liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Dan Alexe deconstruiește postmodern(ește) – printre altele – temeliile putrede ale naționalismului românesc retrograd, ilogic, inutil și păgubos (Partea a II-a a pseudorecenziei la cartea ”Dacopatia și alte rătăciri românești”)  


 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași

 

10 august 2015

 

Primul capitol al cărții ”Dacopatia și alte rătăciri românești” este intitulat ”Geste și gesturi la români” (pp. 11 – 48)  titlu ultrageneric ce ar vrea să cuprindă/ includă  cât mai multe gândiri, simțiri și acțiuni ale românilor (strict specifice lor sau nu), dar îndeosebi pe acelea care au un nivel de mitizare/ falsificare mai ridicat. De la prima citire a acestui titlu (incitant și stimulativ pentru românul care chiar dorește să se vadă în oglindă) șochează cuvântul ”geste” – probabil  o invenție lingvistică alexiană ad hoc cu titlu comercial sau pur și simplu de dragul de a lansa o (nouă) provocare lingviștilor de varii niveluri de pregătire. În dicționarele noastre nu am găsit acest cuvânt (”geste”) și cu atât mai puțin poate găsi cineva argumente (în afară, poate, de autor) care să facă diferența necesară dintre cele două forme de plural ale cuvântului ”gest”. După apariția perechilor ”noi” de pluraluri posibile (”succese – succesuri”, ”areale – arealuri” etc.), iată avem și perechea de pluraluri alternative ”geste – gesturi”.

 

 

Câte subcapitole are acest capitol? Depinde cine și cum le numără. Deși Cuprinsul de la finalul cărții este unul generos, incitant, comercial – amintind și de stilul cuprinsurilor (cuprinselor? J )  din secolul 18 – 19, care acopereau zeci de pagini în care se făcea mai mult o descriere pe scurt a cărții   decât  un Sumar (sumare – sumaruri? J ) din zilele noastre (care conține doar numărul și denumirea capitolelor plus pagina la care începe (sub)capitolul) – în carte lucrurile stau diferit. Pe lângă faptul că aceste subcapitole nu sunt numerotate (ceea ce ar fi indus ideea că există și o succesiune logică a  lor), modul lor de punere în evidență (prin folosirea italicelor+bold) lasă de dorit și creează confuzii. Așadar, la întrebarea ”Câte subcapitole are acest prim capitol?” răspunsul este… variabil, adică depinde cum le numeri… În Cuprins sunt enumerate 24 de subcapitole; dar, dacă considerăm subcapitole doar acele texte ale căror titluri sunt scrise cu Bold+Italics plus spațiere înainte și după titlu, ies doar 10 subcapitole/ articole/ teme/ analize (cu subiecte care cu greu ar putea fi considerate că au un ceva/ numitor comun altul decât că se referă la viața și obiceiurile/ mentalitățile românilor). Dar despre români și tangențele lor etnice, folclorice, fonetice, fonologice, lingvistice, religiose, educaționale, culinare etc. cu alte culturi mai mult sau mai puțin vecine cu ei se vorbește peste tot în carte. O observație: cartea este, de fapt, o culegere de texte/ articole/ eseuri scrise – probabil – de-a lungul mai multor ani, fără intenția inițială de a le cumula într-un volum tematic. De aici și (presupun eu, din nou) dificultatea redactorilor (Oana Bârna și Georgeta-Anca Ionescu) și inabilitatea tehnoredactorului (Manuela Măxineanu) de a le partaja pe capitole, subcapitole, dezordinea și neregula primând asupra ordinii. Asta ar permită afirmația că postmodernismul/ deconstructivismul a pătruns adânc și la Editura Humanitas J .

 

Dincolo de pluralele (pluralurile?) cuvântului ”gest” și de numărul real de subcapitole, să vedem care dintre gestele/ gesturile românilor sunt considerate de Dan Alexe ca fiind demne de a fi deconstruite și comentate.  Poate din rațiuni tactice (vizând atenuarea unui posibil șoc cultural al cititorului român ce ar fi putut avea loc dacă se începea cu demitizarea Mioriței și a  Meșterului Manole) capitolul începe cu demitizarea originii ”pur românești” a basmului cules de AlecsandriPrâslea cel voinic și merele de aur”. Chiar începând cu acest prim act de demitizare și de reconstruire a poveștilor/ basmelor/ miturilor/ narațiunilor doar presupuse a fi românești, se degajă o caracteristică ce se va regăsi pe întreg parcursul cărții: Dan Alexe nu analizează, nu investighează cu presupuse unelte ”științifice” (fapt pe care însă i-l impută lui N. Densușianu), nu demonstrează, ci doar speculează, deduce, sugerează, spune/ scrie. Etimologii aparent corecte sunt demontate și înlocuite cu altceva, dar fără argumente ”științifice”, deși altora le pretinde ”științificitate”. Desigur, asta nu reduce șarmul postmodern al cărții și nici nu elimină posibilitatea ca unele/ multe dintre soluțiile alternative propuse de autor să fie chiar cele adevărate. De altfel, lipsa ”științificității” este probată și de modurile de citare: o dată se citează doar autorul (Eliade), alteori se citează corect autorul, titlul, editura și anul (la subsol), dar lipsește (lipsesc) pagina/ (paginile) la care se face trimiterea. Așa cum am anunțat deja, voi veni și eu cu variante explicative alternative bazate tot pe deducții logice sau ipoteze netestate în vreun fel. Cuvântul meu împotriva cuvântului lui Dan Alexe!

 

Așadar, primul text deconstructiv se intitulează ”Vendetta și mutilări ritualice camuflate în Prâslea cel Voinic” (pp. 12 – 15). Ca și cum toate evidențele ar sugera asta, autorul afirmă chiar în prima frază a textului: ”Prâslea cel Voinic este un basm de origine caucaziană, provenind de pe malul oriental al Mării Negre, din Colchida și Lazistan” (p. 12), contrazicând ceea ce românii consideră că ar fi un basm popular românesc. Postmodernul Alexe încearcă să demonteze această credință în primul rând prin faptul că ”merele de aur sunt o invenție valahă” (p. 13). El vede în asta o explicație logico-mercantilă a faptului că împăratul și-a sacrificat doi fii și l-a trimis la moarte și pe al treila din motive… economice, respectiv faptul că merele erau din aur (masiv), deși în varianta inițială (caucaziană) era vorba despre mere normale, dintr-un măr obișnuit. Explicația sacrificiului este valabilă, susține D.A., doar în cadrul cultural caucazian unde furtul din proprietatea unui semen se pedepsea cu moartea, în timp ce în varianta românească doar furtul a ceva foarte prețios ar merita pedepsit. Mai mult, D.A. nu ezită să juiseze la observația că împăratul nu gustase niciodată din merele de aur… (p. 14). Cum adică să mănânci mere din metal, fie acesta și aur?  Impresia mea este că D.A. ia la propriu cuvintele ”de aur” (poate inițial era vorba despre mere galben-aurii) plonjând în inexistente logici economico-financiare. Pe parcursul cărții chiar el vine cu exemple de subliniere/ supralicitare a unor calități ale unor obiecte în limba română prin dublarea cuvântului cu un adjectiv întăritor. La fel s-a întâmplat și cu soiul de măr Golden pe care românii l-au botezat ”golden auriu” (vezi http://www.tpu.ro/casa-gradina/am-un-mar-golden-auriu-de-cca-30-ani-care-in-ultimii-4-5-ani-a-inceput-sa-se-usuce-coaja-pe-sarpante-si-acestea-sa/ ) deși ”golden” înseamnă ”auriu”, ”de culoarea aurului”, dar nicidecum aur pur (și prețios). În schimb pare plauzibilă plasarea originii basmului în Caucazul sud-slavonic, dat fiind că numele de Prâslea (degetul mic) este de origine slavonă, iar fiul cel mic al împăratului (supranumit la noi Prâslea) și-a tăiat degetul mic pentru a nu adormi în noaptea capturării căpcăunului care păzea merele aurii. Așadar, ironia autorului cum că cititorii ar fi trebuit să- dorească împăratului o dantură bună este absolut gratuită, superfluă și neavenită. Mai intersant ar fi pentru cititorul român să afle că dacă noi am preluat basmul de la caucazieni, aceștia de unde l-au preluat oare? J

 

În ”Meșterul Manole sau Sade povestit copiilor”, cea de a doua deconstrucție (pp. 15 – 18),  autorul este frământat de rolul cruzimii în ”economia mitului” (unul pan-balcanic, grec la origine, nicidecum unul pur românesc… așa cum credeau Vulcănescu și Eliade). La sârbi (de unde l-am împrumutat noi) cruzimea zidirii femeii este îndulcită, întru salvarea urmașului lui Manole: ”Pentru sâni o gaură lasă/ Ca prin el țâțele să iasă/ Și să vină micuțul Jovan/ Să sugă din ele înc-un an”). Negăsind altă explicație, D.A. conchide că în varianta românească zidirea pe de-a-ntregul a femeii este ”un simplu accesoriu al unei cruzimi inutile” (p. 18).  La croați, ne spune autorul, femeia este iertată și sacrificiul nu mai are loc. Dar, personal, nu sunt mulțumit cu lăsarea lucrurilor în ”coadă de pește”, respectiv că românii au adăugat un lucru absolut inutil. Părerea mea este că nimic nu este întâmplător, inutil făcut – mai ales într-un mit care se dorea a fi definitoriu pentru nația română. Așadar, părerea mea este că plusul de cruzime din poezie/ baladă este un fel de ”wishfull thinking”, o luare a dorințelor drept realitate proiectată ca un fel de înlocuitor al mult mai blândelor ”calități” ale românilor: ”las că merge și-așa”, ”românii nu sunt cuceritori/ asupritori”, la români ”mămăliga nu explodează”. Cruzimea (gratuită?) este și miezul mitului mioritic al omorârii aproapelui din Miorița și Baltagul.  Altfel spus, cruzimea ca fapt de viață care marchează lupta dintre bine și rău a fost preluat doar în textele mitice provenite de aiurea (Balcani, Caucaz și alte zone muntoase), realitatea românească fiind una mult mai blândă și concesivă/ condescendentă/ conciliatoare. Pentru a compensa această blândețe nativă (probată și de faptul că marile momente istorice din istorie au fost determinate eminamente de factori externi și nu de voința reală a locuitorilor țării) românii se întrec în a intra în Cartea recordurilor, în a obține un Nobel sau pentru a impresiona omenirea prin vârfuri izolate (elevi olimpici, campioni sportivi etc.).

 

Cea de-a treia demitizare se referă la ”românescul” dans tematic cunoscut sub numele de ”Călușarii” (text intitulat ”Călușarii – o societate homosexuală inițiatică?”.  Din nou, avem de-a face cu n+1 interpretări – în decursul istoriei – și  decodificări multiple ale interpretărilor hermeneuților și semioticienilor avant la lettre (Vulcănescu, Cantemir, Dumezil și, inevitabil, Dan Alexe).  D.A. dă ceva mai mult câștig de cauză interpretării date de Cantemir (care sugerează o societate inițiatică) pe care îl citează pe aproape două pagini de text (fără a cita vreo sursă!) și îl respinge pe Vulcănescu pe motivul că este ”neconvingător” cu cele trei surse posibile luate în calcul de acesta (latină, greacă și tracă). În fine, sub raport lingvistic D.A. consideră că perspectiva albaneză este cea care păstrează și transmite în română cuvinte legate de cal, călăreț, șa, care sugerează cete de călăreți (cu credință în Dumnezeu  și care aveau și puteri tămăduitoare – cf. Cantemir).  Brusc, Dan Alexe lansează ipoteza că acești călăreți/ călușari erau homosexuali și își ascundeau homosexualitatea mimând voci și îmbrăcăminți feminine, iar argumentele sunt luate din citatul foarte lung din Cantemir. Pentru mine aceste argumente nu sunt deloc convingătoare, dar ipoteza sa ar putea fi avută în vedere și cercetată mai sistematic.

 

Al patrulea text (subcapitol) este ”Cantemir și limba femeilor” (pp. 22 – 24). De la început se  intenționează să se precizeze sursa, dar autorul o face într-un mod ciudat și care ține, cred, de tehnoredactare: ”Tot în Descriptio Moldaviae, în capitolul De lingua moldavorum …. Cantemir…” (p. 22) ca și cum această lucrare ar mai fi fost citată anterior! (Nu exclud ca în subcapitolul anterior să fi fost vreo trimitere la această lucrare, dar a fost suprimată la tehnoredactare, lăsând începutul acestui subcapitol cu o frază fără sens. Deci, să se revizuiască, primesc…). Altfel, semnalarea lui Cantemir, continuată și probată de Dan Alexe este interesantă: bărbații și femeile au pronunții diferite ale cuvintelor aceleeași limbi. Este o observație de natură antropologico-lingvistică cu implicații în recunoașterea nivelurilor de influență pe care le aveau femeile în societate, fiind un bun teren de investigații pentru studiile de gen.

 

Al cincilea text este intitulat ”Oglindă, oglinjoară…” Românii, o nație de Narciși. (pp. 24-26) și tratează un aspect de etnopsihosociologie a românilor văzută prin prisma arheologiei lingvistice. Amatorii de jocuri de sensuri ale cuvintelor pot fi mulțumiți de bogăția de nuanțe pe care o generează moștenirea unor cuvinte latinești combinată cu calcuri lingvistice din alte limbi. Aici excelează Dan Alexe, care, profitând de cunoașterea mai multor limbi, face cu mai multă ușurință asociații de idei și de sensuri, cu consecința pozitivă a faptului că poate sugera/ demonstra trăsături ale românilor prin sensurile unor cuvinte. Din păcate, ca și la lingviștii amatori, tentația de a luneca în speculații facile și afirmații gratuite excede, uneori, limitele firescului și ale evidențelor cotidiene.

 

Latinescul ”miror” – ne spune/ scrie D.A. – a lăsat doar în limba română  sensul de ”mirare” în timp ce în celelalte limbi a dat verbul ”a (se) privi”, ”a (se) uita”. Uitarea (de sine) este corolarul verbului ”a privi” (”a se uita la”.) Atunci când privesc pe cineva nu mă pot privi și pe mine (nu mă pot uita și la mine), deci uit de mine și mă uit/ privesc la altcineva, ne spune autorul. Comentariul meu:  Dualitatea uit/ mă uit este, de fapt esența acestei ulterioare ”specializări” ale sensurilor în funcție de context, dar și de modul verbului: tranzitv sau intranzitiv. Utilizarea împreună a acestor două moduri generează – e drept, doar la prima auzire – mirare! De ex. ”am uitat să mă uit în frigider” subliniază că ne confruntăm cu o carență de atenție și de memorie (deși ”uitarea-i scrisă-n legile omenești”), în timp ce ”mă uit la tine și văd că nu te-am uitat deloc” subliniază actul privirii/ ”al uitării la”, lăsând analizarea memoriei în plan secund.

 

Interesant este, ne atrage atenția autorul, că limba română are o particularitate: privitul în oglindă produce mirare/ uimire! Speculațiile (de la lat spaeculum = oglindă) făcute de Dan Alexe sunt interesante și vor putea fi punct(e) de plecare în cercetări mai profunde, dar plăcerea de a șoca cititorul îl face pe autor să lanseze ipoteze/ afirmații stupefiante. Chiar dacă are grijă să precizeze că este doar ”o simplă ipotezăD.A. ajunge să afirme că alcoolismul este trăsătura națională a românilor (p. 26) și că ”românii sunt o nație de Narciși” (p. 25) concluzie fantezistă probată – crede autorul – prin următoarea frază: ”Nu e de mirare că Narcis – nefericit prin definiție – nu poate decât să bea peantru a se uita (pe sine), mirându-se neputincios în oglindă” (p. 26). Ca și ”logicile” protocroniste, naționaliste sau etniciste/ rasiste – care păcătuiesc grav prin generalizări grăbite, interesate și paralele cu lumea reală (trecută, prezentă sau viitoare) – D.A. afirmă (desigur, fără alt suport demonstrativ decât unicitatea limbii române de a păstra un sens original provenit din latină – mirare), că (toți) românii sunt narcisiști și alcoolici. Cam prea gogonată povestea, dar asta se poate dezumfla ușor dacă citim clasamentul consumului de alcool pe cap de locuitor pe mapamond.

 

Ca și cum excepționalismul românesc subliniat mai sus nu ar fi suficient pentru a vedea cât de ușor se poate aluneca în derizoriu și superficialitate, Dan Alexe continuă, în cel de-al șaselea subcapitol intitulat ”Lucru”, ”pramatii” și atitudinea românească față de muncă” (p. 26 – 30) să alunece pe panta generalizărilor pe cât de gratuite, pe atât de inutile. Înainte de a încerca să redau (critic, cum altfel?) ideile conținute în acest subcapitol, mă simt dator să ”justific” pornirea mea împotriva generalizărilor fără suport real. Adesea, întâlnim aprecieri cu tentă de generalitate, evident imposibil de probat, dar care pot fi crezute pe cuvânt dacă cuvântul vine de la o persoană cu (o oarecare) autoritate în fața publicului cititor sau ascultător. De ex. ”politicianul X (Grapini, Vanghelie, Becali etc.) este cel mai agramat din România” este, fără dubiu, o minciună sfruntată, bazată pe o eroare logică (este doar o afirmație concluzivă, fără nicio ipoteză și demonstrare a ipotezei). Afirmațiile de tipul ”cel mai/ cea mai” sunt imposibil de probat pentru simplul motiv că nimeni nu a analizat TOATE persoanele avute în vedere (în cazul de mai sus toți politicienii din România, din trecut și din prezent, dar nici nu a încercat să facă un clasament al celor trei agramați).  Cu cca un deceniu în urmă, o societate europeană cu sediul în Ghent, Belgia (intitulată misterios ”Space”, înființată tot în 1988 ca și ISINI) mi-a solicitat să prezint un ”Raport de țară”, adică un fel de descriere a locuitorilor din România. A fost o încercare grea pentru mine, eu dorind sincer ca ”oglinda” să fie una care să redea cât mai fidel chipul locuitorilor din România, dar  concluzia mea a fost că nu puteam oferi generalizări de tip mitologic (de felul: germanii sunt harnici, românii sunt hoți, evreii sunt negustori etc.). Soluția mea a fost una ”solomonică”, adică am dat un răspuns care nu (prea) era un răspuns: ”Românii, ca și locuitorii altor țări, sunt diferiți și imposibil de caracterizat prin câteva elemente definitorii”.  Unii au căzut în capcana de a se lua după oarece cazuri de notorietate sau excesiv mediatizate (ex. țiganii mănâncă lebede pe unde ajung, românii sunt hoți de buzunare etc.). Probez asta cu o pățanie personală: tot la o conferință internațională, în momentul prezentărilor (introducerilor, cum zic englezii) un profesor (din Franța, pare-mi-se) la auzul faptului că sunt din România a reacționat (stereotipic și pe negândite): ”aha, deci trebuie să-mi păzesc buzunarele!”. Eforturile sale ulterioare de a drege busuiocul au rămas, însă, fără succes… Deci, tocmai stereotipiile, ideile de-a gata, mitizările și generalizările (criticate acerb și de Dan Alexe, în alte locuri din carte)  fac mult rău comunicării și schimbului de idei, cunoașterii în general. Drept pentru care, atunci când citesc generalizări de genul celor de mai sus reacționez imediat. Interesant pentru studiul mentalităților este că românii care au citit acel studiu m-au apostrofat spunându-mi că sunt prea critic la adresa românilor, în timp ce colegii din Scandinavia (danezi și norvegieni în primul rând) mi-au atras atenția că am lăudat prea mult România și pe români…

 

După această digresiune (care putea fi cu mult mai lungă, având încă exemple numeroase…) revin la tema acestui subcapitol care conține chiar în titlu o generalizare dubioasă: ”atitudinea românească față de muncă”. Adică nu unii români au o atitudine pozitivă față de muncă, iar alții una negativă, ci toți au o (anumită) atitudine (comună) față de muncă…  Pozna lingvistică a lui D.A., aceea de a trage o concluzie generalizatoare din evoluția sensurilor unor cuvinte și de a transla concluzia semnatică asupra unor comportamente umane, nu are caracter de unicat. Am încercat și eu această joacă: observând că la Chișinău, numele multor magazine erau diminutive: Mămăliguța, Floricica, Voinicel etc., m-am grăbit să deduc că asta este rezultatul politicii imperialiste ruse de a infantiliza locuitorii unei zone în vederea acceptării mai lesnicioase a cotropitorilor și a faptelor lor. Dovezi? Niciuna! Doar o opinie… La fel și împrumuturile din rusă au devenit la noi … diminutive, sau cu sensuri opuse: rusescul ”ulița” nu mai este, la noi, bulevard, stradă, ci … o străduță, o ulicioară; rusescul ”nauca” nu mai face, la noi, trimitere la ”știință”, ci la nebunie; ”canicula” (care în rusă înseamnă vacanță, concediu), la noi a ajuns să însemne ”cădură mare”). Speculând, am putea spune că acestea sunt parte din rezultatele rezistenței noastre lingvistice în fața unor influențe neagreate, ca să nu spun nefaste. La nivel de speculă – merge, dar un studiu istoric al deplasării sensurilor ar fi mult mai util și mai credibil. La fel s-ar părea că speculează și Dan Alexe modificările semantice ale unor cuvinte din latină sau greacă exact în direcția opusă sensurilor inițiale. Spre exemplu: substantivul latinesc lucrum (obiect, lucru) și verbul latinesc lucrare (a lucra a munci, a face lucruri, a crea obiecte, a pre-lucra) au ajuns la noi să desemneze profitul (nemuncit, sau nu prea muncit). Ok, și ce demonstrează asta? Putem trage, de aici, concluzia că românilor le place mai mult nemunca decât munca? Dar oare nu este firesc și perfect logic să cauți acele forme de activitate/ muncă sau nemuncă prin care să-ți atingi scopul de a trăi mai bine? Dacă anumite forme de muncă (de ex. cămătăria sau sistemul bancar modern și postmodern) sunt nocive pentru societate, acestea ar putea fi, desigur, interzise, așa cum s-a întâmplat în vechime în religia iudaică unde cămătoria era un păcat suprem. În fond, cămătăria nu era decât o formă prea directă și prea pe față de a profita de cineva fără a-l informa asupra consecințelor  posibile (de regulă, dezastruoase) pentru debitor. Și încă un lucru: care este granița dintre activitatea care înseamnă muncă și cea care înseamnă nemuncă? Oare specula, profitul, cămătăria, prostituția, activitatea politică etc., nu sunt forme de muncă? Preocupați de scoaterea în văzul și oprobiul lumii a celor ce NU muncesc, a exploatatorilor deci, marxiștii și neomarxiștii au rafinat mereu definițiile date muncii, abandonând în uitare sensul primitiv și primordial al muncii care viza doar munca fizică grea, istovitoare, îndobitocitoare (așa numita muncă direct productivă, urmată de munca indirect productivă și terminând cu munca neproductivă – funcționarii publici de exemplu). Activitățile de supervizare, coordonare, conducere nu erau considerate munci, ci expresii ale exploatării nemiloase a maselor largi populare J .

 

Revin la ”demonstrația” făcută de Dan Alexe legată de faptul că românul ar avea o atitudine disprețuitoare față de muncă, respectiv la faptul că ar fi mare amator de ”câștig necinstit” (p. 26). De aici și până la a admite că românii sunt un popor de hoți (cîștig necinstit) nu mai este decât un pas. În primul rând, oare ce ar fi rău în a nu iubi munca istovitoare și a prefera ”starea de spirit permanentă a cămătarului leneș și hulpav”? (p. 26). În al doilea rând, depinde de libera opțiune a fiecăruia să depună ”muncile” pe care le consideră potrivite/ adecvate cu scopurile sale (alese și în funcție de contexte, de posibilități, de importanța relativă a muncii într-o perioadă sau alta etc.). Să ne închipuim că marea majoritate a românilor nu ar agrea muncile istovitoare și dăunătoare sănătății, drept pentru care ar deveni cu toții cămătari. Dar, vorba lui Creangădar nouă cine o să ne tragă ciubotele?” Cu alte cuvinte, nu e rău să fii cămătar, e rău să nu ai cui da bani cu camătă (ne putem imagina că nu se va putea întâmpla vreodată ca ei, cămătarii, să se împrumte între ei…).  Dan Alexe se întreabă pentru a da răspunsul său, dinainte pregătit: ”Cum a ajuns însă termenul latinesc ce desemna trândăvia profitoare să însemne în română, indiferent de profit, adică exact contrariul noțiunii inițiale?” (pp. 26-27). Și iată și răspunsul/ concluzia demonstrației: ”E limpede că evoluția lui lucrum în limba română reflectă un calc semantic datorat probabil influenței neguțătorilor greci care veneau peste țăranii și păstorii nord-danubieni să le vândă, contra vitelor, bogăției și posesiunilor lor, mărgele și alcool prost și să le împrumute bani, ochii dracului” (p. 27). Iar lovitura de grație/ de măciucă/ definitivă vine abia acum: ”În greaca veche, kamatos însemna inițial muncă, dar a ajuns să capete sensul de ”rezultatul muncii”, camătă care la greci, cum se vede, nu putea fi obținut decât prin vicleșuguri trândave. Proces exact invers evoluției latinescului lucrum.” (p. 27). Ideea că toți ”exploatatorii” vor susține sus și tare că doar și ei muncesc, că nu există opoziție între muncă și capital este, așadar, de când lumea și va dispărea doar odată cu ea. În fața acestui adevăr deranjant pentru fraierii/ proștii/ idioții/ nenorociții care se împrumută la costuri exorbitatnte de la cămătarii/ muncitorii care au o muncă specifică, uneori criticată, dar rentabilă, Dan Alexe alege să se poziționeze de partea … debitorilor, a celor proști și păcăliți de cămătari cu mărgele care le-au stimulat vanitatea până la pierderea rațiunii: ”Ne putem închipui cum le explicau lipitorile zâmbitoare țăranilor cărora le cereau camătă dublul sumei împrumutate: E pentru munca mea, kamatos... adică, pe limba voastră: lucru!” (p. 27).  Lucrurile au evoluat în timp, iar cămătarii greci au ajuns acum la mâna unor creditori (FMI, BCE, UE) mult mai blânzi și onorabili: dacă odată, la începuturile expansiunii civilizației elenistice, grecii îi împrumutau cu dobândă de 100%, acum alții îi împrumută pe greci cu dobânzi modice dar care, vai! nu sunt suportabile pentru trândavul și profitorul popor grec (ca să folosesc sintagmele lui D.A.) .  Iar ”lipitorile zâmbitoare” care păsuiesc acum an de an Grecia sunt taxate de D.A. drept  criminale, nemiloase și demne de dispreț (vezi pledoariile lui D.A., pe FB, în favoarea ștergerii datoriilor Greciei și angajării Europei în susținerea ”dolcelui far niente” grec).

 

Concluzia ”analistului”  Dan Alexe este una radicală, dar – deși filosofico-glumeață –  aceasta este una extrem de generalizantă și neadevărată: ”Iată: românii n-au înțeles  niciodată cum stă lucrul.”. Fals! Românul mediu și educat știe să se ferească de mărgelele de sticlă ale creditorilor de varii ranguri și denumiri, dar clasa politică și liderii țării se împrumută prostește (eventual, contra unor iluzorii promisiuni de sprijin electoral) fără a da seamă pentru ce și cum au folosit banii împrumutați. Ceaușescu s-a împrumutat la rate modice, a plătit datoria înainte de termen, dar atașamentul său față de un sistem ideologic și politic falimentar și față de klanurile pcr-iste care, chipurile, îl susțineau în teritoriu, au dus la pierzanie, atât familia sa cât și România care abia acum se trezește din realitatea că a fost condusă timp de un sfert de secol de către klanurile ceaușiste rebotezate, re-colorate dar la fel de indiferente față de soarta țării în general. Totodată, unii români au căzut și ei în plasa cămătarilor autohtoni a căror activitate a trecut în ilegalitate abia în ultimii ani (darea cu camătă este acum interzisă persoanelor fizice). Așadar, românul mediu a înțeles cum stă lucrul, dar clasa politică pervertită în munci trândave a lăsat educația pe ultimul loc, permițând prostirea proștilor cu prostii prostești de către proști profesioniști. În ultimă instanță, doar lipsa educației elementare poate explica credința religioasă a românilor în câștiguri fără muncă: Caritas, FNI, credite cu buletinul și alte strategii tolerate deloc dezinteresat de clasa politică românească actuală (recte statul român). Așadar, se impune nuanțarea: unii români au înțeles cum stă lucrul/ treaba/ schema, în timp ce alții n-au înțeles. Dacă Dan Alexe crede că ”românii n-au înțeles niciodată cum stă lucrul”, eu cred că mulți români au înțeles să se ferească de cămătari, dar lipsa educației a permis șmecherilor la fel de needucați să-și facă mendrele pe seama românilor needucați, timp de decenii….

 

Paranteză finală: lucrând ca ziarist, în primii cinci ani postdecembriști, mi s-au perindat prin birou multitudine de personaje care mă sfătuiau să-mi vând apartamentul, să depun banii la Caritas și apoi să cumpăr opt apartamente… Le-am explicat că sistemul Caritas este o păcăleală ordinară, că nu poți investi niște bani în afaceri care să asigure randamente de minim 1000% în câteva săptămâni sau luni (pentru că, în generozitatea lor, organizatorii Caritasului se sacrificau și dădeau presupușilor investitori 80% din profit, ei mulțumindu-se cu doar 20%. Impresionant! J ). Un coleg al meu, de la Timișoara a căzut în plasă, a vândut tot ce avea și…. Caritasul s-a prăbușit a doua zi: o carieră și o familie distruse de lăcomie, ignoranță și plăcerea de a câștiga din nemuncă. Ceva similar s-a întâmplat cu Grecia zilelor noastre al cărui guvern stângist este apărat cu trup și suflet de … (ne)socialistul Dan Alexe.

 

Dar tot Dan Alexe merită mulțumiri pentru câteva deslușiri de sensuri ale unor împrumuturi lexicale din greacă: ”pragma” înseamnă în greacă ”lucru, obiect”, (LD: iar ”pragmatic” ar însemna ceea ce marxiștii numesc ”caracter obiectiv” sau ”realitate obiectivă”). Din grecescul ”pragmateia” (rom. ”pragmatic) a derivat și cuvântul ”prammateia” cu sensul de afaceri, mărfuri, treburi, comerț, dar care ”a ajuns să desemneze în română un escroc, o canalie, o secătură: ” pramatie” – p. 27). Din păcate, Dan Alexe, consideră aceste derivări de sensuri ca fiind probe irefutabile ale ”comerțului păgubos” (p. 27) pe care îl făceau țăranii români în raport cu pramatiile/ negustorii din Grecia, conexând această deviere de sens cu mentalitatea românilor de a ocoli munca și de a dori să ajungă și ei …pramatii/ câștigători din muncă necinstită. Antropologic vorbind, orice relație de vînzare-cumpărare – ca relație interumană fundamentală – a fost mereu suspectată ca fiind incorectă, deoarece conținea un virus al păcălelii și care se activa întotdeauna după ce afacerea a fost consumată, de unde și asocierea oricărui negustor/ comersant cu escrocul, canalia și pramatia ordinară. Am postat pe FB (prin iunie-iulie curent) un comentariu despre comercialismul care a invadat majoritatea universităților lumii. Adaug acum: primatul câștigului a făcut din profesori simple pramatii, vânzători de note, examene și diplome, adică escroci demni de dispreț. Câștigul facil a dat însă unor profesori (și) mari dureri de cap, dar  așa se întâmplă când plagiatul – ca formă de câștig facil – este validat la vot popular, iar atunci putem vorbi despre o cultură a acceptării hoției ca fapt uman firesc. (Despre plagiatul dovedit al lui Ponta poporănii noștri se iritau: hai, bre terminați cu prostiile…Ce? A dat cuiva în cap? A omorât pe cineva. Și uite așa, din aproape în aproape românul imparțial consideră ca fiind delict penal(izabil) doar crima cu premeditare, eventual doar cea săvârșită cu sadism și cu victime multiple…

 

Refuzul de a-ți consuma clipele vieții chinuindu-te să-ți agonisești pâinea zilnică cu sudoarea frunții părea a fi tot mai firesc odată cu Revoluția industrială, când oamenii au întrezărit șansa de a scăpa de chinuri și de a se putea dedica plăcerilor vieții. Deziluzia a venit curând, când randamentul superior al mașinilor obliga oamenii să se miște mai repede și să muncească mai mult. Nu întâmplător circulă pe la noi sintagma ”munca este pentru mașini, nu pentru oameni” reflectând speranța că mecanizarea și automatizarea vor scuti oamenii de efort.

 

Dan Alexe continuă speculațiile sale pe tema muncii și a atitudinii românilor față de munca fizică precizând că mulți termeni care vizează munca sunt proveniți din limbile slavilor de sud, dar ajunși la noi cu semn schimbat. Sârbo-croatul și macedoneanul ”spor” nu înseamnă randament superior, ca la noi, ci exact invers: ”lent, încet” (p. 27), iar urarea noastră de ”a munci cu spor” apare într-o ”lumină interesantă”, scrie D.A. dar fără a se mai lansa în alte speculații riscante cu privire la atitudinea românilor față de muncă. Încerc eu o explicație a sintagmei românești ”spor la muncă!”. Este posibil, cred, că deplasarea de sens s-a făcut astfel: urarea inițială era un sfat firesc: muncește, dar nu te speti, nu te chinui, ia-o-ncet că viața-i scurtă, iar tu mai ai nevoie de forța ta și mâine, fii cumpătat. Într-adevăr, munca echilibrată, fără grabă inutilă este mai productivă, mai benefică și pentru cel care muncește, dar chiar și pentru cel care îl plătește.  Privită astfel urarea nu mai este contradictorie, ci perfect logică și umană.

 

Mai semnificativă este observația că slavonul (trud) desemna chinul, tortura, observație pe care D. A. nu o face. Dacă D.A. ar fi făcut mai explicită legătura dintre românescul ”trudă” și slavonul ”trud” lucrurile ar fi căpătat mai mult sens, dar el se limitează în a afirma că ”munca însăși nu e altceva decât termenul slavon care desemnează chinul, tortura” (p. 28). Dar tot el scrie, concesiv, ca un fel de scuză: ”E drept că la rândul lor labeur și labour (din latinescul labor = muncă) se aplică în franceză și engleză durerilor nașterii, muncii facerii, însă numai în română ”a munci” are aceleași rădăcini cu ”mucenic” (martir).” (p. 28). Din nou, excepționalismul românesc este, aici, unul gratuit, fals și inutil: martiriu este, de fapt, muncă trudnică, grea, obositoare, istovitoare, chinuitoare, iar sensul acesta este peste tot în lume, unde munca fizică istovitoare era în cel mai firesc mod blamată, ocolită, nedorită. Iar precizarea din citatul de mai sus suferă de incopletitudine, restrângând nepermis doar la engleză și franceză asocierea dintre muncă și chinurile facerii/ nașterii. Româna a preluat și ea francezul ”travaliu” pentru chinurile nașterii, cf fr. travaille = a munci, travailler = muncitor etc.  Interesante sunt explicațiile etimologice ale cuvântului ”muncă” în alte limbi. Astfel, germanul ”arbeit” (muncă” a dat în limbile slavone cuvântul ”robota” (muncă) cu derivatul să rob (cel care muncește din greu). Există și în română verbul  ”a roboti”, a trebălui prin gospodărie, a face treburi mărunte și plictisitoare/ istovitoare. Fără a proba cu ceva D.A. afirmă sentențios: ”după cum știm de la Karel Capek, avem în română a roboti”. (p. 28). Eu cred că roboteala românească este mult mai veche decât Capek (1890 – 1938) – https://en.wikipedia.org/wiki/Karel_%C4%8Capek – derivând din slavonescul robota (muncă) și nu din robotul imaginat de ceh. Inutil mai încearcă D.A. să sugereze că românul fuge și de munca intelectuală, generalizând exagerat și exemplificând neconvingător cu expresia ”te muncește grija” (p. 28). De fapt, expresia neaoșă este ”te fute grija”, cu trimitere directă la faptul că și actul sexual este o muncă, un travaliu, un chin (plăcut, e drept).

 

D.A. încearcă o explicație asupra faptului că turcismul ”tembel” (un leneș care nu-și ascunde lenea, un adversar al muncii fizice istovitoare) a ajuns la noi să însemne ”nebun, prost”. Da, și? Ce e rău în asta? Nu e firesc să taxezi drept nebun pe cel care credea că scapă de munca fără de care nimeni nu putea supraviețui? La noi, tembelii au devenit, printr-o altă inversiune semantică ”băieții deștepți”, adică cei care fură, speculează prostiile din legi și se îmbogățesc prin deturnarea banilor spre buzunarele lor. Ei confirmă zicerea românească ”noi nu ne temem de muncă pentru că știm să ne ferim de ea” (asociată, de regulă cu glumița ”munca înnobilează, dar cine mai are azi nevoie de nobili?” sau ”mie îmi place munca, dar nu de plăceri ne arde nouă acuma…”. Totuși, se dovedește, în ultima vreme, că băieții deștepți nu sunt chiar așa de deștepți devreme ce au cam umplut pușcăriile, iar unii au început să piardă tot ce au agonisit fără muncă… Niște tembeli!

 

Următoarea trăznaie lingvistico-etnico-rasială-emoțională a lui Dan Alexe se leagă de un împrumut din engleza americană (cuvântul ”job”) pe care îl include în ”felul în care ni se ucide astăzi sufletul prin vocabular” (p. 28). Îmbogățirea limbii prin împrumuturi de la popoare prietene sau dușmane (ambele fiind situații temporare) este, în mod cert, un fapt de cultură pozitiv și care construiește punți de comunicare între oameni din varii locuri. D.A. vrea să sugereze că suntem expuși unui atac furibund al imperialismului cultural american, cel care ”ne ucide sufletul prin vocabular”. Tradiționalist și naționalist de ocazie, Dan Alexe deplânge dispariția româneștilor ”profesie” și ”meserie” (este invocată chiar și ”vocația”). Oare ce este deranjant în noul cuvânt care descrie (bine!) noua realitate din lumea largă? Iată argumentele sale: ”Jobul e anonim și interșanjabil. Jobul e ca batistele de hârtie: se aruncă după ce l-ai folosit. Până mai ieri, ”meseria” se învăța, ”profesia se studia” … ba unii aveau chiar o ”vocație”….Meșteșugul se învăța greu și dădea demnitate persoanei. Deseori meseria  ”se fura”, ca în parabolele zen, unde maestrul nu dă sfaturi discipolilot, ci doar îi lasă să-i observe roboteala zilnică. Cei care au astăzi un ”job” însă cu greu își pot imagina mândria și demnitatea de a face parte din ”breaslă”. Cel mult și-o închipuie ca pe un fel de sindicat, deși acum, odată cu neoliberalismul, și ”sindicat” a devenit o vorbă de hulă” ” (p. 29).

 

În primul rând analistul Alexe confundă postul/ locul de muncă/ jobul cu specializarea/ abilitățile/ calificarea. Una este să fii un bun specialist, să dispui de numeroase abilități (unele chiar căutate de piață) sau să ai o calificare înaltă, și alta este să fii dorit de o firmă sau de un serviciu public. De ex. sutele (miile?) de absolvenți (anual!) ai institutelor de teologie nu pot avea garanția că pot prinde o parohie în pofida creșterii în progresie geometrică a parohiilor (bisericilor ca lăcașe de cult) sau a divizării acestora (a parohiilor) pentru a genera noi locuri de muncă. Chiar dacă au specializarea și chiar vocația de a sluji ca preoți mulți dintre ei nu vor găsi un job în lumea religioasă și se vor reorienta conform cerințelor pieței. Așadar, chiar dacă ai calități multiple, respectiv poți avea o meserie/ o profesie/ o vocație, poți să nu ai niciun job. Este ca în bancul cu polițistul care știa multe limbi străine, dar altele decât cele vorbite de cei pe care îi controla.

 

În al doilea rând, Dan Alexe face un indirect ”elogiu hoției”, preluând vorba populară că ”meseria se fură”, dar fără a explica resorturile și dedesupturile acestei formulări. În realitate, ”furatul meseriei” are o dublă explicație: a) fie este vorba despre o tehnică pedagogică specială a maestrului care nu dezvăluie/ dezgolește dintr-o dată toate tainele meseriei, creând discipolului falsa impresie că ar fi vorba despre ceva simplu, ușor de înțeles și de făcut și care nu presupune mare efort. (O comparație ajutătoare poate fi utilă pentru înțelegerea acestei tehnici pedagogice: situația descrisă mai sus seamănă cu aceea a unei femei care se devoalează repede de haine omorând imaginația, curiozitatea și interesul partenerului). Procedând astfel, maestrul stârnește treptat curiozitatea, lucru indispensabil asimilării de cunoștințe și abilități. Când ești deja curios și doritor să știi înseamnă că tu ești cererea reală de informații, iar maestrul este un ofertant competent de cunoaștere; când cererea și oferta se află în echilibru, mecanismul pedagogico-comercial al învățării funcționează și dă roade. Dacă interesul și curiozitatea nu sunt stârnite, atunci oferta se adresează unei piețe lipsită total de cerere, cu rezultatul firesc că maestrul nu-și va mai găsi discipoli. De unde și imposibilitatea transferului/ tranzacției informațional educaționale. Așadar, maestrul pedagog incită ucenicul stimulându-l să ”ciupească”, să ”fure” informația, chiar atunci când nu este o ofertă cu toptanul (en gros); b) o a doua variantă a ”furatului meseriei” este cea care are loc în cazul în care meșterul este el însuși un hoț(oman) și ține ucenicul cu anii până să-i dezvăluie secretele meseriei. În acest caz, ucenicul/ elevul este, din nou, stimulat să fie foarte atent la toate detaliile, să acumuleze informațiile pe cont propriu, fără a mai aștepta să i le vâre cineva în cap. Și în acest caz, transferul este unul eficient deoarece vorbim despre o cerere reală, intensă, care generează un echilibru de piață cu consecința restabilirii prețului real al educației și eliminând prețul exagerat (timp) pe care ar trebui să-l plătească ucenicul. Ca un corolar al acestei a doua situații de ”furat meserie” este și subcazul în care meșterul nu dorește cu niciun chip ca ucenicul să-l copie și să facă la fel ca el, generând astfel un nedorit și chiar periculos concurent. În acest mod, curiozitatea este și mai mult stimulată, ucenicul încordându-și toate potențele intelectuale pentru a prinde din zbor tehnicile maestrului. Probabil la acest ultim subcaz se referă și ”elogiul tacit și implicit al hoției de abilități” practicat concret de aceia care cu adevărat doresc să afle, inclusiv acele lucruri ascunse cu mare grijă de meșteri/ maeștri/ maiștri. În fine, o ultimă considerație referitoare la pedagogiile actuale și la dezinteresul aproape generalizat al elevilor/ studenților față de  învățătură. M-am întrebat, ani în șir, cum se explică generalizarea cvasiabsolută și în continuă și constantă creștere a dezinteresului studenților față de asimilarea de informație oferită de profesori. Redau, pe scurt, concluziile mele conexate acestor dureroase interogații: a) superficialitatea profesorilor cu care este tratat actul de predare; (ca să fii un bun profesor de matematică pentru Gigel nu este sufiucient să știi foarte multă matematică, ci trebuie să-l cunoști bine pe Gigel); b) ofensiva informațională pe scară largă generată de internet, memorii uriașe de stocare, motoare mai rapide și mai puternice de căutare – toate acestea inducând fireasca atitudine a tânărului de a nu depune eforturi de memorare, fiind convins că oricând poate apela la informațiile necesare fără a mai face alt efort decât acela de a căuta. De altfel, și cu 4-5 decenii în urmă se afirma de către unii profesori mai deschiși (adresându-se doar  absolvenților J ): facultatea te învață doar să știi unde să cauți. În condițiile actuale, conservatorismul deloc dezinteresat al sistemului de educație menține în mod conștient o groază de informații redundante, majoritatea fiind uitate a doua zi după examen, sau peste scurt timp. Concluzie: la ora actuală cererea studentului nu este referitoare la informații și abilități, ci este o cerere de … diplome. Informațiile sunt pe internet și fiecare le poate extrage de acolo. Am mai amintit despre o situație care, la prima auzire, pare o aberație de proporții: la Moscova, prin anii 90 se vindeau diplome de absolvire a unor facultăți (cu toate parafele/ ștampilele la locul lor) la chioșcuri de ziare, cu prețul la jumătate față de costurile absolvirii facultății. Piața a reglat acest lucru, făcut de altfel de mulți administratori de facultăți pe ușa din dos, oferind diplome contracost, recunoscând implicit că lumea avea nevoie de diplome pentru ”a prinde un job”, nu de informații care probabil nu vor ajuta la nimic. Două exemple recente: am avut ca ministru de finanțe o absolventă de Harvard, dar care nu a convins și nu a demonstrat că a făcut o școală de prestigiu. Asta în timp ce la Chișinău a ajuns un prim ministru care nu avea liceul, dar care a probat mai multă demnitate, demisionând, în comparație cu un prim ministru de la noi care nu a recunoscut decât indirect un plagiat grosolan, dar nu a demisionat.

 

Nu ne despart decât 25 de ani de vremea când fiecare cetățean al României trebuia să muncească undeva (să aibă un job, adică) altfel risca pușcăria. Mai mult, numărul specialiștilor era strict planificat și erai obligat să te prezinți la locul de muncă repartizat. Aș putea îndrăzni să cred că, de fapt, asta ar dori analistul analistul Alexe: nu joburi pasagere și interșanjabile, ci locuri de muncă permanente pentru specialiștii patriei. Atacul se intensifică, în continuare, vizat fiind, de fapt, capitalismul cu liberala/ libertara lege a cererii și ofertei (inclusiv de forță de muncă): ”Celor cu ”job” li se tot repetă că nimeni nu e de neînlocuit. Că trebuie să fii ”flexibil” și recunoscător. Pregătit să schimbi totul în orice moment, azi aici, mâine acolo. Că, dacă nu vezi ”jobul” ca pe ceva oricând de aruncat și înlocuit, nu ești om al timpurilor tale. Și desigur, cum se poate cineva atașa  de un ”job”? (p. 29) Se poate deduce, din citatul de mai sus, că un ”serviciu” pe viață ar fi un lucru excelent, indiferent de performanța angajatului și de nevoile reale ale angajatorului. Și, nu!, nu tu angajat trebuie să fii recunoscător patronului pentru că ți-a oferit un job, ci trebuie să ai calitățile necesare pentru ca patronul să-ți fie recunoscător (pecuniar) pentru meritele tale și profitul adus firmei. În plus de asta,  dinamica piețelor în general și a pieței muncii în special face din perenitatea jobului un ideal imposibil de atins.  Voit sau nu (înclin spre ”voit”) Dan Alexe transformă analiza lingvistică în propagandă ideologică, făcându-se portavocea celebrului Noam Chomsky (https://en.wikipedia.org/wiki/Noam_Chomsky) cu binecunoscuta sa retorică împotriva ”imperialismului american”. Parcă dorind să se disculpe, D.A. scrie: ”Nu trebuie să punem totul pe seama americanizării.” (p. 29), confirmând însă, prin aceasta, că el crede că relele din piața muncii și chiar din vocabularul recent ne vin direct de la americani… Desigur, fiecare are dreptul de a avea propriile opinii, eu nu am făcut altceva decât să ofer opinia mea. Supărat pe faptul că am încercat să descifrez poziția sa ideologică (”anarhosindicalist de stânga”) Dan Alexe postează pe 9 august pe pagina sa de FB:  Dan Alexe, 9 august: ”Călugări, legionari, icoane, icoane cu călugări legionari, antisemitism, antiumanism, antioccidentalism, conspiraționism… Suntem în anii 1930? Cam asta văd zilnic, combinat cu răutate pură și cu construcții intelectuale șubrede și ilogice. Te apostrofează câte unul că ești comunist pentru că n-ai simpatii neocon sau legionaro-ortodoxe, că iată-l brusc cum te mai informează că Hitler și naziștii erau de fapt de stânga. Păi măi posacilor cu evlavie militărească, dacă oricine are o poziție mai de stânga e comunist pentru voi, iar Hitler era de stânga… atunci Hitler era comunist, nu? Cam la asemenea schimonoseli a ajuns mintea lor, în ciuda mirului și tămâiei”. Evident, este atacată și poziția mea prin care consideram național socialismul (nazismul) lui Hitler ca fiind o ideologie de stânga (dictatorul german întinând, ca și Ceaușescu, ”mărețele idealuri ale socialismului și comunismului” (Ion Iliescu).

 

În fine, ca o încoronare a unui discurs de stânga (Laudă muncii!), Dan Alexe, folosește vechiul limbaj stalinisto-marxist prin care toți cei care aveau gândire nemarxistă erau categorisiți ca fiind ilogici, lipsiți de gândire, proști, oameni care nu reușesc să înțeleagă etc.,  descriind capitalismul actual și promotorii/ teoreticienii acestuia după cum urmează: ”În mod inconștient (sic! – L.D.), apostolii flexibilității prin joburi temporare simt totuși că nu e vorba acolo de muncă reală. Nu-i auzi niciodată vorbind despre ”jobul” de țăran. Fiind oricând de aruncat, jobul nu implică de fapt muncă reală.” (p. 29). Desigur, în viziunea lui D.A. a fi țăran este o vocație, o meserie, o calificare și nu un job…. J . Cât despre muncă reală și muncă ireală, o atare distincție este, cred, doar în gândirea marxiștilor care considerau muncă adevărată doar munca fizică, brută, dură, slab calificată, excluzând din start ”proletarii condeiului” (Eminescu). În era computerelor și a informatizării, a globalizării tot mai accentuate, piața muncii este hipervolatilă, specializările/ meseriile/ profesiile clasice dispărând zi de zi făcând loc altora. Plus de asta cuvântul job poate să nu necesite nicio calificare prealabilă, tocmai dată fiind efemeritatea sa. Adesea, calificarea la locul de muncă este un bun echivalent pentru cuvântul job.

 

Despre ”Mituri culinare românești” (pp. 30-35) aproape că n-ar mai trebui să amintim, devreme ce acum cam tot românul știe că nu există ”bucătărie românească” (așa cum nu există bucătării naținale, etnice, ci doar obiceiuri culinare zonale granițele statelor fiind transgresate cu nonșalanță). Dan Alexe insistă însă (și bine face!) deconstruind mitul naționalist românesc cum că am avea cea mai grozavă bucătărie din lume, că micii, sarmalele, ciorba de burtă, borșul și mămăliga sunt creații pur românești și pe care nu le mai găsești nicăieri în lume imediat ce ai trecut granițele statului român… Diagnosticul pus aici de D.A. este corect și exact: ”autocongratulare autistică” (p. 30). În realitate, bucatele de mai sus (la fel ca și baladele Meșterul Manole și Miorița) sunt creații balcanice fără o origine etnică clară. Parcă regretând că nu putem revendica ceva bucate pur românești, D.A. nu rezistă ispitei și revine în apărarea unui mit (evidend, doar declarativ, nedemonstrat cu nimic) și se întreabă: ”Și atunci? Ce ne rămâne? Noi n-avem nimic?” și tot el răspunde: ”Ba da, avem două lucruri esențiale, fundamentale, două lucruri pe care nu le mai face nimeni și care, omorând microbii, dând vitamine și întărind sistemul imunitar, au ajutat la supraviețuirea neamului prin mii de ierni de terci și untură: mujdeiul și borșul (zeama acră din tărâțe, nu ciorba impropriu denumită borș)” (p. 32).  A afirma că mujdeiul și borșul sunt mâncăruri pur românești presupune cunoașterea în detaliu a tuturor bucătăriilor lumii și abia apoi, prin eliminarea celor comune, să putem spune: astea se regăsesc doar în spațiul carpato-danubiano-pontic și nicăieri în altă parte…

 

Despre dieta românilor se vorbește și în subcapitolul următor ”Depresia religioasă în țara lui ”mici cu bere” (p. 35-39) care debutează cu o afirmație șoc: ”meniul național standard (al românilor – L.D.) constă în mici cu bere” (p. 35). Cu puțin efort ne putem imagina țăranul român pregătind tradiționalii mici românești și tradiționla bere românească…. J. Ca să probeze faptul că melancolia românilor este generată de consumul excesiv de mici și bere, D.A. îl invocă pe Robert Burton care susținea, pe la începutul secolului 17 că mâncărurile grele compuse din cărnuri și consumul de alcool sunt cauzele melancoliei (depresiei clinice).  Carne + alcool = gută și depresie. D.A. susține că românii își revendică trufaș melancolia făcând trimitere la balcanica Miorița și la Cioran. Românii își justifică propensiunea spre carne și băutură (plus inerenta melancolie), scrie Dan Alexe, prin textele ortodoxe: invitația cristică de a-i mânca trupul și a-i bea sângele… ”Pentru mulți din (corect: dintre – L.D.) compatrioții noștri a fi român înseamnă a fi ortodox” (p. 36). Afirmațiile sociologice tranșante ale observatorului culinar belgo-român pot trezi invidia marxiștilor care studiază lupta dintre clase: ”Orășenii înstăriți triază mâncarea; țăranii și muncitorii și-o asimilează indistinct. Cu toții sunt uniți de mici.” (p. 37). Ok, dar unde este intelectualitatea progresistă, care, în frunte cu clasa muncitoare și țărănimea muncitoare formau până nu demult (1989) poporul unic muncitor?… J  Dar analiza socio-culinară lămurește lucrurile: ”În România, micii au avut întotdeauna (adică de cca 150 de ani de când vorbim despre România – L.D.) un statut socio-culinar neutru. Micii nu sunt orientați socialmente”. (p. 37). Despre construcția ”orientați socialmente” ar fi destule de spus, dar mă rezum la a afirma că este una ciudată. Mi se pare că ”orientați social” era destul… În fine, după ce ni s-a fluturat pe la glandele olfactive și gustative ideea că micii sunt coagulantul nației române, la final ni se servește un duș scoțian: ”Micii se fac însă dintotdeauna (adică de la apariția omului pe aceste meleaguri..L.D.)  în toți Balcanii (cam câți Balcani ar fi?… L.D.) și nu sunt ”produs românesc”. (p. 39). Miracolul este deplin înlăturat la final: ”La origine însă avem acolo doar banalul kebab turco-persan” (p. 39).  Referitor la termenii de ”Balcani”, ”țară balcanică”, ”balcanism” etc., apare imediat întrebarea: care este zona geografică și geopolitică acoperită de acești termeni? Conform https://ro.wikipedia.org/wiki/Peninsula_Balcanic%C4%83 România este doar foarte puțin balcanică (prin regiunea Dobrogea), respectiv cca 6% din suprafața țării. Cultural vorbind, prin Miorița și Manole suntem balcanici 100%, iar prin modul amestecat, postmodern aș spune (oare nu cumva postmodernismul ar putea fi mai bine înțeles prin studierea balcanismului?).

 

Penultimul subcapitol al primului capitol al cărții lui Dan AlexeDacopatia și alte rătăciri românești”, capitol intitulat ”Geste și gesturi la români” este dedicat educației și terminologiei acesteia, cu trimitere la metodele educative de la începuturile civilizației și este intitulat ”Despre viciu, bătaie, pedeapsă și școală” (pp. 40-46).  Evident, debutul vizează ceva negativ la nația română, ceva ce nici corifei ai intelectualității noastre (Vulcănescu, Eliade, Noica) n-au fost în stare să sesizeze: ”neîncrederea profundă de pe aici în învățătură” (p. 40). Adică românul este refractar la a se lăsa educat, modelat, stilat. Frica românului de învățătură ar avea legătură prin faptul că celebra paidee greacă (educarea tineretului la nivel de excelență: vezi și https://en.wikipedia.org/wiki/Paideia) a devenit în limba română pedeapsă. Firul transformării ar fi, după D.A., următorul: paideea a dat paidevo (citit pedevo) cu sensul de a învăța un copil, iar apoi paidevo a însemnat ”chin, sâcâială”, iar în română a ajuns sub forma pedepsa (a pedepsi). Concluzia (grăbită, cred eu) a autorului este: ”Transmiterea învățăturii = pedeapsă. A pedepsi (un echivalent al lui ”a învăța minte”) este astfel singura urmă în limba română a aparatului pedagogic și a paideei grecești” (p. 40). Opinia mea este că pedeapsa a rămas în memoria foștilor elevi tocmai pentru că este neplăcută, dureroasă. Amintirile plăcute dispar mai repede din memorie decât cele neplăcute. Dar faptul că paideea a ajuns la noi sub forma pedeapsă nu înseamnă că românii ”au o neîncredere profundă față de învățătură”, adică nu învață decât de frică, nicidecum de plăcere (aș zice că românii pot avea o neîncredere profundă față de învățători…). Presupunând că așa au stat și stau lucrurile înseamnă că problema reală a educației de la noi au constituit-o (și o constituie!) profesorii/ pedagogii/ părinții/ educatorii/ învățătorii: E mai ușor pentru pedagog/ părinte să țipe ”Ia și învață poezia, că altfel te altoiesc!”, decât să depună eforturi ”chinuitoare și sâcâitoare” (adică paideice) pentru a stârni la copil curiozitatea și plăcerea de a cunoaște. Pentru a dovedi că românii preferă răutățile (se știe că în orice limbă, printre primele cuvinte învățate sunt cele legate de vicii) D.A. ne mai oferă o mostră de etimologie personală (argumentul: așa e și în albaneză!): cuvântul românesc învățătură vine direct din latinescul viciu. ”Invitiare” însemna a deprinde pe cineva cu relele. Iar relele erau, uneori, bunăciuni… De unde și relativitatea binelui.

 

Rostul acestui subcapitol nu este însă unul strict etimologic, ci este o pledoarie (pe mai multe pagini, îmbinând scene din literatură cu dureroase amintiri personale) în favoarea dialogului civilizat părinte-copil și împotriva utilizării pedepselor în educație. Cu siguranță cititorii acestei cărți vor subscrie. Dar ceilalți, mai numeroși, probabil nu…  În viziunea lui Dan Alexe sintagma ”bătaia este ruptă din rai” este o cheie pentru înțelegerea mentalității naționale (numită de D.A.îndoielnica noastră înțelepciune populară” (p. 42). Sigur, folosirea forței, îndeosebi față de copii/ femei/ bătrâni este un semn de primitivism, dar cred că explicația ar trebui căutată și în apăsarea externă și internă care a marcat variile organizări statale și care au generat, în timp, ceea ce numim azi România. De la cucerirea Daciei de către romani oare câți ani de autonomie/ independență reală am avut? Și câți ani de organizare democratică (nedicatatorială)? Într-un climat opresiv (imperial extern sau dictatorial intern) utilizarea forței pare a fi un lucru firesc, respectiv apare ca o pregătire/ călire pentru (o)presiunile ce vor marca, ulterior, fiecare persoană ajunsă la maturitate..  Bătaie acasă (de la părinți și frații mai mari), bătaie la școală (de la învățători/ profesori/ pedagogi dar și de la colegii din clasele (ceva) mai mari), bătaie pe stradă (cu băieții de cartier/ mahala), bătaie în armată (de la superiori și colegii gradați) – toate astea în cazul unui popor care se laudă că nu a invadat/ bătut pe nimeni din jur… Bine punctează Dan Alexe că nu doar violența fizică deformează caractere (nu formează, cum se mai crede), ci și cea ”morală, verbală sau intelectuală”  (p. 43). Ca unul care am primit toate categoriile de pedepse și, apoi, la rându-mi, am aplicat ”dreptatea” unde apăreau abuzuri am citit ca din propriile gânduri concluziile autorului, după ce amintește lașa declarație părintească ”de ce mă obligi să te bat?”:   ”Acest întortocheat transfer de culpabilitate, care, aplicat sistematic încă din copilărie, produce efecte ireversibile, poate furniza un prim element capabil să ajute la descifrarea complicatei holograme psihologice românești: amestecul de mândrie șovăielnică și de vinovăție burzuluită ce ne caracterizează” (p. 43). Amărăciunea amintirilor legate de acest subiect este, oarecum, atenuată de comicul situației tragice când latinescul castigare (din celebrul ”Ridendo castigat mores”) a ajuns să însemne în limba română ”câștig”! Ce ”frumos” sună: ”Te bat și câștigi!”  Din aproape în aproape, trecând prin raiul/ iadul/ purgatoriul bătăii la români, D.A. ajunge la un diagnostic pe cât de trist, pe atât de adevărat, concretizat în subtitlul: ”Sufocanta și infantilizanta familie românească” (p. 45). Surprinzător pentru mulți cititori (probabil) afirmația că nu etica protestantă (cf. Max Weber), ci familia mononucleară (cf. Emmanuel Todd) a generat capitalismul, îl conduce pe Dan Alexe la ideea că ”Familia comunitară ar justifica importanța fascismului și a comunismului în Italia, Grecia și Europa de Est” (p. 46) urmată de constatarea că în România creșterea copiilor de către bunici a dus/ duce la ”infantilizarea generației intermediare”.

 

În fine, printre celelalte ”geste și gesturi la româniDan Alexe – ateu convins și declarat deschis în mod public – nu pierde prilejul să critice apăcăturile negustorești-comerciale-financiare ale mult preaiubitorilor de arginți părinți ortodocși de la noi. Rare sunt ieșirile de arginți din visteriile canonice, mult prea rare în comparație cu intrările, fapt care îi permite lui D.A. să afirme că ”Biserica Ortodoxă nu cunoaște compasiunea” (p. 47). Agreez formularea autorului (utilizată și de mine în forme asemănătoare cum ar fi ”ideologia teologală”, ”ideologia religioasă” sau ”ideologia bisericii”) : ”Ideologia ortodoxă nu cunoaște compasiunea (ci doar, eventual, mila” (p. 47). Las cititorul să descopere argumentele de ordin istoric, lingvistic, terminologic și etimologic în susținerea acestei afirmații. În încheiere, doar două (mici) observații: prima, cel care se căznea să locuiască în vârful unui stâlp,  Simeon Stilitul, are și un echivalent mai românesc: Simeon Stâlpnicul; a doua, cuvântul ”milă” are și în mentalitatea românilor sensul de ”drag”. Iată opinia lui Dan Alexe: ”Așa încât limba română nu cunoaște decât degradanta milă, și ea un împrumut din limbile slavilor din Balcani. Și aceasta însă e deturnată negativ, pentru că, în limbile slavilor de la sud de Dunăre, milo mi je înseamnă: mi-e drag de el/ ea, iar nu mi-e… milă de cei care pătimesc” (p. 48).

 

 

Prima parte a acestei pseudorecenzii poate fi citită la adresa: https://liviudrugus.wordpress.com/2015/07/22/dan-alexe-deconstruieste-postmoderneste-printre-altele-temeliile-putrede-ale-nationalismului-romanesc-retrograd-ilogic-inutil-si-pagubos-partea-1-a-a-pseudorecenziei-despre/

Liviu Druguș, Miroslava, Iași

10 august 2015

(va urma)

 

 

Webografie

 

https://en.wikipedia.org/wiki/Noam_Chomsky  Noam Chomsky

https://ro.wikipedia.org/wiki/Peninsula_Balcanic%C4%83  Peninsula Balcanică

https://en.wikipedia.org/wiki/Paideia  Paideia

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/14/cum-e-romanii-si-ce-vrea-dansii-sau-dincolo-de-mituri-metafore-si-magii-mioritice/   recenzia mea la cartea lui Dorin Bodea

 

http://www.descopera.ro/descopera-istoria-romanilor/5163782-povestea-lui-pazvante-chioru Povestea lui Pazvante Chioru. Ipoteză etnicistă neverificată/ neprobată: Întemeietorul Imperiului Otoman (Osman – care apoi s-a transformat în Otoman) ar fi un român din Timoc (probabil un strămoș al românului Tesla)

 

De adăugat la partea 1: https://youtu.be/jUgJd2mS3LY La plaisir du texte, par Ronald Barthes

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: