liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (5)


 

 

de Liviu Druguș

 

 

Primele patru părți ale acestei pseudorecenzii se găsesc la:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-2/

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-3/

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-4/

 

Celebrul capitol 4 (de 8 rânduri) – care pare desprins din primele rânduri ale următorului capitol – poate avea doar o unică misie: să sublinieze tranziția (acțiunea se petrece în mult prea lunga și prea puțin hulita perioadă de tranziție a României de la comunism la capitalism) de la seara/ noaptea petrecută la Lăptăria lui Enache cu gașca, la drumul spre școală al povestitoarei, drum psihomarcat de neplecarea din mintea Aurorei a Iuliei și Anei. Atât. Adică, frumusețea Iuliei și bizareriile Anei apăsau psihicul și-așa traumatizat al eroinei povestitoare, accentuând efectele negative ale psihodramei/ experimentului Moreno.

 

Capitolul 5 începe cu un exercițiu de (auto)admirație, oferând cititorului (auto)descrierea fizică a povestitoarei (descriere care, până acum, strălucea prin lipsă în comparație cu detaliile fizionomice despre  mult prea celebra Iulia). Autoarea avea 45 de ani în 1997 și 50 în anul începerii scrierii romanului, informații care coroborate cu cele din roman îmi întăresc convingerea că intriga romanului este una mult autobiografică și nu pură ficțiune cum declara autoarea. Iată autoportretul Aurorei: ”Geamurile magazinelor reflectau reiterativ imaginea unei femei de patruzeci, patruzeci și ceva de ani, încă zveltă, cu pieptul nu prea bombat, dar cu piciore fine și lungi. Îmi oglindeau fidel mersul elastic, cu pas mic, voluntar, ținuta dreaptă, controlată și casca de păr castaniu cu franjuri la stilist.” (p. 52).

 

Suntem, din nou, la Lăptăria lui Enache, într-o seară fierbinte de vară. Aurora ajunge prima, dar sextetul va fi, curând, completat în etape. Tinerii din local aveau  ”gesturi mai libere și mai elegante”  (p. 52) ceea ce-i prilejuiește povestitoarei să dea frâu liber amintirilor, eventual celor cu privire la tineri. Și ce privește mai mult tinerii decât Legea Învățământului? J ”Odată, prin 95, când s-a dezbătut Legea învățământului, l-am urmărit pe țărănistul Ion Rațiu parcurgând un culoar la Camera Deputaților”.  Fac aici o digresiune, subliniind că autorea nu putea fi în preajma marelui politician decât în calitatea ei de jurnalistă (profesie îmbrățișată, exact ca și mine, începând cu anul 1990), ceea ce întărește ipoteza mea referitoare la caracterul puternic autobiografic al cărții. Voi relua aici descrierea făcută de Aurora deputatului Rațiu (și) dintr-un motiv personal: exact în acea perioadă practicam înfocat și neobosit jurnalismul (1990 – 1996), fiind redactor șef de secție Politică la cotidianul Parlamentului Republicii Moldova ”Sfatul Țării” de la Chișinău. În această calitate am venit de mai multe ori la București pentru a lua interviuri (lui Anghel N. Rugină (https://ro.wikipedia.org/wiki/Anghel_Rugin%C4%83), Ion Rațiu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Ra%C8%9Biu),  Petre Roman (https://ro.wikipedia.org/wiki/Petre_Roman) și chiar lui Stelian Tănase, (https://ro.wikipedia.org/wiki/Stelian_T%C4%83nase) un simplu politolog pe atunci). Cu Anghel Rugină – pe care l-am cunoscut la Paris în august 1990 – am întreținut o colaborare științifică și organizațională intensă, până la moartea acestuia (vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/Anghel_Rugin%C4%83). Cu Ion Rațiu am avut mai multe întâlniri și ne-am găsit pe o linie comună de gândire, eu bucurându-mă de repetatele sale invitații de a-l vizita la Parlament. Distincția sa nobiliară și eleganța răspunsurilor sale m-au însoțit, mulți ani, în încercările mele de a înțelege politicul, politica și politicienii. De fapt, ce puteam înțelege din caracterizările tenebroase ale presei libere majoritar comunistoide, speriată de pierderea puterii și mai abitir ahtiată de putere, presă bulevardieră și de joasă condiție care a putut să formuleze, în perfect spirit mojico-balcano-dâmbovițean: ”Rațiu și-a adus scheletul de la Londra”.

 

Redau cu plăcere și gratitudine rândurile scrise de Doina Popescu despre Ion Rațiu: ”Deși îl vedeam din spate, mersul lui nu semăna cu al niciunui alt demnitar. Pe când ceilalți miniștri și parlamentari se scurgeau sau, mai degrabă, se târau pe lungul coridor, gata parcă, în ciuda ”interferențelor” pline de morgă, să dea înapoi, să se lipească de zid, să se facă una cu el ori să intre-n podea, Rațiu pășea egal, elegant și elastic, cu silueta precis decupată. … Era mersul unui om liber, aflat în proprie posesie… Mersul cuiva care a călcat zeci de ani prin lumea Vestului e complet diferit de al celor care au pășit numai pe terenul cu capcane al Estului. ”Vom fi liberi, adică ne vom simți cu adevărat liberi când vom merge cu Rațiu” mi-am zis” (p. 53). Invocarea marelui politician a continuat, la propriu, în discuțiile grupului din acea seară: ”Le-am împărtășit și celorlalți gândul despre felul în care libertatea interioară – și nu numai – se reflectă în mersul unui individ” (p. 53) primind aprobarea promptă a omului de afaceri Cristian. Și dacă am zis ”de afaceri”, apoi tot de afaceri este vorba în continuarea acestui capitolaș: trei bărbați din noua clasă a parveniților din varii tunuri/ trozneli/ păcăleli sărbătoreau, la o masă alăturată, o victorie financiară cu o sticlă de whiskey adusă în diplomat, cu gheața și paharele luate de la bar (Pentru mine, fiecare dintre cei trei reprezenta imaginea lui Mitică, șmecherul de Bucale, descurcărețul pe lângă lege, grobianul cu ștaif și cu bani peste media nenorociților din care a ieșit, posibil viitor miliardar de carton, finanțator sau chiar șef de turmă politică, doctorat luat fără a citi nimic, niciunde, nicicând vreo altă carte decât, eventual, aceea din care au copiat alții pentru el.). Toată discuția lor glumeț-bețivănească s-a derulat (până la mutarea găștii/ grupului/ sextetului la altă masă) în jurul noului termen financiar Rasdaq (vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Rasdaq), (copie după americanul Nasdaq) termen pe care l-au rebotezat/ malformat/ anagramat și persiflat crescendo, cu omnisciența sfertodoctului convins de puterea sa asupra restului lumii). Cu această ocazie se poate  detecta data evenimentului, probabil vara lui 1997 (Rasdaq s-a născut la 1 oct. 1996). Contrapunctual, eleganța nobiliară a bogatului om de afaceri Ion Rațiu se află la ani lumină distanță de grobianismul celor trei îmbogățiți puși pe căpătuială, inculți și lipsiți de bun simț elementar. La mijloc îl găsim pe Cristian, om de afaceri mai aproape de sensul bun al cuvântului, dar, probabil, nu la foarte mare distanță de cei trei bișnițari de duzină. Descopăr aici o preocupare a autoarei pentru triadicitate, lucru recomandat și recomandabil tuturor care scriu câte ceva: o compunere, o cerere, o dare de seamă, un referat, o schiță, o nuvelă, un roman. Triada introducere-cuprins-încheiere poate avea infinite forme și subtilități care au menirea să atragă cititorul, să-l mulțumească și să-i dea convingerea că a citit ceva închegat, rotund, miezos, plăcut, util etc. fără a i se băga degetele în ochi și a i se sugera: ”ei, cam asta a fost introducerea, să trecem acum la cuprins”. L. De notat că triadicitatea structurală a capitolelor nu se observă/ simte decât la a doua – treia lectură, ceea ce este un punct câștigat pentru autoare.

 

Capitolul 6 este dedicat Anei și fantasmelor ei schizo, parțial împărtășite/ resimțite și de Aurora. Ana apare ca fiind o posibilă scriitoare în devenire, dar una care reușește să-i stârnească chiar gelozii literare Aurorei. Pe câteva coli A4 Ana îi oferă Aurorei – spre lecturare și apreciere – un text ușor prolix, existențialist ca filosofie de viață, oarecum ciudat ca temă și preocupare artistică pentru o femeie obișnuită. Acest capitol 6 este despre două femei singure, dintre care una scrie (Ana) și cealaltă (Aurora) citește despre un bărbat ideal, unul care ar fi fost, probabil amantul perfect pentru neogoita Iulia, dar și despre o femeie aflată într-un punct cheie al existenței sale. Ana – cea care scrie – vizează un bărbat și o femeie, bărbatul fiind un posibil ideal al ei care însă renunță la a vizita o femeie, iar femeia fiind descrisă ca suferind din cauza plăcerii sexuale excesive (fie prin lipsă, fie prin prezență). ”Acest tânăr genialoido-schizotim e adolescentul perpetuu; e un focar de exces hormonal” (p. 56), citește Aurora din imaginarul bolnăvicios al Anei depus – ca o defulare compensatorie – pe câteva coli de hârtie. Pe scurt, trei pagini de literatură marca ”Ana” descriu tânărul excedat hormonal într-un act de masturbare cap-coadă, inclusiv cu explicarea filosofico-religioasă a acestui ”orgasm sacru, ca al îngerilor care își sunt lor înșiși futilă reflectare și complement sățios” (p. 59) având ca motivație dorința ca ”să-și înfrângă frustarea înzestrării cu un singur sex” (p. 57). Idealul divin al sexului unic și al procreării unisexuate este conexat de Ana cu Idumeea/ Edom (https://en.wikipedia.org/wiki/Edom) – parte din Țara Sfântă, loc unde ar dori tânărul să-și ducă copilul născut fără (alt) păcat…, copil numit de AnaCreatura unicității perverse și a orgoliului suficient sieși” (p. 57). Trimiterea la Idumeea îi trezește Aurorei plăcuta amintire că a citit și ea ficțiunile medicului francez Marcel Sendrail (https://fr.wikipedia.org/wiki/Marcel_Sendrail) care scria despre ”noaptea din Idumeea, zămislirea solitară…monstrul perfect” (p. 57). Înainte de a mai reda din textul Anei, Aurora nu pierde ocazia să trâmbițeze împotriva ”modei” actuale numită postmodernism: ”m-am ținut departe de p(r)ostmodernismul agresiv ori progresiv, ori de câte feluri o fi fost (și o mai fi poate) el. Paginile ei (ale Anei – nota LD) m-au transformat într-un fel de Manet pe dos; gata să renunțe la costum, la pălărie și restul, pentru a dejuna gol, în iarbă, alături de prietenii despuiați” (p. 59). (Manet a fost pictorul face trecerea de la realism la impresionism). Într-adevăr, noul sperie și îndepărtează, mai ales când încape pe mâna manieriștilor și a imitatorilor care nu prea înțeleg ce imită (Ana). Culmea este că – din punctul meu de vedere – romanul Doinei Popescu se înscrie lejer în stilul postmodern caracterizat prin melanj de planuri, idei, stiluri etc. Mai mult, ideea cu inserarea unui text literar în alt text literar – după modelul PIP/ Picture in Picture – este una care ține de postmodernitatea actuală. Cel de-al doilea text al Anei se referă la ea însăși (și începe cu o trimitere comparativă la un pictor rus/ evreu/ francez Chaim Soutine (https://en.wikipedia.org/wiki/Chaim_Soutine). Textul este unul eminamente existențialist, fiind o încercare de analiză cauzală a NEFERICIRII, a lipsei sensului vieții în lipsa fericirii autentice. În acest text al Anei (un alter ego al Aurorei/ autoarei) se află cheia întregii intrigi a narațiunii: iluzia și imposibilitatea atingerii fericirii (cu excepția doar a impresiei trecătoare că fericirea face parte din viața oamenilor, mai ales atunci când o cauți la raionul de prefabricate/ preparate/ pastilate). În primul text scris de Ana este prezentată iluzia fericirii bărbatului care, din exces hormonal, se masturbează, iar în al doilea text este descrisă nefericirea femeii generată de dorul de o fericire adevărată, plenară, palpabilă, bine temperată dar care – mi se pare mie, într-o primă lectură – cade în același păcat al autosatisfacerii sexuale, fapt generator de intensă gândire asupra sensului vieții. Descrierile actelor masturbatoare ale celor două personaje ale Anei sunt realmente remarcabile, fiind veritabile tablouri în proză, de o densitate ideatică rar întâlnită și cu un nivel de metaforizare greu de repetat. Invocarea numelor de pictori nu este deloc întâmplătoare: Soutine, Manet. În concluzie, Ana descrie două personaje care – în loc să se caute, să se găsească și, eventual, să se iubească și să procreeze – cad în viciul bucuriei imediate, transformată instant în dezamăgire, nefericire, golire de sens.  Bărbatul și femeia (descrise în textul Anei) sunt victimele excesului propriu de nerăbdare, de neacceptare a condiției de luptător pentru cucerirea cetății ”adverse”. (Revin cu trimiterea la o poezie cunoscută: ”O luptă-i viața, deci te luptă, cu dragoste de ea, cu dor” – Coșbuc. Departe de a avea vreun ton moralizator persiflator, autoarea/ autoarele iau lucrurile așa cum sunt, fără alte admonestări sau trimiteri în derizoriu. Nu sunt chiar sigur de faptul că personajul feminin din textul Anei se masturbează sau doar reflectează la propria sa condiție de femeie neîmplinită/ nefericită sau incertă pe propria sa sexualitate. Extrasul următor este chiar mesajul/ ideea/ titlul cărții: ”Durerea mea se distilează în esențe tari. Mă sufocă dorul de o fericire pe care am întrezărit-o doar atât cât mi se pare uneori că văd cu coada ochiului umbra prelungă a unei vulpi furișându-se tăcut pe lângă mine.(Niciodată nu știu cum și când va apărea și nici cât de repede va dispărea, așa că pe drept cuvânt am numit-o iluzoria vulpe a fericirii” (p. 60).  În finalul capitolului, personajul feminin descris de Ana pare a oferi cheia nemulțumirii față de propria înzestrare nativă/ sexuală: ”E nucleul dur al propriului eu, e legătura – nici de mine știută – între ceea ce am fost și ceea ce, poate chiar din acest moment, încep să devin” (p. 61). Transgender? Ana lesbiana? Este o ipoteză pe care o voi testa în episoadele următoare

 

Spuneam că interpretarea mea la autoportretul făcut de femeia descrisă de Ana – la o primă lectură – era că aceasta resimțea durerea psihică a inutilității actului consumat singură. La o a doua citire, și aici simt nevoia să aduc o laudă autoarei care poate genera dintr-un text de câteva pagini viziuni multiple, aproape contradictorii, dar plauzibile, așadar la o a doua citire, destăinuirea personajului feminin zugrăvit de Ana pare a fi, mai degrabă, rezultatul unui viol sau, la fel de plauzibil și cu consecințe similare, al unei partide de sex sălbatec, plin de durități acceptate și de descompuneri asumate. Simt nevoia să redau întegral acest text în ideea că cititorii vor putea interveni, argumentat, în favoarea uneia dintre cele trei ipostaze (plus ipoteza zero: Ana transsexuală își dorea din tot sufletul ei, o femeie!): masturbare violentă, viol (la cerere) sau sex sălbatec cu repetiție:

 

Mă simțeam ca una din vitele lui Chaim Soutine, nu doar jupuită și cu toracele despicat până la organele acoperite c-o pojghiță subțire de sânge, ci și expusă public, atârnată în cârlige, cu capul bălăngănindu-mi-se. Cred că am atins masa critică în lupta inegală cu forțele din spuma murdară care mă conține. Încerc să mă adun în teritoriul pe care-l crezusem pentru totdeauna al meu, dar sub presiunea dantelei întunecate de corzi, membrane și găuri care îmi rănesc exteriorul, eul mi s-a spaghetificat, s-a ferfenițit și s-a contractat până în pragul unei implozii. Interiorul ființei mele e aspirat vertiginos în el însuși și răsucit pe dos. Cad într-un timp fără memorie, fără niciun fel de devenire.      

 

M-am visat întordeauna pășind cu tălpile goale pe fundul unui infern. Strivită între euforia spirtoasă a zorilor și melancolia deseori sulfuroasă a amugurilor.

 

Durerea mea se distilează în esențe tari. Mă sufocă dorul de o fericire pe care am întrezărit-o doar atât cât mi se pare că văd cu coada ochiului umbra prelungă a unei vulpi furișându-se tăcut pe lângă mine. (Niciodată nu știu cum și când va apărea și nici cât de repede va dispărea, așa că pe drept cuvânt am numit-o iluzoria vulpe a fericirii.)

 

Să te dizolvi în lume, să te prefaci una cu ea și totuși să vibrezi cu nota ta distinctă, conștientă din când în când de frumusețea ei vulnerabilă… Străfulgerări de luciditate absolută, în care toate cortinele cad, deschizându-ți pentru o clipă calea spre marele mister: suprem, sublim și atât de înfricoșător totodată.

 

Excesul. Excesul în toate, în încercarea de a tapona membrana aparentă a lucrurilor, a spațiului, a sentimentelor, a iluziilor și a fricii. Excesul, cuvântul meu de ordine. El reușește ceea ce nimeni și nimic altceva nu poate s-o facă: îmi jupoaie sinele de toate pieile lui sociale și îl lasă apoi să cadă, fără gardă – ca o moluscă lipsită de cochilie, în propriile abisuri. Ei bine, acest exces, vecin cu indecența, e chiar fermentul meu secret. El mă împinge spre marginile mele ultime, de unde mă întorc umilită, lingându-mi rănile, hotărâtă pentru o lungă penitență. Căptușită toată cu plăgi și abscese, retrăiesc momentul în care devin nimic imponderabil și încep din nouă să urc. Doar fum și iluzii, mă deșir înapoi, până la completa recucerire a conturului meu și, oarecum inflaționist, ceva mai departe. Grăuntele imaterial e pus la adăpost chiar în momentul colapsului. L-am îmbrăcat în energie eterică, l-am învelit în piei de lumină și susur. Sunt gata să îmi dau și viața, doar pentru a-l desăvârși. Pentru mine, contează mai mult decât masa universului toată. E nucleul dur al propriului eu, e legătura – nici de mine știută – între ceea ce am fost și ceea ce, poate chiar din acest moment, încep să devin.” (p. 59 – 61).   

 

Capitolul 7 pare a fi o trecere bruscă de la iluzoria vulpe a fericirii eterice, la certitudinile cenușii ale existenței mundane. Acțiunea se petrece, concret, într-un vagon de metrou bucureștean, în drumul Aurorei spre Lăptărie, povestitoarea zugrăvind, pe rând, cu propriul să interes de a cunoaște oamenii dincolo de aparențe, o femeie aflată, în vagon, în raza sa de vedere, apoi un bărbat. Ca și în textul Anei, avem, pentru început, puse față în față, tot două personaje: unul feminin și celălat masculin, ambele hidoase, diforme, inexpresive, respingătoare chiar. Aurora procedează la un exercițiu de imaginație, reducând ridurile, kilogramele sau deformările persoanelor descrise și ajungând la vârsta tinereții acestora. Am primit, astfel, răspunsul la posibila întrebare sugerată de mine cu referire la cele două personaje de genuri opuse, din capitolul anterior, dar care nu s-au căutat, nu s-au găsit și nu s-au iubit. Timpul a deformat fizionomiile a ceea ce au fost, odată, doi tineri atrăgători, ajungând, grație anilor la înfățișarea deplorabilă și deazagreabilă din fața ceva mai tinerei povestitoare. Cum ar putea funcționa legea atracției universale dintre cele două genuri dacă reprezentanții lor sunt total … neatractivi?  În lumea cenușie a inșilor (aparent) desexuați, responsabilitățile personale ale fiecăruia țin loc de motivație de a trăi, de sens al viețuirii.

 

În partea a doua a capitolului/ traseului spre Lăptărie, citim și vedem, imaginar, cum urcă un grup de tineri gălăgioși, exuberanți, plini de viață. Aurora le aplică exercițiul de imaginație inversat (în oglindă) și vede cu ochii minții ei un grup de oameni maturizați, cu un sfert de secol mai bătrâni. Cu această imagine a fugii ireparabile a timpului, Aurora le strigă (în gând, desigur): ”Hei, voi, nu mai dați mărgăritarele voastre porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și, întorcându-se, să vă sfâșie pe voi! Iubiți-vă aproapele, dar învățați să vă iubiți și pe voi înșivă. Nu vă surpați la pierderea primei iluzii! Veți mai avea atâtea de pierdut… Și apoi, un om despuiat de iluzii e mult mai liber în drumul lui către sine. Ce se pierde în afară se poate câștiga înăuntru, chiar dacă pentru asta va trebui să rătăciți ani buni prin deșertul nevrozei” (p. 65). Capitolul se încheie, rotund cu o a treia speță: ajunsă la Lăptărie, Aurora observă acolo o femeie (cam de vârsta ei) remarcabilă prin puterea de stăpânire pe care o emana, deși asta putea să fie doar o mască pentru ascunderea rănilor primite de la loviturile vieții. Sigură pe sine și pe puterile ei, noul model sugerează că, da! se poate! Poți lupta și cu iluziile și cu nefericirile, sperând mereu că vor apărea și certidudini pline de satisfacții. Femeia blondă și tunsă scurt din local este reprezentanta mediei, deci a normalului, a realului așa cum este el fără alte jocuri de imaginație. Cu alte cuvinte, este bine să conștientizăm că viața nu e o joacă, dar și că-i bine să ne bucurăm intens de viață, ca de un joc (Carpe diem!), cu toate loviturile primite și iluziile ucise mereu-mereu.

 

Liviu Druguș,

Miroslava, Iași

 

(va urma)

 

Webografie

 

https://en.wikipedia.org/wiki/Chaim_Soutine Chaim Soutine (Șmilovici) (1893 – 1943), pictor expresionist rus de origine evreiască, activând la Paris

https://fr.wikipedia.org/wiki/Marcel_Sendrail Marcel Sendrail (1900–1976) medic și scriitor francez.

https://en.wikipedia.org/wiki/%C3%89douard_Manet Eduard Manet (1832 – 1883) pictor francez

 

https://en.wikipedia.org/wiki/Edom  Idumeea (din Țara Sfântă)

 

http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/nicolae-steinhardt-un-don-quijote-est

Nicolae Steinhardt un Don Quijote din Est (100 de ani de la naștere)

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Rasdaq Rasdaq, părintele BVB.

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Anghel_Rugin%C4%83 Anghel N. Rugina (1913 – 2008) economist american de origine română

 

http://hyperliteratura.ro/cum-sa-nu-scrii-un-roman/?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+hyperliteratura-ro+%28Hyperliteratura.ro%29    Howard Mittelmark, Sandra Newman, ”Cum să NU scrii un roman”, Ed Baroque Books & Arts, 2014, 307 pagini

 

 

Bibliografie

 

Popescu Doina, Iluzoria vulpe a fericirii, Adenium, Iași, 2014

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: