭeften [!], uzat: haĭne proaste, marfă proastă. Fără minte, lipsit de inteligență: omu acesta e ignorant, dar nu e prost. Fără spirit, nesărat: glumă proastă. Banĭ proștĭ, potronicĭ. A nu fi prost, vorbind de ceĭa ce simțĭ, a fi mare, intens: bucuria, spaĭma, rușinea luĭ nu era proastă. E prost de dă în gropĭ, e foarte prost (fără minte). Subst. Plebeŭ, om din popor (mitocan, mahalagiŭ, țăran): acest om s´a ridicat din proștĭ. Fără minte: nu te pune cu prostu. Adv. Ca prostu (urît, fără talent, fără nobleță): a cînta prost, a te purta prost. A te purta prost (în general), a nu fi corect, a face obrăzniciĭ (ca copil, ca elev), a te îmbăta, a fura (ca servitor) ș. a. V. bleot, dobitoc, găgăuță, gogoman, idiot, motolog, nătăfleț, năuc, neghĭob, nerod, nebun, tîmpit, tont, urît, zălud, zărghit, zevzec.

*proástă-créștere s. f., g.-d. art. proástei-créșteri

prost-crescút (needucat) adj. m., pl. prost-crescúți; f. prost-crescútă, pl. prost-crescúte

IZMĂ PROÁSTĂ s. v. apărătoare.

ROMANIȚĂ PROÁSTĂ s. v. romaniță neadevărată, romaniță nemirositoare.

 

Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

prost s. v. IOBAG. RUMÂN. ȘERB. VECIN.

prost adj. v. BANAL. BÎRFITOR. CALOMNIOS. CANDID. CAST. CINSTIT. CLEVETITOR. COMUN. DEFĂIMĂTOR. DENIGRATOR. FECIORELNIC. FECIORESC. INOCENT. LUCRĂTOR. MODEST. NEEVOLUAT. NEGRADAT. NEPREFĂCUT. NEPRIHĂNIT. NEVINOVAT. OBIȘNUIT. ORDINAR. PONEGRITOR. POPULAR. PRIMITIV. PUDIC. RUDIMENTAR. SIMPLU. SINCER. UMIL. VIRGIN. VIRGINAL.

prost adv. v. DREPT. PERPENDICULAR. VERTICAL.

PROST adj., s., adv. 1. adj., s. bleg, nătăfleț, nătărău, nătîng, neghiob, nerod, netot, prostănac, stupid, tont, tontălău, (înv. și pop.) năúc, (pop. și fam.) háplea, (pop.) flaimúc, (înv. și reg.) nătîntóc, prostán, prostátic, prostănátic, (reg. și fam.) șui, (reg.) bleot, hăbăúc, mangosít, metehắu, meteléu, motofléte, motológ, mutălắu, natantól, năbîrgeác, nătăbî́z, nătî́nt, nătrúi, nătrúț, năvlég, năvligós, nerodói, pliurd, ponc, pricăjít, puncắu, tălălắu, tălî́mb, tontán, tontoléte, tontológ, (prin Transilv.) balamút, (prin Olt.) bleomb, (prin Mold.) boblétic, (prin Munt.) bobléț, (Mold.) cherapléș, (prin Transilv., Mold. și Bucov.) chiomb, (Transilv., Ban. și Olt.) lud, (Transilv. și Ban.) năhúi, (Transilv.) nebléznic, (prin Mold., Transilv. și Maram.) șuiétic, (Mold.) tanắu, (Bucov.) tălășmán, (prin Olt. și Munt.) tărăntúc, (Munt.) tontován, (turcism înv.) budalá, (fam.) fleț, găgăúță, gogomán, zevzéc, (fig.) sec. (~ mai ești, amice, de-ai putut să faci așa ceva!) 2. adj. credul, naiv, (înv., în Transilv., Ban. și Olt.) lud, (fam.) fráier. (Dac-ai fost ~ și l-ai crezut!) 3. adj., s. ignorant, incult, necultivat, neinstruit, neînvățat, simplu, (livr.) agramát, ignár, (înv.) gros, neabețedát. (Un om ~.) 4. adj., s. ignorant, incapabil, incompetent, necapabil, nechemat, necompetent, neisprăvit, nepregătit, nepriceput, neștiutor, (fam.) ageamíu. (Un meseriaș ~.) 5. adj. netalentat, nevaloros, slab. (Un scriitor ~.) 6. adj. necorespunzător, neizbutit, nerealizat, nereușit, nesatisfăcător, slab, (fig.) stîngáci. (O regie ~.) 7. adv. aiurea, anapoda, rău, (fam.) brámbura. (Treburile mergeau ~.) 8. adj. inferior, ordinar, rău. (Tutun ~, vin ~.) 9. adj. defavorabil, nefavorabil, nepotrivit, neprielnic, rău, urît, (înv. și pop.) nepriinciós, (înv.) nepriitór. (Întrecerea a avut loc pe o vreme ~.) 10. adj. mic, redus, slab. (O vizibilitate ~.) 11. adj., adv. defectuos, greșit, incorect, necorect, rău, (fig.) stricát. (O pronunțare ~; vorbește ~ italienește.) 12. adj. anevoios, greu, mizerabil, necăjit, rău, (înv. și pop.) necăjós. (Un trai ~.) 13. adj. defavorabil, nefavorabil, neplăcut, rău, urît. (A făcut o impresie ~.) 14. adj. neplăcut, rău, (înv.) slab. (I-a adus o veste ~.) 15. adv. rău. (Se simte ~.) 16. adv. insuficient, puțin, rău. (O muncă ~ plătită.)

prost adj., s. v. ALIENAT. DEMENT. DESCREIERAT. ÎNNEBUNIT. NEBUN. SMINTIT. ȚICNIT.

PROST [pro], Alain (n. 1955), automobilist francez. Campion mondial de Formula 1 (1985, 1986, 1989 și 1993). A obținut 51 de victorii de Grand Prix.

PROST adj. „simplu”. 1. Prostu, Coman (Drag 135); – Ioan (Ard II 254); – Gh. (Hur 128); -ești s. (jd. Argeș). 2. Prost/ea, (Cat mold II); -oiu (BCI VIII 39).

izmă proástă s. v. APĂRĂTOARE.

mușețel-próst s. v. ROMANIȚĂ NEADEVĂRATĂ. ROMANIȚĂ NEMIROSITOARE.

DIVITIAE APUD SAPIENTEM VIRUM IN SERVITUTE SUNT, APUD STULTUM IN IMPERIO (lat.) bogăția este sclava omului înțelept și stăpâna celui prost – Seneca, „De vita beata”, 26, 1.

 

Definiții din dicționare neoficiale

Deoarece nu sunt editate de lexicografi, aceste definiții pot conține erori, deci e preferabilă consultarea altor dicționare în paralel.

a face pe prostul expr. a simula prostia.

a fi (prost) făcut grămadă expr. (iron.) a fi prost / nerod.

A FI PROST a da pe-afară de deșteptăciune, a fi față, a fi față de pernă, a fi făcut grămadă, a veni cu pluta pe conductă.

a sta prost / rău cu țara expr. a nu avea bani.

a-și găsi prostul expr. a-și găsi omul pe care să-l poată înșela / exploata ușor.

FEMEIE PROASTĂ bandoală, bleagă, cartoafă, gâscă, matracucă, mută, oaie, paceaură, tută, vacă.

în toane proaste / rele expr. indispus, deprimat, mohorât.

OM PROST agarici, alifie, băsag, Bulă, cap de bostan, cap sec, cherapleș, chiuhap, ciuflex, ciumecar, fățos, fraier coclit / cu cioc, gogoman, guguman, lache, măgar, nătântoc, nit, pamfletar, papleacă, păcălici, pinguin glazurat, plantă, prostolan, prostovan, șapcaliu, șlob, tândală, târtan, tontălău, vită.

pana prostului expr. pană de benzină.

popa prostu’ expr. joc de cărți din repertoriul ludic al copiilor mici.

prost ca noaptea / de dă în gropi / făcut grămadă expr. (d. oameni) cretin, imbecil, tembel.

prost-crescut expr. (peior. – d. oameni) nepoliticos; needucat

–––––––––––

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul  17

În episodul trecut am lăsat postarea din DexOnline fără (alte) comentarii. Cine a avut curiozitatea să parcurgă cele cca 10 pagini de text realizat de mai mulți contributori a observat atât o mare paletă de sensuri ale cuvântului ”prost(ie)”, cât și diferențe sensibile între zonele lingvistice ale țării. (N.B.: în fond, asta este Dexonline – o colectă de opinii, de exemple, de poziții și de exemplificări ale unor expresii, chiar dacă nu întotdeauna suficient de argumentate). Preocupările mele de a mă pronunța asupra formelor unor cuvinte (și asupra rostului diferențierilor/ specializărilor unora dintre acestea pentru situații concrete) m-au dus la concluzia că acest (bun) instrument de lucru nu are caracter imperativ, ci doar orientativ.  DEXonline oferă, eventual, sugestii de analiză și decizie Academiei Române – acea instituție leneșă și discretă care pare a activa în clandestinitate, neapărând în spațiul public cu dimensiunea educativ-regulatorie decât foarte-foarte rar. Pornind de la acest adevăr, mi-am permis, adesea, să pun sub semnul întrebării unele sugestii oferite de acest Dicționar electronic (de ex., sinonimia ”prost = rumân”, propusă de Siveco în 2002), dar și să mă gândesc la posibile îmbunătățiri ale conținutului (cantitativ și calitativ) al acestui website. Cele mai ”proaspete” adăugiri la explicațiile termenului ”prost” datează de acum 10 ani. În consecință, am încercat să răspund la câteva întrebari: astea sunt toate sinonimele și toate explicațiile posibile ale cuvântului/ cuvintelor în cauză? Nu au apărut și altele între timp? Nu au fost unele pe nedrept ignorate/ ocolite sau pur și simplu neaflate că ar exista? În consecință, am ordonat alfabetic sinonimele (cu caracter explicativ) și astfel am reușit să adaug mai multe cuvinte, prin focalizarea asupra unei inițiale și nu a tuturor inițialelor posibilelor sinonime, simultan. De exemplu, DexOnline oferă doar două sinonime care încep cu litera ”h”: haplea și hăbăuc. Gândindu-mă la alte posibile sinonime care încep cu ”h” am găsit că s-ar mai putea adăuga și: hahaleră, habotnic, habarnist. Deci un plus de 125% față de ceea ce a oferit DexOnline. Subliniez că nu este în intenția mea de a critica acest site (această frumoasă și benefică întreprindere voluntară), ci doar de a propune celor pasionați de cuvinte să adauge la această operă colectivă noi și noi componente, contribuind astfel la redarea adevăratei bogății a limbii române. Unele lipsuri sunt de-a dreptul frapante/ șocante/ uimitoare. Astfel, în lista DexOnline ului nu apar cuvintele foarte comune ”cretin” și ”imbecil”, mai mult decât suprauzitate în dialogurile obișnuite, dar și în cele politice/ ideologice/ electorale/ partinice. În fine, pentru a nu lungi vorba, la cele cca 190 de cuvinte sinonime/ explicative ale cuvântului ”prost”, aplicând metoda de mai sus (gândirea pe litere inițiale) am mai găsit încă 128 cuvinte, multe dintre acestea cu mult mai folosite în literatură și în dialogurile cotidiene decât unele regionalisme și localisme citate de DexOnline.  Iată, în ordine (nestrict) alfabetică, cuvintele care ar merita adăugate la cele din DexOnline. Nu am studiat încă celelelte dicționare (cel de sinonime ar trebui musai luat în atenție) dar, deocamdată, invit telecititorii să adauge/ propună și alte cuvinte cu caracter explicativ la noianul de sinonime deja găsite și listate aici până acum. Deocamdată avem (în total) cca 320 de cuvinte pe tema cuvântului/ conceptului de ”prost(ie)”. Cu siguranță, mai pot fi găsite câteva sute…

·       Anormal, absurd, aberant, agramat, arogant, abulic, aiurit, alienat, amețit, agamiță, animal, bestie, bolând, bleg(oman), bătut cu leuca, bătut în cap, bou, bolnav (la cap), cap pătrat, capsoman, cap sec, ciudat, căpiat, clănțău, cretin, ciumpalac, debil, dizarmonic, dezagreabil, defect, deviant, descreierat, dezorientat, dus cu pluta, eronat, fleț, farsor, fanatic, flecar, fute vânt, greșit, gângav, ghiolban, guguță, gură cască, gură spartă, gafeur, grandoman, hahaleră, handicapat, hăbăuc, inadecvat, inadaptat, infantil, îngâmfat, ilogic, imbecil, inept, inepție, irațional, încet la minte, îngust la minte, împiedecat, înfumurat, închipuit, într-o ureche, josnic, lălâu, limitat, mototol, mediocru, moftangiu, muhaia, mărginit, mitocan, mojic, mujic, neatent, neadaptat, nechibzuit, nesăbuit, nesocotit, necugetat, netrebnic, neterminat, neînțelegător, nejudecat, nemernic, neșlefuit, nesimțit, neam prost, oligofren, orbete, panaramă, prostovan, prostălău, pițifelnic, papagal, porc, retardat, rătăcit, răulean, sărit (de pe fix), semidoct, sfertodoct, slab de minte, sărăntoc, scelerat, simulant, stricat la cap, sucit, șleampăt, șmecher, tocilar, tembel, tolomac, tăntălău, tândală, turbat, trăsnit, trepanat, țăcănit, țopârlan, țoapă, zăbăuc, zăpăcit, zurbagiu (total = 128).

Spor în aflarea și comunicarea de noi sinonime!

Liviu Druguș

Miroslava, Iași

17 ianuarie 2017

(va urma)

_____________________

 

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 18 (sfaturi chinezești pentru situații românești)

”O vorbă scăpată nu o mai prinzi nici cu zece cai în zbor” spune un adagiu chinez care invită la cumpănirea rostirii fiecărui cuvânt. Ca o exemplificare a acestui important sfat înțelept circulă o mică povestioară. Un chinez destul de bogat și de influent, Li U pe numele său, a făcut o invitație la ceai unui număr de similari din vecinătate. La ora fixată însă, gazda a observat că o parte dintre invitați nu sosiseră încă. Gândește cu voce tare: ”Cei care trebuiau să vină, n-au venit”. O parte dintre invitați și-au zis în gând: ”Deci noi nu trebuia să venim”. Sub un pretext, se îmbracă și pleacă. Li U s-a supărat foarte și zise: ”O, cei care au plecat n-ar fi trebuit să plece!”. La auzul acestei declarații, încă un grup dintre cei prezenți gândesc: ”Deci nu ei trebuiau să plece, ci noi”, după care pleacă și ei. Distrus de situația creată, Li U gândi, din nou, cu voce tare: ”Oh! Îmi pare rău. Nu la ei m-am referit!”. În scurt timp, și ceilalți invitați l-au părăsit crezând că, de fapt, la ei se făcuse referirea lăsându-l pe Li U să mediteze mai bine, în singurătate, la importanța colosală pe care o are fiecare cuvânt rostit și a modului cum sunt transmise și interpretate gândurile/ vorbele/ cuvintele/ frazele. Și românii au o vorbă similară adagio ului de la începutul acestei povestioare: ”a scăpa porumbelul (din gură)”. Adesea, după ce am rostit vreo prostioară am dori cu ardoare să ne înghițim vorba, dar… ia-o de unde nu-i: vorba a zburat deja. Pățim acest lucru și în scris: cuprinși de euforia importanței temei, din grabă sau pur și simplu din faptul că facem economie de gândire, lăsăm cuvintele fără a le trece prin filtrul rațiunii (adormite, uneori). Mi s-a întâmplat de suficiente ori pentru a putea scrie, acum, în cunoștință de cauză, despre importanța/ rostul/ semnificația fiecărui cuvânt. La începutul anilor 90, mi-am văzut visul cu ochii: am devenit ziarist cu acte (adică cu legitimații) în regulă, scriam la aproape orice ziar care îmi solicita colaborarea și nu ocoleam temele cele mai ”delicate”: corupția care înflorea, relațiile dintre state care se schimbau mereu, părăbușirea unor state (URSS, Cehoslovacia, Iugoslavia) și nașterea altora pe mormântul vechilor federații, conflicte militare despre care era bine să nu scrii până la capăt etc. Eram angajat la ”Sfatul Țării” din Chișinău și Val Butnaru a avut ideea de a face pagini de autor după un format interesant: făceai ce credeai de cuviință în acea pagină care, practic, te definea! Am dedicat una dintre aceste pagini relațiilor României și Moldovei cu China. Am plecat la București, direct la Ambasada chineză. M-a primit ambasadorul care, surpriză maximă, mă invită la vila sa, deci acasă în familie, unde doamna ambasador ne-a servit cu ceai etc. În pofida drăgălășeniei ambasadorului n-am putut să mă abțin să nu fac o gafă/ prostie/ tâmpenie cât casa: pus pe critica sistemelor comuniste dictatoriale, luat de val deci, am descris, în preambul, modul în care – de regulă – se făceau numirile de ambasadori în dictaturile comuniste și am numit ambasadele acestor țări drept ”cimitire ale elefanților comuniști care erau trimiși în afara țării ca o degradare din funcțiile politice importante pe care le-au deținut în statele respective” ( am citat din memorie). Degeaba am încheiat eu interviul cu faptul că China este un mare prieten al poporului român, că relațiile dintre aceste două țări au o importanță majoră în echilibrul regional și mondial etc., răul a fost făcut: buna mea intenție (de a sugera că și China ar trebui să o ia pe carea meritocrației și democrației) s-a făcut praf și pulbere prin acea descriere nu numai ireverențioasă, ci și inexactă. Evident, așa s-a încheiat și prietenia mea cu ambasadorul Chinei la București. Se vede treaba că trecerea bruscă de la un regim politic la altul dăunează grav sănătății. A pățit-o și celebrul Robespierre, cu diferența că el a plătit un preț uriaș: cu viața. Iată pățania sa descrisă de fostul vicepreședinte al Adunării Naționale a Franței, Andre Santini, în cartea ”Acești imbecili care ne guvernează” apărută la Editura AMARCORD, Timișoara, 1999: ”Robespierre, fost avocat din Arras, orator abil al clubului Jacobinilor, pierdea teren în fața Convenției, urmare a unei incredibile prostii. Avea, ulterior, să-și piardă chiar capul… Ripostând atacului lui Barrere, el a denunțat presiunea exercitată de Comitete asupra Adunării, a cerut epurarea acestora și excluderea câtorva pungași. Dar a refuzat să le dea numele. Afacerea era reglată: pungașii aveau să fie trimiși la Bastilia. Nimeni nu a fost numit, fiecare s-a crezut vizat. Robespierre și-a aliat împotrivă-i dușmanii naturali și cohorta de lași asociați lor. Incoruptibilul era pierdut.” (p. 7). Așadar, mare atenție, domnule Iohannis! Era ticăloșilor nu s-a încheiat încă și orice atac nu foarte bine pregătit la adresa pungașilor se poate lăsa cu rezultate contrare.

Liviu Druguș,
Miroslava, Iași, 18 ianuarie 2017

 

 

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade
Episodul 19 (fabulă despre proști)

Am introdus în lista sinonimelor cuvântului ”prost” (consensual cu DexOnline) o serie de cuvinte care trimit la lumea animală: bou, vacă, bestie, animal(ă), măgar, toate acestea sugerând nu doar o cantonare în trecutul nostru genetic și o confirmare a teoriei darwiniste referitoare la originea speciilor în general și a omului în special, ci și un nivel redus de educație care încă ne caracterizează. Îmi mărturisesc ignoranța/ prostia de a nu cunoaște cine este autorul acestor săltărețe și pline de povețe versuri. Am o bănuială (doar): autorul poeziei este/ ar putea fi un consătean de-al meu… de la Gorbănești. Morala fabulei ar fi că mereu avem de învățat câte ceva (chiar) de la cei mai puțin învățați decât noi. Mai ales când este vorba despre pisici și câini, ființe care ne demonstrează mereu-mereu că viața în general (nu doar cea a oamenilor) este un lucru destul de simplu și dotat cu cele necesare supravaiețuirii. Doar noi, oamenii facem tot ce ne stă în putință pentru a o complica.

O…POVESTE
Într-un sat, o vacă grasă,
Cum sunt vacile tâmpite,
Dar frumoasă şi lăptoasă,
S-a gândit să se mărite.
Boii, de la mic la mare,
Au venit cu tot belşugul,
Toţi voiau să se însoare,
Că-s deprinşi să tragă jugul.
Vaca, însă, ca o fată,
Cu avere şi trusou,
Îi respinge îngâmfată:
„Cum să mă mărit c-un bou ?”
„E un cal prin curţi vecine,
Care pătimaş mă strânge,
El e genul meu, tip bine,
Armăsar sadea, pur-sânge !”
Vaca, tot făcându-i curte,
Îşi atinse idealul,
După tratative scurte,
S-a căsătorit cu calul.
„Ah, ce şansă pe mireasă!”
Comenta în pom o cioară,
„El – aristocrat de rasă.
Ea – o biată pierde-vară.”
Dar curând, ce tragedie!
Vaca se certă cu calul,
Pân’departe-n deal la vie,
S-auzea întreg scandalul.
În zadar, când stingea lampa,
Vaca-n fiecare noapte,
Se plimba făcând pe vampa,
Cu ispitele-i de lapte.
Ba, mai mult, se întâmplase,
Ca jucând pe îndrăgostita,
Calul, furios, îi trase,
Două palme cu copita!
Şi atunci, cu dezolare,
Vaca prinse a pricepe,
Cum că soţul ei mai are,
Trei amante, toate iepe.
Asta-i prea de tot, îşi zise,
Îl dau dracului de cal.
Şi-ntr-o seară părăsise,
Domiciliul conjugal.
Slabă, galbenă, uscată,
De necazuri şi nevoi,
Vaca noastră, resemnată,
Se întoarse printre boi.
Dup-atâta chin şi jale,
Vaca multe a-nvăţat.
Primul bou ieşit în cale,
Îl acceptă de bărbat.
Nunta lor a fost vestită,
Că s-a dus prin văi ecoul,
„Ce pereche potrivită !
Vaca noastră şi cu boul.”
Ea comandă, el ascultă.
El cu munca, ea tapaj.
Este, fără vorbă multă,
Tipul clasic de menaj.
Totuşi, vaca (ne şopteşte, un măgar), c-aşa-i măgarul,
Prin păduri mai zăboveşte, uneori cu armăsarul.
Dar, eu cred că-i calomnie, măgăria ce ne-o spune.
Totul e, că-n căsnicie, treaba merge de minune.
Vaca poate, ştie satul, chiar şi grajdul să-l răstoarne.
Boul nu-i decât bărbatul. Ca dovadă, poartă coarne!
Şi aşa, trec ani şi ani, si precum am prins de ştire,
Au făcut şi trei juncani, si trăiesc în fericire.
În povestea mea, de faţă, nu e nici un lucru nou,
Pentru orişicare vacă, soţul ideal e-un BOU …

 

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 20 (în care se vorbește despre cum să te orientezi bine, dar să fii educat prost)

Am prostul obicei de a căuta (eventuale) explicații ale stărilor (proaste, dar adesea chiar foarte grave) de pe la noi, prin prisma nivelului scăzut de educație. Recunosc, nu sunt singurul care cade în acest păcat de a vedea lucrurile monocauzal. Aparent onești, cei care lucrează în domeniul educației recunosc – cu fruntea sus! – că vina pentru multe dintre relele din țară se datorează educației. Dar nu întregului lanț de cicluri educaționale, ci doar în celelalte cicluri (unde el, desigur, nu lucrează). Cei din universități dau vina pe cei din licee, care dau vina pe cei din gimanziu, care – la rândul lor – dau vina pe cei din elementară etc., grădinița și anul pregătitor fiind și ele cauze ale faptului că avem titrați și diplomați cu toptanul care se înscriu cu ușurință în categoria ”proști cu diplomă”. Toți plagiatorii dovediți fac parte integrantă din această categorie. Dar și cei nedovediți. Am făcut greșeala/ prostia să afirm/ demonstrez (într-o variantă posibilă de reformă) că universitățile ar trebui să nu examineze studenții decât la cererea expresă a acestora (contra cost), singurul examen adevărat fiind la intrarea în câmpul muncii, angajatorul fiind liber să ia exact nivelul de cunoștințe de care are el / firma sa nevoie. Sau – alternativ la soluția ultraliberală de mai sus – universitățile ar trebui să fie foarte selective și să lase să intre 1000 de tineri într-o facultate (contra cost) și să scoată la final 100 sau chiar zece absolvenți adevărați (într-o variantă ultradirijistă). Apoi am aflat că nu doar la noi comercialismul a invadat toate școlile, ci cam peste tot în lume (diferă doar dozajul). Evident, toată lumea se miră și se întreabă: de ce? E clar că suferim de o boală, dar care este diagnosticul exact? Este știut, mereu este nevoie și de o altă părere în stabilirea diagnosticului corect asupra unei boli. Iată diagnosticul dat de profesorul Lucian Boia: ”Maladia asta se numește confuzia valorilor. Pe vremuri, apele erau despărțite într-o elită de bună formație intelectuală și o masă analfabetă sau semianalfabetă. …. Apoi a venit comunismul care a dat de pământ cu vechea intelectualitate și a amestecat ce s-a mai ales din ea cu o nouă ”elită”, extrasă (cam repede!) din masa aceea până mai ieri analfabetă și semianalfabetă. A rezultat un inextricabil amestec de valoare și nonvaloare care s-a perpetuat – și chiar s-a amplificat – și după căderea regimului comunist. Oamenii lui ”ca și” nu sunt neștiutori de carte. …. Necazul e că nu dispunem de nici o instanță care să separe grâul de neghină. Suntem cu toții intelectuali ”mai mult sau mai puțin onești”. Cei mai puțin onești au chiar un avantaj față de ceilalți. Nefiind împovărați de prea multe gânduri și scrupule, sunt mult mai eficienți la dat din coate și la cățărat, la ajuns sus, cât mai sus. ”Avem valoare”, recunoștea cu modestie un distins mafiot, în timpul liber profesor universitar, se înțelege. Într-adevăr, doar cine nu vrea – dar să nu vrea nici în ruptul capului – nu ajunge astăzi în România să predea la vreo instituție de învățământ superior. … Confuzia între valoare și impostură e însă prezentă și în instituțiile de învățământ cu tradiție (cu o tradiție cam șubrezită), care beneficiază, în principiu, de un anume prestigiu. Ce e bine e că tot noi ne apreciem pe noi înșine.” (Cf. Lucian Boia, ”România lui ”ca și”. Mic studiu de sociologie a inculturii”, Humanitas, 2015 p. 18-19). Dar chiar dacă diagnosticul este corect, și chiar dacă am ști și tratamentul cel mai eficace, efectiv și eficient, tot nu s-ar vindeca boala. Cu surprinderea că nu doar la noi ”țara te vrea prost” aflu că și alte nații au aceeași problemă – pare-se – de nerezolvat. Vorbind despre contextele democratice, un autor (nu i-am notat, din păcate, numele) a afirmat că ”Democrația este încrederea nefondată în înțelepciunea colectivă a prostiei individuale”. De ce a prostiei individuale, doar avem sistem de educație, nu? Jordan Maxwell dă un răspuns ce pare a fi corect: ”Cel mai periculos lucru este să educi oamenii. Pentru că atunci când oamenii devin educați nu-i mai poți controla, nu-i mai poți speria. Oamenii educați își cunosc puterea și nu o predau altora”. Cinismul afirmației ne obligă la autointerogare: oare noi suntem sănătoși la cap? Oare chiar să fie democrația otrava dulce a autodistrugerii popoarelor? Poate. Asta poate duce la depresie, dar așa cum ne sfătuia Freud, ”Înainte de a te diagnostica singur că ai depresie sau că ai o stimă de sine scăzută, asigură-te că nu ești înconjurat de tâmpiți”. Și cum să nu fii înconjurat de tâmpiți, dacă chiar ăsta e scopul școlii? Traian Băsescu, pe vremea când prezida țara, a devoalat secretul lui Polichinelle: ”Școala românească scoate tâmpiți pe bandă rulantă”. Asta ar da conținut real unei constatări care a devenit deja folclor: ”Deștepții se împart în mai multe categorii. Proștii, în schimb, nu se împart; ei se înmulțesc”. Și pentru că tot am căzut în patima citărilor din gândirea altora iată și un enunț făcut de Jose Saramago care întărește constatarea anterioară: ”Ignoranța se răspândește într-un mod înfricoșător!”. George Călinescu constata că românul e ”combinagiu”, adică descurcăreț și șmecher. Cu alte cuvinte, el se adaptează rapid la mediul social în care se află. Dar nici asta nu e chiar o soluție de dorit dacă îi dăm crezare lui lui Jiddu Krisnamurti: ”Nu e o dovadă de sănătate (mintală) să fii bine adaptat la o societate bolnavă”. Din această dilemă nu putem ieși. Am zis!

Liviu Druguș,
Miroslava, Iași, 20 ianuarie 2017

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: