Ray Bradbury sau Despre inflacarata si nestinsa iubire de carte a pompierilor kakotopici americani

Ray Bradbury sau Despre inflacarata si nestinsa iubire de carte a pompierilor kakotopici americani

 

Marginalii la spectacolul cu piesa de teatru „Focul” („451 grade Fahrenheit”) dramatizata si regizata de Irina Poescu Boieru de la Teatrul National din Iasi (spectacolul din 23 noiembrie 2012, Sala Uzina  cu Teatru)

 

Am citit cu interes cronica scrisa de Calin Cibotari la spectacolul de teatru ”Focul” („451 grade  Fahrenheit”) din seara zilei de 23 noiembrie 2012 (http://www.altiasi.ro/teatru/o-cronica-focului).  Orice cronica, cred, este o forma expresa a subiectivitatii spectatorului-cronicar si doar o suma oarecare de cronici referitoare la acelasi spectacol si de la aceeasi data poate conferi o imagine care sa se apropie (asimptotic!) de idealul veri(dici)tatii. Am scris deja ca spectacolul mi-a placut – atat tematic cat si ca joc scenic – deci nu ma voi pronunta aici asupra spectacolului ca atare, ci asupra mesajelor transmise de autorul cartii „451 grade Fahrenheit”, americanul Ray Bradbury (22 aug 1920 – 5 iunie 2012).  Pentru cititorii care nu au timpul sa se convinga, le confirm intuitia ca 451 grade pe scara Fahrenheit era/ este/ va fi  temperatura la care arde o carte…

 

***

 

Format mai mult ca rezultat al lecturilor din bibliotecile publice decat al scolilor absolvite, Ray Bradbury a fost un mare iubitor al cartii, al bibliotecilor si al accesului liber la cultura oferite de acestea. Nu intamplator el s-a pronuntat impotriva cartilor pe suport electronic, riscul de a fi usor modificate/ contrafacute fiind suficient de mare in raport cu cartea tiparita. „Bibliotecile m-au crescut” sublinia Bradbury, marsand pe autodidacticismul sau, criticand indirect sistemul de educatie american din perioada interbelica. Totusi, cu putin timp inainte sa moara, Ray Bradbury a acceptat sa publice cartea ”451 grade Fahrenheit” in format electronic, dar cu clauza expresa ca orice biblioteca sa aiba dreptul sa o descarce gratuit, tocmai datorita mesajului puternic pro-biblioteca si pro-carte tiparita al acestei lucrari, mesaj ce se constituie in mod evident ca un elogiu adus cartii ca mijloc de (auto)cunoastere.  In fine, ca un amanunt deloc de trecut cu vederea, tocmai pentru ca Bradbury si-a identificat crezul vietii sale cu cel transmis de carte, pe piatra tombala a marelui autor sta scris „Autorul cartii  451 Fahrenheit” (Author of Fahrenheit 451).

 

***

 

Bibliotecile – ca depozite de informatii potential generatoare de conduite umane superioare – au fost mereu obiect al deciziei politice si al ideologilor aferenti centrelor de putere politica. Biblioteca din Alexandria si-a gasit sfarsitul tocmai ca urmare a unei decizii politice de a rupe definitiv cu epoca anterioara. Mai aproape de noi, cartile care aveau pe ele chipul regelui sau al unor autori proscrisi au fost date la topit (un eufemism pentru „arse”, „distruse”) de catre regimul comunist de esenta sovieto-bolsevica instaurat dupa razboi si in conformitate cu intelegerile dintre marile puteri. Revolutia bolsevica (lovitura de stat dupa unii istorici) din decembrie 89 din Romania a respectat acest scenariu de stergere a urmelor existentei regimului anterior (si din care noii lideri veneau, semeti, cu toata zestrea lor de gandire anterioara). Cu scuze pentru ceea ce poate parea o autolauda, voi reda cateva aspecte care mi-au marcat existenta si pe care le-am revazut aievea, tensionat, in timpul spectacolului de teatru de la Uzina cu Teatru din Iasi.

In copilarie am trait cu carti si din carti, avand biblioteca (familiei) mereu cu mine, fiind, totodata cititorul asiduu al bibliotecilor din satele pe unde am locuit. ”Ai grija sa n-o rupi si sa vii repede cu ea”, ma atentiona unul dintre bibliotecari. Uneori aduceam cartea in aceeasi zi, ajungand transpirat la biblioteca unde eram intampinat cu ”Da’ ce, ai si citit-o? Si ce alergi asa?” la care eu ingaimam: “pai n-ati spus sa vin repede?”. Nu ascund ca pentru mine Bibliotecarul era un semizeu – un om care avea acces direct la toata intelepciunea lumii, drept pentru care merita un respect neconditionat.

In perioada cat am lucrat la filiala Iasi a Academiei (1971-1976) in fiecare zi de lucru mergeam, impreuna cu un coleg sociolog (care, pe drum, imi preda sociologie), prin librariile  (indeosebi Junimea, Eminescu, apoi si Casa Cartii) si Anticariatul din Iasi. Am aflat de la doamna de la Anticariat ca profesorul Uglea isi lichida biblioteca si ne-a spus: mergeti acasa la el, ca noi nu putem lua tot ce are acolo (se subantalege de ce). Cand am ajuns acasa la profesorul pensionar care isi lichida biblioteca am inteles de ce multe carti nu puteau sta in rafturile Anticariatului. In schimb, nu puteam deloc intelege cum un om de carte isi poate lichida cu sange rece o parte a vietii lui… In fine, asa a ajuns la mine in biblioteca cursul dactilografiat de „Metodologie” al lui Nae Ionescu…

In primii ani in care am lucrat la UMF am avut norocul sa-l cunosc pe fostul director al Scolii de Partid Iasi (Ilie Dodea) care multiplica si lega cartile (in engleza si franceza) la institutia pe care o pastorea si pe care tot el le aducea de la Bucuresti. Tot acolo (la Scoala din Copou) multiplicam si cartile de psihologie si ezoterism pe care mi le mai aduceau unii studenti medicinisti si pe care le multiplicam (gratis!). Carti imprumutate pentru cel mult 24 de ore le “aranjam” tot acolo…, fara sa vad ceva subversiv in asta.  Ulterior am realizat ca toate totalitarismele au fost slabite tocmai datorita increderii depline pe care sistemul o avea in institutiile promotoare ale totalitarismului, institutii care, la un moment dat, si-au construit propriile structuri de rezistenta si propriile vise de dominatie. Sub acest aspect, fostul director Ilie Dodea era exact prototipul pompierului radicalizat din piesa “Focul”.

In calitatea mea de responsabil cu Biblioteca Colectivului de Stiinte Sociale a Universitatii de medicina si Farmacie din Iasi am primit ordin, in decembrie 1989, de la noul rector (cu siguranta, ordinele veneau si ele de undeva, de sus…) sa predau toate cartile inventariate la un centru de colectare deseuri de hartie si sa prezint dovada eliminarii lor din circuit (fiind obligat sa ma prezint cu listele aferente la Biblioteca Centrala a UMF). Zis si facut, ordinul se executa, nu se discuta! Am facut listele cu toate cartile din cele cateva dulapuri de carti, am predat listele la Biblioteca si am dus acasa o buna parte  (cateva portbagaje de Dacia) a cartilor din Biblioteca: Aristotel, Helvetius, Descartes, Lenin (Caiete filozofice), Marx (Teorii asupra plusvalorii) etc. Stiu ca unii vor zambi vazand cum amestec fara retinere pe Aristotel cu Marx, sau pe Lenin cu Descartes. In ultima instanta, cred ca nicio carte nu ar trebui distrusa, ascunsa sau „prefacuta” cu alt continut, pentru simplul motiv ca oamenii nu trebuie sa fie mintiti, spunandu-li-se ce si cum a fost odata. Cartile si colectiile de ziare ar trebui declarate bun al omenirii si orice act de distrugere ar trebui sanctionat in consecinta. Nu intamplator, Ceausescu la vremea sa (1965 -1989) si Iliescu la randul lui (in anii 90) sau au interzis o carte ca „Mein Kampf” pentru simplul motiv ca si camaradul Hitler, socialist convins, avea idei foarte asemanatoare, de formare a omului nou si de reconstructie a omenirii din temelii. Nici atunci, dar nici astazi, plagiatorii nu erau persoane demne de incredere… drept pentru care solutia era… tot minciuna, respectiv afirmatia ca o asemenea carte nu (mai) exista!

Dupa inceputul schimbarii de regim (dec. 1989) l-am vizitat pe profesorul Augustin Tataru, fost Guvernator al BNR si profesor la Facultatea de Stiinte Economice din Iasi, dar retras atunci la Brasov. Nu am rezistat tentatiei de a-l intreba, admirandu-i biblioteca, daca ii mai sunt de folos unele carti in limba engleza (Economics-uri publicate in perioada interbelica). Mi le-a facut cadou si mi-au fost de mare folos… Le voi transmite, la timpul potrivit, unor biblioteci publice.

Amintiri cu si despre carti ar mai fi destule. Am vrut doar sa-mi motivez, in context, trairea intensa pe care mi-a provocat-o tema si actiunea cartii lui Ray Bradbury, „451 grade Fahrenheit”, pusa in scena la Iasi de regizoarea Irina Popescu Boieru sub titlul „Focul. 451 grade Fahrenheit”. Voi insista asupra acestei teme si a contextului in care ea  afost abordata in SUA.

***

 

Cheia in care a fost citita cartea difera de la critic la critic si de la acestia la autorul insusi. Bradburry personal a negat (in 2007) faptul ca critica sa ar fi vizat cenzura de stat, ci doar efectele nocive pe care le aveau si le-ar putea avea invazia televiziunii si a celorlalte mass media asupra interesului oamenilor fata de literatura, fata de cititul cartilor in general. Mai mult, Bradbury nu a invinovatit direct statul pentru o asemenea (posibila) stare de fapt, ci oamenii care ii asigurau noilor media puterea de a desprinde oamenii de carti, de placerea de a se informa liber prin alegerea unei carti sau a alteia. Evident, cartea prezinta anumite posibilitati de interpretare, filmul realizat de Francois Truffaut in 1966 accentund unele idei, cu posibilitatile specifice acestei arte.

Cartea si filmul pun in dezbatere si supun reflectiei esenta derapajelor de la normalitate, respectiv orice idee dusa la extrem, in cazul nostru excesul de televiziune si presa tabloida, dusmani de moarte ai lecturii tihnite. Desigur, ipoteza unei guvernari abuzive in care cititorii de carte erau incendiati  (la propriu!) impreuna cu cartile lor trimite la o guvernare bazata pe forta, pe indoctrinare, pe minciuna. Intrebarea care apare mereu este: de ce unii oameni pot decide ce este fericirea in locul  si in numele altor oameni? Chiar daca autorul sustine ca nu a avut in vedere o critica a cenzurii instituite de stat, se poate lesne intui ca indoctrinatii si indoctrinatorii erau (pot fi), mereu, victime ale unui sistem de esenta feudala, totalitara, chiar si intr-un regim democratic ales. Precaut cu critica la adresa autoritatilor (prezente atunci sau a celor viitoare) autorul cartii  a declarat ca distopia avuta de el in vedere ar fi putut aparea in SUA peste patru – cinci decenii (cam in perioada 1993-2003, cu aproximatie), cartea fiind publicata in 1953, dar gestata incepand cu 1947. Mie imi ramane fara raspuns (din partea autorului) intrebarea: de ce auturul a gasit de cuviinta sa descrie si sa atentioneze asupra riscului la care se expun intelectualii si anume ca ei sa fie realmente (nu doar literalmente) marginalizati. Chiar distopic vorbind, de ce ar trebui ca ei sa fie nevoiti sa devina vagabonzi, adica niste paria ai societatii („pe dinafara vagabonzi, pe dinauntru biblioteci intregi” ii spune Granger – Doina Deleanu in piesa – lui Montag). (Pentru intreg dialogul de final vezi http://www.erepublik.com/de/article/hrana-pentru-gand-1734932/1/20 ).

Mijlocul prin care se atingea scopul perpetuarii dominatiei unei presupuse elite era, in distopia lui Ray Bradbury, in primul rand, eliminarea cartii dar si a preocuparilor pentru lectura din viata societatii. Trimiterea de catre scriitorul Ray Bradbury la o posibila dictatura intr-o societate inalt tehnologizata si, deopotriva, inalt dezumanizata in tristii ani ai mccarthismului anticomunist si antisovietic din anii 50 reprezinta un curajos act de luare de pozitie asupra consecintelor potentiale pe care le poate avea apararea democratiei cu mijloace nedemocratice. In numele apararii unei democratii fara precedent, regimul din guvernarea Truman (1945 – 1953) respectiv comisia parlamentara condusa de senatorul   de Wisconsin, McCarthy a(u) comis abuzuri care nu aveau de a face cu democratia… Pe drept cuvant s-a spus atunci ca lupta impotriva partidului comunist american a produs mai multe daune decat ar fi putut produce acest partid. Un lucru bun totusi s-a intamplat: SUA nu au partid comunist care sa conteze in ecuatia puterii popitice americane si mondiale.

Lectia pe care si oamenii nostri politici o au de invatat este ca nu poti guverna o societate democratica prin mijloace nedemocratice. M-a frapat sa aud in dialogurile din piesa punerea sub acuzatie a „tiraniei majoritatii”. Daca ar fi sa fac (eu, nemembrul niciunui partid) o paralela intre distopia scriitorului american si prezentul si viitorul foarte apropiat al Romaniei, atunci sintagma „tirania majoritatii”, folosita in roman si in piesa de teatru, ar trebui sa dea de gandit foarte serios actualei majoritati parlamentare. Pentru cine a fost/ este interesat de cultura politica „tirania majoritatii” se traduce simplu prin bolsevism, prin domnia cantitatii, prin dictatul numarului de votanti intr-o institutie, indiferent de consecintele negative usor de prevazut. Tirania majoritatii face trimitere la autoperpetuarea unei majoritati prin votarea acelor legi care sa faca posibila eternizarea la conducere.

 

Liviu Drugus, Miroslava, Iasi, 25 noiembrie 2012

 

https://facebook.com/liviu.drugus  www.liviudrugus.wordpress.com  www.liviudrugus.ro