liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Andrei Pleșu despre dreptul inalienabil de a avea drepturi și despre libertatea de a gândi liber și responsabil


Îmi asum riscul de a fi considerat un cârcotaș de dragul de a mă (auto)băga în seamă, de a lăsa impresia că nu am altă treabă decât să strig lumii că exist și că am opinii,  sau că vreau să impun, cu orice preț, un punct de vedere, o ideologie, un mod de gândire. Fiind un risc asumat, orice încercare de ”dezvinovățire” este, așadar, superfluă. Nu contest însă faptul că încerc să promovez ideea că dialogul liber, necenzurat și neafectat de false pudori este preferabil tăcerii și, chiar mai mult, este preferabil laudelor goale (de genul ”Sublim articol, maestre!”) fără să comunici autorului ce anume ți-a plăcut în articolul său. Doamne ferește să ai curajul să arăți ”maestrului” o eventuală eroare de limbă (confundarea lui ”dintre” cu ”din” este la fel de frecventă ca și pleonasmul ”mijloace (mass) media”, oficializat academic cu câțiva ani în urmă…).  Am făcut aceste precizări preliminare deoarece abia s-au mai liniștit apele în urma publicării articolului dlui N. Manolescu pe blogul adevărul.ro, ocazie cu care am intervenit de cca patru ori, plus am postat un contra-articol pe blogul meu de recenzii www.liviudrugus.wordpress.com și pe FB (liviu.drugus), că, iată, apare, un articol al domnului Andrei Pleșu, articol care a stârnit și mai multe comentarii, multe dintre ele cu tentă critică. Urmează oare articole semnate de domnii Marga și Liiceanu, sau de Eugen Simion și Alex Ștefănescu?…

Să se fi trezit oare spiritul critic al românilor (din somnul cel de moarte) sau este doar o luare de puls pe o temă sensibilă? Trecerea de la democrație la dictatură se face, adesea, cu consultarea ”maselor largi populare”, cărora li se tot oferă teme delicate, cu dirijări subtile din partea unor comentatori foarte anonimi… După care, noua ideologie dulce-amăruie, oferită pe post de medicament la o criză prea lungă, se instaurează ferm și fără cale de întoarcere. Punerea sub semnul întrebării a dreptului de a gândi liber și de a fi responsabil și răspunzător pentru faptele tale ar putea fi un asemenea exercițiu de tranziție spre un regim cu o tentă cât mai fermă și intransigentă față de abaterile de la noua corectitudine politică. Încerc să alung acest gând urât…

Blogul adevărul.ro pare a fi un loc în care opiniile chiar circulă necenzurat, argumentele sunt acceptate sau contraargumentate, desigur, cu excepția celor neaprobate… Nu pot trece sub tăcere nemulțumirea mea referitoare la faptul că neaprobarea unor comentarii nu se face cu justificare, cu precizarea motivului pentru care  cenzura bloggeriană a gândit, simțit și acționat/ decis într-un anumit fel în privința publicării unei opinii. În schimb, sunt lăsate la vedere atacurile la persoană, criticile adresate omului public, funcției sau poziției sale în societate. Spre exemplu, la articolul domnului Nicolae Manolescu ”Preauman, subuman” din 3 mai 2013 (http://adevarul.ro/cultura/carti/preauman-subuman-1_51824e2f053c7dd83f684ddd/index.html?science=51849a9287f86#_=_) au fost publicate mai multe critici, scrise la modul general, fără argumentare și fără rost, iar unul dintre comentarii a ținut să exceleze prin ironii gratuite la adresa persoanei publice (nu a autorului) Nicolae Manolescu. În schimb, publicarea de către subsemnatul a adresei/ link ului (www.liviudrugus.wordpress.com) respectiv: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/05/06/nicolae-manolescu-antirelativistul-relativizant-sustine-ideea-excluderii-din-specia-umana-a-celor-care-au-opinii-crezuri-si-comportamente-contrarii-presupusului-universalism-axiologic-dominant/ , la care am publicat un articol de răspuns la opinia manolesciană susamintită a fost cenzurată, cu precizarea comună ”comentariu neaprobat”. Acum aflu că adevărul.ro nu acceptă ca cineva să-și facă ”publicitate” prin comunicarea – pe post de comentariu – a unui link. Am revenit, ulterior, cu postarea întregului articol pe post de comentariu și se pare că nu a mai fost cenzurat. Desigur, învățăm din experiențe, dar oare toți cititorii blogului vor înțelege că neaprobarea nu a fost datorată, spre exemplu, proferării de înjurături sau de obscenități maladive?

Știu că este o caracteristică a bloggingului mondial, aceea de a scrie și de a comenta sub pseudonim, dar cultivarea, în continuare, a neasumării răspunderii comentatorilor mi se pare nu doar un fapt needucativ și nebenefic ideii de dialog, ci și contrar ideii de dialog interuman concret. Am, adesea, impresia că dialoghez cu un calculator, cu un robot și nu cu o persoană responsabilă. Momentul în care vreun blog din România sau de aiurea va condiționa publicarea opiniei de identificarea cu un cont de FB măcar, unul cu biografie și cu adrese de comunicare, cu fotografie și cu sublinierea, implicită, a faptului că Era informației nu duce neapărat la depersonalizare, la aneantizare caracterială și la completă lipsă de responsabilitate din partea emitenților de opinii, în acel moment se va înregistra o cotitură majoră în istoria bloggingului. Nu mai este niciun secret că orice comentator este, finalmente, identificabil și localizabil de către proprietarii blogului, dar asta nu atenuează cu nimic negativitatea generată de anonimatul comentatorilor și de lipsa de responsabilizare a opiniilor formulate. Am convingerea că majoritatea celor care consumă timp cu citirea și comentarea articolelor face un exercițiu de gândire foarte necesar autodepășirii propriilor limite sau neclarități.

La doar câteva ore după publicarea (pe adevărul.ro) a acestui articol de răspuns al meu la ”Preauman, subuman”, apare un alt articol, (aparent) consonant cu ideile avansate de mine pe parcursul celor trei zile de dialog pe blogul adevărul.ro pe tema opiniei manolesciene despre drepturile omului, articol semnat de un nume mai mult decât bine cunoscut în România: Andrei Pleșu (http://adevarul.ro/news/societate/dreptul-drepturi-1_51874a46053c7dd83f75d149/index.html). Desigur, nu vreau să insinuez că dl Andrei Pleșu vine, cu grăbire, și apasă cu genunchii pe grumazul academicianului Manolescu, din eventuale motive personale. Este însă remarcabilă reluarea, insistentă, a discuției despre drepturile omului, relativitate (nu relativism!), dreptate, adevăr, libertate, în fine despre toate aceste fleacuri care compun substanța democrației, cu portița lăsată deschisă spre întrebarea: oare ne sunt necesare toate aceste complicații? Oare o redefinire/ restrângere a unor drepturi nu ar fi benefică poporului care și așa votează, în cele mai multe cazuri, în necunoștință de cauză? Pentru a ajuta cititorul să nu mai consume timp cu accesarea articolului de pe pagina de bloguri a Adevărului (deși acest lucru este util, pentru a vede și alte opinii formulate) redau mai jos, integral, articolul domnului Pleșu publicat în dimineața zilei de 6 mai 2013..

Andrei Pleșu

Dreptul de a avea drepturi

6 mai 2013

Helmut Schmidt a fost unul din semnatarii Actului Final de la Helsinki (1975), un document care, între altele, acorda o importanţă specială obligaţiei de a respecta drepturile omului şi libertăţile lui fundamentale.

 

În 1948, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite adoptase deja o Declaraţie Universală a Drepturilor Omului, insistînd asupra legitimităţii ei planetare. Am fost cu atît mai surprins să-l aud acum cîteva zile pe nonagenarul ex-cancelar al Germaniei (pe care îl admir de aproape patru decenii) proclamînd, pe primul program al televiziunii federale, relativitatea unui concept la care aderase ferm în 1975. Se vorbea despre nerespectarea drepturilor omului în China, dar Helmut Schmidt era de părere că a obliga o ţară şi o cultură cu totul străine de istoria europeană să importe valori ale acestei istorii e un act de aroganţă. Nici măcar în Europa – argumenta fostul cancelar – „drepturile omului” nu sunt un tabu constitutiv. Nici în Biblie, nici în Grecia Antică, problema nu apare în mod expres. Cu atît mai puţin în Islam, în civilizaţiile maiaşe sau extrem orientale. Pe scurt, tema drepturilor omului e o invenţie modernă, post-iluministă şi legată strict de o forma mentis „provincială”. Am propriile mele rezerve faţă de idolatrizarea „umanistă” a unui concept care tinde să se dezvolte inflaţionar, suspendînd, sau, în orice caz, marginalizînd conceptul complementar al „obligaţiilor omului”. Devenită, uneori, ideologie, slogan electoral, ornament retoric, problematica drepturilor omului riscă să-şi piardă prestigiul şi eficienţa. Pot fi de acord şi că păcătuim adesea prin excese didactice şi pretenţii „universaliste”, cînd vrem cu orice preţ să exportăm propriile noastre experienţe şi propria noastră mentalitate în teritorii care au alte tradiţii, alte cutume, alte trasee istorice. Şi totuşi…”Echilibrul” deja proverbial al afirmaţiilor lui Helmut Schmidt simplifică lucrurile, în numele unei (pripite) rezonabilităţi. E drept că formula „drepturile omului” are o istorie recentă, de sursă europeană. Dar nu ne e îngăduit să minimalizăm formula, lăsînd la o parte substanţa ei reală. Da, cuvintele cu pricina nu apar explicit în textele sacre, care, de altfel, se ocupă mai cu seamă de „drepturile lui Dumnezeu”. Dar în nici un spaţiu religios şi cultural al lumii, asasinatul, nedreptatea, persecuţia şi minciuna nu sunt tolerate şi, cu atît mai puţin, încununate ca virtuţi. În Vechiul Testament, demnitatea omului e calificată superlativ prin sintagma asemănării sale cu Cel care l-a creat, iar teologia Noului Testament e de negîndit fără spectaculoasa ei miză pe tematica libertăţii persoanei. Şi tocmai datorită demnităţii sale originare şi a libertăţii care o exprimă şi pe care a primit-o în dar, omul are dreptul de a avea drepturi. (Amintesc, în treacăt, că pe Actul Final de la Helsinki stă şi semnătura Sf. Scaun). A observa că „drepturile omului” nu au nici o referinţă „tradiţională” în civilizaţia chineză şi că deci nu putem judeca abuzurile politice şi juridice ale statului chinez de azi după criterii care îi sunt exterioare e a ceda unui sofism riscant. Majoritatea beneficiilor – materiale sau spirituale – pe care le-a adus cu sine modernitatea nu au „temeiuri” străvechi şi universale. Nu ne putem bloca în „specificitate” locală pentru a refuza democraţia, liberalismul, statul de drept, electronica şi apa curentă… Nu putem privi cu superioară înţelegere catastrofa umană din Coreea de Nord şi nici arbitrarul puterii din China contemporană. Nu e nevoie de „principii general valabile”, de o teorie „iluministă” a drepturilor omului, pentru a constata şi condamna suspendarea dreptului la opinie, privarea de libertate, tortura şi, la limită, crima. Suferinţa şi sîngele nu au altă culoare la Bruxelles şi la Beijing. Iar a sta liniştit şi nobil în ograda proprie, contemplînd înţelept disperarea celor „de departe” ca pe o fatalitate şi încă una „îndreptăţită” istoric nu mi se pare tocmai o virtute. Oricum, ultimul lucru la care mă aşteptam e să-l aud pe Helmut Schmidt dezvoltînd, între două fumuri de ţigară, obosita doctrină a „neamestecului în treburile interne”. Apropo: nu pot să nu amintesc, în plină Săptămînă Luminată, o contribuţie esenţială a creştinismului la capitolul drepturilor omului. Nu e, în definitiv, puţin lucru, să oferi fiecărui muritor dreptul de a sfida moartea, dreptul la înviere!”

Acesta este articolul  semnat de dl A. Pleșu în adevărul.ro. Esența eseului de mai sus este supralicitarea ideii că drepturile omului nu pot fi relativizate, diminuate, aplicate parțial sau conform specificului local. Cu alte cuvinte, fostul ministru de externe al României îl combate pe fostul cancelar al Germaniei pe o temă crucială pentru democrație și statul de drept: respectarea drepturilor omului. Interesantă este similitudinea constructivă a acestui eseu cu cea a eseului dlui Manolescu, ambii abordând teme asemănătoare. Ambii autori iau câte un gânditor european recunoscut și renumit, îi critică poziția ”șubredă” pe o temă dată (pluralismul lui Isaiah Berlin și riscul de a accepta atentatelele teroriste ca formă a pluralismului firesc – la N. Manolescu, și relativismul lui Helmuth Schmidt și riscul de a accepta slăbirea poziției României de apărătoare neabătută a drepturilor omului, pereat mundus – la A. Pleșu) și își afirmă cu maximă putere crezul democratic european. Deși pare un fapt minor, ambii autori utilizează ”din” în loc de ”dintre”, sugerând că uzul este mai puternic decât regula gramaticală. Ambii autori fac recurs la istorie, la evoluția unor concepte, mentalități sau ideologii (drepturile omului, libertatea de opinie etc.). Ambii autori iau poziție de atac la adresa relativizării și a relativismului, modern sau postmodern. Aceste poziții sunt similare poziției lui Ceaușescu față de  Moscova și doctrina marxist-stalinistă: nici o abatere, nici o relativizare nu vor fi acceptate la București și orice deviere ideologică va fi pedepsită! Poziția României față de Germania, apare ca una în oglindă: doctrina drepturilor omului nu va cunoaște nici o abatere la București (char dacă Berlinul își mai permite opinii mai relaxate, gen H. Schmidt). Poziția dlui Pleșu este una dogmatică, rigidă și neabătută. Poziția dlui Manolescu este una care  vrea să fie mai americană decât cea a americanilor, dar, din dorința de a atinge maximum ul de dogmatism, cade în extremism, în patologic și în ridicol. Dialogul N.Manolescu – I. Berlin și dialogul A.Pleșu –  H.Schmidt (de la Berlin!) au, ambele, caracter programatic, sunt un fel de declarații de politică externă, în lipsa unui ministeriat cât de cât vizibil și eficient (ca să nu spun unul foarte slab). Dacă ar fi să dau drumul speculațiilor, aș spune/ scrie că declarația lui H.Schmidt este una ce poate da un semnal de încălcare a drepturilor omului, ale oamenilor, respectiv ale țărilor de a se ghida după propriile interese. Povestea cu doctrina obosită a ”neamestecul în treburile interne”  (neclar prezentată de dl Pleșu) readusă în discuție de ex-cancelarul german poate fi tradusă și prin rediscutarea rolului Germaniei în noua Europă ce ar putea deveni un stat federal unitar.

Neclar este termenul de ”modern”, utilizat de dl Pleșu în descrierea obârșiei teoriei drepturilor omului, mai ales când este echivalat cu post-iluminismul. La fel cum dl Manolescu discută despre valoare fără să ne spună ce înțelege domnia sa prin acest concept, la fel procedează și dl Pleșu utilizând două concepte cu granițe extrem de labile. Spre exemplu, eu prin modernitate înțeleg istoria Europei până la 1950, dată după care vorbim despre postmodernitate. Postiluminismul este un termen extrem de vag, atât timp cât iluminismul nu este bine fixat și delimitat temporal.

O (singură) concesie face dl A. Pleșu ex-cancelarului german, fiind de acord cu acesta că prea multă afișare și clamare a drepturilor (omului) duce la o punere în umbră a obligațiilor cetățenești, observație la care subscriu.

Parcă continuând (și contrzicând) tema dlui Manolescu despre restrângerea libertăților de gândire și de acțiune ale dușmanilor democrației, A. Pleșu marșează și susține că nu avem nevoie de teorii savante care să condamne suspendarea ”dreptului” la opinie, privarea de libertate, tortură și crimă.

Graba cu care pare a fi scris articolul a făcut posibilă o construcție gramaticală eronată: ”ultimul lucru la care mă aşteptam e să-l aud pe Helmut Schmidt dezvoltînd…”.

 

Liviu Drugus, Miroslava, 7 mai 2013

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: