liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Michel Onfray – eticianul și politicianul (ne-economicianul) hedonist postmodern, urmașul direct al anticilor pre-postmoderni (manageri postmoderni avant la lettre)


 

  • O introducere filosofică în Managementul personal (al Sinelui) de rit antic, hedonist, prepostmodern, acum mai mult acceptat și destul de larg promovat
  • Etica post-creștină: iubește-te pe tine însuți, așa cum se iubește pe sine și aproapele tău! (varianta românească: câinele moare de drum lung și prostul de grija altuia)
  • Noua ordine amoroasă presupune și o nouă ordine alimentară, vestimentară și sanitară. Toate foarte personalizate și realizate conform principiului plăcerii
  • Îl provoc pe Michel Onfray la un dialog pe teme legate de Managementul Sinelui bazat pe etica postmodernă și hedonistă numită Metodologia Scop Mijloc.
  • Onfray este:  filosof, etician, epicurean, dietetician, esteticion, politician,  liberal, pragmatic, hedonist, socialist utopic, ușor realist, de stânga, radical antistructuralist, democrat, libertarian fundamentalist, mutualist, anarhist, proudhonist, postmodernist, manierist, holist, integrist, transdisciplinar, ateu, post-creștin, francez iubitor de francezi (naționalist ar fi prea mult spus…), profesor de istoria filosofiei
  • Onfray  nu este:  idealist, realist, platonician, aristotelian, kantian, hegelian, marxian, creștin, catolic, protestant, favorabil dictaturii de orice fel, economician, freudian, teologal, scolastic, ecologist
  • Propun public oficialilor și responsabililor din Ministerul Educației (inclusiv foștilor demnitari din domeniul educației) să analizeze propunerea mea (veche) de a introduce în școli cunoștințe despre OM, dar nu sub forma disciplinelor, ci sub forma unor teme transdisciplinare, predate crescendo de la clasa V-a până la terminarea liceului. Orice răspuns va fi făcut, de asemenea, public (de trimis acest articol la Minister). Despre conținutul acestui proiect – în ”recenzia” de față, dar în altele – trecute sau viitoare
  • Curentul fascistoid nu este continuu, ci alternativ” (Michel Onfray, p. 74)
  • Consumerismul produce nefericire (dificultatea alegerii, riscul alegerii neoptime, insatisfacția generată de incertitudinea dată de complexitatea alegerii etc.). De unde și caracterul politic al hedonismului onfrayan…
  • Dialogul lui Onfray cu anticii și contemporanii săi poate face subiectul unui scenariu de teatru sau de film…
  • Un merit al lui Onfray: nu folosește idiotismul pleonastic ”managementul eticii”…

 

Date despre carte, autor, linkuri conexe și adresa de e-mail a autorului. Cartea ”Scurt manifest hedonist” semnată de scriitorul francez Michel Onfray (traducere după capitolul ”Abrege hedoniste” din cadrul lucrării colective ”Manifeste hedoniste”, Ed. Autrement, Paris, 2011) a fost publicată la Editura Humanitas, în anul 2013.  Varianta românească are cca 70 de pagini, A5, cu largi margini pe fiecare pagină, spațiu generos numai bun pentru notițe, comentarii și semne (de exclamare, de întrebare, după caz…).  Modul implicat pe care Onfray îl alege pentru promovarea ideilor sale se poate deduce și din  linkul următor: https://www.facebook.com/events/1399144877016305/. Pagina de FB a lui Michel Onfray (cu doar 118 prieteni la data de 3 aprilie 2014) este: https://www.facebook.com/michel.onfray.50?fref=ts. Un interviu cu M Onfray (oferit unei ziariste din România, pentru ”Observator cultural”) se găsește la  http://www.observatorcultural.ro/Un-du-te-vino-intre-carti-si-existenta.-Interviu-cu-Michel-ONFRAY*articleID_6401-articles_details.html Despre viața și opera filosofului francez: http://en.wikipedia.org/wiki/Michel_Onfray. Adresa pentru corespondență a autorului este: m.onfray.pro@gmail.com. Despre filosofia fericirii (hedonism teoretic) puteți afla mai multe pe http://www.philosophyofhappiness.com/

 

Filosoful francez Michel Onfray (n. 1959) confirmă, prin scrierile sale, etichetele atașate numelui său în biografiile din Wikipedia sau în alte dicționare: anarhist (http://www.ainfos.ca/06/dec/ainfos00234.html), (http://en.wikipedia.org/wiki/Anarchism), nonviolent (http://en.wikipedia.org/wiki/Nonviolent), libertarian (Despre ordinea libertară autorul a scris o carte în 2012: http://www.amazon.com/Lordre-Libertaire-Michel-Onfray/dp/2081264412/ref=la_B001JOIBPW_1_4?ie=UTF8&qid=1351154308&sr=1-4 ),  (http://en.wikipedia.org/wiki/Libertarianism), libertinist (http://en.wikipedia.org/wiki/Libertinism), hedonist (http://en.wikipedia.org/wiki/Hedonism), pragmatist (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/titus-lucretius-carus-un-filosof-pragmatic) , (http://en.wikipedia.org/wiki/Pragmatism), postmodern (http://en.wikipedia.org/wiki/Postmodernism), ateist (http://rationalist.org.uk/1421)  (http://en.wikipedia.org/wiki/Atheism), antifreudian (http://en.wikipedia.org/wiki/Freudianism), antimarxist (http://en.wikipedia.org/wiki/Marx), anticapitalist (http://en.wikipedia.org/wiki/Capitalism), antiliberal (http://en.wikipedia.org/wiki/Liberalism), antiiudeo-creștin (http://en.wikipedia.org/wiki/Judeochristian), antisistem în general. Eu unul, mă defineam, începând cu anii 70 ai secolului trecut, în principal, pragmatist și utilitarist, dar utilitariștii sunt esențialmente hedoniști, așa încât nu am încotro și trebuie să-mi recunosc hedonismul, cu precizarea că atingerea scopurilor hedoniste poate presupune și mijloace nehedoniste, austere sau care sunt departe de a crea fericire imediată… Citind această carte-manifest se observă dimensiunea centrală acordată eticului/ moralității/ comportamentului uman în orice discuție despre om/ oameni. Unii teoreticieni ai managementului s-au trezit (și ei…) clamând importanța dimensiunii etice în management, ignorând că managementul este chiar etică (aplicată), drept pentru care folosesc idiotismul pleonastic ”managementul eticii”. A sublinia importanța eticii în management este ca și cum ai sublinia importanța apei în apariția și existența vieții…  Michel Onfray nu este un filosof în sensul de constructor al unui sistem filosofic propriu, ci este un istoric critic și recuperator, unul reacționar (atât în sensul onfrayan, definit de el însuși, ci și în acela de autor al unui răspuns/ al unei reacții la un anumit mod/ stil de gândire, dominant și deranjant). Astfel, M. Onfray devine, în toate scrierile sale – scrieri foarte multe și cu grad relativ ridicat de noutate – un filosof acuzator, fără a fi însă unul inchizitor și demolator. El profită de libertatea democratică și construiește un sistem de predare a filosofiei alternativ, pe cont propriu și cu rezonanțe dincolo de granițele Franței. Nu se pune problema definirii lui Onfray ca fiind un filosof original (creator de sistem), dar el este un gânditor pe teme filosofice, deci, un filosof… El face ceea ce face cam toată lumea filosofică de azi: interpretează/ hermeneutizează. Sub acest aspect, mă bucur să citez și opinia doamnei Marta Petreu, o inteligentă de mare calibru a gândirii (feminine) românești:  https://us-mg5.mail.yahoo.com/neo/launch?.rand=56rmcsdvfgddd#3426245684. Toată filosofia actuală, susține romanciera, este INTERPRETARE. Nu mai există creatori de sisteme….Pentru mine, Marta Petreu este un hedonist pursânge, un elogiator al vieții așa cum e și nu cum ar crede cineva că trebuie să fie… Sentimentele nu au cauză, ele există pur și simplu… ne spune scriitoarea clujeană. Ontologia bate epistemologia!

 

 

Câteva considerații despre postmodernism.Deoarece opiniile ”filosofului” francez vor fi mereu comparate, pe parcursul acestei recenzii, cu propriile mele credințe și convingeri postmoderne, pot presupune că asta va irita pe eventualii cititori care vor reacționa, probabil, vehement: ”dar nu ne interesează pe noi modul de gândire, respectiv părerea, recenzorului! Pe noi ne interesează doar autorul, renumitul autor, cunoscutul și apreciatul autor, mediatizatul filosof francez etc. Recenzorul să-și vadă de lungul nasului, să stea în pătrățica sa de simplu prezentator de carte, să nu intre în dialog cu autorul, respectiv cu gânditorul și sistemul său de gândire care au născut respectiva carte”. Din păcate, nici măcar astefel de reacții nu am primit la recenziile pe care le-am făcut, până acum, unor cărți sau articole. O probă a lipsei de preocupare pentru dialog este și răspunsul nul pe care l-am primit la nevinovata mea invitație (1 martie 2013) de a dialoga pe Facebook (FB) cu persoane interesate de teme filosofice: ”Caut interlocutori cu care să discut pe baza ideilor lui Onfray. Public sau privat (messages)” (am dat și adresa paginii lui M.Onfray, în ideea de a ajuta eventualele persoane interesate să afle direct de la sursă conținutul ideatic al gândirii filosofului francez). Cititorii acestui articol vor înțelege dezamăgirea mea față de lipsa dialogului în postmodernitatea (europeană) din România dacă voi (re)aminti titlul unui articol pe care l-am publicat în revista ieșeană Cronica în anul 1988: ”Cititorul-coautor”. Invitația (din acel articol) la realizarea unui tandem cititor-autor a fost formulată într-o perioadă de evidentă constrângere ideologică, dar speranța mea de a ne îndrepta spre continuumul dialogal autor-cititor nu are împlinire faptică, la noi, nici după un sfert de secol de libertate. Pe acea vreme, cuvântul postmodern îmi era necunoscut, dar după deschiderea din 1990 m-am descoperit ca fiind demult postmodern în gândire. Ca o circumstanță atenuantă s-ar putea invoca apariția rețelelor de comunicare (nu ”de socializare”, sau ”sociale” cum se utilizează adesea) cu potențial nelimitat (FB ul înainte de toate, dar și LinkedIn, Twitter etc.), dar chiar în grupurile pompos intitulate Filosofie sau ceva cu ”filosofie” în titlu nu se discută, decât extrem de rar, idei, concepte, curente etc.. Am introdus aici acest intermezzo pe tema lipsei de dialog tocmai pentru că (îmi imaginez eu) această necomunicare este cea mai bună garanție împotriva apariției de idei noi (”destabilizatoare”, reformatoare și care invită la gândire cu mintea proprie). Adică, establishmentul cultural ortodox actual de la noi (și din civilizația europeană) se simte foarte bine, chiar cel mai bine, atunci când bazele gândirii sale nu sunt chestionate dubitativ sau supuse analizei critice. Totodată, contextul descris mai sus explică și sursa convergenței ideatice (parțială, desigur…) a gândirii mele cu cea promovată de filosoful francez, respectiv cu concluzia acestuia, aceea că ideologiile și sistemele de gândire dominante azi sunt caracterizate prin osificare, dogmatizare și încremenire, refuzând ideile și interpretările favorabile înțelegerii și cunoașterii omului.  Reacția majoritar negativă față de postmodernism și invitația de a rămâne în modernitate este tocmai reacția de apărare a unora în fața noului, a necunoscutului. Orice fisură în eșafodajul ideatic sacrosanct, dogmatizat și rigidizat este prompt și agresiv respinsă. (Iată un exemplu, prin care vreau să arăt că neagrearea postmodernului Onfray în mediile din România nu este deloc întâmplătoare: încerc să propun, de aproape două decenii, o reformă curriculară în preuniversitar pe dimensiunea discipline umaniste. Reacția: oficiali și neoficiali, oameni doritori de schimbare sau doar mimetici ai acestei dorințe au depus toate eforturile pentru a-mi demonstra că nu se poate accepta așa ceva. Puține argumente au existat, dar afectarea unor interese era vizibilă. La fel se întâmplă, la noi, și cu receptarea postmodernismului: pur și simplu acesta este ceva care trebuie ținut la distanță. Am întrebat o masterandă la Filosofie, Universitatea din București dacă exostă Onfray în programa de studiu. Răspuns: a fost demult, acum nu mai este… L ).  Deoarece Onfray este un postmodern autentic, redau aici o definire a acestui mod de gândire de către un catolic american (David Walsh) în cuvintele unui exeget român (Virgil Nemoianu): ”Walsh contestă părerea….potrivit căreia postmodernismul ar fi un exercițiu pe deplin materialist, o renunțare la valori, o renunțare la transcendență, o decadență iremediabilă a culturii. El crede dimpotrivă… că postmodernismul, atunci când vorbește despre indeterminări, goluri, incertitudini, agnosticisme, despre lipsă de sens, de formă și de autoritate, nu face altceva decât să redescopere ”taina”, să accepte misterele existențiale și să admită limitele raționalismului” (Virgil Nemoianu, ”Cultura drept ghid politic”, în: David Walsh, ”Vegheați de mister. Sensul într-o lume postmodernă”, Ed Paideea, București, 2001, p. 9, – originalul apărut la The Catholic University Press în 1999).  Cu alte cuvinte: înapoi la antici, la unii antici (nu neapărat materialiști în sensul dat acestui termen în zilele noastre), la adevărații precursori ai postmodernismului!

 

Intercomunicarea este caracteristica Erei informației, a Erei Cunoașterii, dar faptul că nouă, românilor, ne lipsește tocmai această caracteristică esențială a vremurilor postmoderne explică și insignifianta participare, în nume propriu, a ideilor românești (sau, din România) la circuitul cultural mondial. În schimb nu sunt deloc rare atacurile la adresa presupusei nocivități a  postmodernismului… Postmodernismul (conștientizat, acceptat și aplicat) este o pasăre extrem de rară în România; mai mult, postmoderniștii care își asumă această apartenență cultural-ideologică sunt tratați drept marxiști, troțkiști sau… comuniști, cu pledoaria directă, automată și imediată făcută modernismului (ca reacție antipostmodernistă), deși cultura modernă veche este tocmai aceea din care au apărut marxismul, troțkismul, comunismul și… postmodernismul.

 

O teorie (evident, postmodernă!) pe care eu o promovez în România încă din anii 70-80, și în lume din anii 90, generic numită Metodologia Scop Mijloc (vezi: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/06/11/metodologia-scop-mijloc-varianta-publicata-in-anul-2000/ și https://liviudrugus.wordpress.com/2012/11/27/despre-continuumul-politic-economic-etic-35-de-ani-de-existenta-a-metodologiei-scop-mijloc/) – prescurtat MSM – (pe care am descoperit-o ca fiind de esență hedonistă, cinică, machiavelliană) este regăsibilă – substanțial –  și în opera recentă a filosofului francez M. Onfray. MSM poate fi lesne denumită, alternativ, dar perfect echivalent, ca: Teoria generală a acțiunii umane, (teorie) Politică, (teorie) Economică, (teorie) Etică sau Management. Anticipez aici această componentă comună postmodernă (de tip melanj) cu gândirea lui M. Onfray și pe care am formulat-o sub afirmația ”totul este subsumat sferei eticului”. Mai pe scurt, am convingerea că tot ceea ce ține de gândirea, simțirea și acțiunea umană este (și) de domeniul/ discursul eticului, domeniu de discurs pe care l-am suprapus cu acela al managementului (atât în dimensiunea sa teoretică cât și în cea practică).

 

 

”Die Gedanken sind Frei”. Libera circulație a ideilor se dovedește a fi un mare câștig, iar Michel Onfray poate fi un discipol reacționar al meu. De fapt, manifestul hedonist al lui Onfray este un mic tratat de etică postmodernă, dar nu o etică îngustă, deontologică, normativă și imperativă, ci una vastă, filosofică, descriptivă, explicativă și care oferă nelimitat exercițiul alegerii (relativ) libere. Voi sublinia aceste aspecte atunci când voi face prezentarea propriu-zisă a cărții filosofului francez și a gândirii sale psiho-(bio)etico-estetico-filosofico-erotico-politice (am sintetizat în acestă formulă chiar capitolele minusculului său tratat de hedonism). Semnalez și subliniez lipsa – în gândirea onofrayană – a dimensiunii economice, deși economicul (= colectarea, combinarea și consumarea mijloacelor de orice fel) reprezintă materia primă și sursa principală a plăcerii (hedoni(ci)tății). De unde vine această lipsă? Sper să am un răspuns de la filosoful francez în această nedumerire a mea, citindu-i întreaga operă sau intrând în dialog cu el… Aceasta cu atât mai mult cu cât îl consider pe Michel Onfray, la modul ironic și provocator, dar pe baza unor similitudini ce pot fi probate, un discipol al meu și încă unul reacționar… Amintesc faptul că în august 1990 am susținut la Paris, la Universitatea Sorbonne, o comunicare a cărei esență era nu numai propunerea de redenumire a unor discipline academice fundamentale (politica, economica, etica), ci și sublinierea identității esențiale dintre acestea. La rugămintea unor colegi din diaspora românească, prezenți la primul congres al ISINI, dar și a unor colegi francezi și italieni, am scris, atunci – la prima mea ieșire în Occident – pe o jumătate de coală A4 esența comunicării mele: Politica = scopurile; Economica = mijloacele; Etica = adecvarea scop(uri)-mijloace; Politica = Economica = Etica.  Am multiplicat acest minitext în câteva (zeci?) de exemplare și le-am distribuit în sălile de desfășurare a primei Conferințe și a Congresului de constituire a(l) ISINI (International Society for Intercommunicating of New Ideas) sub patronajul fondatorului Anghel N. Rugină (http://ro.wikipedia.org/wiki/Anghel_Rugin%C4%83).  Conform teoriei lui Onfray despre timp și recuperări ideatice din trecut, acesta definește ca reacționar pe acela ”care umple prezentul cu repetări ale trecutului sub pretextul viitorului” (”Scurt manifest hedonist”, pp. 42-43). Aplicând acesată definiție preluării unor idei trecute (de la cinicii antici, de la cinicul modern Nietzsche, dar – posibil – și de la postmodernul cinic și hedonist care este subsemnatul) Onfray este, pentru mine, în plan teoretic, un minunat discipol reacționar (desigur, cu marea diferență, aceea a ignorării flagrante de către Onfray a economicului – întâmplătoare?! – din discuțiile sale hedoniste. Pun asta pe seama nedesprinderii gândirii sale de definirea mterialist-marxistă și modernist-capitalistă a economicului văzut doar ca domeniu al producției de bunuri materiale, excluzând – de ex. – din economic ideile (sale) filosofico-etico-politico-erotico-estetice, lucru cu care nu sunt de acord).

 

Cuprinsul Manifestului. Cartea începe cu un ”Preambul” autoexplicativ cu două subcapitole (”Descendența” și ”Ontologia”) în care se descrie (în ”Descendența”) apartenența la și descendența ideatică de la școlile de gândire deja existente (sugerând, prin asta, natura sa reacționară), și care se încheie cu poziționarea sa pe eșichierul etichetelor filosofice (având de ales între noumenal și fenomenal). Toate capitolele care urmează (Psihologia, p. 23; Etica, p. 31; Estetica, p. 39; Erotica, p. 53; Bioetica, p. 63; Politica, p. 71) nu sunt decât variațiuni pe aceeași temă: discursul etic, adică discuții pe marginea comportamentului uman: scopuri, mijloace, adecvarea scop-mijloace, rezultate, repoziționări teleologico-instrumentale, fericirea ca ideal terestru suprem etc. A concentrat discursul etic hedonist prin relaționarea intimă a eticului cu domenii conexe ca: politic, estetic, erotic, psihologic, bioetic (strălucește, prin lipsă, economicul, care definește larga gamă a mijloacelor hedogene), ceea ce respectă întrutotul o descriere de bază a postmodernismului: melanj concentrat și (aparent) indistinct de idei.

 

Scurte considerații despre fericire, hedonism și filosofia fericirii. Motto: ”- Când o să fii mare, ce-ai vrea să te faci? – O să mă fac fericit! – N-ai înțeles întrebarea… – Nu, tu nu ai înțeles răspunsul!” John Lenon

 

Într-adevăr, dacă vrem să cunoaștem omul și comportamentul acestuia (gândirea, simțirea și acțiunea) ce altceva ar trebui să cunoaștem (în principal) în legătură cu ce poate ferici omul decât  aplicând câteva principii de psihologie, (bio)etică, estetică, politică, economică, management, erotică, adică Etică? (Se mai pot adăuga: anatomie umană, biologie, sociologie, antropologie, logică, istorie, arheologie, drept și administrație, comunicare, semiotică, pragmatică, semantică, literatură, artă, spiritualitate, filosofie etc.). Dacă școala și-ar propune să fie realmente în slujba oamenilor, atunci ea ar trebui să educe viitori adulți care să știe să-și cultive propria fericire, fără însă a produce nefericiri semenilor (lor înșile, în niciun caz…). Dictonul britanic ”neither to harm, nor to be harmed” se potrivește perfect acestui ideal hedonist. Aș traduce acest dicton prin ”ceea ce nu-ți place, altuia nu-i face”.  Desigur, tot parte a idealului hedonist era dictonul bioetic clamat de profesiunea medicală: Primum, non nocere. (Mai întâi, nu face rău!). Nu pot trece cu vederea faptul că hedonismul este înrudit (și) cu ”iubirea de arginți”, consumerismul, comercialismul și utilitarismul exacerbat, motiv pentru care, probabil, Michel Onfray a trecut sub tăcere dimensiunea economică. Dar nediscutând un aspect fundamental al comportamentului uman (economicul) nu înseamnă că acea dimensiune nu există ca atare… Mai mult, religia, educația, sănătatea etc., toate sunt năpădite, în postmodernitate, de comercialism, o formă de economism. Înțeleg prin comercialism acel abuz al producătorului/ comerciantului asupra consumatorului, acea forțare asupra cererii stimulând-o până dincolo de mult clamatul bine/ acceptabil/ necesar. Presa și rețelele de intercomunicare oferă mereu multe exemple de comercializare a religiei (vânzări de acatiste, de lumânări doar de la parohia de care aparții, de cărți și poze cu sfinți etc. toate acestea mult dincoace de orice dimensiune transdecendentală).

 

Evident hedonismul grec și roman reprezintă izvoarele prime și sursa principală de inspirație pentru hedoniștii contemporani. Epicur (341 î.e.n. – 270 î.e.n.) este figura centrală a filosofiei hedoniste. Urmaș al lui Democrit și supraviețuitor lui Socrate, Epicur este promovat ulterior prin scrisorile lui Herodot, Pytocles și Meneceu, marea majoritate a operei sale (cca trei sute de lucrări) fiind arse de platonicieni și urmașii acestuia. De altfel manifestul hedonist onfryan (cartea recenzată aici) poartă pe pagina de gardă următoarea dedicație: ”În memoria lui Herodot, Pytocles, Meneceu”.  Pentru Epicur, scopul vieții era plăcerea, iar rostul teoriilor etice era acela de a cunoaște condițiile vieții fericite. Cei 71 ani de viață pe care i-a trăit Epicur – o vârstă foarte înaintată pentru acele vremuri – arată că el a și aplicat principiile pe care le-a teoretizat și promovat.  Conceptul central al viziunii sale despre comportamentul generator de fericire era ataraxia, starea de netulburare, respectiv de neinfluențare din partea elementelor care ar putea compromite scopul urmărit: binele, starea de bine, fericirea. Ataraxia este starea de echilibru căutat și atins de omul onest cu el însuși și cu semenii săi. Pentru Epicur, hedonismul era suma plăcerilor sufletești care duceau la un echilibru al vieții.  Desigur, plăcerile materiale, trupești nu erau interzise/ nepermise, ci doar acelea care, prin exces, perturbau echilibrul sufletului uman (ataraxia). De reținut că și Aristip era un hedonist, dar acesta nu promova o ”morală porcească” bazată îndeosebi pe plăceri trupești. Într-un limbaj neacademic, această ”morală a porcului” ar putea fi exprimată prin triada ”haleală, pileală, tăvăleală”. Hedonismul nu înseamnă dezmăț, autodistrugere, supraconsum, lâncezeală fără rost etc., ci înseamnă să-ți trăiești viața în așa fel încât să te poți bucura cât mai mult de viață, de minunile oferite de aceasta.

 

Pe parcursul istoriei, dușmanul prim al hedonismului a devenit creștinismul, cu promovarea ascezei și austerității (îndeosebi materiale), cu nuanța că unele cercuri/ biserici creștine (evanghelice, reformate etc.) acceptă hedonismul.

 

Ca și Onfray și ceilalți hedoniști, Freud susține că scopul fundamental al vieții este fericirea (Freud, 1930, Civilisation and its Discontents, citat de Roy F. Baumeister în cartea sa Sensuri ale vieții, Editura ASCR ASCRED Cluj Napoca, 2011, p. 275).  Apelând la metoda (mea) de clarificare a sensurilor cuvintelor prin familii de cuvinte precizez că fericirea este intim conexată cu noțiunile/ conceptele/ cuvintele de sens, bine, scop, mijloc, adecvare scop-mijloc, eficacitate, securitate, pozitivitate, finalitate, motivație, stimă de sine, dorință, bună/stare, pace sufletească, bucurie, extaz, armonie (orgasm), organizare etc. Consum(er)ismul contemporan a generat o vastă literatură care vorbește despre fericire prin prisma consumului de bunuri și servicii.

 

Cum vede Michel Onfray istoriografia filosofică. Cititorilor care nu se mulțumesc să afle doar opinii despre ideile e(ste)tice ale lui Michel Onfray, respectiv nu se vor mulțumi doar cu citirea ”Scurtului manifest hedonist”, și care doresc să înțeleagă mai bine aceste idei, le recomand să citească, cu prioritate, vol. I din ”O contraistorie a filosofiei. Înțelepciunile antice” semnată de  autorul francez. Demersul antisistem al postmodernului Onfray pornește – cum altfel? – de la punerea sub semnul întrebării a tot ceea ce înseamnă să scrii istorie, adică să faci istoriografie. De reținut această nuanțare: istoria este felia de timp trecut la care se face o referire în prezent, iar istoriografia este demersul cercetar făcut cu scopul de a reda prezentului și viitorului evenimentele petrecute în acea felie de timp trecut. Postmodernul din mine are exact aceeași reacție de a pune sub semnul întrebării (nu de a nega!) aproape tot ceea ce s-a scris în istoriografia existentă (excepție făcând – poate – primele redări ale faptelor în antichitate). Orice istoriografie este doar un proces verbal făcut de partea învingătoare, singura aptă să impună un anumit mod de a vedea lucrurile, un anumit ”adevăr”.  Oricând ne putem întreba ce fel de istorie am fi studiat la școală dacă Hitler și nu coaliția sovieto-americană-europeană ar fi fost partea câștigătoare. Sau, care ar fi fost descrierea evenimentelor din decembrie dacă în Piața Universității din București s-ar fi întâmplat ceea ce s-a întâmplat în Piața Tien An Men din Beijing. La fel pune problema și Onfray. Care ar fi conținutul istoriografiei filosofice dacă lupta dintre idealism și materialism nu ar fi fost câștigată de platonicienii idealiști și fatalmente antimaterialiști. Spre deosebire de mulți alții care și-au autoadresat asemenea întrebări, Onfray oferă și un răspuns concret scriind, pe lângă cele șase volume ale unei ”Contraistorii a filosofiei”, zeci de lucrări, de profunzime sau de popularizare, dar toate în cheie nouă, postmodernă, relativistă, materialist-intuiționistă, ateistă. De reținut folosirea articolului nehotărât din titlul cărții sale. Ideologii din dictaturi, dar și din alte regimuri, numeau manualele/ tratatele lor cu articol hotărât: ”Istoria filosofiei”, ”Istoria credințelor și ideilor religioase” etc., nelăsând loc posibilelor alternative. Mai mult decât atât, Onfray a oferit cititorilor un noian de alternative istoriografice și filosofice, ideologice și metafizice (unii deja s-au grăbit să-l apostrofeze pe Onfray că …. scrie prea mult, deci nu e serios…). Onfray renunță să mai predea (să ”slujească”) în învățământul liceal unde preda istoriografie filosofică oficială și înființează două universități populare, una la Caen și una în Insula Mauritius, unde (se) predă cealaltă dimensiune filosofică, alternativă, una de stânga (sub raport ideologic), materialistă (sub aspect metafizic), una ludic-hedonistă (sub aspectul atitudinii față de finalitatea existenței umane) și una radicală (în sensul căutării adevăratelor esențe ale ființei și existenței umane). În fond, toți gânditorii existențialiști sunt concomitent și radicali deoarece ei merg la esențele și rădăcinile existenței și finalității umane (radix- icis = rădăcină). Așadar, invit cititorii ”Manifesului hedonist” să ia alternativa ofertă de Onfray doar ca o simplă alternativă la filosofia oficială, alte alternative fiind oricând posibile. Dar vreau să mărturisesc că scrierile lui Onfray sunt pline de fapte umane, făcând o mai bună promovare filosofiei decât o pot face manualele oficiale, dogmatizate, descărnate de viață și de bucuria pe care o oferă oricărui om înțelegerea sensului vieții.

 

Despre ”Scurt manifest hedonist” sau ”Quasi imposibila recenzare”. Pentru mine, esența filosofiei este căutarea, cunoașterea și explicarea esențelor acestei lumi. Orice tratat serios de filosofie ar trebui să fie extrem de concentrat, esențializat și totodată limpede explicat. Scurta discuție despre fericire și hedonism poate fi scrisă pe cca 20 de pagini de text format A4 (cam atât are cartea recenzată). Și totuși, cartea lui Onfray nu este un tratat despre hedonism, nici măcar o lecție despre hedonism, ci este o pledoarie în favoarea atitudinii hedoniste față de viață, sugerând o abordare pluridisciplinară a problemei fericirii. Cu un mic efort se putea ajunge la o etapă superioară de concentrare și rafinare – o spun cu regretul de a nu putea fi modest – aceea pe care o conține Metodologia Scop Mijloc respectiv continuumul indistinct politic-economic-etic ce poate fi considerat ca fiind ireductibil la o esențializare superioară. În loc să opteze pentru o asemenea hiperconcentrare transdisciplinară de tip triadic, treimic și tri(u)nitar, una care, am convingerea, servește mai bine și mai clar idealul hedonist, Onfray rămâne la abordul disciplinar (pre)clasic și modern, frizând doar postmodernitatea prin invocarea relativității și a unor critici la adresa modernității, creștinismului și capitalismului. Or, dacă se agreează ideea conform căreia ”Nu poți rezolva o problemă din perspectiva paradigmei care a creat-o” (Einstein), atunci nici critica filosofiei oficiale, antihedoniste, nu poate avea șanse prea mari de a produce vreo schimbare de atitudine, dacă rămâne în cadrul paradigmei disciplinare. Onfray se află în postura australianului care avea un bumerang vechi și pe care dorea să-l arunce pentru a face loc unui bumerang nou. Dar nu aruncatul era soluția, deoarece aruncarea bumerangului era parte a vechii paradigme prin care aruncare = revenire. Bumerangul vechi trebuia ars, distrus… Trecerea de la (pluri)disciplinaritate la transdisciplinaritate și la abordarea hedonismului prin intermediul triadei scop-mijloc-raportul scop/mijloc (respectiv al continuumului politic-economic-etic) în care fiecare parte a triadei este echivalentă cu triada în întregimea sa oferă șansa unică a unui teren de dispută mult mai favorabil hedonismului. A discuta în continuare în termeni de discipline autonome face imposibil abordul transdisciplinar. Iată și o probă: ”Comisii și comitete absolut inutile dau publicității rapoarte generice care, toate se sprijină pe disciplinele respective ca să facă apel la acea moderație pe care cei vechi, mai tradiționaliști, o numesc prudență aristotelică, iar cei moderni inevitabilul principiu al precauției. Rezultatul este același: să nu schimbăm nimic, fiindcă din orce progres o fiară își arată colții  – Frankenstein și Brave New World domină scena în chip autoritar…” (p. 65). Cine sunt aceste comitete și ”comiții”? Ne-o spune Onfray atunci când se referă la ”conservatorismul comitetelor de etică alcătuite din membri ai celor trei religii monoteiste, din reprezentanți ai acelei religii aparte care este francmasoneria și din alți membri cooptați provenind dintr-un cerc conservator (filozofi spiritualiști, sociologi prudenți, psihologi mediatizați, oameni de știință răsplătiți cu onoruri…) care socotesc că trebuie neapărat să mai așteptăm” (p. 65). Și unde este greșeala lui Onfray? mă veți întreba. Răspunsul meu este următorul: el înlocuiește o abordare disciplinară (etica modernă, creștină) cu o altă abordare disciplinară (bioetica postmodernă, nu neapărat creștină, dar bazată pe tehnofilie și aplicarea largă a cuceririlor cunoașterii care pot prelungi viața și bucuria de a trăi). Și ce este rău în asta? Cred că minusul teoriei onfrayene constă în nominalizarea doar a unor mijloace apte să ducă la scopul amintit mai sus, slăbind raportul de forțe în disputa dintre moderni și postmoderni, dintre eticienii moderni creștini și bioeticienii postmoderni necreștini sau nu neapărat creștini, lăsând pe terenul de dispută dintre aceste tabere mijloace importante cum ar fi: ideile, imaginația, creativitatea, iraționalul, inspirația, toate acestea fiind componente tot mai importante ale economicului (domeniu ignorat complet de Onfray, sau cel puțin nenumit astfel și înlocuit cu conceptul de techne și derivatele sale).

 

În carte, pledoaria pentru hedonism a lui Onfray nu este decât un bun pretext pentru a submina bazele filosofiei oficiale/ dominante/ învingătoare, ale creștinismului nehedonist (există și creștinism hedonist) și ale unor moduri moderne, învechite de a vedea lumea și de a preda filosofia. Presupunând că bazele filosofiei oficiale, idealist-creștine vor fi subminate prin demersul său, ar rezulta că – odată cu eliberarea din dogmatica platonist-creștină – hedonismul va înflori liber și nestingherit de nimeni…  Se poate întrevedea, în strategia folosită de Onfray în construirea textelor din cărțile sale o influență marxiană, una care se revendică deductiv din materialismul istoric și din materialismul dialectic. Ca și Marx – un alt filosof antisistem – Onfray este preocupat de schimbarea prin luptă, prin război ideatic respectiv prin polemică. Ca și în vol I din ”O contraistorie a filosofiei”, autorul francez pornește programatic cu invocarea luptei/ războiului dintre sistemele filosofice. Marx economistul a utilizat sintagme ca ”lupta dintre clase”, sau ”istoria nu este altceva decât istoria luptei de clasă”. Similar, Onfray filosoful utilizează sintagma ”Istoria, o polemologie” (vezi Onfray, vol I, p. 7), respectiv vorbește despre ”războiul de odinioară dintre materialism și idealism” (vezi Onfray, Scurt manifest hedonist, p. 9). Probabil Onfray s-a detașat de Marx doar în privința concluziilor și soluțiilor de a face filosofie practică. Marx a rupt-o și el cu sistemul filosofiei oficiale atunci când afirma că ”filosofii nu au făcut decât să interpreteze lumea; dar rostul filosofiei este de a schimba lumea”. Onfray înlocuiește lupta de clasă cu lupta dintre ideologiile filosofice, mutând lupta pe terenul argumentelor și contrargumentelor teoretico-filosofice. Oarecum paradoxal, Onfray a declarat (în interviul publicat în ”Observator cultural”, vezi http://www.observatorcultural.ro/Un-du-te-vino-intre-carti-si-existenta.-Interviu-cu-Michel-ONFRAY*articleID_6401-articles_details.html) că el este un filosof de stânga, dar unul anticomunist și antimarxist. În treacăt fie spus, filosofia de tinerețe a lui Marx avea și ea unele elemente de hedonism prin faptul că promitea fericirea pentru toți, pentru săraci în primul rând, dar el vedea împlinirea acestui ideal la modul revoluționar, adică prin schimbări democratice radicale, nicidecum prin lovituri de stat și prin export de ”revoluție”, îndeosebi pe cale militară, așa cum s-a întâmplat prin aplicarea variantei leninste a marxismului. (Notă: prin revoluție se înțelege, de regulă, o accelerare a evoluției și nu stoparea evoluției așa cum a făcut așa-numita ”revoluție” bolșevică din 1917, care a conservat feudalismul prin mixarea cu capitalismul de stat sub numele de socialism/ comunism/ marxism).

 

Cum spuneam la începutul acestui subcapitol, Onfray vede lucrurile în termeni antitetici, polemici, războinici chiar. Cine sunt cele două tabere? Pe scurt, ele ar fi tabăra hedoniștilor (Democrit și urmașii săi atomiști, Epicur, gnosticii, Frații și Surorile din pleiada medievală a Spiritului Liber, libertinii din perioada barocă, gânditorii îndrăzneți din epoca Luminilor, socialismul libertarian, radicalismul existențial din sec 19, Nietszsche cu vitalismul său, ereticii freudieni, Onfray etc. ) și tabăra antihedoneștilor (Pitagora, Platon, Socrate, stoicii, Augustin, Toma, sfinții părinți, creștinismul care a îlocuit filosofia cu scolastica și care a devenit religie de stat, oficială, apoi Descartes, Kant, Hegel – toate fiind perpetuate prin vehicolul numit universitate). Așadar, universitatea fiind antihedonistă ea trebuie înlocuită cu altceva (de ex., cu universități populare, întemeiate de Onfray). Se observă, din start, raportul disproporționat de forțe, universitatea fiind prin ea însăși o forță redutabilă de autoperpetuare a spiritului antihedonist. Într-adevăr, consultând cursuri de Istoria filosofiei predat la universități din România am observat că Onfray a identificat corect taberele: sumarul cursurilor este alcătuit în principal din antihedoniști, cu mici excepții ! (vezi: Vasile Macoviciuc http://www.scribd.com/doc/9604597/Filosofie, dar îndeosebi manualul semnat de Doina Olga Ștefănescu, Adrian Miroiu și Adrian Paul Iliescu, http://www.politice.ro/files/manual_de_filozofie_0.pdf  și Ionel Cioară despre hedonismul etic:   http://www.politice.ro/files/manual_de_filozofie_0.pdf  etc. ).

 

Pledoaria prohedonism nu ar avea cum să fie validă și credibilă dacă nu ar exista o clară definire a ceea ce înseamnă hedonism sau gândire hedonistă. A reduce definirea hedonismului la simpla căutare a plăcerii/ plăcerilor ar duce la un hedonism porcesc, animalic și bazat pe hiperexcitarea unor simțuri sau glande. Prin urmare, Onfray face o descriere clară și destul de completă a ceea ce înseamnă gândire de tip hedonist sau pro-hedonism: ”Această gândire – agnostică sau de-a dreptul atee –, materialistă, senzualistă, atomistă, hedonistă, constituie o linie de evoluție majoră, consecventă și coerentă. Ea glorifică pulsiunea de viață și combate pulsiunea de moarte; se opune misoginismului și falocrației, propovăduind o egalitate solară a sexelor; reabilitează corpul senzual supus celei mai drastice prigoane și reinstaurează pacea în relațiile noastre cu el, prin glorificarea tuturor artelor, printr-o pedagogie a celor cinci simțuri, de la cele mai nobile (auzul și văzul, simțuri ale distanțării) la cele numite de noi ignobile (mirosul, gustul și pipăitul, simțuri ale proximității față de real); ea îndeamnă la pace între sine și sine, între sine și ceilalți, între sine și lume, între sine și cosmos, căci în lipsa celei dintâi niciuna dintre celelalte nu e cu putință; ea ne îndeamnă să regăsim sensul filozofiei antice care întoarce spatele spiritului teoretic, speculativ, teoreticului pur fabricat în cabinetele prăfuite ale bibliotecilor, și ne cere să nu ținem seama decât de filozofia practică, încarnată, devenită fapt de viață – ceea ce are avantajul de a-i elimina cu ușurință pe fabricanții de sisteme, pe toți palavragiii și pe toți vânzătorii de iluzii; ea face deci din viața trăită filozofic măsura validității unei gândiri…  Încerc, așadar, să înscriu viziunea mea asupra lucrurilor în această descendență, conștient fiind că, în filozofie, și mai cu seamă în cea a secolului XX, invenția și noutatea cu orice preț, preocuparea pentru inedit și dorința de a părea că ești în avangardă dau naștere unor sisteme filozofice monstruoase, care duc la înstrăinarea publicului și la transformarea în secte a unui număr de cenacluri absconse. Să faci filozofie pentru filozofi constituie un impas antifilozofic. Filozofia nu este arta unui alfabet, ci arta unor combinații noi între cuvinte vechi…” (pp. 12 – 13).    Finalul acestei profesiuni de credință trimite mental pe cititorul român la o altă critică antisistem, lansată de Eminescu împotriva poeților de duzină, a unor cenaclieri obosiți și veleitari, doritori de afirmare cu orice preț ”îmbinând cuvinte goale ce din coadă au să sune”. Prin declarația de principii de mai sus Onfray este explicat și justificat faptul că el se lasă încadrat sub etichete cum ar fi: ”n-a creat niciun sistem”, ”nu nu a adus nimic nou”, ”nu face decât să demoleze filozofia oficială” etc. Descendentul Onfray nu are pretenții de originalitate, ci dorește să-i valorifice pe ascendenții săi antici, postmoderni avant la lettre. Procedând astfel, autorul francez invită la regândirea și la rescrierea filosofiei și a istoriografiei filosofice.

 

Fără să țin neapărat să mă raliez acestui mod de gândire (care nu exclude deloc contribuții filosofice originale reale) îmi sună în minte o zicere care circulă doar oral printre filozofi, puțini fiind aceia care îndrăznesc să declare acest lucru în scris: ”de la greci încoace nimic cu adevărat nou nu s-a mai scris, toate sunt variațiuni pe aceeași temă…”.

 

Și, mai adaug, în context, un aspect particular și personal care va fi interpretat de fiecare cum crede de cuviință: la un curs de managementul sistemelor de sănătate, cu o bună audiență (din partea unui număr mare de doritori de a căpușa eficient și vârtos sistemul de îngrijiri de sănătate), chiar în prima bancă se instalaseră câțiva ingineri convinși că gândirea lor sistemică îi va ajuta să pătrundă tainele mecanismelor, pârghiilor și circuitelor financiare care pot fi direcționate înspre portofele și conturi care să vizeze, în cele din urmă, chiar și beneficiarii acelui sistem (bolnavi, bătrâni, bebeluși…)… Evident, am debutat cu prezentarea cadrului teoretic general, respectiv Metodologia Scop Mijloc, despre definirea managementului ca un continuum gândire-simțire-acțiune, ca un continuum scop-mijloc-raportul scop/mijloc etc. La sfârșitul primei ore aud pregătirile de decolare precipitată ale bravilor ingineri cu o motivație cât se poate de consistentă: ”asta-i filosofie, dom’le!”.  Evident, am considerat că am primit cel mai frumos compliment pe linie profesională… Într-adevăr, am considerat și consider și acum că Metodologia Scop Mijloc este un mic tratat de filosofie practică, de etică, hedonist și cinic, pragmatic și uman, politico-economico-etic, managerial cât încape, toate astea într-o formă cât se poate de concentrată și compactizată, cu aplicabilitate imediată. Mai mult, spre deosebire de abordurile manageriale scientiste, raționaliste, mecaniciste, am reușit să nemulțumesc pe dogmaticii care reduc managementul la tehnici de rezolvare (rațională!) a problemelor, eu incluzând în definiție vastul și inefabilul teritoriu al simțurilor (intuiția, imaginația, inspirația fiind tratate ca simțuri speciale care merită bine antrenate în vederea obținerii performanței manageriale).

 

Onfray nu reduce filozofia la creierul și ideilor generate de mintea unui filosof: ”Pentru a citi și înțelege un filozof sau o filozofie e nevoie de psihanaliză existențială, care să pună în legătură viața și opera, trupul care gândește și produsul gândirii, biografia și scrisul, construcția de sine și edificarea unei viziuni asupra lumii. Orice filozofie își are obârșia într-o rațiune corporală, înrudindu-se cu o egodicee” (p. 14). Așadar, nu teodicee, ci egodicee, ceea ce îți spune ție – și  apoi și altora – propriul tău trup în integralitatea sa. Și aici mă alătur lui Onfray în explicația pe care eu însumi o ofer scurtei istorii (de doar patru decenii) a Metodologiei Scop Mijloc. Concret, la mijlocul anilor șaptezeci  ai secolului trecut am devenit ”profesor” (mai exact, un asistent care ținea și cursurile lectorului titular) de Economie politică la fostul Institut de Medicină și Farmacie din Iași (actualmente, UMF ”Gr T Popa” din Iași). Neîncrederea (destul de justificată a) studenților de anul III – care ”serviseră” deja un an I de Filosofie marxistă și un an II de Socialism științific – m-a obligat să-mi argumentez rostul meu acolo, cu concluzii surprinzătoare nu doar pentru ochiul și urechile atente ale sistemului, ci chiar și pentru mine însumi. Am renunțat (ce eroare și câtă oroare!) la definiția de dicționar a Economiei politice și a economicului și le-am redefinit prin intermediul conceptului cvasiatotcuprinzător de ”mijloace”. Așadar, economicul era domeniul mijloacelor, iar Economia politică nu făcea altceva decât să studieze vasta categorie a ”mijloacelor”, îngrijirile de sănătate devenind, brusc și neașteptat, parte integrantă a economicului. Cu alte cuvinte, disciplina pe care o predam era de mare importanță pentru viitorii medici, deoarece ei manevrau ”mijloace” specifice profesiei lor: cunoștințe, idei, abilități, tehnici, fluxuri financiare etc. de prevenire sau de tratare a bolilor. Dincolo de faptul că această ”gândire novatoare” mi-a adus o ”binemeritată” stagnare în ierarhia profesională, ajungând, oficial, la prima treaptă de predare abia în anul de grație 1996, când am devenit ”șef de lucrări”/ lector universitar ”cu acte”…, așadar, dincolo de faptul că eram mulțumit de faptul că nu mestecam aiurea vorbele ”altora”, atunci au fost așezate temeliile Metodologiei Scop Mijloc. Dar consecința ”găselniței” mele referitoare la redefinirea economicului a avut și o altă consecință practică: a dus la propunerea mea de a înființa disciplina numită (pe atunci) ”Economie sanitară” (ulterior, ”Economica sănătății”) pe parcursul unui semestru, prin înjumătățirea orelor de ”Economie politică”, disciplină care devenise ”Metodologia scop mijloc”, deoarece dacă economicul = mijloace și politicul = scopuri, era clar că ”Economia politică” nu era altceva decât Metodologia Scop Mijloc…. Am reprodus aceste amintiri cu titlul de exemplu prin care să argumentez că trăirea filosofică, dacă există cu adevărat, o faci cu întreaga ta ființă, cu trupul și mintea ta, cu asumarea consecințelor pentru mintea și trupul tău…  Așadar, Metdologia Scop Mijloc este o egodicee marca Liviu Drugus. Fără (lipsă de) modestie….

 

Egodiceea onfrayană este ceva mai complicată în autoprezentarea făcută de chiar însuși autorul. Onfray subliniază mereu propria opțiune/ gândire filosofică spunând … ce nu este el. Ele se definește ca fiind ”radical antistructuralist” (p. 14), dar atunci când încearcă să-și autodefinească propria metodologie, aceasta este o descriere a cee ce NU este metodologia sa: ”Iată așadar care este metodologia mea: structuraliștii împărtășeau religia textului fără context, pentru condițiile scrierii, epoca, timpul împrejurările, mizele istorice, geografice sau ideologice contau mai puțin”. (p. 14). După părerea mea, modul scrierii acestei fraze (sau, mă rog, redarea ei în limba română) este foarte ambiguu și trebuie reformulat. Propun cititorilor, spre analiză comparată următoarea (re)formulare: ”Iată așadar care este metodologia mea: structuraliștii împărtășeau religia textului fără context. Pentru condițiile scrierii, epoca, timpul împrejurările, mizele istorice, geografice sau ideologice contau mai puțin”. Așadar, pentru structuraliști important era textul, nu autorul textului, nu viața și biografia sa. Iată și continuarea acestei profesiuni de credință: ”Biografia autorului era lipsită de interes, ba chiar banală. Așa se face că opera metafizică a lui Heidegger putea fi citită netulburat, respingând textele în care același Heidegger își declara fidelitatea față de național-socialism” (p. 14). Așadar Onfray ne prezintă prima parte a ”metodologiei” sale subliniind ce NU este aceasta. Dar să vedem și partea afirmatovă a ceea ce ESTE metodologia sa: ”Eu sunt pentru o metodă de lectură și de investigație care îngemănează într-un același corpus opera completă publicată în timpul vieții autorului, corespondența lui, biografiile sale și toate mărturiile asupra acestui edificiu singular. Sinteza se realizează potrivit principiului schițat de Sartre: pshanaliza existențială. Cu alte cuvinte, nu o psihanaliză freudiană, ci o descifrare a proiectului originar care constituie basul continuu al existenței unui filozof. Bas continuu pe care viața se mulțumește apoi să facă variațiuni. Filosofia purcede din aceste modulații” (pp. 14 – 15). Tentația irepresibilă a negării, chiar în contextul unei afirmări îl caracterizează pe Onfray și modul său de a face filosofie. Parcă rușinat de acest fapt (negaționist) Onfray revine imediat la stilul pozitiv-afirmativ: ”Propunerea mea hedonistă presupune un sistem. Fiindcă, în ce mă privește, eu nu resping sistemul ca posibilitate, într-o vreme ca a noastră care-l ponegreștre – adesea din motive similare cu cele ale vulpii (hămesite) la vederea strugurilor (acri)… Sistemul presupune o viziune enciclopedică, altfel spus, posibilitatea de a aborda macroscopic maximum de domenii ce pot fi abordate într-o lume în care domnesc specializarea și perspectiva microscopică. Gândirea sistemică afirmă că în filozofie geografia marilor întinderi este încă posibilă, chiar dacă alții preferă – chestiune de gust! – geologia marilor adâncuri. Așadar, gândirea nomadă împotriva exercițiului ei sedentar, teritoriul vast împotriva carotajului punctual…” (p. 15).  Să rezum: Onfray este împotriva structurilor fără sistem, este pro-sistem, este holist/ integrist/ enciclopedist/ transdisciplinarist/ antidisciplinarist/ macroscopist/ antimicroscopist. Absolut toate aceste trăsături le-am revendicat și eu de-a lungul anilor, fapt care mă determină, din nou!, – fără să pretind că Onfray m-a copiat – să afirm că Onfray este discipolul meu reacționar. Mai mult, deși nu o spune Onfray practică postmodernismul în dimensiunile sale esențiale: relativismul și melanjul ideatic! Aceasta explică și receptarea operei lui Onfray: de la o receptare excesiv de prudentă, rezervată chiar, până la o ostilitate directă față de esențele ideatice/ ideologice ale gândirii sale (voi rezerva un subcapitol distinct dedicat modului cum este receptat Onfray în cultura filosofică românească.

 

Ontologia onfrayană. Acest al doilea subcapitol al Preambulului (primul a fost intitulat Descendența, și rostul său era tocmai de a se (auto)defini ca un descendent al anticilor prepostmoderni…  Așadar, în Ontologia Onfray continuă, … iar cu începutul: ”Să începem cu începutul” (p. 15) scrie Onfray, ajungând – din nou! – obsesiv, la marile începuturi antice grecești: ”Timp de peste două mii de ani, ontologia și metafizica au fost confiscate de filozofia idealistă, dacă nu chiar spiritualistă. Secole de-a rândul, cele două discipline s-au revendicat exclusiv de la tradiția platoniciană și creștină, aristotelică și scolastică, într-un cuvânt teologică.” (pp. 15-16).  O altă asemănare între gândirea lui Onfray și modul meu de gândire constă în preocuparea pentru clara definire a termenilor (delimitări conceptuale), cu asemănarea (incredibilă, pentru mine…) a recursului la etimologii pentru a înțelege sensul cuvintelor. Din păcate, la prima încercare de a stabili o etimologie clară pentru un cuvânt cheie al demersului filosofic, mă refer la conceptul de metafizică, Onfray eșuează, oferind în locul unei etimologii clare, logice și probate prin exercițiu lingvistic avnsat o… legendă, o poveste valabilă pentru un Curs de metafizică la grupa de preșcolari… Mai grav, Onfray are și marele păcat (aici suntem pe poziții diametral opuse), acela de a nu cita sursele unor afirmații. (Ceva asemănător am găsit și prin manualele noastre academice superficiale, dar amatoare de exotic și de elevație intelectuală… Un exemplu: într-un tratat de marketing se pretinde a se oferi etimologia cuvântului ”marketing”. ”Etimologia cuvântului marketing este următoarea: cuvântul ”marketing” vine din francezul ”marketing” care înseamnă ”marketing”. Sancta simplicitas! Nu citez cartea în cauză, deja am prea mulți ”prieteni” care s-au ”bucurat” de recenziile făcute de mine cărților lor. Fiind vorba despre o doamnă, aleg să fiu cavaler…). Nu prea departe de o asemenea explicație este și cea oferită de Onfray cuvântului ”metafizică”: ”Etimologia cuvântului metafizică e cunoscută: prin anul 60 al erei noastre (obs. LD: se vede ateismul filosofului care nu folosește ”înainte de Cristos”, ci ”înainte de era noastră”, ca și cum era noastră nu ar fi stabilită în mod convențional tot în funcție de anul nașterii lui Iisus Cristos. Totuși, în vol.I al lucrării ”O contraistorie a filosofieiOnfray folosește î. Hr. Sau o fi vorba despre inventivitatea traducătărilor trădători… Rămâne de stabilit. O confruntare cu originalele cărților lui Onfray traduse în limba română ar lămuri lucrurile), Andronicus din Rhodos, al unsprezecelea succesor al lui Aristotel, a ordonat tematic operele maestrului său. Lista cuprindea lucrări de etică și politică, de fizică și de retorică, de meteorologie și de zoologie, de poetică și de logică, dovadă că Aristotel abordase toate subiectele, că tratase toate problemele. Dar, după clasificarea tematică a volumelor, a rămas un opus aparent inclasabil, pe care Andronicus l-a clasat după Fizică – de aici, meta fizica… Ceea ce urmează imediat după considerațiile asupra naturii, privită ca efect, presupune o meditație asupra cauzelor. Metafizica devine disciplina cauzelor a ceea ce este, și apoi foarte curând, a ființei ființării. Dar ”știința ființei ca ființă” nu ajunge la aceleași concluzii când asupra acestor întrebări se apleacă un deist, un teist, un credincios, sau când ele interesează un ateu”. (p. 16).  (Alte variante, unele similare cu cea prezentată de Onfray, altele diferite, ale  legendei cuvântului ”metafizică” pot fi găsite la http://ro.wikipedia.org/wiki/Andronicus_din_Rhodos (loc unde existența lui Andronicus este plasată în anul 70 înaintea erei noastre, deci la o diferență de cca 130 de ani… Cam mult…), la http://dexonline.ro/definitie/metafizic%C4%83   și la http://ro.wikipedia.org/wiki/Metafizica). O explicitare mai sistematică a termenului poate fi găsită la http://plato.stanford.edu/entries/aristotle-metaphysics/. Mai apropiat de explicația lui Onfray este link ul http://en.wikipedia.org/wiki/Metaphysics. Cartea lui Aristotel, intitulată postum Metafizica poate fi găsită la http://www.classicallibrary.org/aristotle/metaphysics/index.htm .

 

Nu pot să nu remarc, din lunga liste de discipline enumerate de Andronicus ca fiind atribuite lui Aristotel lipsa lucrării Economica, sau, în cazul în care această lucrare apocrifă nu poate fi inclusă printre lucrările lui Aristotel, prin deducție conchid că era absolut imposibil ca Aristotel să abordeze politicul și eticul fără a trata și economicul… Coincidență sau nu, economicul lipsește și din lista disciplinelor abordate de Onfray considerate ca fiind în intimă conexiune cu eticul. Deci, contrar spuselor sale, Onfray este pe linie aristotelică… sau cel puțin pe linia filosofică oficială care nu vrea deloc să-i atribuie lui Aristotel tratatul Economica. (Vezi, pentru alte definiții și lămuriri ale conceptului de metafizică http://ro.wikipedia.org/wiki/Metafizic%C4%83).

 

Sub raport ontologic și metafizic, Onfray se definește ca fiind materialist, fapt care îl apropie mai mult de aristotelici și îl îndepărtează și mai mult de platonici. El promovează ”o ontologie atee, o metafizică imanentă” (p.18). ”Religia vinde fabule și mituri, spune povești pentru a convinge mulțimea că a trăi înseamnă altceva decât a muri – or, această nebunie este un contra-adevăr radical…” (p. 19) cu precizarea că actualmente, la vreme de criză, religia (se) vinde cel mai bine… Dacă Onfray l-ar fi citit pe Eminescu (”Împărat și proletar”, 1 decembrie 1874) și dacă i-ar sta în obicei să citeze sursele care l-au inspirat (nu doar să le amintească, en passant), versurile eminesciene ”religia – o frază de dânșii inventată” și ”atunci când după moarte răsplată nu v-așteaptă” i-ar fi servit pentru o exprimare poetică meșteșugită, artistică, plăcută, credibilă a ideilor sale… (vezi http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/imparat.php). Religia presupune o biserică, iar biserica este – tot mai mult! – o instituție economico-politico-etică, cu un management oarecum specific, dar în mod sigur nu unul transcendent. De aceea, credința în Dumnezeu poate diferi mult de concretizările fariseice și ipocrite ale presupusei credințe în Dumnezeu. Un bun exercițiu de disecare a celor două atitudini (credința intimă și evlavia ipocrită) este făcut de Andrei Pleșu în ”Dilema Veche”: http://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/crestinism-necrestinesc?utm_term=nl-link&utm_source=Newsletter-88726-20140417&utm_content=1966428%40yahoo.com&utm_medium=newsletter&utm_campaign=C%C3%AEteva+adev%C4%83ruri+despre+banii+europeni .

 

 

Pentru Onfray, filosofia nu poate să însemne decât ”ontologia materialistă, metafizica unui cosmos imanent” (p. 19), ceea ce este, după părerea mea, o probă evidentă de reducționism, de partizanat și de negaționism. La fel cum marxismul reducea filosofia la dialectica materialistă, tot astfel, Onfray reduce filosofia la ontologia materialistă. Iată și motivarea/ argumentarea/ apărarea sa: ”Uitarea naturii, sau confiscarea ei de către apărătorii contemporani ai ideii că natura trebuie privită ca obiect conceptual transcendental, și nu ca adevăr concret trăit, însoțește și definește totodată nihilismul contemporan.” (p. 19). Din teama de a nu lăsa nihilismul să se manifeste Onfray anihilează orice alte moduri de gândire și de percepere a naturii, respectiv a ideii de natură. Această radicalitate ideatică și ideologică îl plasează ferm pe Onfray nu doar în rândul hedoniștilor, ci în acela al materialiștilor de stânga, apropiați de marxism, troțkism sau … rousseauism. Ca ateu convins, Onfray este și împotriva ecologismului (numit de Onfrayreligia de după religie” (p. 20). Onfray acuză ecologiștii că nici industrializarea și nici măcar așa-zisa încălzire globală nu sunt fenomene responsabile de distrugerea naturii.  Acestea sunt – la scară cosmică – absolut insignifiante și incapabile să influențeze mersul implacabil al Naturii. Pentru noua religie ecologistă industrializarea echivalează cu ”păcatul originar” din ordinea creștină. Onfray este convins că ”Necunoașterea locului pe care omul îl ocupă în cosmos se conjugă cu necunoașterea locului pe care-l ocupă în natură” (p. 20), reducând astfel totul la gnoseologie. Tot de cunoaștere (și, corolarul acesteia – înțelegerea) ține și modul în care a fost perceput Nietzsche în privința uneia dintre contribuțiile sale notabile: voința de/ pentru putere.  În Dincolo de bine și de rău găsim celebrul citat care este mereu invocat ca expresie a darwinismului social și a manifestării voinței celui puternic pe seama celui slab: ”asemenea acelor plante agățătoare avide de soare ce cresc în insula Java – li se spune Sipo Matador – , care înlănțuie un stejar cu brațele lor, până când, în cele din urmă, rezemate de el, dar înălțate mult deasupră-i, ajung să-și deschidă în plină lumină corolele, mândrindu-se cu a lor fericire” (paragraful 258). Spune/ scrie Onfray: ”Iată deci ce este voința de putere: mișcarea vieții care dorește viața…”  (p. 21) Pentru cei interesați de analize comparate redau mai jos câteva linkuri legate de citatul de mai sus.  Mai înainte redau și traducerile numelui plantei ”exploatatoare”: Sipo Matador = Murdering Creeper = Moartea cățărătoare/ Cățărătoarea ucigașă (asasină, criminală).

 

– By referring to „the sun seeking climbing plants in Java called Sipo Matador” (actually this monstruous liana grows in Amazon forests) Nietzsche clearly indicates his veneration for archaic heroes who engage many common individuals in their daring exploits. (cf. http://www.uri.edu/students/szunjic/philos/beyond.htm)

 

 

– # 258:  ”those sun-seeking vines from Java – they are called Sipo Matador – that so long and so often enclasp an oak tree with their tendrils until eventually high above it but supported by it, the can unfold their crowns in the opn light and display their happiness”. (cf.  Basic Writings of Nietzsche , Toronto, Ediția 2000: http://books.google.ro/books?id=tukQ83NgmL4C&pg=PT496&lpg=PT496&dq=sipo+matador&source=bl&ots=tOR1ukCUcF&sig=Hdesd7WYXFvQBOXaNZQbQdHfJdU&hl=ro&sa=X&ei=TadNU6SmD6aAywPiqIHoBQ&ved=0CG0Q6AEwCg#v=onepage&q=sipo%20matador&f=false) .

– Michel Onfray 2009 Curs nr 146 din luni 4 mai 2009: http://michel.onfray.pagesperso-orange.fr/7annee4mai09.htm  Son but ? « Epanouir leur cime en pleine lumière où elles déploient orgueilleusement leur bonheur » (ca exemplu al voinței de putere din opera lui Nietzsche).

[..] il s’agit d’une plante grimpante des îles de Java qui, pour exister, a besoin de lumière et grimpe sur le tronc des chênes pour parvenir à la canopée où elle se nourrit de soleil, de sa force et de sa luminosité bienfaisante [..] (cf. http://artemusdada.blogspot.ro/2011/11/la-construction-du-surhomme.html)

 

* http://eramultimilor.blogspot.ro/2010/05/coruptia.htmlCredinţa ei fundamentală trebuie să fie că societatea există nu de dragul societăţii,
ci numai în chip de temelie şi schelă care oferă posibilitatea unei elite să se înalţe spre misiunea sa superioară şi, în general, spre o existenţă superioară: asemenea acelor plante agăţătoare avide de soare ce cresc în Java – li se spune Sipo Matador – ,
care înlănţuie un stejar cu braţele lor, până când, în cele din urmă,
rezemate de el, dar înălţate mult deasupra-i, ajung să-şi deschidă în plină lumină corolele,
mândrindu-se de a lor fericire
”. Friedrich Nietzsche

 

Onfray îl ia cu totul în brațe pe Nietzsche. Entuziast, el scrie: ”A cunoaște ființa a ceea ce este înseamnă să cunoști voința de putere. Lecția de înțelepciune pe care ne-o oferă Nietzsche ne îndeamnă să descoperim mecanismul celor ce sunt, să percepem ființa a ceea ce este și apoi, cunoscând-o drept ceea ce este, s-o vrem astfel, iar apoi s-o iubim, ceea ce filosoful numește amor fati, a-ți iubi propriul destin: formulă care definește supraomul, o figură ontologică și metafizică atee, materialistă, imanentă. Total opusă caricaturilor sociologice și politice care fac din el o bestie primitivă, fără nicio credință și nicio lege. Nietzsche ne oferă deci o lecție de înțelepciune filozofică confirmată de învățăturile astrofizicii contemporane” (p. 21). Subscriu. ”Supraomul” descris de Nietzsche și elogiat de Onfray  seamănă mult cu ”omul de succes” din Metodologia Scop Mijloc sau cu ”nemernicul” din manualele de antreprenoriat americane (vezi: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/03/17/nemernologia-un-discurs-asupra-negativitatii-pozitive-a-cuceritorului-de-bani-piete-sau-inimi/) . Același ”supraom” / ”de succes” derivă și din omul machiavellic, unul care alege exact mijloacele ducătoare la scop/ putere/ fericire/ succes. În Metodologia Scop Mijloc acest supraom se numește – în general – actor/ actant/ acționar, dar – ca un caz particular – și ”antreprenor” (”en train de prendre”, în curs de asumare, adică cel ce-și ia destinul – datorită lui amor fati – în propriile mîini). Constat o interesantă linie de gândire: hedoniștii antici (Democrit, Epicur etc.) – Machiavelli – Nietzsche – Druguș – Onfray. (cer din nou scuze pentru enervanta lipsă de modestie). Toți acești autori au gândit și scris în termeni de ”ontologie practică”, respectiv de ”suflet material înscris într-o istorie concretă” (p. 22). Lipsește, inexplicabil, o verigă importantă în acest lanț: Spinoza cu ”Etica” sa, lucrare pe care o consider ca fiind o dovadă a faptului că gîndirea referitoare la adecvarea scopurilor la mijloace și a mijloacelor la scopuri este una peren umană și nu poate fi evitată decât dacă îți propui așa ceva…

 

Am, totuși, ceva de reproșat modelului nietzscheean îmbrățișat de Onfray, mai exact modelului de Sipo Matador ca expresie a omului puternic/ învingător/ de succes.  Planta agățătoare care sufocă stejarul ajungând în vârf, la plăcuta lumină solară își pregătește, după sublimul trăit la mari altitudini, propria dispariție. Sufocat de liane și lipsit de lumină, stejarul – suport moare, se prăbușește și dispare în neantul terestru. Odată cu el moare, se prăbușește și dispare în neantul terestru și ucigașa plantă cățărătoare. În terminologia Metodologiei Scop Mijloc avem de-a face cu un exemplu clasic de autodistrugere, de sinucidere ca preț al clipelor sublime de solaritate maximă.  Scopul plantei agățătoare: sublimul solar; mijlocul ales: stejarul cel înalt și falnic; nivel de adecvare: maxim în momentul țâșnirii înspre cerul însorit, dar minim după ce stejarul este sufocat/ ucis de liana ucigașă. Pe scurt, ucigașul ucide cu conștiința că va fi ucis tocmai de mijlocul ales… Din păcate, exemplele de supraoameni/ Supermen/ Rambo etc. se opresc – ca și în exemplul lui Nietzsche – la sublimul de vârf/ maxim. Declinul, inevitabilul declin, este ignorat sau minimalizat. Metodologia Scop Mijloc atrage mereu atenția asupra acestei relative și pasagere fericiri. Sublimul este pasăre rară și cu viață scurtă. Dar lupta pentru sublim reîncepe și ciclul se rulează indefinit. Este derularea firească a vieții și a morții, a începutului și sfârșitului, a creșterii și a decăderii.

 

  1. Acesta este al doilea capitol(aș) al cărții lui Michel Onfray. Se observă deja începutul unei analize de tip multidisciplinar, respectiv trecerea unei teme (în cazul nostru fericirea și reflexul său ideatic – hedonismul) prin mai multe discipline (viziuni disciplinare). Așadar, după ce am văzut poziția autorului din punct de vedere metafizic/ ontologic/ filosofic, acum ni se oferă o analiză din punctul de vedere al psihologiei, respectiv o psihanaliză. Dacă până la Onfray, cuvântul psihanaliză era prioritar asociat cu numele lui Sigmund Freud, după lansarea cărților lui Onfray (îndeosebi după anul 2000) acest lucru este puternic relativizat, ca să nu spun de-a dreptul blocat pentru anumite categorii de cititori ai lui Onfray. Cred că Onfray va intra în istoria gândirii prin demolarea acestui mit, conform căruia Freud este identificat cu psihanaliza, iar psihanaliza freudiană încetează să mai dețină monopolul. În viziunea lui Onfray, Freud are doar meritul de a păcăli o lume, de a reuși ”o lovitură de stat” (p. 23), respectiv de a cuceri – manu philosophii – gândirea omenirii despre suflet și necunoscutele sale. Practic, Freud este acuzat de plagiat, una dintre cele mai dure acuzații aduse unui intelectual J. Deși, spune Onfray, Freud a recunoscut, în 1910, că autorul real al psihanalizei este Joseph Breuer, ulterior el își (re)asumă paternitatea, ba mai ”culege” idei și de la Pierre Janet pe care Freud însuși l-a acuzat de plagiat… Freud este asemuit conquistadorilor, oameni care nu se jenează să aleagă orice mijloace pentru atingerea scopurilor (ca și cum acest lucru ar fi un fapt reprobabil în sine). Oricum presupusele virtuți tămăduitoare ale psihanalizei ”freudiene” sunt negate vehement de Onfray. Dar de unde atâta preocupare negaționistă antifreudiană? De ce alege Onfray ca într-un capitol dedicat psihologiei și a modului cum studiază aceasta fericirea oamenilor să dedice mai mult de jumătate din capitol negării psihanalizei freudiene? Pentru că freudismul a simbolizat ceea ce Onfray detestă mai mult: homofobia, falocrația, misoginismul, conservatorismul politic, închistarea în dogmele sexuale consacrate, autocrația și autoritarismul în administrarea treburilor cetății (p. 26). Simpatizant al mișcărilor contestatare din Mai 68 (cine dintre noi, tinerii de 18 ani de atunci nu a simpatizat cu studențimea franceză, dincolo de orice simpatie ideologică: a contesta era un act de bravadă plăcut junimii studioase…) Onfray regretă că contestatarii și-au atașat idei din radicalii de stânga (francezi, dar nu numai: Marcuse, Reich etc.) care, la rându-le, s-au împrumutat ideologic de la Freud, ceea ce echivala cu o proastă alegere a mijloacelor în atingerea scopurilor. Și acum ajungem și la partea afirmativă a lucrurilor. După ce a demolat miturile freudiene, Onfray scrie că ”o psihanaliză nonfreudiană, de stânga, este cu putință: ea ar cuprinde, sub forma tot atâtor șantiere deschise și niciodată încheiate, <analiza psihologică> a lui Janet, <freudo-marxismul> lui Reich, <psihologia concretă> a lui Politzer, <psihologia existențială> a lui Sartre” (p. 27). Și acum urmează partea ”cea mai afirmativă” a capitolului, punctul pe i: ”Problema care se pune este de a regăsi calea materialismului psihic opus idealismului inconștientului freudian, de a restaura realul concret opus negării freudiene a istoriei, de a înscrie psihanaliza într-o logică progresistă opusă pesimismului freudian în chip ontologic conservator, de a reabilita corpul imanent opus parapsihologiei vieneze” (p. 27).  Așadar, iată metoda lui Onfray: demolezi tot ce-ți stă în cale, curăți terenul, preiei ceva material din vechile demolări și te apuci de (re)construit. Terapia prin cuvânt este agreată și sprijinită. Suferințele pot fi atenuate (și) prin vorbe, adresându-te corespunzător psihicului.Evident, acest lucru demonstrează, în opinia lui Onfray, ”caracterul concret-material al subiectului și al istoriei, dar mai presus de toate caracterul concret-material al subiectului înscris în istorie” (p. 28). Pe scurt, psihologia trebuie angajată intens în ”reconstrucția de sine”, respectiv în orienatarea vieții spre obținerea plăcerilor vieții. Reiterez aici o concluzie a mea (în urma numeroaselor aplicații ale Metodologiei Scop Mijloc) că managementul este 100 % Psihologie, 100 % Etică, 100% Politică, 100% Economică, 100% Economică Politică etc. Celor care au conchis deja că MSM, respectiv managementul reprezintă 500%… le sugerez că cele trei Persoane care alcătuiesc Sfânta Treime, însumate nu dau 3, ci 1! . De aici și mirarea mea că la facultățile de management predomină orele de economie și extrem de puține alocate aspectelor politice, etice, psihologice, sociologice, filosofice etc. În ultimă instanță, hedonismul este un management al persoanei, al Sinelui, o preocupare de autocunoaștere în vederea optimizării acțiunii umane și a rezultatelor acesteia. Dar, trebuie să recunosc, cunoașterea scopurilor este, adesea, extrem de dificilă. Ideea pe care o promovez și pe care încerc să o conștientizez în mintea tinerilor este că cel mai greu este să știi ce vrei… Nu pot decât să fiu de acord cu concluzia onfrayană: ”Filozofia hedonistă presupune o psihologie, o psihagogie, o etică, o erotică, o estetică, o bioetică, o politică…” (p. 29).  Și, adaug eu, neapărat o economică… Altfel, geaba știm ”spre ce” (scop)  dacă nu știm ”cu ce” (mijloace). În ultimă instanță, economicul este cel mai aproape de ”natura lucrurilor”, respectiv de lucrurile apte să genereze fericire (aceste lucruri sunt: individul însuși – în primul rând! – apoi idei, timp, bani, imaginație, intuiție, materiale, răbdare, comportamente etc). Toate aceste mijloace constituie economicul și fac obiectul de studiu al Economicii. Lui Aristotel i s-a refuzat, până nu demult paternitatea asupra unui op intitulat ”Economica”. O editură franceză a publicat, prin anii 80, o broșurică intitulată ”Les economiques”, precizându-se că este o lucrare apocrifă a lui Aristotel. Am propus, prin 1997, editurii Polirom din Iași traducerea și publicarea (cu un text al meu de prezentare și de interpretare a acestei lucrări apocrife) dar refuzul a fost ferm și clar: ”noi nu publicăm așa ceva…”. Mă bucur să aflu acum, în anul de grație 2014, că americanii de la Harvard nu și-au făcut prea multe scrupule în includerea acestei lucrări (de foarte mici dimensiuni) în Ediția completă, în 23 de volume a lui Aristotel. (vezi http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Perseus:text:1999.01.0048   și http://booksontrial.wordpress.com/2014/04/26/economics-by-aristotle/ ).  Te pui cu Poliromul?

 

 

Etica. Capitolul 3 este dedicat Eticii (sau, aș spune eu, conform definirilor mele, managementului individual reglat permanent prin prisma dorințelor individuale și a relațiilor interindividuale).  Evident, preocuparea primă a autorului este demolarea eticilor anterioare, cu gândul înspre (re)întemeierea unei etici hedoniste. Primul atac este la adresa gândirii și practicilor iudeo-creștine. Abia în 1793 s-a demonstrat, ”prin ghilotinarea lui Ludovic XVI, că un rege de drept divin poate fi decapitat fără teamă de pedeapsă…” (p. 31). Pentru Onfray, creștinismul a lăsat o moștenire grea, antihedonistă. Or, promovarea hedonismului, în concepția filosofului francez, presupune o gândire atee, rațională: ”Dacă bisericile s-au golit, spiritele au rămas impregnate de învățătura creștină: devalorizarea corpului, a senzațiilor, a emoțiilor, a cărnii, a pasiunilor, a pulsiunilor, a femeii, a plăcerii, a bucuriei, supraestimarea ascetismului, a suferinței, a renunțării, cu corolarul lor: misoginismul și falocrația…”. Pentru impunerea eticii hedoniste Onfray își propune să demoleze teologia și să întemeieze ateologia, o argumentare a inexistenței unui Dumnezeu care să ne influențeze sensibil comportamentele și viețile noastre. Desigur, totul pleacă de la definiții… ”Potrivit definiției mele, religia este acea viziune asupra lumii care postulează existența unei lumi de dincolo ce conferă un sens lumii acesteia. Toate religiile își construiesc edificiul pe posibilitatea existenței unei realități aflate dincolo de realitate – și tocmai această realitate ireală ar explica, legitima, justifica lumea reală. Augustin explică în detaliu cum întemeiază Cetatea lui Dumnezeu adevărul Cetății oamenilor.” (pp. 31-32). Așadar, odată definită religia (și teologia) trebuie definită și opusul acesteia, ateologia: ”Numesc ateologie disciplina care reprezintă în raport cu negarea lui Dumnezeu, ceea ce teologia reprezintă în raport cu afirmarea sa: o contra-propunere teoretică ce deconstruiește ficțiunea religioasă, explică forjarea istorică a miturilor, scoate în evidență mecanismele psihice de creare a idolilor, analizează în detaliu procesul isteric prin care sinele propriu, sinele celorlalți și lumea însăși sunt private de realitate, ducând în cele din urmă la triumful pulsiunii de moarte, ca numitor comun al celor trei monoteisme constitutive ale psihicului occidental” (p. 32). De ce a simțit oare Onfray nevoia de a discuta despre teologie și ateologie în debutul unui capitol despre etică, respectiv despre comportamentul oamenilor în general? Răspunsul este oferit imediat, dar este interesant modul în care autorul își construiește argumentația, explicând implicarea lumească în presupusa ordine divină, cu rezultatele cunoscute: ”Ateismul are o istorie. Ea a fost adesea scrisă de credincioși. Așa se face că au fost numiți atei mulți gânditori care credeau în Dumnezeu, dar credeau în mod heterodox, altfel spus într-un mod diferit față de ce-ar fi dorit cei care-i judecau. Au fost astfel socotiți atei agnosticii, politeiștii, deiștii, fideiștii, panteiștii, care credeau toți în Dumnezeu, dar asociau acestui vechi semnificant un semnificat care din nefericire nu convenea închizitorilor” (p. 32).  Într-adevăr, ideologia credinței în invizibil și ireal este inevitabil generată, promovată și apărată de oameni care au limitele lor, au o cunoaștere și niște interese conjuncturale care le dictează gândirea și acțiunile. Deși am citat copios din această parte a demolării eticii creștine nu pot omite opinia lui Onfray despre (in)existența lui Dumnezeu: ”Căci Dumnezeu există, desigur, dar există ca ficțiune, ca personaj de roman, ca o creatură utilă pentru negarea seculară a morții, ca o cârjă necesară acomodării cu neantul care ne așteaptă” (p. 33).  Încet-încet, Onfray ajunge la problema etică, a modului cum se comportă oamenii și de ce. Afirmând existența (aparent bizară) a ateilor creștini, Onfray arată consecințele concrete și paradoxale ale acestei oximoronice/ schizoide alcătuiri: ”Ateul creștin neagă existența lui Dumnezeu, dar acceptă toate consecințele etice ale lui Dumnezeu: el lasă deoparte idolul major, dar se închină tuturor idolilor minori care-l însoțesc: iubirea de aproapele, iertarea păcatelor, întoarcerea celuilalt obraz, predilecția pentru transcendență, preferința pentru idealul ascetic etc.” (p. 33).  Așadar, chiar ateii declarați au în comportamentul lor, în moralitatea lor, principii și criterii derivate din religie (creștinism în cazul culturii europene) transmise educațional, prin lecturi aparent inofensive dar cu un evident substrat etic religios, mimetism cultural sau chiar cu interese conjuncturale (provenite din căsătorii cu persoane mai mult sau mai puțin religioase, care își desfășoară activitatea într-un mediu dominat de aceste comportamente etc.).  Onfray își probează radicalismul său prin propunerea de a construi o etică post-creștină, una care să evite tocmai aceste comportamente duplicitare, nesincere, ipocrite, mimetice sau doar ostentative. În ultimă instanță, putem accepta faptul că este mai mare ”păcatul” acelor care se declară creștini, dar comit crime (inclusiv financiare = hoții) sau stau în calea obținerii fericirii altora (vezi mai sus, în capitolul ”Ontologia onfrayană” trimiterea la articolul lui Andrei Pleșu despre creștinismul necreștin). Concluzia autorului francez este cât se poate de tranșantă: ”Idealul creștin este, într-adevăr, cu neputință de atins” (p. 34). Și iată de ce: ”Realitatea este violentă și brutală, iar relațiile noastre cu ceilalți țin de etologie; or, aceasta ne învață că dominarea și servitutea, posesia unui teritoriu și necesitatea de a-l marca, lupta tuturor pentru dobândirea puterii, care revine doar câtorva, folosirea forței și a vicleniei, uneltirile prin care sunt tocmite grupările violente – toate acestea ne obligă să gândim morala pentru o lume reală și nu pentru una ideală și fantasmatică” (p. 34).  Greu de contrazis, dar și mai greu de schimbat o atare realitate! Complicația provine, cred, și din faptul că invocarea obligativității respectării eticii creștine este contrară libertăților fundamentale ale omului, dar – presupunând că așa ceva ar fi posibil – s-ar ajunge la fundamentalism creștin, o situație vecină cu dictaturile cele mai sinistre. Nu întâmplător Onfray vine imediat cu exemple: ”Etica mea ține seama de Auschwitz și de Gulag, de fascismele brun, roșu și verde, de genocide cu mijloace industriale sau artizanale (Hiroshima sau Kigali în Rwanda), de dezlănțuirea pulsiunii de moarte în secolul XX. Morala creștină duce direct la abator” (p. 34). Aici cred că Onfray exagerează deliberat, deși încearcă să vine cu argumente cât se poate de concrete, dar extrase din situații extreme, limită: ”Iubirea pentru cel ce nu merită să fie iubit nu e de dorit; întoarcerea celuilalt obraz în fața celui care se pregătește să te gazeze sau să-ți taie gâtul e un fapt cu neputință de acceptat; refuzul de a-i judeca pe oamenii nedrepți, malefici, perverși duce la nihilism etic; fără a mai vorbi despre zădărnicia de a ne închina la idealul ascetic, altfel spus de a muri în viață fiind, aici și acum, de a ne sacrifica viața aceasta de care suntem siguri, sub pretext că după moarte vom trăi veșnic...” (p. 35).  Ajuns în acest punct culminant al negării eticii dominante, Onfray își prezintă etica alternativă, post-creștină: ”Avem așadar nevoie de o regulă a jocului imanentă, care să refuze ancorarea moralei în teologie, așa cum s-a întâmplat atâta vreme, sau în știință, așa cum consideră unii. Etica n-are decât de câștigat din renunțarea la transcendența divină, ca și la transcendența matematicii” (p. 35).  Indiferent cât de suprapuse ar fi concepția lui Onfray despre etica creștină și cea post-creștină, pe de o parte, și propria mea concepție (despre) etică, pe de altă parte, cel puțin două aspecte (neinvocate până acum) ne aseamănă: ca și mine, Onfray nu apelează la barbarismele mult prea frecvente în alte texte, cum ar fi ”imoral”/ ”imoralitate” sau ”neetic”/ ”lipsit de etică” (cel puțin în această lucrare, relativ recentă, dar am găsit folosirea de către Onfray a barbarismelor ”imoral”/ ”neetic” în ”O contraistorie a filosofiei” vol 1: referindu-se la Aristip, Onfray scrie: ”Căci proasta reputație a hedonistului – ieri ca și azi – face din el un personaj cusurgiu, afemeiat, mâncău, băutor, amoral, imoral, necumpătat, trăind plăcerea fără amestecul conștiinței, asemenea unui animal lipsit de orice simț moral și de orice considerație pentru aproapele său.” (p. 111) . ”Imoral” poate fi, după părerea mea, doar un om mort sau cel puțin unul inert, care nu are niciun fel de comportament, atitudine, acțiune. De asemenea, ”neetic” ar însemna ceva în afara discursului despre comportamentul oamenilor, ceva care nu ține de etică. Spre exemplu, astronomii și astrologia sunt neetice deoarece ele nu au nimic în comun cu comportamentul subiecților umani. Am formulat acest punct de vedere în capitolul ”Is corruption unethical?” din lucrarea editată de Agatha Stachowicz din Cracovia și în care am afirmat că faptele de corupție sunt etice prin excelență, nu ne-etice. Dacă ar fi ne-etice, acestea ar ieși din câmpul analitic al eticienilor și nu ar putea fi evaluate, condamnate etc. Aceasta este o primă (și nevăzută) asemănare. O a doua asemănare se referă la convingerea mea cu privire la identitatea de esență dintre etic și estetic. Aici este vorba doar despre o mică asemănare, dat fiind că Onfray dedică câte un capitol distinct fiecăreia dintre cele două discipline.  În schimb, în plin miez al capitolului despre etică, Onfray introduce un scurt paragraf despre estetică, desigur una nouă, postmodernă: ”Revoluția estetică înfăptuită de Marcel Duchamp este, cel puțin în parte, o revoluție a materialelor”, sugerând că anartistul Duchamp decretează demnitatea egală a tuturor materialelor posibile”  (p. 35). Desigur preocuparea pentru egalitate este una ce ține de ideologiile de stânga, dar ideea de a conferi drept (egal!)  de cetate tuturor mijloacelor de a atinge un scop (estetic) este una pe care o promovez și eu în Metodologia Scop Mijloc (MSM). Mai exact, în lista cvasiinfinită de mijloace apte să contribuie la transformarea lor în scopuri (auto)propuse sau (auto)impuse, toate mijloacele sunt egale între ele, în sensul că fiecare dintre acestea are – în aceeași măsură! – calitatea de a permite atingerea unui scop, respectiv toate au calitatea de mijloace. Duchamp formulează o posibilă aplicație a MSM, în sensul că sugerează egalitatea calitativă a tuturor materialelor/ mijloacelor. Și aurul și lutul au calitatea de materiale/ mijloace, respectiv aurul nu este ”mai material” sau ”mai mijloc” decât lutul…  Fără a exprima direct ideea identității de esență dintre etic și estetic, Onfray formulează acest lucru la modul metaforic, comparând omul cu materialele lui Duchamp: Suntem o materie brută care trebuie să primească o formă. Ceea ce suntem e rezultatul devenirii. Dacă nu devenim nimic, nu vom fi nimic, sau, cel mult un crâmpei din necesitatea oarbă a cosmosului. De aici, necesitatea de a da formă sufletului material alcătuit din creierul nostru și din sistemul nostru nervos. E nevoie de un dresaj neuronal, căci, neputând ca acesta să se instaleze de la sine și să conducă la o ființă înzestrată cu un suflet sălbatic, el trebuie impus de voință pentru a îmblânzi forțele, pentru a obține contururile existenței noastre. Problema eticii este modelarea de sine” (pp. 35-36).  După părerea mea, citatul de mai sus poate fi concentart în câteva cuvinte: moralitatea este, în primul rând, o chestiune de educație, respectiv de adecvare între finalitatea procesului educațional și mijloacele apte să contribuie la atingerea acelei finalități. Și încă o completare la posibilele argumente pentru egalitatea/ identitatea dintre etic și estetic. Formula ”Poartă-te frumos!” arată că avem aici și aspectul etic (comportă-te într-un anumit fel), și cel estetic (”frumos”), imposibil de separat unul de altul. Dacă ”bucuria” ține de estetică (”bucuria estetică”) atunci demonstrarea ecuației etic = estetic este ca și făcută: ”Imperativul categoric al eticii hedoniste a fost perfect formulat de Chamfort într-un aforism lipsit de echivoc: Bucură-te și bucură la rândul tău, fără să faci rău, nici ție, nici nimănui altcuiva – iată în ce constă întreaga morală” (p. 36). După părerea mea, doar hedoniștii pot fi de acord cu identitatea etic = estetic. Restul, toți ceilalți, vor spune că sunt două lucruri total diferite… Dar… tocmai când similitudinile dintre opiniile mele și cele ale lui Onfray erau la apogeu, iată că apare și o … notă distinctivă. Onfray definește, etica drept ”teorie a idealului”, iar morala ”teorie a practicii”. Nu sunt de acord că discursul despre comportamentul uman vizează idealitatea. Dimpotrivă, plecând de la faptele cotidiene, practice, morale, etica discută despre posibile adecvări între mijloace și scopuri în procesul activităților umane de orice fel. Nu sunt impuse, în etică, standarde de comportament ideale (cu asta se ocupă, în cel mai bun caz, deontologia). Mai mult, prin definiție, etica este un ”discurs despre” (mijloace, scopuri și adecvări), și nu o suită de reguli de urmat. Dacă ar fi așa, atunci întreaga opoziție a lui Onfray față de etica creștină ar fi una de formă, de principiu, și nu una de esență. Dacă Onfray ar fi cunoscut și acceptat că Etica = Metodologia Scop Mijloc, atunci această scăpare nu ar fi fost posibilă…  Imediat însă o nouă similitudine între mine și Onfray apare: ”necesitatea de a construi morala pornind de la sine” (p. 37). La fel, afirmă și Metodologia Scop Mijloc: totul pornește de la nivel micro (individual), apoi adecvarea se evaluaeză prin intersubiectivitate de varii grade de agregare (nivel macro), și se ajunge la nivelul mega (sau mondo) în care întreaga omenire este implicată și solicitată să se pronunțe asupra adecvărilor individuale și inter-individuale. Onfray demonstrază, în finalul acestui fundamental capitol, faptul că indivizii stabilesc relații contractuale prin care să-și minimizeze neplăcerile și să-și maximizeze bucuriile (inclusiv cele masochiste). Încălcarea acestor înțelegeri (înțelegeri pe care eu le-am numit ”adecvări”) generează starea de delincvență intersubiectivă. Relativismul postmodernist este, aici, la el acasă, deși autorul nu-l invocă niciun moment ca atare. ”Cine descoperă un delincvent al relațiilor știe că acesta va rămâne mereu același: soluția pentru a produce plăcere prin profilaxia ce urmărește evitarea suferinței este atunci excluderea, ieșirea din dispozitivul său etic...” (p. 38). Cu alte cuvinte, pentru a rezolva o problemă de moralitate necesită ieșirea din paradigma/ nivelul de realitate are a creat-o. Acestei paradigme/ acestui nivel de realitate Onfray îi spune ”dispozitiv etic”…, iar eu îi spun ”nivel de adecvare”. În MSM, rezolvarea neadecvării (a decalajului dintre scopuri și mijloace), respectiv (re)adecvarea se produce prin diminuarea scopurilor sau prin amplificarea mijloacelor. Cred că un dialog direct cu autorul teoriei ”dispozitivului etic” ar fi reciproc benefic.  Nu pot să nu semnalez, din nou, strălucitoarea lipsă a lui Spinoza din acest Manifest hedonist, îndeosebi din capitolul intitulat ”Etica”, dar și din ”O contraistorie a filosofiei”, unde nu este amintit nici la hedoniști, nici la antihedoniști (idealiști). Or, Spinoza are celebra ”Etica” (ordine geometrico demonstrata) – lucrare pe care nu o pot omite nici materialiștii, nici idealiștii, nici marxiștii, nici stângiștii.. . Pentru mine, ignorarea nejustificată și inexplicabilă a ”Eticii” lui Spinoza este cu atât mai regretabilă cu cât am descoperit faptul că el este un hedonist ce nu poate lipsi dintr-o istorie a hedonismului (doar aparent teist, dar nu unul dogmatic, ci unul care îl identifică pe Dumnezeu cu Natura), tratatul să de ”Etică” fiind intitulat – în faza primelor schițări – ”Despre Dumnezeu, om și fericirea sa” (cca 1656). Într-o gravură anonimă din anul 1702 (Bibliotheca Rosenthaliana), stă scris: ”Benedictus de Spinoza, iudeus et atheista).  De fapt, ignorarea lui Spinoza este una parțială, dacă amintesc faptul că  – în capitolul EsteticaOnfray îl invocă: ”Întrebarea lui Spinoza ”Ce stă în puterea corpului?” n-a primit încă toate răspunsurile posibile” (p. 48).  În partea a patra a ”Eticii”, intitulată ”Despre sclavia omului sau despre puterile afctelor”, la sfârșit se găsește un ”Adaos” format din 32 de capitole/ secțiuni, pe parcursul a zece pagini de carte (cf. Spinoza, Etica, Ed Științifică și enciclopedică, București, 1981, pp. 234 – 244), de fapt, o sinteză a întregului capitol. Alături de Aristotel, Spinoza este unul dintre marii precursori ai Metodologiei Scop Mijloc. Voi demonstra acest lucru într-o viitoare prezentare a ”Eticii” lui Spinoza, cu scopul declarat de a sublinia muguri ai MSM, descoperiți de mine abia recent. Cu alte cuvinte, Spinoza este un discipol al meu, în ordine reacționară… Ideal ar fi ca să pot scrie o Istorie a MSM (în ordine reacționară, evident!) dar numai după lecturarea operelor tuturor filosofilor lumii, din ultimele șapte milenii… Aparent, o atare întreprindere este imposibilă. Eu o văd foarte posibilă, dar numai după transcrierea în format electronic a tuturor cărților filosofilor lumii. În câteva minute, un motor de căutare destoinic va putea reda lista completă a autorilor și a cărților în care se face vorbire despre scop, mijloace, adecvări sau neadecvări… În maximum un an de zile, se va putea întocmi o astfel de Istorie, comentată, explicată și oferită pe post de Ghid explicativ/ Îndrumar de utilizare a Metodologiei Scop Mijloc. Așadar, soluția este una de ordin tehn(olog)ic.

 

Estetica. Acesta este cel mai voluminos capitol al lucrării (13 pagini). De la început, Onfray probează că – pentru el – estetica este legată doar de artă. Dar o artă care ”devine o propedeutică a eticii” (p. 50). Arta nu mai ține de elite, ci de mase, de ceea ce consideră diverșii indivizi/ subiecți că este plăcut, frumos, agreabil indiferent de cât de ”urât” ar putea fi…pentru alții, sau chiar pentru toată lumea! Încă puțin și estetica ar fi identificată pe deplin cu etica (și reciproc). Dar asta, presupune să agreezi integral ipotezele și concluziile MSM... Oricum, întreg acest capitol îi este dedicat anartistului revoluționar Duchamp, autor al esteticii urâtului și al egalizării/ nediferențierii brutale a mijloacelor artistice. (Presupun că denumirea de ”anartist” este combinația între ”anarhist” și ”artist”). Duchamp a procedat cu estetica la fel cum am procedat eu cu etica, adică a înlocuit viziunea nerealistă, imposibilă, edeniza(n)tă, referitoare la conținutul acestei discipline dedicată reflecției asupra plăcutului (nu a plăcerii – concept preponderent fizi(olo)c, carnal, exterior, vizibil) cu o viziune realistă, posibilă, cinică. Duchamp relativizează – în evident stil postmodern – ideea de plăcut, mai exact de REGULI (utile și clare, cum sugera Descartes) care odată aplicate poate avea loc disjuncția ”frumos – urât”, respectiv ”plăcut – neplăcut”. Conform unei ziceri de pe la noi, relativiste prin excelență, ”nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie”, cu consecința firească a coborârii filosofării estetice din turnul cel ivoriu în piaț(et)a publică, nu întotdeauna parfumată sau pe deplin curată… Ca să-l citez pe Onfray – istoriograful de filosofări necanonice – ”acest nou nou mod de a filosofa” nu este altceva decât ritornela la rădăcinile și rizomii prim(ar)i: ”Ce-i cu acest nou mod de a filosofa? Un mod foarte vechi, de fapt, pentru că-i acela al… agorei și al forumului. El definește maniera antică de a practica o filosofie deschisă, destinată trecătorului obișnuit: Pritagoras docherul, Socrate sculptorul, Diogene agentul bancar, Pyrrhon pictorul, Aristip învățătorul ….. (care) își trăiesc  gândirea la modul cotidian și duc o viață filosofică”.  (cf. Michel Onfray, O contraistorie a filosofiei, vol. I. Înțelepciunile antice, Polirom, 2008, (c) 2006, p. 16). Pentru cine este practicat o atare filosofare, o asemenea coborâre în mundanul cotidian? Ne lămurește tot Onfray: ”Ei se adresează pescarului, dulgherului sau țesătorului care trec pe acolo și care, uneori, se opresc, ascultă, aderă, apoi se convertesc la un mod de existență specific orientat spre crearea de sine ca subiectivitate fericită într-o lume dominată de negativitate. Prin urmare, filosofia nu este o jonglerie vizând arta pentru artă, închinând un cult fetișurilor ideale și conceptuale; și nicio disciplină închisă destinată unei elite care, practicând-o într-un mod incestuos, confiscă suma cunoașterii filosofice doar în vederea reproducerii propriei caste profesionale; …)”. (ibidem). Acum mă înțeleg și eu mai bine pe mine, mai exact pot formula mai clar Etica pe care o promovez eu: este comportamentul uman de toate zilele și de toate nopțile, fără a emite interdicții majore și ultimative, ci doar o discutare a acestui comportament prin care se emit opinii, se trag concluzii, se sugerează abțineri sau stimulări, dar în niciun caz nu se interzice nimic! De interzis poate interzice doar legea, religia, administrația țării sau a închisorii etc.

 

Acum înțeleg (și eu!) de ce Metodologia Scop Mijloc, pe care eu o consideram de o normalitate neforțată, este văzută doar cu coada ochiului și nicidecum acceptată ca parte a programelor educaționale școlare. O recentă privire prin manualele de Psihologie (cl. X-a), Logică și Argumentare (cl. IX-a), Sociologie (cl. XI-a), Economie (cl. XI-a), Filosofie (clasa XII-a) te înspăimântă prin prețiozitatea limbajului, concepualizarea ridicolă a unor realități diurne și pretenția de a explica orice și de a emite reguli și legi sacrosancte… Oh, sancta simplicitas!  Nu am auzit de/ văzut manuale de etică, de estetică sau de dietetică – atât de necesare, dar nu în stilul scolastic generalizat, ci ca discuții libere, incitatoare la (auto)cunoaștere. Acum încep să înțeleg ”rostul” sutelor și miilor de lucrări/ teze de doctorat care doar repetă concepte și teorii, fără probarea finalității și utilității lor practice. Ele (lucrările) probează doar că a autorii lor sunt pe linia acceptată, adică sunt idealiste și nematerialiste, sunt platonice și nu democritiene, sunt conceptualiste și nu hedoniste (pragmatiste, utilitariste), adică se înscriu cuminți pe linia oficială a unei filosofări inutile. Tocmai prin prisma acestei revelații tardive mă bucur că am cunoscut gândirea alternativă a lui Onfray, una reacționară, evident! Mă gândesc acum că filosofia de tinerețe a lui Marx era una hedonistă, una umană prin excelență. Marx a declarat că filosofia greacă l-a inspirat mult (dar mulți dintre noi au înțeles că el se revendica doar de la Platon și Aristotel – doi filosofi publicați integral în țările de dictatură comunistă). Maxima preferată a lui Marx era ”Homo sum, nihil humani alienum puto” (”Sunt om și nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin”). De la filosofia de tinerețe (hedonistă) la filosofia de maturitate (revoluționară și foarte critică) și până la interpretarea leninistă și aplicarea stalinistă a acesteia s-a parcurs rapid etape, parcurgere care justifică dictonul ”De sublime au ridicule, il n-y-a qu-un pas” (”De la sublim la ridicol nu este decât un pas”).

 

Așadar, Onfray nu propune redefinirea artei, ci redefinirea/ redescrierea conținutului obiectului disciplinei numite Estetică.  Arta este schimbătoare, deci inutil să (mai) fie definită: ”Arta se schimbă din ce în ce mai repede” (p. 39). Perioadele care acceptă un anumit tip de artă (și care definesc o ”epocă artistică”) sunt tot mai scurte, pe măsură ce ne apropiem de zilele noastre: ”timpul curge mai repede, spațiul se contractă” (p. 39). De la Marcel Duchamp (1887 – octombrie 1968) (http://en.wikipedia.org/wiki/Marcel_Duchamp) încoace, arta este/ devine altfel organizată și altfel percepută. Duchamp a proclamat moartea Frumosului, re-aplicând afirmația lui Nietzsche despre moartea lui Dumnezeu, la domeniul artei pe care el o întemeiază (nonartă sau antiartă). În anul în care Lenin aplica (strâmb) hedonisnul filosofic al lui Marx, prin poziția sa anticapitalistă, Duchamp devine și el un răzvrătit/ revoluționar anarhist, autodefinindu-se ca fiind un anartist. Onfray descrie acest moment de cotitură în istoria artei povestind cum s-a gândit Duchamp să se prezinte la o expoziție de artă contemporană cu un…. pisoar (vezi și glumița contemporană pe această temă: https://www.facebook.com/editorialgustavogili/photos/a.107202025982511.5063.104492872920093/633669300002445/?type=1&relevant_count=1).  Deși Duchamp era și el membru în Comitetul de selecție, acest Comitet nu a permis prezentarea acestei lucrări (cumpărată de la un magazin de obiecte sanitare), drept pentru care Duchamp s-a exprimat altfel, adică în scris, textul său fiind considerat data de marcare a artei ”contemporane” (concept relativ și inexact, dat fiind că fiecare artă, din orice perioadă, este contemporană cu autorii și privitorii săi). Onfray sintetizează astfel  noua (sa) viziune asupra artei: ”Într-adevăr, nu există operă de artă în sine, nu există frumusețe absolută servind drept etalon pentru măsurarea obiectelor reale și concrete care ar fi mai mult sau mai puțin frumoase în funcție de apropierea lor mai mare sau mai mică de Ideal” (p. 40).  (În paranteză fie spus, redactorul de carte, Silviu Nicolae, încearcă o conexiune cu curentul artistic Dada (http://en.wikipedia.org/wiki/Dada), dar o face într-o manieră ciudată, provocând o firească nedumerire: ”Viziunea lui Duchamp a fost adoptată și promovată de curentul dadaist” (p. 40). Din această ”explicație” s-ar părea că dadaismul este posterior lui Duchamp, deși link urile de mai sus probează o situație exact inversă: primele manifestări dadaiste sunt din anii 1915 și 1916, iar manifestul lui Duchamp este din anul 1917.  Editura ”Humanitas” este datoare, așadar, cu o explicație…). De la Platon încoace – prin creștinism și apoi prin Kant – măsura frumuseții este dată de ideal/ conceptual/ numenal. De la Duchamp încoace frumusețea este (doar) sugerată/ exprimată de real/ factual/ fenomenal.  Frumosul este ceea ce provoacă plăcere, dar o pictură (post)modernistă nu va plăcea unui evaluator/ critic clasic. Poate nici nu are sens să se definească frumosul, binele, adevărul – toate acestea sunt noțiuni relative, individualist percepute și evaluate, deși cam toți filosofii antici și moderni s-au chinuit să dea sute și mii de definiții, toate ad  hoc și valabile (cât de cât) în acel orizont temporal. Consider că postmodernismul are meritul de a promova relativismul, inducând ideea de relativitate și în Logică, Etică și Estetică. Desigur, se pot face ”n” descrieri, caracterizări, comparații sau enumerări de atribute (pentru unii pozitive – pentru alții negative). Este exact ceea ce se întâmplă și în încercările de definire a scopurilor și mijloacelor, identice esențialmente dar atât de diferite fenomenologic. Orice scop atins se transformă în mijloc; este mijlocul prin care se creează/ produce/ percepe plăcerea/ bucuria/ fericirea. Iată și un exemplu de relativism hedonist: ”... fericirea este constituită de suma plăcerilor trecute și viitoare” (Onfray, ”O contraistorie…”, vol I., p 122).  Așadar, plăcerea de a admira o pictură cubistă se adaugă la cantitatea totală de fericire dintr-o societate…, deși s-ar putea ca acea pictură să producă plăceri doar unui număr destul de restrâns de privitori.

Să revin la estetica duchampiană, singura care prezintă interes pentru Onfray în acest Manifest hedonist. Ambii cred că ”Într-adevăr, nu există operă de artă în sine, nu există frumusețe absolută servind drept etalon pentru măsurarea obiectivelor reale și concrete care ar fi mai mult sau mai puțin frumoase în funcție de apropierea lor mai mare sau mai mică de Ideal.” (p. 40).  Pentru a fi mai convingător în descrierea conceptului de ”frumos” Onfray îl invocă, din nou, pe Platon și urmașii săi idealistici (Kant în primul rând, apoi creștinismul în integralitatea sa). Ca și în naivul meu articol din revista ”Cronica” din Iași (1988), unde scriam despre cititorul co-autor, aflu acum că  nu am făcut altceva decât să-l aprob pe Duchamp, cel pentru care  privitorul este și co-autor al tabloului. Ca să nu ne înfoiem prea tare în penele originalităților noastre, ale mele și ale lui Duchamp, Onfray ne calmează imediat: ”De fapt, așa au stat lucrurile dintotdeauna. …. Privirea naivă a unui subiect incult transformă opera într-un jalnic produs lipsit de semnificație. Dacă jumătate de drum este parcursă de artist, cealaltă jumătate trebuie parcursă de privitor”. (p. 41). Vinovați de nereceptarea artei contemporane de către marele public sunt nu doar privitorii, ci însuși autorii care – sub pretextul unor libertăți nelimitate de exprimare – produc ”opere văduvite de sens, de interes, de inteligență, de semnificație” (p. 42).  După părerea mea se ajunge la un punct mort: pe de o parte, artistul are libertăți nelimitate de exprimare, dar, pe de altă parte publicul nu este nici el suficient de inițiat în hermeneutici artistice. Dar, orice inițierre, înseamnă, fatalmente, o impunere a unui cadru referențial, ceea ce ar contraveni ideii hedoniste despre ”frumos”. În ultimă instanță, Onfray recunoaște dificultatea enormă de a depista valoarea de non-valoare în noianul de imitații și improvizații artistice. Ca soluție, Onfray scrie că ”dacă vrem să-i fim fideli lui Duchamp, nu trebuie să-l copiem, ci să-l depășim” (p. 44). Depășirea lui Duchamp și ieșirea din contradicția semnalată mai sus se poate face, consideră Onfray, prin aplicarea unui program în șapte puncte. Le amintesc, subliniind că orice act revoluționar este valabil/ valoros/ valid doar dacă are loc foarte rar (Raritatea creează valoarea!). Radicalii americani contestau și ei ideea unei revoluții permanente, fapt care i-ar fi obligat pe acești profesioniști ai revoluționării ”să trăiască doar la întunericul rădăcinilor”. Iată programul estetic onfrayan:

  1. Temperarea conceptualismului și reînnodarea legăturilor cu idealul revoluționar al lui Duchamp. (motivație: abuzul de concepte distruge conceptul, anihilând concepția). Onfray se dezice total de așa forme de artă ca: ”pictura monocromă, concertul muzical fără muzică, proiecția de filme fără imagini, poezia fără cuvinte” (p. 45).
  2. Revenirea la catharsis înțeles ca mijloc, nu ca scop. A transforma în scopuri/ finalități artistice acte de happening sau de performance cum ar fi: isterii scenice, scatologii, defecări, ejaculări, micțiuni, împreunări, zoofilii etc. puteau avea rostul lor în mai 68, ca semn de protest radical față de o anumită formă instituționalizată de artă. Acestea erau mijloace, scopul fiind detronarea unui stil artistic. Dar a continua cu folosirea acestor mijloace echivalează cu detronarea detronării, respectiv cu compromiterea scopului artistic urmărit. O cunoaștere a Metodologiei Scop Mijloc ar fi făcut imposibilă o atare compromitere a scopurilor prin reluarea ad nauseaum a acelorași mijloace…  (”Căci acelorași mijloace se supun câte există…” clama Eminescu folosirea repetritivă și abuzivă a mijlocelor care vor duce, inevitabil, la aclași scop, adică la stagnare sau chiar la involuție).
  3. Depășirea egotismului autist și sfârșitul complacerii în solipsism a celor care pun în scenă banalitatea, trivialitatea și golul vieții lor cotidinene…
  4. Combaterea fetișizării mărfii. Pare a fi un citat din Capitalul lui Marx, dar Onfray se referă la altceva: înlocuirea comercialismului de gașcă cu o meritocrație autentică.
  5. Ruptura cu religia obiectului trivial. și refuzul de a transforma obiectele de consum în fetișuri ale religiei estetice. Se dorește abolirea consumismului ca o acumulare inutilă de produse inutile.
  6. Abolirea domniei kitsch-ului care triumfă sub chipul unei arte fals populare, dar de fapt de prost gus. Onfray critică aici ”demagogia logicii pieței” (p. 47), dar cum să scoți logica pieței din evaluarea artistică? Utopii pentru copii… Și încă ceva. Dacă frumosul nu poate fi definit, atunci cum definești kitch-ul ca abatere de la ”bunul gust”. Din nou în punct mort…
  7. Ruptura cu pasiunea thanatofilă care arată în ce măsură arta contemporană rămâne prizonieră în schema creștină a Răstignirii, a imitării cadavrului lui Cristos și a pasiunii pentru martiriu.

 

Acest program în șapte puncte se referă la AȘA NU. Dar Onfray vine și cu o continuare pozitivă, tot în șapte puncte. Evident se referă la AȘA DA. Acest program de ”atitudine etică pozitivă” este numit ”estetică cinică” în ”amintirea gândirii critice, subversive și antiplatoniciene a lui Diogene din Sinope, filozoful cinic emblematic al Antichității grecești”. (p. 47). Acest program nu este unul de ”detronare a detronării”, ci unul de ”depășire a depășirii” lui Duchamp, propunându-se ”remedii pentru nihilismul actual” (p. 48)

  1. ”Revenirea la imanență și ancorarea în prezent”. Aici, Onfray pledează, din nou, ”împotriva  atotputerniciei Ideilor, a Conceptelor și a formelor pure” (p. 48) sugerând ca fiind necesară ”punerea în scenă a mitologiilor corpului păgân pentru a instaura epoca artiștilor încarnării” (p. 48).
  2. ”Descreștinarea cărnii” adică ”ruptura cu corpul creștin schizofrenic, sfâșiat între sufletul luminos și carnea păcătoasă, ambele gustând în mod special putrefacția, cadavrul, morga…” (p. 48).  Pentru Onfray, aceasta înseamnă ”să îmblânzim moartea și să murim decent, adică să trăim decent”. (ibidem).
  3. ”Punerea în mișcare a unei metode ironice și transformarea umorului într-un antidot al conceptului. Palinodia, gestul cinic de tip antic, spiritul diogenian, construirea unor serii ludice deschid cale largă artiștilor care vor să întoarcă spatele austerității conceptuale și idealului de ascetism apolinic al unor producții sinistre prin caracterul lor pur intelectual” (pp. 48 – 49).
  4. ”Promovarea opusului corpului platonic prin interogarea postmodernității tehnologice”. Explicația dată de Onfray acestui deziderat este confuză și… neconvingătoare!
  5. ”Instituirea unui mod de acțiune comunicațional luând act de moartea Frumosului și de necesitatea de a oferi un nou mod de întrebuințare a operei, după încheierea celor două milenii de artă platoniciană”. (p. 49) Onfray explică acest punct ca fiind o dorință de democratizare a artei, de unire a oamenilor prin artă și nu separarea acestora.
  6. ”Reinstituirea valorii intelectuale  împotriva discursurilor legitimatoare care însoțesc adesea operele, neaflându-și legitimitatea decât prin citarea unor autori (foarte adesea filozofi…) deja legitimați” (p. 50). Onfray militează pentru educarea publicului (?!) tocmai ca urmare a rolului crescut pe care îl are în împlinirea mesajelor artistice subtile, rafinate, înalt cultivate.
  7. Promovarea sublimului în chip de principiu constitutiv al unui Frumos postmodern imanent, aici și acum, accesibil” (p. 50)

 

Consecințele împlinirii unui asemenea proiect-program ar fi ca arta să devină un mijloc pentru obținerea unui comportament uman cu adevărat elevat, înălțător și cu deschidere largă spre construirea unui Sine artistic (”Să facem din viața noastră o operă de artă” – Duchamp). Întrebarea e: ar dori cineva altfel? Dacă aceste lucruri nu ar fi împiedicate de cele șapte NU – uri anterioare, evident că va exista o cale liberă pentru orice om care să se poată bucura de viață. Rezervele mele provin din modul concret în care se va face educarea persoanelor întru obținerea elevației artistice. Pentru ca toate acestea să se poată întâmpla este nevoie de politici specifice. Nu întâmplător, ultimul capitol al lucrării este intitulat Politica.

Cap. 5 Erotica  Eros este zeul iubirii la greci, numele său însemnând ”dorință”. Echivalentul său roman era Cupid, care de asemenea însemna ”dorință”. Într-un manifest hedonist dorințele (de la cele primordiale – nevoile fundamentale din piramida lui Maslow – și până la cele mai rafinate sau chiar excentrice, trebuie analizate și eliberate de constrângeri. Pentru Onfray, Erotica este un capitol al Eticii, comportamentul erotic presupunând decizii/ alegeri/ opțiuni/ (s)elecții cu privire la Sine dar și la Sinele celorlalți. Imperativul hedonist este: ”Bucură-te și bucură la rândul tău”. S-ar părea că aici hedonismul și creștinismul se contopesc (iubirea aproapelui, acceptarea – cu bucurie! – a unor privațiuni etc.). Onfray demonstrează însă că creștinismul și hedonismul se exclud chiar în materie de erotică. Hedonismul preamărește erotismul, creștinismul îl ignoră sau chiar îl condamnă. Argumentele lui Onfray sunt speculații psihanalitice referitoare la devianțele sexual-comportamentale ale unor figuri cheie din istoria creștinismului (Iisus, Pavel, Fecioara Maria, Maria Magdalena). Împăratul Constantin a forjat un creștinism auster, dar deloc dezinteresat: ”elogiul renunțării la plăcerile acestei lumi, glorificarea familiei monogame ca formă apolinică comunitară și colectivă, capabilă să sugrume forțele dionisiace individuale și asociale, o teorie care legitima puterea seculară bazându-se pe ficțiuni religiose” (p. 57) . Distanțarea față de ideologia creștină și apropierea de ideologia post-creștină presupune, în concepția lui Onfray câteva lucruri: a) renunțarea la înțelegerea (himerică a) dorinței ca lipsă; b) trecerea de la condamnarea libidoului la ”un libido libertar, însoțit de un eros destins, care centrează sexualitatea nu pe iubire, fidelitate, monogamie, procreare și coabitare, ci în jurul proiectului mai puțin ambițios al unei intersubiectivități libere, fericite, împăcate cu sine, voluptuoase, al cărei obiectiv nu este atât idealul familiei paulinice, cât propunerea deschisă de a edifica erotismul într-o totală libertate bazată pe consimțământul celuilalt” (pp. 58 – 59).  Cât de mult mai este acceptată, la ora actuală, ideea de monogamie rezultă dintr-un articol recent pe această temă: http://adevarul.ro/life-style/dragoste-si-sex/ideea-singur-om-satisface-nevoile-expira-curand-monogamia-trebuie-regandita-1_535d22f40d133766a8239e12/index.html . Cât despre preamărirea plăcerilor carnale, în deplină libertate, la ora actuală într-o societate necreștină (Japonia) se poate vedea că dezinhibarea ia tot mai mult locul inhibițiilor și interdicțiilor de varii feluri: (vezi mai jos un text despre Festivalul penisului la japonezi) https://www.facebook.com/Eddiebitar/photos/a.208765899134268.59034.191733097504215/781249778552541/?type=1  Am putea vorbi, tot mai mult și mai deschis despre o nouă ordine amoroasă în lumea secolului XXI. Pledoaria lui Onfray în favoarea unui erotism solar, pe deplin liber, include și ”realizarea unui feminism libertin, în care bărbatul să-și îngăduie sieși exact atât cât îi îngăduie și femeii” (p. 59). Mai mult, deoarece fiecare gen conține și elemente/ atribute pe care le conține celălat gen, apare ca firească ideea ca ”să gândim sexul mai puțin în termeni de bărbat/ femeie, masculin/feminin, și mai degrabă în termenii unui nominalism, opțiune filozofică potrivit căreia nu există decât cazuri particulare” (p. 60). Nu doar plastică, ci chiar adevărată mi se pare formularea de către autor a acestui enunț: ”Erotismul este pentru sexualitate, ceea ce este gastronomia în raport cu hrana: un plus de suflet” (p. 61). Evident, Kama Sutra este oferită drept exemplu de normalitate în materie de educație erotică. Critica pornografiei liberale de tip comercial și sclavagist este urmată de o propunere îndrăzneață, antiliberală și profund libertară: ”Am putea lua în considerare o pornografie nu liberală, ci libertară, care ar proceda exact invers decât se procedează în industria liberală a sexului, aducând la cunoștința publicului conținutul tratatelor de erotism, cu scenarii, dialoguri, imagini, planuri estetice – totul îndreptat spre o pedagogie ludică a corpului sexuat, o punere în scenă plină de bucurie a sexului orientat către pulsiunea de viață. Noul univers amoros al lui Fourier oferă un rezervor inepuizabil pentru această pornografie libertară” (p. 62).  După acest episod de erotică libertară ar fi căzut bine și un episod de gastronomie libertară  știut fiind că Onfray este autorul unor lucrări ca: ”Pântecele filosofilor. Critica rațiunii dietetice” (1989, rom. 2000) și ”Rațiunea gurmandă. Filozofia gustului” (1995,  rom. 2000). Pe când un eseu pe tema vestimentației libertare, unul marca Michel Onfray? (Despre erotism, sexualitate și reglare socială a comportamentului sexual, vezi articolele următoare de pe blogul ziarului Adevărul:

http://vicuslusorum.wordpress.com/2014/04/30/politica-sexului/#comments

http://adevarul.ro/life-style/dragoste-si-sex/sexul-oral-nu-sex-definesc-oamenii-sexul-secolul-xxi-1_536230a50d133766a8435d98/index.html#  )

http://adevarul.ro/life-style/dragoste-si-sex/foto-video-sexul-dauna-grav-mediului-inconjurator-fac-sex-eco-sexualii-1_53563b2b0d133766a8fdfe6c/index.html

http://adevarul.ro/life-style/dragoste-si-sex/11-lucruri-femeile-le-au-inteles-gresit-filmele-porno-1_5321d93c0d133766a8deefb8/index.html

Cap. 6. Bioetica.  Bioetica este și ea o rezultantă a mișcărilor radicale studențești și nu numai din Franța, Germania, Marea Britanie și Statele Unite din anul 1968. Pe la 1970, o subliniere a faptului că viul trebuie să primeze în raport cu lucrurile (dereificare), a apărut așa-numita Bioetică, descrisă (incorect și inadecvat, după părerea mea) drept o ramură a Eticii. De aici, și până la apariția Bioeticii medicale nu a fost decât un singur pas, dar explozia de publicații și de literatură pe bioetică medicală, cu catedre, mastere, doctorate și conduceri generooase de doctorate ridică deja semne serioase de întrebare referitoare la utilitatea unei asemenea arondări subdisciplinare. Dacă etica în general se referă la comportamentul uman, atunci bioetica ar trebui să aibă drept spațiu de studiere întregul regn animal, ba chiar și pe cel vegetal care se încadrează sub denumirea de viu. Dar de la o studiere a modului în care se comportă viul în general și până la restricționarea viului doar la practica medicală este o cale foarte lungă presărată cu multă impostură, incompetență și urmărirea promovării intereselor breslei medicale chiar și în defavoarea pacienților. Invocarea preceptelor religioase în bioetica medicală confuzează și mai mult discursul moral în acest segment de existență umană: îngrijirea sănătății oamenilor. Așa cum am precizat mai sus, în îcheierea prezentării capitolului 5 Estetica, după părerea mea, manifestul hedonist onfrayan ar fi trebuit să conțină și componenta alimentaro-vestimentară cuplată cu o discuție despre componenta sanitară a existenței umane. Toate acestea ar fi mai fericit tratate într-un capitol numit (Est)etica și care ar fi cuprins discuții despre omul frumos (ca să-l invoc pe Dan Puric cu o carte a sa care poartă acest titlu), despre frumusețea comportamentelor umane echilibrate, adecvate și generatoare de satisfacții personale și interpersonale. Evident, totul ar fi simplificat și ar transmite un mesaj mai direct, mai puternic și mai clar. În ultimă instanță, acest abord (est)etic nu ar fi altceva decât un Management al Sinelui, respectiv un anumit Management general, cel cunoscut deja în literatură sub denumirea de Metodologia Scop Mijloc. Eceste considerații strict personale fiind spuse, mă îndrept acum spre prezentarea acestui penultim capitol dedicat, oarecum surprinzător pentru mine, Bioeticii.

În accepțiunea generală Bioetica este o parte a eticii (vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Bioetic%C4%83). Pentru Onfray, Bioetica este o componentă ce trebuie atașată Eroticii (care, la rându-i, este parte a Eticii).  Am precizat mai sus poziția mea, aceea că a defini Bioetica drept domeniu de interes medical este un abuz. Paradoxal, marele critic al pozițiilor oficiale cade în această capcană și ia de bună pretenția că bioetica este o chestiune de … medicină: ”Acțiunea medicală, chirurgicală, terapeutică se efectuează pe o carne care este materie, desigur, dar este și simbol. În relația dintre medic și pacient, trupul păstrează memoria celor o mie de ani care l-au definit, care l-au alcătuit”. (p. 63)  În acest caz, Onfray ar fi trebuit să-și intituleze capitolul de față ”Bioetica medicală” și nu ”Bioetica”. Dar, confuzia pare a fi voită pentru că îi slujește lui Onfray să discute despre durere, modelul dolorist al creștinismului, respectiv să atace această ideologie în scopul accesului direct (nu mediat) la fericire: ”…trebuie să privim bioetica drept luptă a hedonismului, pentru plăcerea e înțeleasă ca evitare a neplăcerii, evitare a durerii, a suferinței și a chinurilor îndurate de corp. Cristos a suferit, a murit pe cruce, iar creștinii afirmă că, prin acest gest pretins mântuitor, el a oferit modelul dolorist la care trebuie să ne raportăm în continuare.” (p. 64). După argumentația adusă în continuare se deduce că Onfray vede în Bioetică o conjurație religioaso-spiritualisto-masonico-științifico-psihologico-politico-odeologică: ”Refuzul de a apela la rațiune, voința deliberată de a se bizui pe patimi, opțiunea de a apela la emoții, de a opune afectul irațional gândirii raționale generează o imobilitate dragă inimii numeroșilor conservatori existenți pe teriotoriul bioeticii, unde vânează în haită” (p. 66). Onfray propune o euristică a îndrăznelii, a optimismului și nu una a supușeniei bazată pe frică, pe interdicții și apocaliptice catastrofe umane generate de un presupus păcat originar.  Parcă încercând să-mi răspundă (mie, dar și altor profeți ai ”morții științei”) Onfray precizează că ”știința nu este un rău în sine: ea este un rău în funcție de cauza pe care o slujește” (p. 66). După ce am pledat pentru neutilizarea termenului compromis – acela de ”știință” – și pe care îl folosesc doar luat între ghilimele, adaug aici că nu doar conțintul conceptului de ”știință” este unul vetust și nepliat pe realitățile postmoderne, acum adaug faptul că și organizarea activității de cercetare (”științifică”, desigur…) este una total neadecvată și prost gestionată. Volumul descoperirilor în ”știință” este, cred, invers proporțional cu rezultatele obținute, aflându-ne în fața unor cacealmale ”științifice” de răsunet, unde falșii savanți se premiază între ei și își ridică reciproc statui… Nu mai vorbesc despre mercantilismul rețelelor de evaluare și clasificare a producțiilor ”științifice” – o rușine a lumii postmoderne!

Onfray se apropie (primejios de aproape!) de Metodologia Scop Mijloc atunci când afirmă: ”Bioetica nu trebuie gândită în logica platoniciană a Binelui absolut, a Adevărului absolut, ci potrivit rezultatului ei relativ” (p. 67). Or, exact pentru asta pledează – de peste patru decenii! – Metodologia Scop Mijloc: pentru relativizarea rezultatelor în funcție de scopurile urmărite și de mijloacele folosite. Iar această discuție relativizantă despre scopurile comportamentelor umane și mijloacele aferente atingerii acelor scopuri face adevăratul obiect de studiu și de discurs al Eticii. Concluzia trasă de Onfray este un pragmatică/ utilitaristă/ hedonistă/ eticistă: ”virtuos este ceea ce sporește plăcerea și diminuează suferința; vicios, ceea ce sporește suferința, o întreține sau nu luptă împotriva ei” (p. 67).  Conform acestei formule, tot timpul existența umană este o sumă de virtuți și vicii. Totuși, Onfray lasă lucrurile prea în voia lor.Conform definiției de mai sus, este firesc ca un sadic să chinuie o altă persoană pentru a-și spori plăcerea (de a chinui) și de a-și diminua suferința (de a nu fi chinuit pe cineva… ). Este oare bine ca lucrurile să fie citite în această cheie? Chinuirea altui corp uman pentru plăcerea altui corp uman este acceptabilă? În Metodologia Scop Mijloc am dat răspunsuri la aceste interogații. În primul rând, orice faptă umană este etică, morală și nicidecum nu poate fi neetică, imorală sau amorală. MSM discută lucrurile în termeni de adecvare, acceptabilitate sau de aprobare.  Astfel, dacă sadicul X chinuie pe nevinovatul Y, ambii au comportamente morale, iar fapta lui X este adecvată scopurilor sale. Faptul că ceilalți semeni, temându-se că o vor păți și ei, își vor adecva propriile lor mijloace în ideea stopării violenței, sadismului și a comportamentelor generatoare de durere pentru semeni. Consecința? Pedepsirea lui X, cu penalități care să depășească temporara plăcere sadică a sa. Comportamentul lui va deveni mult mai precaut și temător față de riscurile pe care le incumbă faptele sale. Așadar, nu se rezolvă totul la nivelul Sinelui, al subiectivității, ci are loc – mereu – o abordare intersubiectivă, o empatizare a comportamentelor umane către un echilibru sau către o stare de acceptabilitate. În terminologia MSM, dimensiunea spațială (eu-voi-ceilalți) este mereu interferentă cu dimensiunea temporală (trecut-prezent-viitor). Triada eu-voi-celalți este o concretizare, o particularizare a triadei micro-macro-mondo (sau mega). Întotdeauna fapta unui subiect intră în rezonanță (negativă sau pozitivă) cu gândurile, simțurile și acțiunile altor subiecți. Așa se generează acceptările relative. De ex. să omori oameni în timpul războiului este o obligație; să omori oameni în timp de crimă este o crimă… Asta este relativitatea faptelor și comportamentelor umane. Nici creștinismul, nici marxismul sau alte ideologii nu pot edicta liste cu fapte (și persoane) care sunt eminamente/ absolut bune… Nici sfinții creștini nu sunt imaculați… Ei sunt recomandați ca exemple de urmat doar pentru una sau câteva dintre faptele lor.

Cap 7 Politica Acesta este ultimul capitol al cărții, capitol pe care eu l-aș fi pus pe primul loc în ordinea internă a cărții pentru că, în concepția mea, politicul este domeniul stabilirii/ asumării scopurilor (în mod normal intim corelate cu mijloacele existente sau posibil de creat, combinat și consumat pentru atingerea acestor scopuri). Or scopul hedonismului (= politica hedonistă) este libertatea de a trăi în bucurie și fericire, lăsând corpul în integralitatea lui să aibă parte de plăcerile existențiale. Dacă aș avea cea mai mică informație că Onfray ar fi văzut măcar o dată tripla egalitate pe care am distribuit-o în august 1990 la Paris aș zice că francezul s-a inspirat din această sintetică prezentare a MSM.  Iată dovada faptului că hedonismul onofrayan este identic în esență cu MSM: ”În încheiere, după etică și variațiunile sale erotice și bioetice, să abordăm chestiunea politicii – care este și ea o variațiune pe tema eticii…” (p. 71). Așadar, Onfray este cât se poate de aproape de ideea mea că tot ce ține de om și de comportamentul uman poate fi subsumat eticului. De aceea am formulat identitatea/ egalitatea: Etica = Economica = Politica = Economica politică = Management = MSM.  Conform modelului treimic creștin unitar (Sfânta Treime), fiecare dintre elementele egalității se regăsește, ca esență, în celelalte. Doar formele le mai separă uneori….

Notă. Invocarea Sfintei Treimi a stârnit reacții din partea unor catolici, musulmani și atei care au clamat că aș încerca să îndoctrinez cititorii cu un model împărtășit preponderent de creștinii ortodocși. Precizez aici că modelul treimic unitar este văzut de mine ca un model fizic al întretăierii celor trei forme ale materiei: Substanță, Energie, Informație. Exact după acest model se întretaie/ întrețes/ întrepătrund cele trei dimensiuni fundamentale ale ființei umane: Scopul (Dumnezeu Tatăl = Informația), Mijlocul (Dumnezeu Fiul = Substanța) și dinamica permanentă, fluctuantă și relativă (Dumnezeu Sfântul Duh = Energie). Totodată, prin invocarea Treimii cea de o singură ființă fac o pledoarie (mereu susținută și demonstrată cu exemple) pentru triadicitate/ ternaritate/ tri(u)nitate.

Continuarea textului onfrayan este – din nou – identică cu explicațiile mele din MSM: ”Domeniul politicii se întinde de la nivel local la universal”. (p. 71). În termenii MSM, eu afirm că politicul se desfășoară (ca gândire, simțire și acțiune umană) pe trei paliere: micro (local), macro (regional) și mondo (universal/ global/ mondial). Orice analiză a unei fapte umane trrebuie trecută prin cele trei paliere. Desigur, la modul concret vor apărea și deosebiri între MSM și opiniile lui Onfray. Onfray recunoaște că dimensiunea universală (mondo) este predominantă, apăsătoare chiar, dar doar dacă este prezentată într-o lumină pozitivă, albă, curată. De aceea, Onfray o numește ”mizeria curată” (drepturile celor tari de a interveni în țările slabe, războaiele mondiale, genocidul nazist sau asupra etniei hutu etc.). Dar Onfray repudiază aceste ”mizerii curate” (”Aproape întreg șeptelul filozofic francez se ilustrează pe acest teren al mizeriei curate” – p. 72) și se apleacă cu atenție asupra ”mizeriei murdare”: cea a cerșetorulor, a săracilor, a șomerilor, a sclavilor salarizați, a femeilor care muncesc mai mult și primesc mai puțin, pe scurt a ”victimelor” liberalismului. Termenul de ”mizerie este de origine anarhistă, mai exact proudhoniană (Proudhon a scris ”Filosofia mizeriei”, iar Marx a contraatacat scriind ”Mizeria filosofiei

Onfray evită să vorbească despre victimile capitalismului (și preferă să vorbească despre liberalismul actual ca fiind nociv și demn de schimbat cu un capitalism libertar) pentru a nu fi identificat cu marxiștii sau comuniștii anticapitaliști. Onfray descifrează frăția dubioasă dintre liberali și socialiști (ca și cum ar fi prevăzut apariția Uniunii Social Liberale din România…).  Liberalismul socialist este văzut de Onfray ca pe o ”tumoare malignă”. Pentru exactitate, redau pasajul integral: ”Dominația absolută a liberalismului, contaminarea unei stângi așa-zis socialiste de către această ideologie ce proliferează ca o tumoare malignă, ajungând până în ultimele unghere ale societății civile, până în inima societății noastre, în sufletul celui din urmă dintre cetățenii săi, această dominație a generat, așadar, o nouă lume a exploatării: o lume micrologică” (p. 73).  Onfray vede neofascismul contemporan ca fiind reprezentat de tehnologiile moderne de supraveghere informatică, digitală, electronică, mediatică. Puterea administrativă este menținută difuz și confuz: este greu să identifici cine este exponentul real al puterii; de regulă de întâlnești doar cu reprezentanții, cu delegații acestora. ”Curentul fascistoid nu este continuu, ci alternativ” (p. 74) – sugerează tocmai această apăsare discretă și necontinuă. La vreme de criză economică, dezvoltarea radicalismelor naționaliste, fascistoide, agresive, rasiste, homofobe. Înainte de a continua, trebuie să remarc o mare deosebire dintre hedonismul politic al lui Onfray și metodologismul politico-economico-etic al meu. Când vorbește despre politicile locale el se referă la administrațiile locale (primării, sedii de partide, instituții de interes local/ comunal). În schimb, eu înțeleg prin politică stabilirea scopurilor la nivelurile micro, macro și/ sau mondo, dar eu încep cu subiectul uman individual, care are propiile sale politici și care influențează și definește politica locală, apoi regională etc. Și un șomer face politică pentru că el are scopuri: să trăiască, să muncească, să se bucure de viață. Dispariția sinelui din politica văzută de Onfray mi se pare dubioasă. El se concentrează preponderent asupra ideii de sistem politic, de comunitate administrată, ceea ce exclude indivizii și îi înlocuiește cu masele, cu turma… Onfray este dușmanul declarat al capitalismului liberal, nu al capitalismului în general, sistem pe care el îl consideră concomitent cu existența umană.

Unul dintre punctele forte ale MSM este tocmai axarea cu prioritate pe persoană, pe sinele individului în calitatea sa de prim și principal mijloc de atingere a scopurilor sale. Pretenția lui Kant că omul poate fi doar scop și niciodată mijloc este rezultatul unei confuzii, sau al unei viziuni idealiste pe cât de imposibil de realizat pe atât de falsă. Ca o probă a faptului că imensa majoritate a oamenilor au o gândire deformată, kantiană fără ca ei să știe că a existat un filosof cu acest nume, propun următorul exercițiu-test: rugați pe cineva (de regulă un adult sau chiar un puber de 14 ani) să-și propună un scop pe care el crede că l-ar putea realiza. Indiferent de natura scopului și a mijloacelor aferente pot să prefigurez structura mijloacelor invocate. În primul rând, marea majoritate (cca 75%) din totalul mijloacelor enumerate vor fi mijloace de natură substanțială (bani, materii și materiale, alți oameni, clădiri, mașini, instalații etc.), în al doilea rând o pondere sensibil mai mică (cca 20%)  vor sugera mijloace de natură energetică (energiile umane ale unor angajați, energie electrică, termică etc.) și abia 5% dintre mijloacele enumerate vor fi de natură informațională (idei, planuri, previziuni, consecințe, rezultate, imaginație, inspirație, intuiție, creativitate, informații brute sau prelucrate etc).  Aș paria că cca 99% dintre mijloacele propuse NU vor conține SUBIECTUL/ INDIVIDUL ca atare, SINELE celui care propune atingerea unui scop oarecare. Excluderea propriei persoane din schema atingerii unor scopuri este rezultatul actualului sistem de educație (și nu numai din România).

Cum am mai afirmat mai sus, și Onfray este ”victima” (mai corect ar fi ”rezultatul”) sistemului modern și postmodern de educație. Conform acestuia, politicul (prin extensie simplă de la polis ul aristotelian, utilizat în sens de gestionare a treburilor cetății, adică a tuturor cetățenilor/ locuitorilor) este văzut doar ca preocupare a tuturor pentru toți (cu varianta delegării sau a preluării prin forță a prerogativelor puterii administrative). Spre deosebire de această viziune eu – în cadrul MSM – (re)definesc politicul ca fiind domeniul stabilirii/ formulării/ exprimării/ promovării/ satisfacerii unor scopuri individuale, respectiv a tuturor indivizilor care alcătuiesc polis ul. De la această deosebire semnificativă de viziune asupra esenței politicului vor rezulta, inevitabil, și alte deosebiri.

Una dintre confuziile preluate de Onfray de la sistemul pe care tocmai îl critică este confuzia/ suprapunerea dintre politică și ideologie. Ele nu sunt și nu pot fi identice, fiind – uneori – chiar antitetice. Pentru mine, politicul = scopuri ale oamenilor, iar ideologicul = esențializarea și concentrarea acestor posibile scopuri în interese. Ideologicul este partea soft, iar politicul partea hard a organizării unei societăți. Politicile unor perioade pot să dispară odată cu societatea și gestionarii ei, dar ideologiile sunt sau pot fi remanente, ele fiind reînviate prin studiu sau prin aplicarea la noi condiții.  Nefolosind aceste definiri (un alt reproș este că Onfray nici nu încearcă vreo definire, fiecare înțelegând ce dorește din cele expuse de el) autorul francez consideră marxismul (o doctrină) și socialismul (o altă doctrină, dar și un sistem politic) ca fiind – ambele! – strategii politice: ”Această nouă situație obligă la modificarea strategiei politice: marxismul, altfel spus socialismul pretins științific, și-a arătat limitele pe scară largă” (p. 74). Probabil Onfray se referă doar la Estul European, dar se uită prea ușor că sistemul totalitar există încă în lume: Coreea de Nord, Cuba, China, Venezuela au regimuri politice care nu pot fi asociate cu ideea de democrație (în sens occidental). Nici Rusia, Belarus, Kazahtsan nu pot fi numite democrații în sens occidental. Concluzia lui Onfray este, în linii mari, corectă: ”Comunismul proiectat pentru mâine a adus astăzi în primul rând dictatură – iar acest astăzi a durat mult în Răsărit… Compromiterea altor socialisme de către socialismul marxist nu și-a atins scopul. Problema nu este de a abandona ideea socialistă, ci formularea sa marxistă – sau comunist autoritară”. (ibidem).  Autorul este chiar interesat de regimurile politice, dar nu doar acelea care țin de trecut, ci cu gândul mereu la viitor, la acele regimuri care ar fi apte să aplice hedonismul, să facă oamenii fericiți. Și acum, se confirmă declarația dată de Onfray interviului acordat revistei Orizont cultural (vezi linkul http://www.observatorcultural.ro/Un-du-te-vino-intre-carti-si-existenta.-Interviu-cu-Michel-ONFRAY*articleID_6401-articles_details.html): Onfray nu este nici comunist, nici marxist, el este doar un socialist libertar, un leftist libertarian, dar finalmente, un socialist, dar unul care nu repudiază capitalismul, ci doar liberalismul capitalist: ”De aici necesitatea de a căuta direcția socialismului caracterizat de marxiști drept utopic, și aceasta cu simplul scop de a-l contrapune socialismului lor și a-l discredita. În constelația ideilor socialiste, eu personal rețin formula libertară a lui Proudhon, ai cărei partizani au fost de două ori exterminați: o dată prin armele de foc ale trupelor de la Versailles în timpul Comunei din Paris, iar a doua oară prin armele verbale ale marxiștilor, care nu s-au dat înapoi de la nimic pentru a lichida ideile proudhoniste în diversele congrese ale Internaționalei muncitorești.” (ibidem).  Este demnă de reținut delimitarea conceptuală, foarte personalizată făcută de Onfray cu privire la termenii de capitalism și liberalism: ”Eu fac distincția între capitalism și liberalism, iar faptul că cei doi termeni sunt adesea confundați mă aduce la disperare: capitalismul este un mod de a produce avuție în cadrul căruia valoarea e dată de raritate; liberalismul este un mod de a redistribui avuția în care legea e impusă de piața liberă.” (pp. 74-75). Cred că Onfray confundă aici liberalismul cu socialismul. După părerea mea, capitalismul liberal produce bogăție, aș zice că este sistemul care poate produce cea mai multă bogăție în raport cu alte sisteme, în timp ce doar docialismul este sistemul preocupat de redistribuire (prin naționalizări, prin impozitare diferențiată, progresivă – vezi Suedia). Dar, și aici mă delimitez atât de Onfray, cât și de capitalismul definit ca raritate (un capitalism care nu mai există azi). Definiția liberală de stânga a lui Paul Samuelson, după al cărui Economics au studiat cam toate generațiile postbelice, conform căreia economia este definită drept ”utilizarea resurselor rare cu scopuri alternative” este depășită, nerealistă. Definiția mea a economicului – parte integrntă a MSM – este următoarea: economicul este domeniul mijloacelor, mai exact al căutării, combinării și consumării de mijloace în vederea atingerii unor scopuri. Structurarea triadică a mijloacelor (substanțiale, energetice, informaționale) m-a ajutat să realizez că paradigma rarității este nerealistă. Ea putea fi valabilă doar pentru capitalismul incipient și cel dezvoltat până la mijlocul secolului trecut. De atunci încoace, dar  îndeosebi după a doua jumătate a secolului trecut, datele problemei se modifică radical: raritatea mijloacelor este înlocuită cu infinitatea mijloacelor. Mulți vor reacționa negativ la această afirmație, dar mă explic imediat. De exemplu, dacă cineva are nevoie de fabricarea unor materiale plastice. Simplu, clasic și rapid ne gândim imediat la petrol. Dialogul imaginar între producătorul de materiale plastice (PMP)  și mine (LD) ar fi cam în felul următor:

PMP: Este petrolul un mijloc (o resursă) infinit(ă)?

LD: Nu!

PMP: Păi vezi? Cum poți spune că mijloacele sunt infinite?

LD: Răspunsul meu este: dar dacă găsești un alt mijloc din care să faci materiale plastice e bine?

PMP: Da! Dar unde le găsesc?

LD: există peste tot, dar în primul rând în informație!

PMP: Îți bați joc de mine?

LD: Nicidecum! Vreau doar s-ți spun că nici materialele plastice nu existau înainte de a fi inventate. Informațiile despre petrol și prelucrarea lui (informații obținute prin cercetare) au dus la posibilitatea fabricării acestor mijloace (masele plastice) cu o atât de largă utilizare. Și încă ceva: sigur ai nevoie de materiale plastice sau doar de ceva care să aibă unele dintre calitățile acestora? Dacă a doua variantă este cea adevărată, atunci adunăm informații pentru atingerea acestui scop. În ultimă instanță nu avem nevoie de petrol ca să avem benzină pentru autoturisme, ci avem nevoie de energie care să miște roțile… Această energie poate fi; baterii reîncărcabile, panouri solare etc etc.

PMP: Da, dar eu am nevie ACUM de materiale plastice sau de materiale de acest tip. Nu am timp să fac cercetări și să aștept rezultatele care pot fi pozitive sau nu…

LD: Ai dreptate! Tocmai de aceea cercetarea (din toate domeniile) trebuie reorganizată pe principiul acumulării de informații apte să fie utile la momentele ”urgente”. Sub imperiul urgenței, dar având informații prealabile, au făcut germanii în scurt timp benzina sintetică iar americanii bomba atomică. Reorganizarea cercetării trebuie să pornească de la premisa că soluțiile, infoormațiile, materialele, energiile etc. EXISTĂ. Ele trebuie doar descoperite. Pentru asta avem nevoie de un învățământ bazat pe stimularea creativității, nu pe memorare și acumulare de informații.

PMP: Și cine ne împiedică să facem așa ceva?

LD: Vom afla cu exactitate cine ne împiedică doar după ce facem proiectul de reformare a educației și îl aplicăm. Apoi vedem dacă există piedici reale, care sunt și vedem cum le îlăturăm. Altfel, lumea va aștepta epizarea resurselor primare, va declanșa războaie pentru a le obține și va suferi pentru că nu a proiectat din timp evitarea  acestor lipsuri și suferințe…

 

Am propus acest dialog, ce poate fi și mai consistent, mai concret, mai pragmatic, dar asta presupune ca și interlocutorul să cunoască MSM și să aplice constant triada gândire-simțire-acțiune (GSA) , respectiv să pornească de la paradigma inifinității mijloacelor/ resurselor și nu de la paradigma păguboasă a rarității (urmată de amânări ale marilor proiecte, de furturi de inteligențe, de războaie și alte moduri de GSA care pot pune sub semnul întrebării șansa de a perpetua viața pe pământ.

 

Revin la capitolul Politica din cartea Scurt manifest hedonist a lui Michel Onfray. Acest capitol ar fi trebuit, dacă nu să fie așezat la începutul cărții iar conținutul să fie unul strict bazat pe SCOPURILE urmărite de autor. Cu alte cuvinte, chiar ne interesează propuneri care să fie viabile, verificabile aplicabile. Din păcate, după ce Onfray critică (nejustificat, sau cel puțin neargumentat) liberalismul capitalist propunerile sale de ALTCEVA sunt mai mult decât neconvingătoare. Ni se propune, nici mai mult nici mai puțin apelul la anarhismul socialist libertar proudhonian (http://en.wikipedia.org/wiki/Pierre-Joseph_Proudhon). Apelul la mutualism este un fel de utopică propunere de a ne iubi aproapele (substituind, inutil, religia creștină). ”Proudhon … propunea nu o abolire a tuturor proprietăților, ci a acelei forme pe care o numea prădătoare, cu alte cuvinte, beneficiul obținut de un proprietar prin spolierea unei forțe de muncă pe care n-o remunerează și n-o ia niciodată în calcul la salariu. Federalismul, organizațiile de tip mutual, asocierea și alte forme de contracte sinalagmatice stabilite de comun acord, propuse de Proudhon, constituie un răspuns viabil, aici și acum, independent de orice considerent politic milenarist, ecumenic, utopic sau apocaliptic. Capitalismul libertar este deci posibil. Pentru asta este sufucient să gândim dialectic, cântărind aspectele pozitive și negative ale minunatei tradiții anarhiste europene. Nimic din ce-au gândit marii înaintași în materie de răspuns la problemele ridicate de secolul al XIX-lea nu poate funcționa fără o reactivare a acelei gândiri antiautoritare, imanente, contractualiste și pragmatice reprezentate de socialismul libertar.” (p. 76). Dar Onfray nu vrea să rămână la gândirea veche de peste un secol. El propune postanarhismul ca soluție ideală pentru contemporaneitate prezentă și pentru construcția unei societăți viitoare: ”Postanarhismul desemnează astăzi gândirea libertară care, după ce a luat în calcul lecțiile secolului XX (totalitarismele, fascismele brun, roșu și verde, războaiele, bomba atomică, genocidele, distrugerea naturii și alte jertfe aduse pe altarul pulsiunii de moarte…), cântărește aspectele pozitive și propune o politică pragmatică concretă, imanentă și practicabilă aici și acum” (p. 77). Evident, ne aflăm doar la nivel de dezirabilități, de principii umaniste frumoase, dar… nu ni se divulgă ”secretul” trecerii la o societate care să promoveze și să furnizeze ”cât mai multă fericire pentru cât mai mulți” (p. 79). Onfray apelează la pilde școlărești de genul Principiului lui Gulliver (Unirea face puterea), dar…  nu oferă un MANIFEST, un PROGRAM, o ALTERNATIVĂ bine definită, așa cum aștepta, probabil, orice cititor. Acum înțeleg de ce a fost plasat acest capitol chiar la sfârșitul cărții. E bine măcar că ne asigură ce nu e bine să facem: ”Revoluția nu este deci o soluție ideală...” (p. 78). Nu, nu este, sau cel puțin nu în sensul leninist și troțkist dat conceptului de revoluție. O revoluționare a sistemului de gândire, simțire și acțiune prin reformarea sistemelor de educație și cercetare ar putea crea premise pentru un sistem capitalist ceva mai echilibrat, mai inovativ și creativ. Aici parcă diferențele față dintre hedonismul onfrayan și MSM par a se mai atenua puțin, după citarea postmodernului Deleuze. ”Perspectiva devenirii revoluționare a indivizilor – pentru a-l cita pe Deleuze – își află aici adevărul…. Demne de considerație rămân doar subiectivitățile” (p. 79). Cu această ultimă afirmație care face trimitere la subiectivitatea indivizilor și nu la mânarea turmei de cetățeni Onfray lasă ușa deschisă către o lume potențial mai bună creată printr-un alt fel de educație. Drept pentru care, libertarianul Onfray investește în propria afacere (liberală?) numită Universitatea populară din Caen și Universitatea populară de Insula Mauritius.

Concluziile mele.

Acest ”Scurt manifest hedonist” are pretenții mult mai modeste decât ar sugera titlul cărții. Lucrul demn de apreciat la Onfray este ardoarea cu care promovează hedonismul, indiferent de șansele sau neșansele ca acest mod de gândire să devină unul dominant. Regândirea și reevaluarea anticilor este parte a acestui proiect a cărui finalitate potențială constă în pregătirea schimbărilor majore la nivelul subiectivităților, libere să opteze pentru o lume cu ”cât mai multă fericire posibilă pentru cât mai mulți” (p. 79). Într-adevăr, fericirea este o chestiune absolut personală, iar orice proiect care vizează impunerea unor fericiri prestabilite este supus eșecului. Deocamdată putem constata cu toți că consumerismul a creat un monstru care produce mai multă nefericire decât fericire. Astfel, supraoferta de bunuri generează nu doar șanse pentru mult dorita satisfacere a oricăror nevoi, dar creează și probleme suplimentare cum ar fi dificultatea de a alege și de a decide rațional într-o piață supraabundentă, permanența unei insatisfacții subiective legate de faptul că nu a luat decizia cea mai bună etc. Concluzia concluziei: în orice sistem societal pe care l-am învedera sau chiar implementa, ponderea câștigurilor și pierderile suplimentare pare a fi mereu în echilibru (instabil). Cel puțin un timp… După care vine schimbarea…

BIBLIOGRAFII și opinii cu privire la receptarea lui Onfray în România.   Onfray, datorită poziționării sale ideologice tranșante împotriva liberalismului, nu a găsit, în România, admiratori și susținători, în pofida faptului că România anului 2014 are un electorat majoritar de stânga. Intelectualii români nu au curajul să-ți afirme opțiunile de stânga mai ales confuziilor și identificării oricărei gândiri de stânga cu marxismul, ciomunismul și dictaturile staliniste. Iată câteva dintre notele apărute în presă referitor la multele traduceri din acest autor francez.

Recenzii/ prezentări ale cărții ”O contraistorie a filosofiei” în 6 volume

 

Atenționări și reproduceri ale unor recenzii (Valeriu Gherghel și Andrei Cornea)

 

http://filosofiatis.blogspot.ro/2009/10/onfray-rebeliunea-dezamagitilor_20.html  (cu referire la primele patru volume)

http://filosofiatis.blogspot.ro/2009/10/o-opinie-despre-michel-onfray.html O opinie despre Michel Onfray 21 oct 2009

http://filosofiatis.blogspot.ro/2009/10/inca-o-opinie-despre-contraistoria-lui.html O altă opinie despre Michel Onfray, 22 oct 2009

http://filosofiatis.blogspot.ro/2009/10/michel-onfray-si-somatica-sartriana.html Onfray și somatica sartriană 29 oct 2009

 

http://revistacultura.ro/nou/2011/04/chipul-voios-al-filosofiei/ Chipul voios al filosofiei, de David Ilina, 14 04 2011 (reabilitarea lui Montaigne prin Onfray

 

http://www.romanian-philosophy.ro/newsletter/pages/08_12_decembrie/[recenzie]Pecican_Timpul_noiembrie-2.pdf  Ovidiu Pecican, noiembrie 2008 (cred că nu a citit cărțile lui Onfray, respectiv primele două volume la care face referire…)

 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Michel_Onfray Se dă lista cărților lui Onfray traduse și netraduse în l. Română ( primele două la Nemira, apoi Contraistoria la Polirom și Manifestul hedonist la Humanitas

 

http://www.observatorcultural.ro/AVALON.-Elogiu-birfei*articleID_20744-articles_details.html Elogiul bârfei, respectiv al narațiunii documentate de Ov. Pecican (noiembrie 2008)

 

http://www.romlit.ro/antisartre_i_antibeauvoir Cică ar exista și volumele 8 și 9….. J

 

Alte lucrări pe teme similare (etică)

Pleșca, Liviu; Știința  răului. Degenerarea indivizilor și popoarelor, Eikon, Cluj-Napoca, 2014, 239 pagini, 25 lei

Alexandru, Radu Lucian;  Fericirea, suferința, plăcerea și indiferența, Alba Iulia, 2013, 220p (oferită gratis de către tânărul autor la adresa web:
http://calatorieprinconstiinta.wordpress.com/2014/04/30/fericirea-suferinta-placerea-si-indiferenta-radu-lucian-alexandru-carte-pdf

radu.lucian.alexandru@gmail.com             radu-lucian-alexandru.blogspot.ro

http://floringeorgepopovici.wordpress.com/2011/11/01/hedonismul-o-filosofie-a-lucrurilor-prea-omenesti/ Hedonismul – o filosofie a lucrurilor prea omenești

 

http://socioumane.ro/blog/ionelcioara/files/2011/06/etica_curs_2009.pdf  Ionel Cioară Curs de etică, 96 pagini La p 18 Despre scopul uman: binele suprem. De cititi Etica nicomahică (eudaimonia = fericire)

 

http://wiki.epicurus.info/Talk:Diogenes_Laertius In the work entitled Kyriai Doxai, Epicurus says that the [end is pleasure] [teaching that] it [needs] not demonstration”. ……Herodotus Letter is only an early E.’ work: ” Herodotus Letter epitomizes only first I-XII books of Perì Physeos” [Sedley, The Structure of E.’ On Nat., Cr.Herc. 4 (1974)]. Pytocles Letter is easily (as Zeno said) a compilation of other bulky E.’ works by a successor. Menoeceus Letter is a school advertising, not an esoteric work on ethics.Some scholar holds: distinction between katastematic and kinetic pleasure does not trace back to prudential Epicureanism.

 

http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-etica-religioasa/epicur-teoria-cunoasterii-71741.html Despre faptul că simțurile sunt izvorul cunoașterii nemijlocite

 

http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/epicur-o-filosofie-placerii-supreme Despre hedonismul lui Epicur

 

 

Liviu Druguș,

Miroslava, 5 mai 2014

www.liviudrugus.wordpress.ro

 

 

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: