liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (6)


 

 

de Liviu Druguș

 

* În care se vede cum ideologia bate psihologia

 

Primele cinci părți ale acestei pseudorecenzii se găsesc la:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-2/

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-3/

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-4/

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-5/

 

 

Capitolul 8 surprinde sextetul în integritatea sa fizică (parțial și în cea psihică) și este dedicat – în linii mari – viselor lui Cristian, verbiajului lui Radu, monologului ideologic al Zinei, unicei replici a Anei, plus, firesc, gândurile povestitoarei Aurora. Iulia era prezentă, dar … doar pe post de anestezic pentru Radu.

 

Sigur, de la un roman declarat ritos ca fiind unul ficțional nu ne așteptăm la exactități științifice, la documentare bine alcătuite și precis redate, sau la demonstrații logice, ci doar la aproximații, aluzii sau trimiteri vagi la ceea ce înseamnă realitatea exact așa cum a fost. De aceea, nu voi fi foarte critic la adresa autoarei care a pus, în chiar debutul acestui capitol, în gura unui personaj (Radu) lucruri inexacte sau chiar tendențioase în plan cultural, dar nici nu pot lăsa pe seama ”acoperirii” ficționale nedevărurile lansate de acesta cu aer de cunoaștere academică. Profesorul de management Radu, chiar la o agapă psihodramatică într-un local/ restaurant bucureștean, pune serios sub semnul întrebării calitatea pe care o are atunci când face afirmații gratuite, necombătute de altcineva din grup: ”Apropo de americanul Jacob Levy Moreno! Știați că a fost de profesie român? Ideea psihodramei i-ar fi venit chipurile, într-un lagăr austriac, la Mittendorf, citindu-l pe Freud și Kafka. Eu cred că purta în el proiectul acestui teatru al spontaneității de când a părăsit Bucureștiul. Gândiți-vă un pic: unde altundeva se mai eliberează omul de tensiuni jucând teatru la modul cel mai spontan cu putință, ei?” (p. 68). Conform https://en.wikipedia.org/wiki/Jacob_L._Moreno viitorul psihiatru austriaco-american Moreno a părăsit Bucureștiul când avea 6 ani! Așadar, ideea de românitate cred că nu putea fi probată în vreun fel la acea vârstă. Mai mult, a-l califica drept ”român de profesie” este o supralicitare care nu cred că are vreun rost a fi diseminată, fie și în paginile unui roman de ficțiune. Este în spiritul dâmbovițean această tendință de a ne împăuna cu meritele altora, de a aduce omagii patriei străbune pentru fapte inexistente sau deloc probabile. Originile românești ale evreului Moreno sunt la fel de valabile ca și descrierea României ca fiind ”Grădina Maicii Domnului”.  Sper că ne-am edificat cu românitatea (copilu)lui Moreno. Dar fabulația continuă, chiar dacă se inserează, în text, un scuzabil ”chipurile”. Profesorul nostru combate o teorie ineptă (cum că ideea psihodramei i-ar fi venit lui Moreno într-un lagăr austriac, Mittendorf, citindu-l pe Freud și Kafka) cu o altă teorie ineptă (că el gândise teoria psihodramei, sau a terapiei de grup, chiar de când a părăsit București-ul, adică de pe la 6-7 anișori). În 1895, cînd familia Moreno a plecat la Viena nu erau lagăre pentru azilanți, ca în zilele noastre, iar citirea lui Freud și Kafka – la 6 ani – în acest lagăr imaginar este de-a dreptul grotescă… Pentru repunerea adevărului în drepturile sale precizez că J.L. Moreno a terminat medicina la 28 ani (în 1917) la Viena, și – student fiind încă – a respins teoria lui Freud referitoare la vise, tânărul medic părăsind Austria pentru SUA la vârsta de 36 de ani, urmând să trăiască tot restul vieții în SUA unde a murit în 1974. Moreno a fost anti-Marx, anti-Freud și anti-industrialism (toate promotoare ale materialismului).

 

În finalul intervenției sale aberante profesorul Radu susține că Bucureștiul este un loc special, unic în lume desigur, unde doar jucând cartea spontaneității teatrale îți pot veni idei geniale de genul psihodramei, invenție care, acum, poartă numele psihiatrului american. Făcând abstracție de faptul că  e vorba doar despre o poveste de roman, totuși preocuparea românilor (a autoarei, inclusiv) pentru fabulații, scenarite, mit(olog)izări, împăunări cu meritele altora etc. iese cu obstinație în evidență. În anii studenției mele (1968-1971) apăreau, ca din senin, teorii despre meritele (încă) nerecunoscute ale românilor. Micii erau o creație pur românească, sarmalele la fel, iar Miorița și Meșterul Manole erau balade românești. Despre toate astea a scris (bine) Dan Alexe în a sa ”Dacopatia și alte rătăciri românești”. (În vara anului 1968, URSS masase armament masiv la Prut, invadarea țării fiind iminentă, dar poporul a aflat că Ceaușescu dispune de un tun cu laser care topeau instantaneu tancurile (!!!). Mai aproape de zilele noastre, economistul american de origine română Anghel N. Rugină a fost inclus în povestiri abracadabrante fără nicio legătură cu realitate (vezi: https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/10/18/stapanii-lumii-eminentul-profesor-american-de-origine-romana-anghel-rugina-despre-grupul-din-umbra-care-conduce-lumea/) . La suita de minciuni sfruntate despre profesorul Rugină, va răspunde Aurel Brumă, în 2011 (vezi: http://www.ziarulnatiunea.ro/2011/12/14/cazul-rugina-intre-adevar-si-falsurile-promovate-pe-internet/  ). Iată însă că rrrrromânismul patriotard nu se dezminte nici în această replică, autorul (Aurel Brumă, fost redactor la Radio Iași) încheind ditirambic, exact în aceeași idee a genialității fără seamăn a românilor: ”Spre deosebire de alţi economişti importanţi ai lumii Anghel N. Rugină a dorit şi a creat o Biblie Economică, o operă în care varii domenii ale cunoaşterii sunt restaurate original într-o filozofie socio-economică cu dimensiuni încă insuficient asimilate. Revenind la iniţiativa parlamentară privind obligativitatea dozelor de respiraţie culturală prin masmedia, m-aş fi bucurat, fiindcă se impune, să se fi decis ca măcar jumătate de oră din totalul programelor dintr-o lună să fie dedicate operei marelui savant Anghel Rugină. Şi asta fiindcă trebuie să reînvăţăm să fim români, să fim pragmatici, să avem orgoliul identitar şi să avem convingerea că în faţa personalităţilor statuare trebuie să-ţi descoperi capul. Şi mintea.”.  Am făcut scurt acest turneu prin(tre) metehnele românilor care vizează preamărirea etnicului românesc dincolo de orice bun simț, hiperbolizarea grosieră a normalului, cu finalități exact pe dos celei scontate: românii apar ca mitomani, nerealiști, mincinoși, lăudăroși etc. Revin în contextul pseudorecenziei mele cu întrebarea: cui folosește sublinierea românității lui Moreno? (”Faptul că noi, grupul de la Lăptărie, mimam psihodramele românului Moreno nu ascundea cine știe ce paradox, ci arăta că, într-un fel, ne consideram mai atipici, mai autocenzurați și – de ce nu? – mai sofisticați.”  –  p. 69). Răspunsul meu (dat chiar în 1990) este: nu numai că nu ne folosește, ci chiar dăunează! Iar explicația este una sociopatologică: complexul de inferioritate al românilor nu poate fi astupat decât cu un complex de superioritate. Am exemplificat, într-unul din episoadele pseudorecenziei la cartea lui Dan Alexe, cu chiar exemplul meu, după revenirea în țară de la Primul Congres al ISINIInternational Society for Intercommunication of New Ideas – (organizat de Anghel Rugină la Paris, în august 1990). Din acest complex, probabil, am dus misiunea acestei organizații la un nivel care a presupus eforturi uriașe și rezultate minore, organizând două congrese succesive în România, la Bacău (ISINI 9), respectiv București (ISINI 10). (vezi: www.ugb.ro/isini10/Call%20for%20papers%20and%20chairs.pdf). Continuarea discursului profesorului Radu din romanul Doinei Popescu se pliază perfect pe sublinierea originalității românilor, cu constatarea mea că autoarea caută mai mult o scuză pentru defectele românilor decât o preamărire necondiționată a lor: ”Aici, la noi, unde timpul îți fuge printre degete, deși tu abia simți că se târăște. Aici, unde nimeni nu pare preocupat de autenticitatea nimănui, nici măcar de a lui însuși. (nota LD: adică,  la noi, la români, mitomania și falsul sunt la ordinea zilei). Spontaneitatea umple, firesc, locul consecvenței, iar teatralitatea suplinește efortul de a extinde ființa care ești până la marginile celei care vrei să se creadă c-ai fi” (pp. 68-69). Se poate deduce de aici și faptul că fabulația cu privire la românitatea lui Moreno ține, de fapt, de imaginarul excesiv al românilor, de neseriozitatea lor funciară, de histrionismul probat mereu-mereu (îndeosebi în politică) nicidecum de o tentativă a autoarei de a mai adăuga un mare român pe lista geniilor pe care (nu) le mai avem. Și totuși: timpul fuge printre degete pretutindeni în lume, spontane și imaginative sunt, în general, toate națiile latine care nu se prea omoară cu munca, ci mai mult cu imaginarul artistic și – uneori – științific. Radu se dezice chair el de cele afirmate inițial despre povestea vieții ”românului” Moreno atunci când declamă: ”Vânturăm imagini inflaționiste, așteptăm ceva ce poate nu va veni niciodată. Așteptarea dilată timpul personal. Această triplă inflație – a imaginii personale, a așteptării și a timpului subiectiv – ne macină clipele din timpul real.” (p. 69). În traducere personală, această tiradă ar putea suna (și) astfel: ”Ne umflăm/ gonflăm/ hiperbolizăm propriile imagini despre noi, avem aștepări nerealiste și nu suntem corect ancorați în timp”. Lucru cu care sunt de acord! Și care se aplică inclusiv discursului autogonflabil al lui Radu despre românitatea lui Moreno.

 

România (de)compensează o întârziere istorică în evoluția societății prin forme fără fond, prin histrionisme de paradă și ridicole autoridicări în slăvi. Moduri de gândire și de comportare ce țin de feudalismul târziu al românilor sunt concretizate în structuri specifice acestui mod de gândire și care elimină în mod automat, dar perfect logic/ firesc meritocrația, echilibrul și măsura. ”Pentru că în România găștilor, clanurilor și încumetririlor nu e ușor…. să îți asumi o diferență contra curentului: devii nereprezentativ și riști marginalizarea” (pp. 69 – 70) comentează Aurora, perfect consonant cu ceea ce gândesc și scriu și eu de un bun număr de ani. Evident, între a fi marginalizat și a te integra în găștile mafiote corupte, pare a fi mult mai logică a doua variantă, fapt probat zilnic de comunicatele DNA și de înjumătățirea aleșilor locali (primari) sau diminuarea celor naționali (parlamentari, premieri).

 

Discursul lui Radu devine mai mult decât lămuritor în privința caracterizării unei bune părți a românilor, respectiv a acelei părți care dă tonul și imprimă direcția de acțiune a societății. Interesant este faptul că, ieșiți din acest creuzet de autoamăgiri orgolioase și adesea inepte, românii continuă să se manifeste în mod exagerat, doritori de afirmare până peste poate. Astfel, oameni inteligenți, cu resurse reale de gândire și simțire, odată pătrunși în lumea meritocrației occidentale strălucesc, devin vîrfuri, VIP uri sau măcar în părțile superioare ale clasamentelor. Culmea, aceste realizări externe ale foștilor membri ai societății românești sunt imediat confiscate de românii din țară, adjudecându-și meritele și declanșând un nou val de autoadmirație bolnăvicioasă, orgolioasă și nemotivată. Exemplul foarte recent al unui laureat Nobel în chimie, germanul de origine română Ștefan Walter Hell, confirmă cele afirmate mai sus: președintele Iohannis a decorat cu un înalt ordin al țării (Steaua României) pe proaspătul laureat Nobel deși formarea intelectuală și științifică a acestuia nu s-a făcut la noi decât până la vârsta de… 15 ani. (vezi:  http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/stefan-walter-hell-laureat-cu-premiul-nobel-pentru-chimie-decorat-de-presedintele-iohannis.html). La fel s-a întâmplat și cu americanul de origine română, acad. Anghel Rugină sau cu scriitori și artiști români afirmați și deveniți celebri în Franța (lista e chiar lungă aici). Pe de altă parte, românii care au plecat în afară doar ca să se căpătuiască, au excelat și aici, unii devenind respectați profesioniști în meserile lor, dar – trebuie să o spun – au excelat și în furtișaguri sau crime. (Un român venit de la o astefel de incursiune în Germania se lăuda colegilor și cunoscuților: ”Mă! da proști sunt nemții ăștia! lasă ușile caselor descuiate. Și-atunci, cum să nu intri?”). Pe tema tentației suicidare a Occidentului, vezi Gabriel Liiceanu despre dereglările mentale ale acestor societăți http://www.contributors.ro/cultura/%C8%99ase-dereglari-contemporane/ . Din exemplele de români geniali, reverberate în țară, s-au născut noi și noi legende urbane, majoritatea având ca ”miez” subliniere faptului că ”românii e dăștepți”. (Mai multe considerații pe această temă se pot citi la: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/14/cum-e-romanii-si-ce-vrea-dansii-sau-dincolo-de-mituri-metafore-si-magii-mioritice/ ; http://adevarul.ro/news/politica/oameni-fericiti-1_55fec969f5eaafab2ccefe60/index.html ,   precum și în volumele: Karl Marx, Însemnări despre români, Ed. Vicovia, Bacău, 2014 (copie adaptată după lucrarea K. Marx ”Însemnări despre români” apărută la București în anul 1964);  și  Daniel David, Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Editura Polirom, Iași, 2015).

 

Dacă nu vrei să te lași marginalizat, cum spunea Aurora, povestitoarea/ (autoarea?), în interiorul societății românești ai și varianta să te pliezi, ipocrit și curvește pe curentul dominant și să supralicitezi speranța de a nu fi strivit, ci acceptat și promovat de turmă, până ajungi la paroxism, respectiv la triumful prostiei în gestionarea turmei. Comentariul Aurorei merită notat; el este, în ansamblul lui, o bună descriere a modului contorsionat/ oportunist/  de gândire, simțire și acțiune (=management) al românului aflat, intelectual – crede el – peste media națională sau mondială. Acest minidiscurs este o posibilă explicație a cenușiului duplicitar al ariviștilor de profesie precum și a dezamăgirii populare generată de descoperirea, continuă, a circului jucat peste tot, cam la toate nivelurile, circ a cărui esență este: mimarea normalității dezirabile, stimularea credibilității și credulității românilor, lidershipul lamentabil al fruntașilor turmei: ”Poți fi însă excesiv, ba chiar monstruos, dar numai în sensul curentului, și nu te mai izolează nimeni, ba dimpotrivă: inspiri un fel de respect, în spatele căruia se pitește de regulă teama. Tendința generală și, în cazul particular, moda furnizează toate circumstanțele pentru a fi validat. Desigur, există și validitatea onorabilă pentru purtătorul unui astfel de mesaj: ”Hm, nici eu nu sunt eroul pozitiv, de fapt nu sunt câtuși de puțin un erou (cine ar mai avea nevoie de eroi?), dar am inteligența de a mima mai bine modestia și practic cu mai mult succes moderația. Știu să-mi vând mult mai bine imaginea, așa că vă recunoașteți în mine onorabililor, vă bizuiți pe mine și puteți chiar să vă aliniați sub steagul meu”. Mai e, desigur, și validarea la limită: ”Ticăloșilor, vă detest, dar vă somez să vă recunoașteți în mine. Dacă vreți să știți, pe mine mă detest îndoit. Am însă suficientă nebunie pentru a mă exhiba mai seducător decât ați face-o voi înșivă”. În fine ar mai fi și validarea excepțională: ”Din fericire, nu sunt ca voi, dar ceea ce sunt e o povară și mai mare pentru mine. Fiindcă nu mă oglindesc în voi, cu care nu-mi găsesc afinități, înot singur în propriile îndoieli. Mult mai mult mă preocupă un răspuns la întrebarea ”de ce?” decât unul croit la întrebarea ”cum?”. Dacă răzbesc, mă validați în ultimă instanță: un caz excentric, răsărit doar ca să vă confirme vouă neliniștea. Din partea mea, onestitatea; din partea voastră, fariseismul. Cu cât e mai excepțional triumful meu, fapt pe care-l admiteți și voi în cele din urmă, mai ales dacă ”urma” este postumă!”. Cine poate să spună de câte ori omenirea a validat onestitatea, statistic vorbind, la scară planetraă și istorică? La modul aplicat, mă refer, și nu doar discursiv, și nici post-mortem, ca în cazul sfinților și martirilor. Nu că onestitatea ar fi rămas o noțiune închisă doar în dicționare, pe care, din când în când, o pun pe tarabă filosofii și artiștii, dar cu ce randament mai inspiră ea astăzi modelele de reușită socială? Și nu numai în locurile în care, cu cât încurcă mai mult socotelile, cu atât e mai des invocată. E o prestidigitație foarte asemănătoare celei prin care, după o contrarevoluție, aproape orice profitor al fostului regim își revendică o neștiută ipostază de victimă, directă sau indirectă, a regimului răsturnat. (Găsește el cumva măcar o rudă prin alianță care ar fi suferit mari persecuții sub regimul despotic, fapt pe care și pe el însuși l-a afectat, desigur, peste măsură.)”  (pp. 70 – 71 din ”Iluzoria vulpe a fericirii”, de Doina Popescu, Editura Adenium, Iași, 2014)

 

Pentru a creiona mai bine modul de gândire și simțire al profesorului de management de la Iași (disciplină academică supranumită de mine GSA – gândire-simțire-acțiune = management sau Metodologia Scop Mijloc) voi reproduce intervențiile sale în dialog cu Cristian, Zina și Ana, nu înainte de a menționa și unda de îndrăgostire/ apreciere a Aurorei față de Radu: ”pentru astfel de replici… îl adoram pe Radu, și nu pentru prostrația care-l lovea uneori în prezența Iuliei” (p. 75).  Este clar, profesorul Radu este filosoful grupului (lucru care mă bucură: un profesor de management trebuie să facă filosofie practică/ etică/ logică/ pragmatică/ praxeologie). Fac, din nou o divagație personală: la unul din cursurile introductive în management – la un master la care erau înscriși medici, ingineri, bioingineri, economiști, și la care deviza junimistă anunțată era: ”vine cine vrea, rămâne cine poate” – am început cu câteva considerații generale despre om, societate și umanitate, despre rostul vieții și finalitățile acțiunilor umane etc., la care doi ingineri dau semne de nerăbdare, iar unul îi șoptește celuilalt: ”asta e filosofie, hai să ne cărăm!”. A fost unul dintre complimentele cele mai frumoase pe care le-am primit!). Așadar, iată alte câteva considerații existențialiste ale lui Radu: ”Toți îl încărcăm pe maturul care devenim cu lestul dorințelor noastre de tânăr. Ele supraviețuiesc în noi – fantome ale celor care am fi putut deveni în cu totul alte istorii ale eului. De cele mai multe ori, însă, sfârșim prin a fi doar cea mai probabilă dintre toate întruchipările noastre posibile”. (p. 75). Remarca de mai sus este făcută în contextul unei discuții pe teme ideologice (la care mă voi referi mai jos), respectiv legată de faptul că la tinerețe mai toți suntem de stânga, generoși cu împărțeala bunurilor și banilor altora, pentru ca la maturitate și după aceea să devenim tot mai conservatori, mai marcați de principiul contributivității și al meritocrației. Radu chiar își devoalează idealismul stângist al adolescenței și tinereții: ”În studenție, dar și câțiva ani buni după, aveam capul doldora de repertoriul stângii: idealuri sociale, entuziasm revoluționar, echitate, dezalienare, bla-bla-bla… Ce mai, formule din astea fără prihană” (p. 76). În final, Radu devine mai acid și mai concret chiar la adresa celor care s-au revendicat (în 1989) și se revendică (și azi) de la o stângă care pierduse de mult idealurile inițiale: ”Aș respira și eu liber și avântat, în sucul meu, dacă patria asta n-ar mai avea încă forma și mirosul slavgardatorilor de neamul lor și patria lor, de bandiți…” (p. 77). ”Salvgardatorii” nu sunt altcineva decât foștii comuniști (mai exact, nomenklatura de partid) care au înființat (chiar înainte de decembrie 1989, dar asta este o altă discuție) Frontul Salvării Naționale (actualmente PSD). Practic, România de azi nu este cu mult diferită de cea din epoca dictaturii ceaușiste (excepție făcând libertatea de a vorbi fără să te asculte nimeni, libertatea de a (e)migra – dacă ai cu ce și unde, libertatea de a fi ales – dacă ai în spate găști care așteaptă să se înfrupte, prin tine, din averea comună prin inginerii financiare). De fapt, alternativa la guvernare este o altă denumire pentru principiul ceaușist al rotației cadrelor. Cum bine zice Aurora, trăim ”în România găștilor, clanurilor și încumetririlor” (p. 69). Interesant este faptul că autoarea (pasionată de cunoașterea politicilor, ideologiilor, doctrinelor și teoriilor legate de guvernare) oferă un spațiu generos dialogului pe teme ideologice, deși ”programat” la spovedanie psihodramatică, în acea seară, era Cristian.

 

Zina este o stângistă convinsă și o la fel de convinsă antiliberală. Discursul ei este regăsibil din plin pe rețelele de comunicare (nu de socializare!) de tip Facebook, de unde și senzația de autentic, de lipsă de improvizație. Voi reda câteva dintre ideile susținute de Zina cu scopul declarat de a sublinia (încă de pe acum, înainte de concluzii) că romanul Doinei Popescu este cu mult mai mult decât ceea ce pare la o primă vedere/ lectură.

 

Iată tirada stângistei Zina, cu argumentări aruncate în fugă și cu convingerea absolută că doar ea deține adevărul: ”Nu poți extirpa idealurile stângii din mințile oamenilor, Radu. Ce pui în loc? Liberalismul? Sau – uau! – conservatorismul? Hai să fim lucizi, nu sunt niște candidați serioși. N-au anvergură ideatică. Nota bene, n-am zis ideologică. Liberalismul se trăiește. Individualist și meschin. Nu coagulează aspirații, nu inspiră minți, nu mobilizează mase, nu poate genera un vis colectiv. Asta-i. Rămâne pur și simplu denotativ. Cât despre neoconi…. (gest de lehamite). E drept, stânga, cel puțin în forma ei extremă, a eșuat în practică. Adevărat! Ideile stângii însă nu pot fi aruncate la gunoi. În partea de lume în care s-a pretins că au fost aplicate vor sta, pentru un timp, la naftalină. Ei și? Ce-i cu asta? Câtă vreme bogățiile se acumulează într-o singură parte, după criterii cel puțin discutabile, se vor naște destule generații dornice să le reîmpartă în conformitate cu promisiunile stângii. Marea problemă e ca împrțitorul să nu înșface chiar totul… Pe el, pe împărțitor, cine îl mai cenzurează? La asta nu s-au gândit comuniștii. Alta-i treaba însă în social-democrațiile nordice. … Nu vorbesc despre extremismul aberant în care a alunecat stânga, ci despre marile ei idealuri, spuse Zina, sugerând că își revizuise stângismul, cel puțin până la papa Marx” (pp. 76-77). Supărată că nu găsește adepți/ susținători, Zina încheie (oarecum firesc pentru o argumentare abia însăilată) cu o amenințare: ”Ei bine, dați-i voi un cec în alb liberalismului… și-o să vedeți voi seninătate și fericire pe dracu” (p. 78). Cam așa se desfășoară, pe la noi, dezbaterile doctrinare și ideologice: când nu mai ai argumente, înjuri!

 

În economia acestui plin de miez capitol 8 a mai rămas… doar esențialul (spovedania lui Cristian, mai exact redarea unui vis care îl macină) plus interesantele comentarii ale Aurorei. În ultimă instanță, mobilul principal al întâlnirilor sextetului la Lăptăria lui Enache (poate chiar și speranța unei însănătoșiri reale) îl constituia convenția membrilor grupului de a juca psihodrame Moreno, evident, după ureche și nu ca într-o clinică de specialitate. Găselnița autoarei de a plasa aceste dialoguri/ dezbateri/ dezvăluiri în cadrul unui joc de roluri în psihodrame de tip Moreno  este una fastă, îmbinându-se astfel stilul narativ pe teme socio-umane grave (fatalmente, unul sec și neatractiv) cu o  succesiune de scene care mai dinamizează aceste tablouri eminamente narative. Nu întâmplător locul ales este ”patronat” spiritual de portretul dadaistului Tristan Tzara, un gânditor anti-sistem prin excelență: alegerea jucării psihodramelor Moreno în pofida faptului că acest ”joc” sanogen nu a prins în România. ”Faptul că psihodrama a prins enorm în Franța și în State și mai deloc în România arată că nimic din natura umană nu-i străin indivudului, oriunde s-ar afla el. Ne diferențiază doar dozajul. Proporțiile. Ceea ce la noi e o primă natură, așadar ignorată, la ei e o a doua – tentantă și, nu în ultimul rând, învățată” (p. 69). (Dincolo de sugerarea implicită a presupusului excepționalism românesc, această precizare făcută de Radu are și rostul de a arăta și împotrivirea sextetului față de rămânerea în urmă a societății românești. De aici și  desele tirade critice ale celor șase la adresa acestei societăți, mereu necoapte și căutătoare de direcții culturale și orientări geopolitice. (Chiar referitor la dadaism există încă mereu noi dispute începând cu însuși numele curentului, nume despre care întemeietorul său însuși a declarat că …nu este interesat. Amintesc aici o propunere insolită, dar credibilă, referitoare la numele de ”dada” – oferită de Victor Macarie de la Iași – conform căreia/ căruia numele noului curent a fost împrumutat de la Sf. Dada, sărbătorit exact în ziua de naștere a lui Tristan Tzara, pe stil vechi).

 

Nu voi reda visul povestit de Cristian și mă voi opri strict la efectul acestei povestiri asupra Aurorei, căreia i s-au deschis, ascultând-o, noi sinapse și i-au venit în minte idei noi referitoare la un subiect intim psihodramelor sau altor metode de terapie psihologică sau psihiatrică. Am aici un răspuns destul de la obiect referitor la problema cunoașterii despre care am scris în primul episod: poți comunica mai bine idei noi, ipoteze ”științifice” îndrăznețe sau chiar teorii care să fie apoi validate academic în poezii, piese de teatru sau romane chiar mai bine și mai eficace decât prin publicarea acestora în Analele Universității X sau prin comunicarea lor la conferințe internaționale. Subiectul expus de Aurora se referă la cum stabilim granițele/ limitele dintre normal și anormal/ patologic/ nebunie. Subiectul m-a atras și pe mine și l-am dezvoltat într-un referat pe care l-am scris și susținut în cadrul Școlii doctorale de la Facultatea de Filosofie de la Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași în vederea obținerii titlului de doctor în etică. Dar, aici, voi reda doar punctul de vedere al Aurorei/ povestitoarei/ autoarei. ”În acel moment, m-am gândit că, dacă într-adevăr starea de normalitate pare aceeași de când lumea, fiind prin definiție limitată de manifestările nebuniei, ei, bine, la rândul ei, nici nebunia nu evoluează spre cine știe ce diversitate, exceptând poate faptul că își ”updatează” temele delirului din mers, ca un computer unele programe. Deși ai crede că-i o formă de evadare din constrângerile realității, nebunia nu-i de fapt decât o altfel de întemnițare, pentru că dincolo de granițele (de altfel, tot mai laxe!)) ale normalului, nu te așteaptă privilegiul libertății depline, ci doar o altfel de captivitate, mai severă. Psihoticul se învârtește în cercul propriei maladii ca într-un manej cu rază tot mau scurtă, constrâns de mecanismul propriei boli să se afunde în inima suferințelor mizerabile până la pierderea libertății tuturor libertăților: libertatea de a hotărâ când și cum să o termine cu recluziunea: Să iasă din nebunie simplu, așa cum ar ieși dintr-o cameră în care începuse să se asfixieze, după ce s-a străduit – și chiar a reușit – să-i etanșeze perfect ușa și toate ferestrele. Dar și nebuniile, clasificabile de altfel și vechi sub soare, ca și micile devieri ale normalității intră în geamantanul minții umane laolaltă cu credințele și iluziile, formele singurătății și ale extazului, ale geloziei și urii, cu felurile iubirii, ale torturii și spaimei. Dar ce geamantan? E vorba doar despre câteva gene care-l individualizează pe om în cadrul regnului animal. Din ingredientele speciei fiecare are parte de un cocteil cu gust irepetabil. Bineînțeles, fuga de idei și parantezele pe care gândul uită să le mai închidă, fac parte din același inventar…” (p. 73-74).

 

Ca o completare la evantaiul de manifestări ale nebuniei/ anormalității amintesc faptul că OMS (Organizația Mondială a Sănătății) a inclus iubirea în rândul maladiilor psih(ot)ice. Așadar, iluzoria vulpe a fericirii este simptomul unei posibile boli deja instalate. Cât despre nebunia colectivă numită comunism totalitar, ce se mai poate spune?  Nu întâmplător dictatorii comuniști (Lenin, Ceaușescu, Kim Ir Sen și alții) au fost diagnosticați ca fiind paranoici, schizofrenici sau cu alte patologii psihice. În context, îmi amintesc de zbuciumatul început de an 1990, când aproape toate crimele comunismului de la noi erau puse pe seama paranoiei lui Ceaușescu (ulterior am aflat că bolnavii psihici pot fi iertați de pedepse, fie și postmortem, dacă suferă de boli psihice care le afectează spiritul de responsabilitate). Mulți dintre noi au înghițit această ”gălușcă” servită de ziarele noii puteri (de opoziție nu putea fi vorba atunci), iar eu unul am luat-o la propriu și am stat de vorbă, serios, cum altfel?, cu un lector univ. de la UMF Iași specialist în psihiatrie. I-am propus colegului meu dr. C.V.– probail și el pensionar astăzi – , nici mai mult, nici mai puțin (convins fiind că ”știința” psihiatrică poate opera chirurgical cu diagnostice care să separe nebunia de normalitate) să sugerăm noilor autorități să emită o lege prin care orice candidat la o funcție publică să aibă și un aviz favorabil dat de o comisie de medici psihiatri. Privirea pe care mi-a aruncat-o atunci colegul (într-o perioadă eram chiar în aceeași catedră) ar putea fi tradusă, azi, liber, cam în felul următor: ”cred că tu nu ești sănătos la cap” J . Se pare, cred, că aceeași propunere ar merita votată, în regim de urgență, astăzi, ca parte integrantă a unui Cod Electoral democratic… Dacă nu astăzi, poate mâine… poimâine.

 

În finalul capitolului și al dialogurilor multiple, gândurile Aurorei trimit discuția despre vise, ideologii, stângismul Zinei și idealismul lui Radu  tot în trecutul nu prea îndepărtat, respectiv în comunismul românesc postbelic: ”Aș fi spus că tocmai comunismul nenorocit a reformat, prin ricoșeu, democrațiile liberale, obligându-le să devină mult mai atractive. Îmi venise în minte chiar și un citat (din Pascal Bruckner) (Nota LD: poate acesta – ”Numesc inocență această boală a individualismului care constă în a vrea să scapi de consecințele actelor tale, această tentativă de a te bucura de beneficiile libertății fără a suporta nici unul din inconvenientele sale”. (Pascal Bruckner, Tentația inocenței) cf https://ro.wikipedia.org/wiki/Pascal_Bruckner), dar n-am făcut-o pentru că subiectul ne inflamase destul, iar intervenția mea n-ar fi făcut decât să-i irite și mai mult pe toți deopotrivă. Ce-ar fi fost să adug? Doar să înceapă istoria de la zero, după cine știe ce cataclism, ca să ajungă omenirea să experimenteze din nou comunismul! Ca și cum n-ar mai exista și alte sofisme seducătoare care, în practică, să genereze nedreptăți la fel de monstruoase. M-am abținut.” (p. 78)

 

Și astfel, prietenia cu frumoasa Zina s-a păstrat, iar povestea continuă cu sextetul integral până în momentul când Ana se va retrage din  grup, transformând, involuntar, sextetul posibil de simbolizat prin steaua lui David cu șase colțuri, în cvintetul (C-R-I-Z-A) posibil de simbolizat prin steaua cu cinci colțuri, aleasă de comuniști ca expresie a progresului, păcii, libertății etc. etc.

 

Iluzoria vulpe a fericirii” este (și) un roman de idei, de polemici, de moravuri, de sexualitate, de interrelații umane, de iubire, de mimare a dramelor generatoare de speranțe de refulare, despre prietenie, de psihosociologie a vieții cotidiene a românilor care s-au trezit brusc cu tone de libertate pe cap și care par a nu mai rezista la atâta presiune… Postmodernitatea romanului vine tocmai din acest melanj de planuri, structuri și intrigi, iar stilul autoarei este pe măsură, adică face un joc inteligent al punerii în scenă a unor personaje pe cât de diferite, pe atât de interesante. Ludicitatea lucidă a autoarei este mereu prezentă: în acest capitol, debutul declarațiilor lui Radu este o capcană adresată celor gata să sară și să dea în vileag grozăvia celor spuse de el (cum am făcut și eu, chiar la începutul acestui episod…), deși afirmațiile sale erau menite doar să atragă atenția asupra faptului că mulți chiar mai cred în rrrromânisme de paradă, iar el este dator – în calitate de profesor – să scoată adevărul la suprafață și să arate găunoșenia unor tirade etnocentriste, naționaliste sau excepționaliste. Așadar, personajul Radu, profesor de management de la Iași, lansează câteva afirmații (cvasigeneral acceptate) pentru ca apoi să le ironizeze, să le desființeze treptat, cu tact pedagogic, pentru ca – împreună cu auditoriul său – să conchidă că ipoteza inițială era complet falsă. Pentru aceasta, un sincer Bravo Radu!, bravo Doina Popescu! Nu pot să nu anticipez aici concluziile finale și să invit posibilii cititori care au tangențe cu zona teatrului să-și imagineze cât de bine, firesc, plăcut și util ar suna replicile din roman pe o scenă în fața unei săli arhipline…

 

 

Liviu Druguș

 

(Va urma)

 

Miroslava, Iași,

23 septembrie 2015

 

 

Webografie

 

https://en.wikipedia.org/wiki/Jacob_L._Moreno

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/11/dan-alexe-deconstruieste-postmoderneste-printre-altele-temeliile-putrede-ale-nationalismului-romanesc-retrograd-ilogic-inutil-si-pagubos-partea-a-ii-a-a-pseudorecenziei-la-car/  Pseudorecenzie (2) a cărții lui Dan Alexe, ”Dacopatia și alte rătăciri românești”

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/07/22/dan-alexe-deconstruieste-postmoderneste-printre-altele-temeliile-putrede-ale-nationalismului-romanesc-retrograd-ilogic-inutil-si-pagubos-partea-1-a-a-pseudorecenziei-despre/  Pseudorecenzie (1) a cărții lui Dan Alexe Dacopatia și alte rătăciri românești

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/10/18/stapanii-lumii-eminentul-profesor-american-de-origine-romana-anghel-rugina-despre-grupul-din-umbra-care-conduce-lumea/  Un fals la adresa personalității lui Anghel N. Rugina

 

 

http://www.ziarulnatiunea.ro/2011/12/14/cazul-rugina-intre-adevar-si-falsurile-promovate-pe-internet/ Răspunsul lui Aurel Brumă la articolul din ”Cer și pământ românesc” (14 dec 2011) în ziarul Națiunea

 

www.ugb.ro/isini10/Call%20for%20papers%20and%20chairs.pdf  Conferința ISINI 10

http://www.contributors.ro/cultura/%C8%99ase-dereglari-contemporane/  Gabriel Liiceanu despre dereglările contemporane ale Occidentului
https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/14/cum-e-romanii-si-ce-vrea-dansii-sau-dincolo-de-mituri-metafore-si-magii-mioritice/    Cum e românii și ce vrea dânșii  J

 

https://www.facebook.com/IRequireArt/photos/a.538400226214496.1073741835.136850246369498/893338257387356/?type=1 Portretul lui Monet, 1905, în Herăstrău

 

http://adevarul.ro/news/politica/oameni-fericiti-1_55fec969f5eaafab2ccefe60/index.html Andrei Pleșu (Românul e dăștept)

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Pascal_Bruckner  Pascal Bruckner: ”Numesc inocența această boală a individualismului care constă în a vrea să scapi de consecințele actelor tale, această tentativă de a te bucura de beneficiile libertății fără a suporta nici unul din inconvenientele sale”. (Pascal Bruckner, Tentația inocenței)

 

 

Bibliografie

 

Dan Alexe, Dacopatia și alte rătăciri românești, Editura Humanitas, 2015

Karl Marx, Însemnări despre români, Ed. Vicovia, Bacău, 2014 (copie adaptată după lucrarea K. Marx ”Însemnări despre români” apărută la București în anul 1964)

Daniel David, Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Editura Polirom, Iași, 2015

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: