liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Liviu DRUGUS, RADICALISMUL ECONOMIC AMERICAN teză de doctorat 1976 – 1996


NOTA:

Cartea ”Radicalismul economic american” este teza mea de doctorat elaborată în anul 1984 (anul de vârf și ultimul al gerontocrației ultradogmatice a dictaturii bolsevice sovietice, cu reverberațiile de rigoare asupra mersului politico-ideologic al statelor satelite, România inclusiv, indiferent de politica de independență a presedintelui român Nicolae Ceaușescu). Se poate spune că 1984 este anul in care Ferma animalelor (George Orwell) și-a atins maximul istoric al devenirii sale în realitatea imediată. Citarea unor nume ca Leszek Kolakowsky era, pe atunci, incompatibilă cu dogmatismul ceaușist promovat și de conducătorii de doctorat. Expresia ”Imperialismul sovietic”, realitate criticată de radicalii americani (criticată și de Nicolae Ceaușescu în celebrul discurs de la balcon din august 1968), nu putea fi acceptată într-o teză de doctorat. Desigur, naivitatea mea era imensă, astfel încât aceste adevăruri (respectiv ce se poate spune și ce nu) le-am descoperit mult mai târziu. O prima explicație a neacceptării acestei teze la susținere a apărut chiar în ianuarie 1990 când am primit un telefon de la îndrumătorul meu de doctorat, profesorul Nicolae Ivanciu-Văleanu de la ASE București, și care mi-a transmis următorul mesaj: ”Liviule, hai repede că acuma se poate! Scoate citatele cu Ceaușescu și vino la susținere!” (În treacăt fie spus, unul dintre ”motivele” neacceptării tezei era că nu am făcut referire la și nu am introdus citate din gândirea tovarășului Nicolae Ceaușescu! Spre nefericirea mea, ”tovarășul” nu făcuse nicio referire la doctrina economică a radicalilor americani…).  Într-un acces de orgoliu (bucovinean) și  de lehamite acumulată de-a lungul anilor, am găsit de cuviință să ”mă răzbun” pentru anii pierduți și mi-am spus: ”acuma nu mai vreau eu…”.  In fine, după ce am dat curs unei vechi și irepresabile dorințe de a face jurnalism profesionist, în perioada în care am lucrat la Chișinău (septembrie 1990 – decembrie 1995), am refăcut (mai exact, am adus la zi) teza, susținând-o în anul 1996, când se împlineau exact 20 de ani de la momentul înscrierii mele la doctorat (dupa alți cinci ani de tentative nereușite de înscriere la doctorat, motivate îndeosebi de lipsa calității de membru PCR). Publicarea cărții se datorează Editurii Institutului pentru Societatea și Cultura Română din Iași (condusă de sociologul Cătălin Bordeianu, care a reținut și teza în original, așa cum a fost ea depusă la ASE București), în anul 1998 (184 pagini). ISBN 973-98058-7-9. Am găsit de cuviință să public această teză de doctorat pe blog, dat fiind numărul mare de accesări a titlului tezei mele la Biblioteca ASE din București. Interesul brusc față de teza mea se datorează, cred, atitudinii mele intransigente față de orice fel de plagiat, indiferent de autorul furtului. ”Ia să vedem noi ce fel de teză a avut marele justițiar…”, au spus probabil unii dintre cei criticați pe acest blog. Încerc să le vin în ajutor făcând public conținutul tezei, așa cum a rezultat acest conținut în urma unei ușoare editări pentru publicare.  Mulțumesc anticipat celor care vor avea timp și răbdare să citească acest text și care vor veni cu eventualele critici și observații.  Voi publica, ulterior, și varianta engleză a tezei pe care o propun spre publicare oricărei edituri interesate, evident tot free of charge.  

Gasesc pe Contributors (http://www.contributors.ro/reactie-rapida/apel-pentru-onoare-academica-mega-plagiatorul-ponta-nu-are-dreptul-moral-sa-patroneze-o-conferinta-a-diasporei-stiintifice-romanesti/) un articol al lui Vladimir Tismăneanu în care, printr altele, face referire la o situație similară cu a mea (până la un punct), cu precizarea că, cu o temă asemănătoare, dl Tismăneanu a reușit să-și susțină teza în anul 1980, ba chiar să obțină, după plecarea din țară, un post de profesor la Washington. Redau un pasaj din acest articol al dlui Tismăneanu cu scopul de a mai adăga câteva tușe la tabloul ideologic al anilor 80: ” Scriam pe 27 iunie in “Evenimentul Zilei” aceste randuri care, iata, nu si-au pierdut actualitatea: Ţin să spun că am şi o miză personală în toată această poveste. Nu, nu cum crede probabil Victor Ponta, pentru că aş participa la o imaginară acţiune “furibundă” împotriva Guvernului urzită de tot mai demonizatul Traian Băsescu. Deţin titlul de doctor de la Universitatea din Bucureşti, obţinut în urma unei susţineri publice, în 1980, a tezei “Revoluţie şi raţiune critică. Teoria politică a Şcolii de la Frankfurt şi radicalismul de stânga contemporan”. Un subiect, la vremea aceea, heterodox. Ceea ce numim “marxismul occidental” era departe de a fi pe placul ideologilor oficiali. Sunt mândru de munca mea, dincolo de faptul ca multe lucruri le văd acum diferit. Ştiu precis că n-am furat ideile şi textele nimănui. Am citat din Adorno, Arendt, Benjamin, Fromm, Gramsci, Horkheimer, Kolakowski, Korsch, Lukacs, Marcuse, Marx, Sorel. Cu trimiteri la surse şi la paginile din surse. Cum o fi fost profesorul Ovidiu Trăsnea, coordonatorul ştiinţific al tezei, dar nici în ruptul capului n-ar fi acceptat o teză doctorală fără note de subsol, fără ghilimele necesare, şi cu o “bibliografie selectivă” în final. Verificabilitatea citatelor dintr-o asemenea disertaţie doctorală este o condiţie sine qua non a onorabilităţii ei, o premisă metodologică non-negociabilă a scientificităţii ei.”.

În mod normal, o teză se poate finaliza în 2-3-4 ani. Dar se poate face și în câteva zile, utilizând metoda ”copy paste”, după cum se poate face și în 20 de ani, ca învățătură de minte pentru îndrăzneala de a alege o temă nu doar heterodoxă, ci de-a dreptul riscantă într-o dictatura. Desigur, mă pot mângâia cu gândul că ceea ce nu ne omoară ne întărește (și, într-adevăr, am fost stimulat să citesc mereu nu doar radicalism economic, ci și politic, filosofic, sociologic etc., cu consecința firească de a vedea mai clar ceea ce mă interesează cel mai mult: comportamentul uman), dar și consecințele neprimirii, timp de cinci ani la doctorat, apoi interminabila pregătire pentru finalizare și susținere au influențat în mod clar evoluția mea în carieră. Am găsit de cuviință să fac aceste precizări pentru a-mi justifica oarecum intrasigența mea față de (auto)plagiate, de mimarea efortului intelectual și de scăderea dramatică a exigențelor în cercetare.

RADICALISMUL ECONOMIC AMERICAN

Liviu DRUGUŞ

CUPRINS

ARGUMENTUM

PARTEA I: ECONOMICA POLITICĂ RADICALĂ AMERICANĂ
Capitolul 1Esenţa ideatică a radicalismului american
Capitolul 2 Condiţiile social-economice din SUA în perioada apariţiei
radicalismului economico-politic. Cauzele generatoare de atitudini radicale.
Capitolul 3 Arborele ideo-genealogic al radicalismului economico-politic
Capitolul 4 Contururile teoretice ale curentului radical
4.1. Obiectul şi metoda economicii politice radicale
4.2. Temele predilecte ale economicienilor radicali
4.3. Scurtă analiză a sistemului conceptual folosit de economicienii
radicali americani
4.4. De la teoria creşterii la cea a crizei economice
4.5 O viziune radicală despre statul american
4.6. Imperialismul şi subdezvoltarea economică în viziunea
radicalilor americani
4.7. Gândirea economică radicală: schimbare şi evoluţie, dar spre ce?
4.8. Alte probleme (teme) abordate de economicienii radicali
americani
PARTEA II: A GÂNDI RADICAL – A FI PENTRU SCHIMBARE
Capitolul 5 O abordare radicală a economicului, politicului şi eticului
Capitolul 6 Axiologie economică radicală.
6.1. Teoria duală a valorii
PARTEA III: CONSIDERAŢII FINALE
Capitolul 7 Locul curentului radical în teoria economico-politică
7.1.Aprecieri asupra curentului radical şi a evoluţiei sale
În loc de încheiere: care economică politică?
BIBLIOGRAFIE

CONTENTS

PREFACE……………………………………………………………….3
PART I: THE AMERICAN RADICAL POLITICAL ECONOMICS
Chapter 1 The ideatic essence of American radicalism…………………..6
Chapter 2 The USA social-economic terms during the birth and growth of
political economic radical thinking.Genetic causes for radical
attitudes………………………………………………………12
Chapter 3 The genealogic table of political economic radicalism ……….17

Chapter 4 The theoretical framework of radical mainstream ……………24
4.1 Scope and method of radical political economics…………..24
4.2 Prefered themes of American radical economicians ………..31
4.3 Short analysis of the conceptual system used by American
radical
economicians……………………………………………….33
4.4 From the growth theory to the crisis theory …………………39
4.5 A radical vision on American/capitalist state…………………45
4.6 Imperialism and development…………………………………55
4.7 Radical economic thinking:change and evolution, but what
direction?…………………………………………………71
4.8 Other problems (themes) tackled by American radical
economicians ……………………………………………. 76
PART II: TO THINK RADICALLY – TO STAND FOR CHANGE
Chapter 5 A radical approach to the economic, the politic, and the
ethic…101
Chapter 6 Radical political economic axiology ………….110
6.1 The dual theory of value……………………..112
PART III: FINAL APPRECIATION
Chapter 7 The place of radicalism in the political economic theory……119
7.1 Opinions on radicalism……………122
Instead of conclusion: which political economics?……….132
BIBLIOGRAPHY ……………………………..137

REZUMAT
ARGUMENTUM
Motto1:

Radicalismul nu e liberalism.
Radicalismul are cele mai diverse nuanţe:
unii admit omnipotenţa statului,
alţii vor nimicirea lui totală”.
Mihai Eminescu; Timpul, 4 septembrie 1882.

Motto2:

Noi toţi eram liberali, aripa stângă a Partidului Democrat”.
Stephan Marglin, economician radical american.

Motto3:

A fi radical înseamnă a merge la rădăcina lucrurilor.
Pentru om rădăcina este omul însuşi”.
Karl Marx.

De ce radicalismul? Cel puţin pentru faptul că există. Acesta ar fi
deci un prim motiv al interesului pentru un curent de gândire ce promitea o
atitudine mai echilibrată, destul de realistă, ştiinţifică şi îndeosebi
democratică în peisajul ideologic al deceniilor VII şi VIII ale secolului XX,
încărcate de dogmatismul marxist şi de disputele din cadrul stângii
occidentale. În al doilea rând, pentru că radicalismul se arăta dispus să pună
sub semnul întrebării excesele marxismului dogmatic din ţările din zona de
influenţă sovietică, să pună în adevărata lumină intenţiile primilor critici
radicali ai capitalismului. În al treilea rând, pentru faptul că regimul
comunist din România anilor 65-70 a avut unele tente radicale (critica
stalinismului, a imperialismului sovietic manifestat acut în 1968, o
propensiune pentru regândirea tezelor marxismului şi aplicarea lor
“creatoare” în spaţiul românesc etc.). Mişcările studenţeşti din 1968 din
Occident au avut un oarecare ecou şi în rândurile studenţimii române.
Din toate acestea a rămas, în ce mă priveşte, preocuparea pentru
cunoaşterea adevărată, netrunchiată, francă, directă şi utilă pentru acea
structură socială care să nu opreseze individul.
Abordarea noului curent de gândire a fost o temă predilectă în
fostele ţări “comuniste”. O apreciere asupra manierelor de abordare realizate
în aceste ţări m-a dus la concluzia că în România au existat abordări ceva mai
realiste, în comparaţie cu cele din fosta RDG, Polonia, U.R.S.S., care
excelau prin nihilism, analize tendenţioase şi concluzii pe măsură.

Cărțile au nu numai soarta lor, ci și istoria lor. Procesele despre care am

amintit mai sus erau în plină desfășurare în țările de origine, sau chiar își
consumaseră deja energiile fundamentale, dar pentru un cercetător din
Romania anului 1976 o atare temă reprezenta nu numai o noutate șocantă, ci
și o provocare de ordin științific. Alegerea unei teme de cercetare care
presupunea să intri în contact nu numai cu literatura despre imperialismul
american, ci și cu cea despre imperialismul sovietic era un risc asumat.
Relativa democratizare internă a totalitarismului romanesc postbelic (1965-
1972) era deja istorie în anul 1976, fapt dovedit pe parcursul următoarelor
decenii. Desigur, poate apărea acum întrebarea referitoare la utilitatea
publicării rezultatelor acestei cercetări, acum când însăși radicalismul este
nesemnificativ ca pondere științifică și politică în SUA, iar România anului
1997 pare a nu mai vrea nici măcar să se uite în urmă, respectiv să compare
sistemele economico-politice posibile și probabile pentru noi. Fără a intra aici
în detalii sau note polemice aș sugera că sub raportul cunoașterii nici o formă
organizatorică și nici o ideologie nu pot fi ignorate pentru motivul că ar fi
depășite sau …neplăcute. Interesant de reținut este că radicalismul de stânga a
deranjat cel mai mult regimurile totalitare, nicidecum pe cele democratice…
Specialişti din S.U.A. afirmă că la ora actuală radicalismul nu
mai există ca un curent demn de luat în calculele economico-politice, și că
multe din tezele sale nu mai au obiect, ca urmare a faptului că mass-media a
vehiculat atât de mult tezele radicale încât ele au intrat în vocabularul și
programele oficiale. Posibil. Dar, tezele fundamentale ale radicalismului
economico-politic rămân valabile atât timp cât nimic semnificativ nu s-a
schimbat în lume și îndeosebi în S.U.A. Ar fi suficient să amintim
expansiunea mișcărilor ecologiste, pacifiste, feministe etc., desigur cu
anumite conotații noi. Ele nu mai șochează conștiințele și nu mai îngrijorează
guvernele, chiar dacă ar fi mai puternice decât în anii 70 și 80. Totuși, chiar
dacă aceste mișcări pot fi ignorate de cei care consideră că a venit “sfârșitul
istoriei” și că nimic semnificativ nu se mai poate întâmpla până la sfârșitul
lumii, ele nu pot fi desconsiderate sub raport analitic și științific. O atenuare
substanţială a criticismului radical va putea avea loc doar în condiţiile unui
avânt economic substanţial, cu consecințe ecologice pozitive, cu resorbţia
şomajului şi reducerea inflaţiei, precum şi diminuarea unor nemulţumiri
sociale (rasiale, sexiste, administrative etc.). Aşadar modelul criticii radicale
nu va dispărea atât timp cât vor mai exista rădăcinile apariţiei oricăror
nemulţumiri.
O notă ce merită a fi reţinută din experienţa creşterii şi descreşterii
radicalismului o constituie caracterul nonviolent şi ştiinţific al demersului
lor, în pofida existenţei unor influenţe din partea dogmatismului sovietic sau
chinez. Cu alte cuvinte, dacă obiectul criticii poate dispare pentru un timp,
metoda trebuie păstrată, deoarece evoluţia actualului mod de organizare a
lumii va mai oferi suficiente motive de critică radicală. Mai mult, modul
dezorganizat, iar uneori incompetent şi iresponsabil în care se face tranziţia
spre economia de piaţa în fostele ţări “socialiste”, va oferi cu siguranţă
suficient teren pentru critică şi analize radicale.
În orice caz, un lucru poate fi reţinut ca fiind un bun câştigat:
menirea economicienilor politici nu este de a justifica acţiunile unui segment
social (numit, eventual, partid) ci de a oferi programe viabile şi realiste în
conformitate cu scopurile majorităţii cetăţenilor, a asigurării condiţiilor
decente de viaţă pentru întreaga populaţie şi a folosirii raţionale a resurselor
existente, ceea ce echivalează cu urmărirea unei idealităţii permanente dar
rezonabile, a cărei posibilă înfăptuire relativă va depinde de informaţia,
substanţa şi energia naţiunii, respectiv a fiecărui individ, cu alte cuvinte de
modul cum este înţeleasă Sfânta Treime existenţială, economică în fond şi
politică în formă, dar etică în ansamblul ei.
Trecerile de la concepţiile economice materialist-substanţialiste
(marxismul în primul rând) la concepţii energetiste (dirijismul keynesist şi
teoriile economice bazele pe entropie) şi, acum, la o concepţie economico-politică

preponderent informaţională, au reprezentat şi reprezintă tot atâtea
momente de critică radicală şi de construire a unei concepţii superioare.
Omenirea va ieşi din criza actuală când resorturile informaţionale şi raţionale
vor funcţiona din plin. Este, aşadar, momentul construcţiilor teoretice axate
pe informaţii şi care vor putea asigura o perioadă îndelungată de prosperitate
pentru omenire. Definirea informaţională a omului, prin traducerea în
informaţii a tuturor scopurilor şi mijloacelor, ierarhizarea corectă a acestora,
precum şi păstrarea informaţională a concordanţei relative dintre scop şi
mijloc va permite evitarea erorilor sau a persistenţei în eroare, fiind necesară
şi posibilă o construcţie teoretică şi socială cu un conţinut etic superior.
Există opinii că eticul nu are ce căuta în economic şi în politic, în sensul că
moralitatea şi comportamentul civilizat nu au ce căuta în lupta de concurenţă,
respectiv în lupta pentru putere. Dacă aceste opinii pot fi interpretate,
discutate şi apreciate diferit, cred că existenţa eticului este imperios necesară
în discursul şi practica economico-politică. De altfel, etica afacerilor, etica
managerială și alte accente etice puse la nivelul economicului reprezintă
recunoașteri ale lipsei acestei dimensiuni în teoria economică neoclasică
dominantă la ora actuală. De fapt, eticul este oricum prezent în discursul
economico-politic, el fiind acela care precizează nivelul de concordanță dintre
economic şi politic, adică, dintre mijloc şi scop. Deşi această opinie nu are o
arie de răspândire foarte largă, o consider că fiind de esenţă radicală, iar
posibila aplicare a întregului eşafodaj teoretic, numit paradigma scop-mijloc,
la analiza şi re-construcţia socială ar oferi şansa unei ieşiri demne din criza
actuală. Precizez că de la lansarea în presa de specialitate a paradigmei scop-mijloc

(denumită ulterior Metodologia Scop-Mijloc sau, pe scurt MSM) în
revista “Tribuna Economică” nr. 28/1990, p. 23-24, propunerea
subsemnatului, de a utiliza termenul de Economică politică în loc de
Economie politică a cîştigat tot mult teren. De asemenea, modul economic de
gândire bazat pe scop şi mijloc este tot mai prezent în manualele noastre.

Partea I: ECONOMICA POLITICĂ RADICALĂ AMERICANĂ
Capitolul 1. ESENŢA IDEATICĂ A RADICALITĂȚII ȘI A
RADICALISMULUI
Tentaţia de a merge la rădăcina lucrurilor, la esenţele prime,
generatoare de efecte şi consecinţe extrem de diverse, defineşte esenţa însăşi
a radicalității. Radicale au fost toate concepţiile ce au fundamentat o etapă
nouă pe scara evoluţiei istorice a omenirii. Creştinismul, Renaşterea,
Iluminismul, Liberalismul şi Socialismul – pentru a aminti doar câteva din
momentele de profundă schimbare a mentalităţilor – au fost mişcări radicale
prin excelenţă. Ele au constituit un uriaş efort de înţelegere şi explicare a
unor daturi existenţiale neconforme cu natura şi idealurile umane de la un
moment al evoluției societale. Numitorul comun al acestor curente
reformatoare a fost revolta faţă de înjosirea oamenilor de către oamenii
înşişi, iar fondul acestui sentiment acut de nedreptate l-a constituit
repartizarea inechitabilă a MIJLOACELOR existente într-o comunitate.
Orice nemulțumire față de o stare de fapt induce – mai mult sau mai puțin
acut – ideea de schimbare. Evident, inechitatea REPARTIŢIEI mijloacelor
era văzută prin prisma dificultăţii atingerii unor SCOPURI. Practic, orice
decalaj grav între SCOPURILE posibile de atins şi MIJLOACELE de care
dispune un individ sau o comunitate umană generează reflecţii asupra
cauzelor inechităţii şi, implicit, asupra modalităţilor de înlăturare a lor.
Astfel, orice mişcare de revoltă are o componentă ideologică (reprezentarea
mentală a cauzelor inechităţii) şi una praxiologică (construirea şi aplicarea
mecanismelor de înlăturare a cauzelor). Ideea falsă a “morții ideologiilor”
(alături de “moartea culturii”, “moartea lui Dumnezeu” etc.) nu reprezintă
decât o subliniere a perenității ideologiilor, indiferent de natura, conținutul,
finalitatea sau acceptabilitatea acestora. “Moartea ideologiilor” este ea însăși
o ideologie, una care exprimă satisfacția dispariției ideologiilor adverse.
Moartea (“sfârșitul”) istoriei, este afișată ca un triumf al ideologiei
neoliberale, ceea ce subliniază imposibilitatea morții ideologiei ca atare.
Definind ECONOMICUL ca fiind totalitatea MIJLOACELOR existente
sau posibile de atras şi modalităţile concrete de combinare a lor în vederea
atingerii unui SCOP, considerat posibil de atins, deducem că orice mişcare
reformatoare are o componentă ECONOMICĂ, în pofida faptului că
MIJLOACELE considerate ca inechitabil distribuite nu sunt doar bunuri şi
servicii. Astfel se explică faptul că mişcările protestatare (inclusiv hippy,
sexy sau ecologiste) au apărut în ţările bogate şi în cadrul “claselor” bogate
ale acestora. Evidenţiem aici că bogăţia nu este reductibilă la volumul
producţiei, al abundenţei mărfurilor etc., ci ea defineşte totalitatea
MIJLOACELOR posibile de atras în SCOPUL împlinirii fiinţei umane. De
aceea, o mişcare grevistă pentru sporuri salariale este identică în esenţa ei cu
o mişcare feministă pentru înlăturarea discriminării pe bază de sex.
Am insistat asupra acestor definiţii şi exemplificări pentru a estompa
acele opinii despre radicalismul american văzut ca având preocupări “neeconomice”: urbanism şi curăţenia oraşului, consumul de stupefiante,
problema înarmărilor, alienare, discriminare, sărăcie, dependenţă etc.,
preocupări despre care încă multi afirmă că sunt de resortul
specialiştilor cum ar fi: arhitecţi, poliţişti, politicieni, pihologi sau
psihosociologi etc. Fără a formula direct acest lucru radicalii par a spune: tot
ce ţine de MIJLOACE apte să creeze o stare individuală şi socială mai bună
intră sub incidenţa economicului şi TREBUIE analizate împreună cu toate
celelalte elemente care încă îl definesc restrictiv: bunuri materiale şi servicii.
Radicalismul este opusul dogmatismului şi conservatorismului duse
peste limitele firescului, el fiind o operă de re-gândire, de re-creare şi de reformulare sintetizatoare atât ale unora dintre scopurile umane fundamentale,
cât şi de re-structurare şi de re-considerare a sferei MIJLOACELOR folosite
pentru atingerea vechilor sau noilor scopuri. Radicalii – în marea lor
diversitate conceptuală – utilizează o mare varietate de instrumente şi
metode: statistice, matematice, logice, fără însă a se limita la acestea.
Analizele cauzale şi genetice se împletesc cu cele prospective şi de
evidenţiere a inter-dependenţelor.
Capitolul de faţă sugerează filiaţia de idei a radicalilor americani cu
marii lor înaintaşi, întemeietori de şcoli de gândire, precizându-se că ei se
revendică a fi de “stânga”, unii definindu-se ca “marxişti”, alţii doar ca
“marxieni”, sau simpatizanţi ai metodelor de analiză utilizate de Marx.
Faptul că ei critică, pe un front larg “capitalismul” şi se pronunţă
pentru “socialism” nu trebuie să ne ducă cu gândul la opoziţia capitalism-socialism promovată de dogmatismul totalitar comunist, criticat şi el de
radicali ca şi de capitalismul american. Mai utilă pentru înţelegerea esenţei
gândirii economico-politice radicale americane ar fi dihotomizarea societate
umană (normală) – societate inumană (anormală). Faptul că toate socităţile
contemporane sunt profund marcate de criză, face ca radicalii să apară în
poziţia singulară şi incomodă de critici ai întregii lumi contemporane.
Radicalismul nu se reduce doar la viziunea economico-politică, el
având şi componente ca: radicalismul sociologic, istoric, geopolitic, ecologic
etc., transcendând toate disciplinele socio-umane existente.
În privinţa radicalismului economico-politic, sugestivă este definirea
acestuia de către Malcolm Sawyer în 1989: “Economia politică radicală este
un studiu multiparadigmatic al economiei care pune accentul pe trăsături ca
distribuirea veniturilor, natura mai degrabă dinamică decât statică a
economiilor capitaliste, acumularea capitalului şi utilizările surplusului
economic./…/Dimensiunea multiparadigmetică rezultă din utilizarea unei
varietăţi de abordări, dintre care principalele patru sunt: post-keynesiană,
marxiană, instituţională şi sraffiană.” ( Sawyer, Malcolm C., The Challenge of Radical Political Economy,
Harvester Wheatsheaf, London, 1989, p.3. La fel de semnificativă pentru
definirea poziţiei ideatice a radicalilor este precizarea acestora că ei nu
includ economica neo-clasică în rândul ştiinţelor sociale.

Capitolul.2 CONDIŢIILE SOCIAL-ECONOMICE DIN SUA ÎN
PERIOADA APARIŢIEI RADICALISMULUI ECONOMICO-POLITIC.
CAUZELE GENERATOARE DE ATITUDINI RADICALE
În acest capitol sunt evidenţiate condiţiile social-economice din SUA
în perioada apariţiei şi evoluţiei radicalismului economico-politic, condiţii
marcate de anii premergători crizei din 1973-75, precum şi de anii de criză,
recesiune sau avânt limitat ce au urmat. Modificările de structură economică
au fost marcate de tensiuni sociale. Amintesc doar schimbarea de locuri
dintre industrie şi informaţii (37% şi respectiv 23% în 1940 şi 22% şi
respectiv 45% în 1980) proces economico-social pozitiv, dar generator de
alte şi alte schimbări. Printre cauzele generatoare de atitudini radicale în
SUA sunt analizate: a) ponderea mare a minorităţilor etnice şi rasiale, dintre
care negrii au o influenţă deosebită. Modificările în structura acestui grup
etnic au atras după sine tensiuni la nivelul întregii societăţi; b) mişcarea
pentru drepturi civile (feminismul) şi războiul din Vietnam; c) creşterea
gradului de monopolizare (corporativizare) a economiei americane, fenomen
de a cărui existenţă este acuzat statul american; d) adâncirea decalajelor
economice din lume, fenomen pus şi pe seama imperialismului american.

Capitolul 3 ARBORELE IDEO-GENEALOGIC AL RADICALISMULUI
ECONOMICO-POLITIC
În acest capitol al lucrării se analizează arborele genealogic al
radicalismului economico-politic american începând cu părinţii (Marx şi
Marshall) şi continuând cu rudele apropiate (Keynes şi Robinson, Ricardo şi
Sraffa), cu vecinii (J.K. Galbraith şi alţi neoinstituţionalişti) şi prietenii
radicalismului (autorii de manuale care prezintă radicalismul ca un fenomen
real, demn de cunoscut şi chiar de studiat). Printre urmaşii radicalilor
(cercetători care utilizează premise sau concluzii radicaliste) sunt amintiţi în
lucrare prof. Malcolm C. Sawyer (Anglia) şi prof. Paul Bran (România). O
cunoaştere bună a unei familii se face şi prin amintirea celor ce o duşmănesc,
dintr-un motiv sau altul. Detractorii radicalismului sunt conservatorii
neoclasici şi cei marxist-dogmatici.
Căderea sistemelor totalitare bazate pe marxismul dogmatic a
diminuat masiv tabăra duşmanilor radicalismului, întărind, totodată, tabăra
sprijinitorilor săi. Actualmente, radicalismul este duşmănit cel mai mult de
pe poziţiile conservatoare, care după ce au preluat o serie de teze radicale,
incluzîndu-le în propriile lor programe, par a spune: ceea ce voi aţi criticat
noi deja am schimbat. Desigur, radicalii vor o schimbare mai profundă,
eveniment previzibil după ce criza pieţelor nu va mai avea nici o soluţie
cantitativă (respectiv nu se vor mai găsi pieţe nesaturate). Aşa cum îmi spunea
prof. Anghel Rugină, “în Est buba a spart; în Vest mai coace încă”.
(Adaug: “în Est buba a spart, dar infecţia nu a fost înlăturată încă”).

Capitolul 4. CONTURURILE TEORETICE ALE CURENTULUI
RADICAL
Este cel mai cuprinzător capitol, fiind alcătuit din 8 subcapitole ce
reprezintă analiza propriu-zisă a radicalismului economic american. Primul
dintre acestea, “Obiectul şi metoda economicii politice radicale” afirmă, prin
însăşi denumirea sa, ataşamentul ideatic al autorului faţă de maniera analitică
ce-şi are rădăcinile în liberalismul clasic şi marxismul originar ambele
izvorîte din gîndirea greacă (Aristotel, îndeosebi). Această manieră se
defineşte prin claritatea expunerii a ceea ce se urmăreşte prin noua abordare
(obiectul de studiu) precum şi prin prezentarea directă, explicită a
modalităţilor de analiză (metode care vor duce la confirmarea ipotezelor de
lucru iniţiale. Autorul tezei de doctorat a inclus toate problemele
fundamentale ale unui sistem de gândire (curent, doctrină, teorie) în cadrul
binomului scop-mijloc, definitoriu pentru existenţa umană. Aplicarea acestui
binom în analiză facilitează desprinderea esenţelor, evidenţierea laturilor
pozitive şi negative, precum şi a conexiunilor (similitudini-deosebiri) cu alte
sisteme de gândire. De asemenea, analiza conceptelor fundamentale ale unui
corp de gândire prin intermediul binomului scop-mijloc permite o cunoaştere
mai profundă a acestora precum şi evidenţierea punctelor comune cu
concepte aparent diferite. Astfel, concepte ca: economic, mijloace, fond(uri),
ofertă, real(itate), metodă, muncă, substanţă, avere etc. fac parte din aceeaşi
familie semantică (toate fiind subsumate conceptului de MIJLOC), în timp ce
conceptele politic, scopuri, formă, cerere, ideal(itate), obiect, fericire,
energie, putere etc., fac parte din aceeaşi familie semantică (toate fiind
subsumate concptului de SCOP). Analizarea conceptelor în funcţie de
apartenenţa lor la o familie semantică sau alta conferă un plus de precizie şi
claritate analizei, subliniind totodată, relativitatea definirilor şi a poziţiei
conceptelor într-o structură teoretică dată.
Orice disciplină nouă (radicală, prin definiţie, faţă de cele existente)
sau teorie distinctă din cadrul acesteia începe cu prezentarea “obiectului şi
metodei” (adică a scopului şi mijlocului) atât ca o declaraţie de intenţie cât şi
ca o garanţie a ştiinţificităţii acesteia (în sensul posibilităţii de verificare a
conţinutului cu declaraţia iniţială). Justificarea necesităţii apariţiei unei noi
teorii începe cu o critică exhaustivă a esenţelor teoriei precedente, adică a
obiectului (scopului) şi metodei (mijlocului) acesteia.
Combătând obiectul de studiu al teoriei economice dominante
(“creşterea abundenţei materiale şi perpetuarea actualei repartiţii a
abundenţei”) radicalii vin cu propunerea unui scop nou pentru economică,
respectiv “o reducere a producţiei în interesul democraţiei şi egalităţii”. Întradevăr, pentru o ţară foarte bogată, care produce mult mai mult decât
consumă, problema principală este cea a repartiţiei, a împărţirii bogăţiei.
O remarcă se impune aici. Obiectul (scopul) economicii politice
diferă de la a ţară sau de la o zonă geoeconomică la alta, ceea ce face
inoportună şi chiar dăunătoare preluarea tale-quale a unor teorii şi
“economics”-uri emise într-o ţară bogată sau superindustrializată. Un rezultat
important al studierii economicii politice radicale este chiar această
concluzie despre existenţa unei multitudini de economici politice, funcţie de
realităţile pe care le studiază sau doreşte să la modifice. Radicalii au
construit economici politice pe domenii: sărăcie, sexism, militarism, mediu
ambiant etc. Este un exemplu pozitiv de cum trebuie alcătuit un manual de
economică politică, după criterii de utilitate reală şi finalitate individuală şi
socială. Pentru România, aflată în tranziţie se impune o deliberare cât mai
adecvată referitoare la teoriile şi doctrinele cu efect imediat şi de perspectivă
asupra economiei.
În privinţa metodei (mijlocului) radicalii procedează asemănător şi
corespunzător: după enumerarea reproşurilor adresate metodelor economicii
ortodoxe se propun, în consecinţă, metode ale economicii politice radicale.
Ce reproşează radicalii ortodocşilor? Anistorismul metodologic, excesul de
matematizare (“tirania corelaţiei”), abordarea nediferenţiată a realităţilor
invocându-se legile economice generale etc. Ce propun ei în schimb? O
viziune istorică şi globală, un limbaj logic, simplu, nematematizat,
sublinierea diferenţelor, specificităţilor, o preocupare pentru (re)definirea
conceptelor existente şi forjarea altora noi. Metodologia radicală nu este un
set de tehnici şi metode aplicabile oriunde şi oricând, ci reprezintă mai
degrabă atitudini, unghiuri de vedere, scenarii, direcţii de cercetare,
comparaţii etc. Toate acestea permit a defini metodologia radicală ca fiind
relativistă prin excelenţă şi adaptabilă mereu în funcţie de obiectivele
(scopurile) de studiat.
Din obiectul şi metoda radicalismului derivă cu necesitate “Temele
predilecte ale economicienilor radicali” (cap. 4.), teme ce vizeză tratarea
“bolilor” economice contemporane, fie din SUA sau din ţările sărace ale
lumii. Ca urmare a diagnosticelor puse diverselor segmente ale economiei,
radicalii studiază cu predilecţie problema resurselor, a repartiţiei şi a muncii
(procesul de muncă, piaţa muncii, şomajul) adică esenţele economicului.
Inechitatea repartiţiei generează preocupări pentru studierea surplusului
economic, a imperialismului şi a subdezvoltării economice. Propensiunea lor
pentru democraţie, egalitate de şanse şi drepturi civile generează noi capitole
ale Economicii Politice Radicale referitoare la discriminarea rasială şi pe
bază de sex, militarismul ca mod de risipire a resurselor, sărăcia
(“inegalitatea ar trebui să fie singurul obiect al economicii”) etc. Inainte de a
trece la analiza propriu-zisă a câtorva dintre temele majore abordate de radicali,
autorul tezei de doctorat efectuează o “Scurtă analiză a sistemului conceptual
folosit de economicienii radicali americani” (Cap.4.3.). Importanţa acestei
analize rezultă din terminologia când proprie când compozită, semnificaţia
căreia fiind sau detaşare completă de abordările anterioare sau un mixaj de
unghiuri de vedere. Astfel unii radicali utilizează termenul “economie
politică” (filiaţia cu clasicismul este evidentă) alţii utilizează termenul
neoclasic de “economică”, iar o a treia categorie sunt adepţii denumirii
“economică politică”, ceea ce ar fi exact în spiritul radicalismului. Fără a
face prozelitism faţă de cel mai nou curent de gândire mă declar adeptul
acestei denumiri, ea fiind consonantă cu: originea greacă a denumirilor
domeniilor în cauză (economicul şi politicul), cu modul de formare a
terminologiei ştiinţifice în limba română obţinând – în acelaşi timp – o bună
modalitate de a distinge practica, realitatea (economia) de teorie, idealitate
(economica). Argumentaţia în sprijinul primei şi clasicei denumiri, utilizată
masiv în ţările dominate de comunism constă doar în …obişnuinţă,
comoditate şi “magister dixit”. Argumentaţia în sprijinul denumirii radicale
(economica politică) este de ordin logic, etimologic, istoric şi lingvistic. O
discuţie ştiinţifică pe această temă se impune, deşi s-ar părea că nu face
plăcere forurilor academice, conservatoare prin definiţie şi menire. Din
acelaşi scop al distincţiei necesare între teorie şi practică a fost derivat şi
termenul “economician” (cel ce slujeşte economica) spre deosebire de
termenul “economist” (cel ce slujeşte practica economică).
Printre conceptele analizate mai amintesc aici: surplus economic şi
capital de monopol.
În continuarea capitolului 4 sunt prezentate şi analizate cinci teme
majore ale criticii radicale: creşterea economică şi criza economică (cap.4.4),
rolul statului în economie (cap.4.5), imperialismul şi subdezvoltarea
economică (4.6).
Creşterea economică nu mai este o temă tehnică (sau preponderent
tehnică) de îmbinare optimă a resurselor în scopul maximizării producţiei, ci
devine o temă social-politică majoră “de de a cărei soluţionare depinde
luarea deciziei în favoarea revoluţiei sau evoluţiei, socialismului sau
capitalismului, democraţiei sau dictaturii şi, în ultimă instanţă, a păcii sau
războiului” (Howard Sherman). Abordarea problemei creşterii economice nu
poate fi separată de cea a ciclurilor economice, abordare care îi opune pe
radicali adepţilor legii lui Say şi-i apropie de ideea marxiană a imposibilităţii
creşterii economice continue, radicalii făcând, de altfel, trimitere la Marx ca
fiind primul care a abordat creşterea ciclică.
În privinţa crizei economice, radicalii afirmau (în 1975, deci la
începuturile radicalismului) că “actuala criză economică este de natură
sistemică şi că macropoliticile deceniului trecut au fost …inevitabile, date
fiind obiectivele politico-economice şi restricţiile puse în faţa macropoliticii
autorităţilor”. Cu alte cuvinte, criza este inevitabilă – urmare a scopurilor
propuse şi a mijloacelor utilizate care, mai devreme sau mai târziu, îşi
manifestă incompatibilitatea. Ca un corolar al teoriei crizei, apare ca soluţie
– problema planificării, despre a cărei instituire logică şi legică radicalii
susţin că “acesta va fi următorul mare pas în dezvoltarea capitalistă”.
Viziunea radicalilor despre statul american (cap.4.5) este în primul
rând o analiză a statului capitalist în faza dominaţiei monopolurilor. Înainte
de a prezenta, pe scurt, această viziune, o remarcă nu lipsită de semnificaţie,
Atât în lucrările radicalilor cât şi în cele ale adepţilor/criticilor lor se
întâlnesc doi termeni ce se utilizează când în acelaşi sens, când în sensuri
diferite, Este vorba despre conceptele “guvern” şi “stat”, guvernul fiind
desigur o simbolizare şi concretizare a statului, a ideii de stat. Remarca are
semnificaţie dacă readucem în memorie confuzia (voită sau nu, explicită sau
implicită) ce se făcea în dogmatismul comunist, între stat şi societate.
Aşadar, o economie bazată pe individualism tinde să minimalizeze rolul
statului, individualizându-l şi personificându-l, cu trimitere la timpul prezent,
în timp ce economia bazată pe socialism tinde să exagereze rolul statului,
socializându-l şi depersonalizându-l, cu trimitere la timpul viitor. Comparaţia
de mai sus are darul să sublinieze că statul este greu de explicat şi făcut
suportabil dacă nu este asociat cu conceptele fundamentale ale societăţii
respective (individualism sau colectivism).
Prin analiza radicală a statului american, radicalii fac o radiografie a
rezultatelor (efectelor) sistemului capitalist-monopolist asupra indivizilor şi a
societăţii în ansamblu. Deşi au fost învinuiţi (de conservatori) că au tendinţe
anarhiste şi distructive, radicalii au dreptate când subliniază puterea
exagerată a statului corporat în societate, propunând – în consecinţă – o
sporire a autonomiilor regionale, în plan administrativ şi instituirea
autogestiunii în plan economic. Funcţia externă a statului americn este, de
asemenea, apreciată ca exagerat de pronunţată, fiind generatoare de
instabilitate, inechitate şi subdezvoltare în lume.
În fine, problema imperialismului şi a subdezvoltării (cap.4.6) ocupă
un spaţiu pe măsura ponderii acestor teme în analizele radicale. Teoria
radicală despre imperialism poartă amprenta convingerilor lor despre esenţa
structural ierarhică a capitalismului “naţional” în care tocmai relaţiile de
putere (economică şi politică) asigură atingerea producţei capitaliste. În fapt,
studierea problemei imperialismului este o extensie a analizei sărăciei pe
plan intern şi internaţional: “Economica radicală se preocupă de problemele
dezvoltării ţărilor sărace, al căror eşec de a se dezvolta este explicat în
termeni de imperialism economic şi neocolonialism, în care corporaţia
multinaţională joacă un rol crucial. Dezvoltarea unei economii duale, cu
corporaţii multinaţionale care au o mică influenţă pozitivă asupra economiei
tradiţionale, eşecul de a califica personalul local, repatrierea profiturilor şi
epuizarea, în multe cazuri, a resurselor naturale ale ţărilor subdezvoltate,
toate acestea înrăutăţesc subdezvoltarea astfel încât există o dezvoltare a
subdezvoltării”. Nota 1:  David W. Pearce (editor), The Dictionary of Modern Economics, MIT
Press, Cambridge, Massachussetts, 1983, p.369.
Definiţiile date imperialismului de diferiţi autori radicali în diverse
etape sugerează atât contaminarea unora cu dogmatismul cât şi ruptura
firească cu acesta, respectiv o evoluţie pozitivă dinspre concepţiile mai mult
sau mai puţin dogmatice spre puncte de vedere mai personale şi autentic
radicale. Discuţia radicală despre imperialism oferă prilejul unei cunoaşteri
în profunzime a gândirii radicale, aceasta definindu-se ca un duşman deschis
al puterii discreţionare şi ca un aliat ştiinţific şi politic al celor aflaţi în
suferinţă. Este de remarcat convergenţa analizelor radicale provenite din
metropole cu cele provenite de la periferie (economicienii din aceste ţări care
abordează problemele dependenţei alcătuiesc un grup distinct denumit de
prof. Ivanciu Nicolae Văleanu drept “radicalismul subdezvoltării”. Nota 2: Ivanciu Nicolae Văleanu, Subdezvoltarea economică în lumea actuală,
Bucureşti, Ed. Academiei R.S. România, 1986.
Majoritatea economicienilor radicali care au abordat problemele
imperialismului au tratat implicit şi problemele subdezvoltării economice. Se
poate afirma că există o convingere unanimă în ce priveşte existenţa sărăciei
pe plan mondial. Diferenţele încep odată cu definirea acestui fenomen şi
devin tranşante când se abordează cauzele şi soluţiile de remediere a unei
situaţii economico-politice tot mai alarmante şi intolerabile. Interesant este
că actualmente, odată cu prăbuşirea totalitarismului comunist în Europa,
problema sărăciei în lume apare şi mai pregnant, ceea ce va acutiza întreaga
problematică a crizei economice mondiale. Deoarece zorii avântului
economic nu se prea înterezăresc la orizont, este de presupus o creştere a
radicalismului atât în plan ştiinţific cât şi politic, în acest final de secol XX.
Ca o subliniere a finalităţii criticii radicale la adresa instituţiilor
fundamentale ale societăţii americane (şi nu numai) contemporane, cap.4.7
sugerează două din esenţele atitudinilor radicale: schimbarea însoţită de
evoluţie. Faptul că în multe din lucrări se vorbeşte despre viitorul socialist al
Americii nu trebuie să sperie sau să atragă aprecieri grăbite. Aici este
posibilă o precizare de principiu: mai devreme sau mai târziu concentrarea
producţiei în mâinile monopolurilor transnaţionale (proces derulat pe fondul
tendinţelor integraţioniste) va genera – caeteris paribus – o serie de trăsături ale
societăţii socialiste (dirijate, planificare, soluţionarea tot mai socială a unor
probleme ca poluarea, criminalitatea, sărăcia etc). Că socialismul posibil a se
înfăptui nu va semăna deloc cu caricaturile de tip feudal pe care le-am
suprtat sub numele de “societate socialistă”, acesta este un fapt aproape cert.
Sintetizând, se poate afirma că singurul lucru care poate transform orice
societate într-un feudalism de tip sovietic este suprimarea libertăţilor. Restul
vine de la sine. Nu întâmplător, sistemul capitalist criticat şi vizat a fi
“răsturnat”, a reacţionat mai puţin violent şi vehement decât sistemul
socialist dictatorial criticat în aceeaşi măsură de radicali. Istoria a confirmat
deja unele concluzii radicale: sistemul realmente malefic a dispărut sau este
pe cale de dispariţie în timp ce sistemul care mai are resurse pentru
dezvoltare continuă să existe. Critica susţinută a ideologiei marxiste
dogmatice şi a sistemelor comuniste totalitare atât din partea ortodoxei
burgheze cât şi a radicalismului de stânga a contribuit la căderea regimurilor
despotice din majoritatea ţărilor de dictatură comunistă, ceea ce poate fi
apreciat şi ca o victorie a gândirii radicale.
Cap. 4.8. intitulat “Alte probleme (teme) abordate de economicienii
radicali” face o trecere în revistă a unor teme ce marchează toate societăţile
contemporane, indiferent de nivelul de dezvoltare şi denumirea partidului
aflat la conducere: alienare, distrugerea mediului, risipă, penurie de energie,
“îmbătrânirea” sistemului educaţional, şomaj, inflaţie, sărăcie, discriminare,
inechitate şi inegalitate.
Partea II: A GÂNDI RADICAL – A FI PENTRU SCHIMBARE
Capitolul 5. O ABORDARE RADICALĂ A ECONOMICULUI,
POLITICULUI ŞI ETICULUI
În această parte a lucrării de doctorat, se concretizează partea cea
mai importantă a contribuţiei originale a autorului, care – deşi prezentată
incomplet în lucrare – intenţionează se se transforme într-o abordare in
extenso a economicului, politicului şi eticului precum şi a conceptelor
fundamentale ale acestor domenii, prin intermediul binomului scop-mijloc.
Capitolul 6. AXIOLOGIE ECONOMICĂ RADICALĂ.
TEORIA DUALĂ A VALORII
Este propusă spre dezbatere şi apreciere critică teoria duală a valorii,
cu pretenţii de universalitate şi care ar soluţiona multe dispute în axiologie în
general şi în axiologia economică în special. Utilizarea definirii duale a
valorii ar fi de mare utilitate în studierea doctrinelor economice (adică în
aprecierea valorii acestora precum şi în aprecierea teoriilor despre valoare
emise de diverse şcoli sau curente de gândire).
În esenţă, utilizarea binomului mijloc-scop în definirea domeniilor
amintite are loc astfel:
ECONOMICUL = domeniul MIJLOACELOR
POLITICUL = domeniul SCOPURILOR
ETICUL = domeniul de adecvare/compatibilizare între scopuri şi
mijloace
Studierea celor trei domenii amintite (care nu sunt distincte, ci
formează un continuum al VIEŢII UMANE) cade în sarcina unor discipline
ale căror denumiri corecte sunt următoarele:
ECONOMICA –  studiază ECONOMICUL20
POLITICA – studiază POLITICUL
ECONOMICA POLITICĂ – studiază concomitent îmbinarea optimă
a mijloacelor în vederea atingerii scopurilor anterior alese
ETICA – studiază nivelul de adecvare scop-mijloc şi oferă posibile
modalităţi de adecvare. Astfel etica este un permanent însoţitor al economicii
politice, contopindu-se adesea cu aceasta.
Importanţa demersului ştiinţific propus depăşeşte simpla redefinire a
unor concepte şi domenii de studiu sau chiar pe cea a stabilirii unui cod
internaţional de comunicare între slujitorii domeniilor amintite (idealul unui
mare economician politic român: l-am numit pe Mihail Manolescu) Nota 3:O excelentă monografie despre marele economician român a apărut la Iaşi
sub cordonarea prof. univ. dr. V. Nechita (“Mihail Manoilescu – creator de
teorie economică; Coautor şi coordonator: Vasile C. Nechita, Ed.
”Cugetarea”, Iaşi, 1993). .
Finalitatea demersului paradigmatic va fi obţinerea unei noi mentalităţi în
viaţa economică şi politică, a unui sistem permanent de control şi autocontrol
al informaţiilor referitoare la scopuri şi mijloace, la raţionalitatea,
oportunitatea, necesitatea şi utilitatea diverselor decizii economico-politice.
Partea III: CONSIDERAŢII FINALE
Capitolul 7. LOCULUI CURENTULUI RADICAL ÎN TEORIA
ECONOMICO-POLITICĂ
Locul radicalismului în tabloul gândirii economico-politice
contemporane ar putea fi precizat în câteva cuvinte sau descris pe spaţii mai
mari fără a-i contura un loc cât de cât precis. În prima variantă se poate
afirma că radicalismul este un curent situat la stânga tuturor curentelor
existente: a ortodoxei neoclasice şi a marxismului dogmatic. Nu întâmplător
toate radicalismele din lume au fost de stânga, fapt pentru care însăşi
denumirea “radicalism de stânga” apare ca fiind pleonastică. Mai precizez că
a fi de stânga înseamnă a fi pentru schimbare în favoarea majorităţii, iar a fi
de dreapta înseamnă a fi pentru păstrarea structurilor existente, a fi pentru
neschimbare.În acest caz, regimurile comuniste instaurate de sovietici au fost
de stânga doar în teorie şi în momentele incipiente până la consolidarea
structurilor “noi”. Actualmente, nostalgicii comunismului sunt de dreapta, în
timp ce formaţiuni declarate ca fiind de dreapta sunt, de fapt, de stânga atât
timp cât urmăresc o schimbare reală a mentalităţii feudale de tip sovietic şi o
umanizare a economicului/politicului.
În varianta a doua, a precizării – pe larg – a locului radicalismului în
ansamblul gândirii economice contemporane, complicaţiile intervin datorită
multitudinii poziţiilor radicale, unele mai apropiate de Marx, altele de
Keynes sau Friedman. Desigur, economicienii neoclasici se află în opoziţie
directă cu radicalii, ceea ce îi situează pe radicali într-o opoziţie clară faţă de
toate establishment-ele lumii actuale şi-i descrie drept pioni ai unor
organizări sociale viitoare. Aprecierile neoclasicilor au evoluat odată cu
şcoala radicală de gândire, respectiv de la calificativul “neglijabilă” ca
importanţă (R. Solow), “utopică” şi “neştiinţifică” (1968) până la cea a lui
Paul Samuelson:”o mişcare serioasă de cercetare despre care se va auzi mult
în viitor” (1970). În 1980, doi neoconservatori, E.C. Ladd jr. şi Seymour
Martin Lipset sugerează că deceniul opt a fost unul al ambivalenţei, adică
fără o prezenţă semnificativă a radicalilor concomitent cu o revigorare a
conservatorilor. I. Kristol este foarte categoric, descriind radicalismul ca
fiind “socialism utopic îmbrăcat în straie academice moderne”.
Interesante sunt şi atitudinile radicalilor faţă de ei înşişi cu
precizarea că o apreciere venită dintr-o extremitate a curentului radical poate
fi mai dură decât a unui neoclasic moderat…
În ce priveşte opiniile teoreticienilor marxişti din fostele ţări
socialiste este de reţinut că liniile oficiale dogmatice au obligat la o critică
dură a “revizioniştilor” şi “trădătorilor” cauzei socialismului, cu precizarea
că literatura din România a utilizat un limbaj mult mai echilbrat şi civilizat în
comparaţie cu literatura din Polonia, RDG şi URSS pe care am consultat-o în
perioada documentării pentru elaborarea tezei.
În finalul capitolului 7.1 autorul încearcă o detaşare de celelalte
opinii, inclusiv cele ale radicalilor şi formulează o opinie proprie asupra
curentului în analiză. Se consideră ca un merit al radicalilor faptul că ei au
dat economicului sfera sa maximă de cuprindere, evitând reducţionismul
monist materialist de tip marxist-leninist. Se reproşează totuşi
economicienilor radicali o prea deasă trimitere la “părintele” Marx, uneori
chiar nejustificat. Autorul speră că o preluare şi aplicare în critica radicală a
paradigmei scop-mijloc, propusă în capitolele anterioare, ar conferi
radicalismului un plus de vigoare şi de verificabilitate.
Lucrarea se încheie cu prezentarea unor considerente proprii pe
seama necesităţii unor căutări ale statutului şi conţinutului teoriei
economico-politice în care se susţine ideea că “existenţa şi aplicarea unei
singure concepţii economico-politice este nu numai dificilă, …, ci de-a
dreptul periculoasă” pentru segmentul social-istoric dat. Se pledează pentru
un învăţămînt alternativ care să ofere studenţilor posibilitatea cunoaşterii mai
multor concepţii (susţinute de adepţi, nu de critici) economico-politice şi să
opteze liber pentru una dintre ele. Fiecare concepţie trebuie motivată
temeinic pentru a nu lăsa loc în şcoli utopiilor periculoase sau doctrinelor
extremiste şi antiumaniste. Eşecul marxismului în Europa de Est
(deocamdată) este de fapt consecinţa modificării tezelor fundamentale ale
acestuia, aplicarea lui forţată şi nediferenţiată la ţări, popoare şi timpi istorici
diferiţi. Autorul tezei se pronunţă împotriva oricărei încercări de introducere
forţată a vreunei concepţii, inclusiv a celei a radicalilor. Totodată, autorul se
pronunţă împotriva eliminării forţate a oricărui filon de gândire marxistă din
şcoli, căzându-se astfel dintr-un dogmatism în altul, de la o cenzură la alta.
Toate curentele trebuie lăsate să existe liber, iar dialogul şi lupta dintre ele
va decide care poate fi acceptat, când şi în ce proporţii.
Se insistă, în final, pe oportunitatea utilizării paradigmei scop-mijloc
şi în alegerea economicii politice adecvate etapei date, respectiv pregătirea
pentru adoptarea celei mai adecvate în etapa următoare. Exclusivismul şi
dogmatismul trebuie să facă loc relativismului. Şi pentru că doar acest
relativism este necesar a se permanentiza, autorul tezei de doctorat îl numeşte RELATIVISM
ABSOLUT. Sau, cu alte cuvinte, singurul absolutism acceptabil este
relativismul, ceea ce se şi întâmplă de mult în lumea reală.

BIBLOGRAFIE consultată
1. Albertini, J.M. Silem – Comprendre les theories economiques, vol. II,
Seuil, Paris, 1983
2. Anikin, A. – A Science in its Youth, Progress Publishers, Moscow, 1975
3. Aptheker, H. – For a return to reason, în: Political Affairs, New York, nr.
8/1966
4. Attali, Jaques; Guilaume, M. – L‟Anti-Economique, PUF, Paris, 1978
5. Baran, P.A.; Sweezy, P.M. – Le capitalisme monopoliste, Paris, 1970
(New York, 1966)
6. Baran, P.A. – The Political Economy of Growth, Monthly Rewiew Press,
1963
7. Boddy, Roy; Crotty, James – Class Conflict and Macro Policy: The
Political Economics, nr. 7/1975
8. Bowles, S. – Economists as Servants of Power, în: American Economic
Review (AER), 2/1974
9. Bowles, S. – Understanding Unequal Economic Opportunity, AER, nr.
2/1973
10. Bowles, S., Gintis, H.
– The Invisible Fist: Have Capitalism and Democracy Reached a Parting of
the Wages, în AER, nr. 2/1978, p.358
11. Bottomore, T.B.
– Sociology of Social Criticism, London, 1975
12. Boorstin J. Daniel
The Decline of Radicalism: Reflections on America Today, Random House,
N.Y., 1968
13. Bran, Paul
– Economia valorii, Chişinău, Ştiinţa, 1991
– Economica valorii, Bucureşti, Economica, 1995
13. Braun, M.
– Despre rădăcinile teoretice şi ideologice ale economiei politice radicale.
Unele aspecte ale analizei imperialismului, (l.rusă) în: K. Marx i
sovremennaia burjuaznaia ekonomia, p. I-a, Moskva, 1982
14. Bronfenbrenner, Martin
– Radical Economics in America: A 1970 Survey, în: Journal of economic
Literature (Jel), vol viii, 1970, p.74
15. Brown, M. Barrat
– After Imperialism, Humanities Press, New York, 1970
16. Cain, Glen G.
– The Challenge of Dual and Radical Theories of the Labour Market to
Ortodox Theory, În AER nr, 2/1975
17. Campbell, R. McConnel
– Economics, ed. 7-a, McGraw Hill Book Co? 1978
18. Calvert, Greg, Neiman, C.
– A Disrupted History, New Left and New Capitalism, Randon House, New
York, 1977
19. Carson, R.B.; Ingles J.;Mclaud, D. (editori)
– Government in the American Economy, D.C. Heath Co., Massachussetts,
1973
20. Carson, Robert M.
– Economic Issues Today. Alternative Approach, St. Matrin‟s Press, N.Y.,
1978
21. Christoffel, T.; Finkelhor, D.; Giblbord Dan
– Capitalism and Military Industrial Complex. The Obstacles to Conversion,
New York, 1973
22. Cohen, B.J.
– The question of imperialism. The political economy of dominance and
dependence, MacMillan, New York, 1974
23. Cochran, Thomas
– Economic History, Old and New, în: American Historical Review, LXXIV,
5/1969
24. Constantinescu, N.N.
– Teoria valorii muncă şi lumea contemporană, Bucureşti, Ed. Politică, 1984
25. Crotty, J.; Raping Leonard
– Class Struggle and Macropolicy, în: AER, dec. 197526
26. Cypher, James
– The Liberals Discover Militarism, în: The Review of Radical Political
Economics, vol. 4, nr. 1/1972
27. Dent, J.M. and Sons (Ed)
– Everyman‟s Dictionary of Economics, London, 1987
29. Dobrescu, Paul
– 10 teme actuale în dezbaterea specialiştilor români, Ed. pol., Bucureşti,
1984
30. Druguş, Liviu
– Antropocentrismul gândirii economice radicale americane contemporane,
în: Revista Economică nr. 20/1984
31. Druguş, Liviu
– Realitatea şi teoria economică în: “Tribuna Economică” nr. 28/1990.
31. Druguş, Liviu
– Condiţia umană în gândirea economiştilor radicali americani, în vol.
“Condiţia umană şi civilizaţia contemporană” (red. şi coord. C. Gh.
Marinescu Ed. Junimea, Iaşi, 1982
32. Druguş, Liviu
– Radicalismul ca filosofie a schimbării, în: “Sfatul Ţării” (Chişinău) nr. 134
din 31 iulie 1992
33. Druguş, Liviu
– Dualitatea valorii, în: Literatura şi arta (Chişinău) nr. 31 din 30.07.1992
33. Druguş, Liviu
– Sfera de cuprindere a economicului, a politicului şi eticului. Ce studiază,
totuşi, Economica Politică? în: “Economica”, Nr. 3-4(8-9)/1995 (în limbile
română, engleză şi rusă).
33. Druguş, Liviu
– “Criza economică: Blestem sau eroare umană? (viziune psiho-sociologică),
în: ”Glasul Naţiunii, Chişinău, serial în cinci episoade: ian. 1992; feb. 1992;
20 martie, 1992; 1 mai 1992 şi 15 mai 1992
34. Edwards, R.C.; Reich, Michael;Weiskopf, Thomas
– The Capitalist System. A Radical Analisys of American Society, Prentince
Hall, Englewood Cliffs, New Jersey, !973
35. Epstein, Josef
– Radicalismul în retragere, în: Sinteza, nr. 46/1981
36. Erdos, T.
– Surplus value and its rate in contemporary capitalism, în: Acta Oeconomica
Scientiarum Hungariae, nr. 5/1970
37. Ewan, A.; Weiskopf, Thomas
– Perspectives on the economic problem, Ed. II-a, Englewood Cliffs, 1973
38. Fann K.T.; Hodges D.C. (ed)
– Readings in U.S. Imperialism, Boston, 1971
39. Fromm, Erich
The Sane Society, New York, 1965
40. Fernandez, Raul A.
– Heroin Consumption Problem and Radical Economics, AER nr. 2/1973
41. Fetch, Bod
– A Galbraith Reappraisal: the ideologue as gadfly, Ramparts, May 1968,
pp.73-84
42. Gould, J.; Kolb, W. (edit)
– A Dictionary of Social Sciences, Tavistock Publications, London, 1964
43. Gintis, H.; Bowles, S.
– The Problem with Human Capital Theory. A Marxian Critiques, în AER,
2/1975
44. Galbraith, J.K.
– The Affluent Society, New York, 1958
45. Gavi, Philippe
– L‟Amerique se casse, în: Les Temps Modernes, nr. 361-3, 2/1976
46. Gerberding, W.; Smith, D. (ed)
– The Radical Left. The Abuses of Discontents., Houghton Co., Boston, 1970
47. Gintis, H.
– The Reemergence of Marxian Economics in America, în: The Left
Academy: Marxist Scholarship in American Campuses, 1982
48. Giersch, Herbert
– The Age of Schumpeter, în: AER 2/1985
49. Gintis, H.
– Consumer Behaviour and the Concept of Social Decay, în: AER nr. 2/1972
50. Gintis, H.
– Alienation from self and culture, în: J. Weaver, Modern Political Economy,
Boston, 1973
51. Gordon, David M.
– Problems in Political Economy. An Urban Perspective, Lexington, 1971
52. Glynn, A.; Suftcliffe, B.
– Capitalism in Crisis, New York, 1972
53. Grunberg, Ludwig
– Opţiuni filosofice contemporane, Ed. politică, Bucureşti, 1981
54. Fusfeld, Daniel R.
– The Age of Economist, Scott Foresman and Co., Glenview, Illinois, 1966,
1972
55. Grosu, Nicolae
– Tendinţe radicale în gândirea economică americană. Rezumat al tezei de
doctorat, Universitatea Bucureşti, 1980.
56. Greenwald Douglas (editor)
– Encyclopaedia of Economics, McGraw Hill Book Company, 1982
57. Gurley, John
– The State of Political Economics, în: AER 2/1971
58. Gurley, John
– Marx‟s Contributions and their Relevance Today, în: AER 2/1985
59. Hall, Gus
– Why a Left-Centre Coalition? în: Information Bulletin nr. 10/1978
60. Heilbroner, Robert, L.
– Inescapable Marx în: The New York, Review of Books, 29 iunie 1978
61. Heilbroner, Robert L.
– Les Grandes economistes, Seuil, 1971
62. Holier, D. (editor)
– Panorama des Sciences Humanies, NRF, Paris 1972
63. Hunt, E.; Schwartz (editori)
– A Critique of Economic Theory, New York, 1972
64. Horowitz, David
– The Fate of Midas and Other Essays, Ramparts Press, San Francisco, 1973
65. Hunt, E.K.; Sherman, H.J.
– Economics: An Introduction to Traditional and Radical Views, New York,
1978
66. Hunt E.K.; Sherman, H.J.
– Value, Alienation and Distribution, în: Science and Society, vol. 36, I/1972
67. Ivanciu, Văleanu Nicolae31
– Radicalismul în gândirea economică contemporană, Rev. Economică,
7/1978
68. Ivanciu, Văleanu Nicolae
– Doctrinele economice contemporane şi criterii de apreciere a lor, în:
Orientări actuale în gândirea economică contemporană, nr. 3/1981, Bucureşti
69. Ivanciu, Văleanu Nicolae
– Radicalismul în ştiinţa economică americană, în: Revista de referate şi
recenzii, Bucureşti, 1973
70. Ivanciu, Văleanu (coordonator)
– Subdezvoltarea economică în lumea actuală, Edit. Acad. R.S. România,
1986
71. Ivanciu, Văleanu Nicolae
– Gândirea economică burgheză şi lumea contemporană, Ed. politică,
Bucureşti, 1975
72. Ivasiuc, A.
– Radicalitate şi valoare, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1972
73. Ivens, M.; Dusten, R. (editori)
– The Case for Capitalism, London, 1967
74. Jalee, Pierre
– The Pillage of the Third World, Monthly Review Press, N.Y., 1968
75. Horowitz, David (editor)32
– Marx and Modern Economics, McGibbon and Kee, London, 1968
(reeditare 1970)
76. Konstantinov, F. (coord)
– Boriba ideii v sovremennom mire, vol. 2, Politizdat, Moskva, 1976
77. Klein, Thomas A.
– Social Costs and Benefits of Business, Prentice Hall Inc., E. Cliffs, New
Jersey, 1977
78. Krause, K.
– Das Elend des “Linken”. Zur Kritik der Politischen Oekonomie des Linksrevisionismus, Berlin, 1977
79. Kloss, Roberts
– Social Movements – between the Balcony and Barricade, 1974.
Krasilşcicov, V.
– New Tendencies in Western Political Economy, în: Social Sciences 1/1983
81. Kristol, Irving
– Criza teoriei economice, Sinteza, 48/8
82. Krasilşcikov, V.
– O levoradikalinoi politeconomii, în: Mirovaia Economica i mejdunarodnâe
otnoşenia, nr. 2/1982
83. Labica, George (red.)
– Dicţionare Crtique du Marxisme, PUF, Paris, 1982
84. Ladd, E.C. jr.; Lipset, S.M.
– Anatomia unui deceniu, Sinteza, 46/981
85. Lindbeck, Assar
– The Political Economy of the New Left An. Outsider‟s View. Ed. II-a, New
York University Press, New York, 1977
86. Lepage, Henri
– Demain le capitalisme, PUR, Paris, 1978
87. Levi, Arrigo
– Journey Among Economists, Alcove Press London, 1973
88. Lipset, S.M.
– Socialismul în America, în: Dialog SUA, Vol.8, nr. 1/1979
89. Luria, Daniel; Mc Ewan, A.
– International Crisis and Politicization of Economic Activity, AER, nr. 2/76
90. Lynd, Staughton
– Intellectual origins of American Radicalism, New York, 1968
91. Mansfield, Edwin
– Study Guide for Economics. Principles, problems, decisions, New York,
1977
92. Marcuse, Herbert
– Scrieri filosofice, Bucureşti, 1977
93, Mihu, Achim34
– Wright Mills şi marxismul, Bucureşti, Editura politică, 1976
94. Miliband, Ralph
– The State in Capitalist Society, London, 1969
95. Melman, Seymour
– Pentagon Capitalism. The Political Economy of War, Mc Grav Hill, n.
York, 1978
96. Marmelstein, D. (editor)
– Economics. Mainstream Readings and Radical Critiques, Random House,
New York, ed. II-a, 1973
97. Magdoff, H.
– The Age of Imperialism, Monthly Review Press, New York, 1969
98. Malinowski, Antonin
– Wospolczeny “neomarxism”, Warszava, 1983
99. Muller, Karl
– Probleme ale criticii economiei politice radicale de stânga contemporane,
în: K. Marx v sovremennom mire, Moskva, partea I-a, 1982
100. Marx, Karl
– Opere (Scrieri din tinereţe), vol.I, Ed. pol., Bucureşti, 1969
101. Miller, Klaus O.
– Politische-economie der Linksradikalen, Ed. II-a, Akad Verlag, Berlin,
1984
102. Norenberg, G.
– Planwirtschaft in Zerspiegel des Linksradikalismus, Verlag Die
Wiertschaft, Berlin, 1984
102. bis.
– Nichita, Vasile C. (coord), Mihail Manoilescu – creator de teorie economică
Editura “Cugetarea”, Iaşi, 1993
103. O‟Connor, James
– The Fiscal Crisis of the state, St. Martin Pres, New York, 1973
104. Osiatynsky, Wiktor
– Wspolczeny konservatyzn i liberalizm americanski, PWN, Warszawa, 1984
105. O‟Connor, James
– Scientific and ideological Elements in the Theory of Government Policy: A
Radical Critique, în: Science and Society, vol. 33, nr. 4/1969
106. Pearsons, Stow
– American Minds. A History of Ideas. New York, 1975
107. Pilat, Vasile
– Radicalidsmul în gândirea economică americană, Era Socialistă, nr.
16/1976
108. Pilat, Vasile
– Radicalismul în gândirea economică americană, în: K. Marx v
sovremennom mire, p. I, Moskva, 1982
109. Plano, C.; Greenberg, M.
– The American Political Dictionary, ed. V-a, New York, 1979
110. Postolache, T.
– Capitalismul. Economia şi criza sistemului. Ed. pol., Bucureşti, 1981
111. Postolache, T.
– Restructurări în economia politică, Ed., Bucureşti, 1981
112. Puel, H.
– Les economistes radicaux aux USA. Citoyen, Paris, 1974
113. Romano, Richard; Leiman, M.
– Views on Capitalism, Glancoe Press, Beverly Hills, 1975
114. Reich, Michael
– Does US Economy Need Military Expanses? în: AER nr. 2/1972
115. Reich, Michael; Gordon, D.; Edwards,Richard C.
– Dual Labour Markets. A Theory of labor Market Segmentation, în: AER nr.
2/1973
116. Silk, Leonard
– The Moving Target, Praeger publication, New York, 1974
117. Schumpeter, J.A.
– Capitalisme, Socialisme et Democratie, Paris, Puf, 1974
118. Samuelson, P.A.: Nordhouse
– Economics. Ed. 13. McGraw Hill. 1989
119. Sherman, H.
– Elementary Aggregate Economics, N.Y., 1966
120. Sherman, H.
– Stagflation. A Radical Theory of Unemployment and Inflation, New York
1976
121. Shackleton, J.R.
– Twelwe Contemporary economists, New York, 1981
122. Sawyer, Malcolm C.
– The Challenge of Radical Political Economy, Harvester Wheatsheaf,
London, 1989
123. Sherman, Howard
– Radical Political Economy. Capitalism and Socialism from a MarxistHumanist perspective, Basic Books, New York, 1972
123. bis. Sherman, Howard
– The Business Cycle. Growth and Crisis under Capitalism, Princeton
University Press, Princeton, 1991
124. Sazelon, D.T.
– The Paper Economy, Random House, New York, 1963
125. Sweezy, Paul M.
– The Theory of Capitalist Development, New York, 1942
126. Sorycz, Mieczyslaw
– Reformizm Korporacyny, PWN, Warszawa, 1984
127. Spencer, Milton H.
– Contemporary Economics, Ed. II-a, New York, Worth Publications, 1974
128. Stanilard, Martin
– What is Political Economy? Yale University, 1985
139. Smith, Vernon L.
– Economic Theory and its Discontents în: AER, nr. 2/1974
130. Semeiatenkov, V.
– New Tendencies in Western Political Economy, în: Social Sciences,
Moscow, nr. 1/1983
131. Sweezy, Paul
– Toward a Critique of Economics, in The Review of Radical Political
Economics, Spring, 1970
132. Sorgin, Vladimir
– American Radical Historiography in U.S. policy, în: Social Sciences, 3/84
133. Şestakova, Monika
– Kritika ekonomiceskich koncepţii “nowey lewice”, în: Nowa Mysl, 7-
8/1977
134. Sava, Sorica
– Mecanismele economice şi implementarea lor – controverse, în: Tratat de
Economie Contemporană, vol 2, p.693-700. Ed. politică, Bucureşti, 1987
135. Sută-Selejan, Sultana
– Controverse teoretice privind sistemul economic capitalist şi destinul lui
istoric, în TEC, vol 1, Bucureşti Ed. politică, 1986
135. bis. Sută Selejan, Sultana:
– Doctrine economice contemporane Edit, “All”, Bucureşti, 1992.
136. Sunkel, Osvaldo
– Big Business and Dependencia. A Latin American View, în: Foreign
Affairs 3/72
137. Tismăneanu, Vl.
– Noua Stângă şi Şcoala de la Frankfurt Ed. politică, Bucureşti, 1976
138. Tismăneanu, Vl.
– Ghilotina de scrum, Editura de Vest, Timişoara, 1992
139. Todosia, Mihai
– Radicalismul în gândirea economică contemporană, în: Analele Ştinţifice
ale Universităţii “Al. I. Cuza” Iaşi, tom. XXV, 1980
139. bis. Todosia Mihai
– Doctrine economice, Ed. Univ. “Al. I. Cuza” Iaşi, 1992
140. Veblen Thorstein
– The Theory of the Leisure Class (An economic study of instutions), The
Modern Library, New York, (1899) 1934
141. Weaver, James H.
– Modern Political Economy. Radical and Ortodox Views on Crucial Issues,
Allyn and Bacon Inc., Boston, 1973
142. Weinstein, James
– The Corporate Ideal in the Liberal State, 1900-1918, Boston, 1969
143. Wolf, Richard P.
– Marxian Crisis Theory: Structure and Implications, în: The Review of
Radical Economics, nr. 10/1978
144. Weiskopff, Thomas
– Marxian Crisis Theory and the Rate of Profit in the Post-War U.S.
Economy, în: Cambridge Journal of Economics, Dec. 1979
145. Wahtel, Howard M.
– Capitalism and Poverty in America: Paradox or Contradiction, AER 2/1972
146. Zamfirescu, Elena
– Noua stângă americană. Rezumatul tezei de doctorat, Univ. Bucureşti, 1980
147. Zamfirescu, Elena
– “Noua Stângă” între contestaţie şi revoluţie, Ed. polit., Bucureşti, 1982
148. Zamfirescu, Elena
– Radicalismul de stânga nord-american, (1950-1980), în: O. Trăsnea (coord.)
Confruntări în gândirea politică contemporană, Ed. pol., Bucureşti, 1982
149. Zarifopol, Paul
– Marxism amuzant, Ed. Albatros, Bucureşti, 199241
150. Zweig, Michael
– Teaching Radical Political Economics on the Introductory Course, în: AER,
nr. 2/1972
151. x x x
– Encyclopedia Britanica, Ed. 1929
152. x x x
– L‟Economie politique non-marxiste contemporaine: analyse critique, Ed. du
Progres, Moscou, 1981
153. x x x
– Noua Stângă, 1960-1980, Ştefan Gheorghiu, Culegere de texte) Bucureşti,
1981
154. x x x
– Co to jest “socializm democratczny” Warszawa, 1982
155. x x x
– Readings in Economics 76/77, Annual Edition, Duskin Publ. Group, 1976
156. x x x
– URPE‟s Newsletter, vol 12, nr. 1/1980
157. x x x
– Political Power and Military Spending (număr special) The Review of
Radical Political Economics, vol 3, nr. 2/1971
158. x x x
– Facing the 1980: New Directions in the Theory of Imperialism (număr
special) The RRPE, vol 13, nr. 4/1983

PARTEA I
ECONOMICA POLITICĂ RADICALĂ
AMERICANĂ

Capitolul1
ESENŢA IDEATICĂ A RADICALISMULUI AMERICAN
Motto: “După un lung travaliu, care a însemnat perioada sa de analiză, ştiinţa parcurge
acum, sub ochii noştri, trecerea la o viziune de sinteză”.
Pierre de Latil, 1956.
Noutatea teoriei economico-politice radicale constă în capacitatea
deosebită a promotorilor ei de a accepta adevărurile indubitabile ale teoriilor
situate pe poziţii deosebite sau chiar opuse. (Nota 1:    Deosebit de utilă şi cu o mare încărcătură etică (respectiv cu un
grad înalt de adecvare a raportului scop-mijloc) este următoarea afirmaţie a
lui Gramsci: “Într-o discuţie ştiinţifică, din moment ce se presupune că
scopul ei este căutarea adevărului şi progresul ştiinţei, mai „avansat‟ este cel
care se situează pe punctul de vedere că adversarul lui ar putea exprima o
exigenţă ce trebuie să fie încorporată fie şi numai ca un moment subordonat
în propria lui contribuţie”. (A. Gramsci, Opere alese, Editura politică,
Bucureşti, 1969, p.40)

Se poate afirmă că orice teorie
respectă cel puţin o felie de realitate şi, în consecinţă, conţine măcar un
sâmbure de adevăr. Preluarea şi armonizarea acestor adevăruri sau puncte de
vedere se încadrează în procesul firesc de renunţare la reducţionism, la
unilateralism şi de creare a unor noi sinteze, cu o încărcătură ideatică nouă şi
îmbogăţită.
Radicalismul este opusul dogmatismului şi conservatorismului duse
peste limitele firescului, fiind o operă de re-gândire, de re-creare şi de reformulare atât al unora din scopurile umane fundamentale cât şi de restructurare şi re-considerare a mijloacelor folosite pentru atingerea noilor sau
vechilor scopuri. Renunţarea bruscă la dogmatismul marxist în fostele ţări
ale socialismului de tip sovietic a însemnat, pentru o bună parte din
gânditorii pe teme economico-politico-etice, căderea într-un nou dogmatism,
acela a respingerii totale, nediferenţiate şi nejustificate a oricărei idei, teorii,
metode sau poziţii ce decurg direct sau indirect, din opera lui Marx sau a
altor promotori ai ideilor socialiste sau reformiste. Acest nou dogmatism s-a
concretizat şi prin preluarea necritică a uneia sau alteia dintre teoriile
economice neoclasice aflate, aproape în aceeaşi măsură ca şi marxismul, la
un plafon ideatic ce echivalează cu starea de confuzie sau criză. În lucrările
radicalilor nu este vorba de reabilitarea marxismului, deoarece unele metode,
ipoteze şi teze din acest corp de gândire nu au nevoie de re-abilitare ci doar
de constatarea validităţii şi valabilităţii lor logice, precum şi a utilităţii lor în
înţelegerea şi schimbarea existentului uman dat. Într-un spirit radical, ce
devine tot mai necesar la ora actuală, voi trata cu respectul cuvenit acele idei
şi atitudini preluate de radicali fie de la Marx, Smith, Ricardo sau Keynes,
fie de la şcoala austriacă a marginalismului sau neoclasicismului dominant la
ora actuală. De asemenea, voi afirma rezervele necesare faţă de unele
concluzii sau teze ale radicalilor care, în dorinţa lor nedisimulată de
schimbare a existentului uman tot mai greu acceptat, formulează soluţii puţin
realizabile sau de-a dreptul utopice. Aceste rezerve nu sunt însă de natură să
scoată din circuitul ideatic şi analitic toate aceste teze şi concluzii.
Dimpotrivă, ele vor constitui fermentul şi catalizatorul necesar pentru noile
construcţii teoretice, mai realiste şi adaptate la diversele realităţi ale lumii.
Radicalismul a apărut iniţial în anii 60 ca un curent de stânga, sau,
mai exact spus, că o teorie a schimbării elaborată de pe poziţiile ideologice
ale stângii. De altfel, controversata dispută actuală referitoare la ce înseamnă
dreapta sau stânga cred că poate fi tranşată prin afixarea la acestea a două
sensuri cât se poate de clare: dreapta înseamnă conservatorism faţă de
realităţi (fie ele comuniste sau capitaliste) iar stânga înseamnă reformă,
schimbare (fie într-un mediu capitalist, fie într-unul comunisto-totalitar).
Dar, lucru important, radicalismul nu este reductibil la poziţiile stângii,
deoarece o teorie generală a schimbării ar fi incompletă şi neavenită dacă nu
ar avea contribuţii preluate şi de la centru şi de la dreapta, deoarece
schimbările totale, atotdemolatoare sunt absolut imposibile.  (Nota 2:  Deşi în lucrare nu vor fi abordate toate segmentele radicalismului, ci îndeosebi cele de stânga, nu trebuie scăpat din vedere că o bună cunoaştere
a radicalismului şi o eventuală impunere a lui ca doctrină dominantă depinde de luarea în considerare a tuturor teoriilor ce pledează pentru schimbare, indiferent de natura şi finalitatea acestora. În caz contrar, am recădea în
reducţionism şi dogmatism, respectiv în acea poziţie care anihilează orice şansă şi tentativă de schimbare. Precizez că în lucrare mă voi ocupa doar de segmentele de stânga şi centru stânga, nu dintr-o prejudecată ideologică, ci,
pur şi simplu, din cauza lipsei de acces la celelalte laturi ale gândirii radicale. Autorul lucrării de faţă îşi propune continuarea cercetării radicalismului în toate dimensiunile sale, fără de care nu vom putea dispune de un sistem
coerent şi complet de gândire asupra schimbării, atât de necesară, acum şi în viitor, peste tot în lume
).

Ar părea
paradoxal, sau cel puţin ca o abilă manevră ideologică, emiterea unor teorii
ale schimbării de pe poziţiile dreptei, ale conservatorismului şi
neconservatorismului. Şi totuşi, reprezentanţii acestui spectru ideologic
realizează că supravieţuirea lor (teoretică şi practică) depinde de adoptarea
unor schimbări de structură, unele chiar incipient radicale, în vederea
consolidării poziţiei lor.
Voi reda coordonatele principale ale radicalismului (de stânga şi
centru stânga) din SUA, îndeosebi din precizările reprezentanţilor săi de
marcă, consideraţi ca exponenţi ai acestei şcoli de gândire. Deşi unul dintre
aceştia, Howard Sherman îşi intitula în 1972 lucrarea sa de sinteză “Radical
Political Economy”, el precizează punctul său de vedere în subtitlul lucrării:
Capitalism and Socialism from a Marxist-Humanist Perspective”, ceea ce ar
putea însemna şi faptul că autorul nu-şi revendică întregul spectru al gândirii
economico-politice radicale, ci doar segmentul său de stânga. Şi pentru a nu
lăsa loc dubiilor, autorul îşi începe prefaţa cu următoarele precizări: “Sunt
marxist. Sper, totuşi, că cititorul va descoperi că sunt un marxist independent
şi nedogmatic, adică urmez metoda lui Marx, dar nu în mod necesar şi
analizezele specifice ale lui Marx. Este un marxism ce nu diferă de curentul
de gândire radicală de stânga din Statele Unite. Este un marxism care
încearcă să încorporeze cele mai bune instrumente şi descoperiri ale ştiinţei
sociale nemarxiste” (Nota 3:  Sherman, Howard: “Radical Political Economy. Capitalism and
Socialism from a Marxist-Humanist Perspective”, Basic Books, New York,
1972, p.VII. Câteva date din biografia autorului pot fi utile pentru înţelegerea
punctului său de vedere. Este născut într-o familie de evrei americani,
aparţinând clasei mijlocii, în timpul marii crize interbelice. Între 1946-1956 a
fost activist al mişcării studenţeşti radicale. Adept al marxismului stalinist
este şocat de dezvăluirile lui Hruşciov despre crimele staliniste şi devine un
gânditor independent, rămânând un luptător împotriva discriminării,
imperialismului şi represiunii. Este duşmanul războiului, rasismului şi
sexismului, pronunţându-se pentru mai multă democraţie politică, mai puţină
birocraţie şi alienare şi pentru reducerea inegalităţilor economice oriunde ar
apărea acestea în lume. Manifestul său politic din 1972 era: “O stafie bântuie
partidele comuniste – stafia comunismului democratic”. (Acest titlu ca şi
conţinutul său ideologic au fost reluate de reformatorul sovietic Gorbaciov.
Aplicând însă o teorie adusă de pe alte meleaguri la o societate dominată de
totalitarism, rezultatul perestroicii gorbacioviste, de esenţă radicală de
stânga, a dus la compromiterea atât a ideii de radicalism cât şi a celei de
reformism dirijat). Ca ideologie, Sherman alege democraţia, socialismul şi
umanismul marxist nedogmatic, ceea ce ne permite să asimilăm ideologia
radicalismului de stânga american cu cea a social-democraţiei europene.
Radicalii de stânga americani au fost critici neîndurători ai comunismului
sovietic, motiv pentru care acest curent a fost criticat şi blamat în ţările foste
“socialiste”
).
În pofida idealurilor democratice şi umaniste afirmate, Sherman şi o
parte dintre colegii săi rămân dominaţi de personalitatea lui Marx şi de
marxism, găsind de cuviinţă să se raporteze mereu la cunoscutul
premergător. Consider că o asemenea mentalitate este tot o rămăşită a
stalinismului şi dogmatismului, ceea ce oferă un teren facil criticilor din
partea altor curente de gândire, radicalii de stânga fiind deseori amestecaţi cu
marxiştii dogmatici sau cu alte nuanţe derivate din marxism.
Aşadar, o primă apreciere a esenţelor radicalismului de stânga este
apelul supărător şi neştiinţific la un singur nume, în ciuda primenirilor şi
adaptărilor unor puncte de vedere străine marxismului. Marx devine un punct
de reper în clasificarea întregii gândiri sociale din lume! Iată cele trei părţi
consitutive ale acesteia, în formularea lui Sherman: 1) ştiinţa socială
nemarxistă convenţională (conservatoare sau liberală), 2) marxismul
dogmatic şi 3) marxismul nedogmatic sau radical. Prin această raportare
directă la marxism, radicalii de stânga îşi diminuează din start amploarea şi
forţa de schimbare, în timp ce ar fi fost mai realistă, pragmatică şi eficientă o
construcţie teoretică radicală în care Marx să-şi afle locul corespunzător
alături de atâţia alţi reformatori de prestigiu din trecut sau din
contemporaneitate. Din această caracteristică de esenţă a radicalilor de
stânga americani derivă o serie întreagă de riscuri şi consecinţe: pomenirea
permanentă a numelui lui Marx a generat cultul personalităţii şi căderea în
dogmatism a unor lideri comunişti afirmaţi iniţial ca reformatori ai
marxismului; a permis criticarea în bloc a tuturor celor ce se revendicau de la
Marx, deşi radicalii de stânga criticau în aceeaşi măsură excesele
dogmaticilor, radicalii fiind etichetaţi de către dogmatici ca “revizionişti
burghezi”.
O trăsătură ce derivă din raportarea la Marx este aceea că radicalii
precizează (şi se conformează acestei precizări) că ei nu preiau de la Marx
decât metoda, fără a o adopta însă integral şi nediferenţiat. Un exemplu de
metodă radicală de tip marxian este cea utilizată de sociologul C. Wright
Mills. Renunţarea la preluarea tale-quale a metodei utilizate de Marx a făcut
ca în cadrul “Uniunii pentru Economica Politică Radicală” să existe o
multitudine de metode de cercetare, asemănătoare mai mult sau mai puţin cu
originalul marxist. Libertatea de alegere a metodei, consonantă însă cu
finalităţile ştiinţifice ale analizei marxiste, este o importantă trăsătură
caracteristică a gândirii economice radicale de stânga din SUA. Aplicând
propria noastră schemă analitică bazată pe binomul mijloc-scop, rezultă că
radicalii acceptă unul dintre scopurile urmărite de analiza marxistă
(schimbarea) dar modifică mijloacele (metodele) de analiză, adecvându-le
noilor realităţi.
Esenţa economică a radicalismului de stânga american va fi cel mai
bine relevată prin descrierea modului prin care înţeleg radicalii metoda
marxistă. Iată ce au reţinut ei din aceasta:

1) Scopul nu este doar o înţelegere “obiectivă” a lumii, ci oferirea de instrumente pentru schimbarea lumii. Aceste instrumente constau în critica tuturor instituţiilor existente, din punctul de vedere al opresaţilor care se indignează şi urăsc orice discriminare, exploatare neloială sau represiune
politică).

2) Accentul pus pe interconexiuni. Toate evenimentele şi instituţiile trebuie coordonate în legăturile lor cu restul societăţii, iar societatea trebuie înţeleasă în relaţia sa cu mediul natural (flora, fauna şi mediul fizic). În sensul cel mai larg, activitatea economică a omului este interacţiunea productivă cu natura şi relaţiile umane dintre producători şi consumatori.

3) În timp ce o bună parte din ştiinţa socială nemarxistă studiază armonia şi echilibrul, marxismul explorează tensiunile şi conflictele din cadrul fiecărui proces şi se aşteaptă să găsească aceste dizarmonii sau
contradicţii în miezul fiecărei probleme sociale. În fiecare proces social radicalii încearcă însă să examineze atât unitatea de interese cât şi conflictul de interese care există între grupurile umane, fapt ce îi detaşează pe radicali
de marxismul clasic.

4) Renaşterea şi accentul pus pe schimbare, evoluţie şi dezvoltare. Pe de o parte, radicalii accentuează că schimbarea prezentă este bazată pe evoluţia trecută, iar pe de altă parte ei sugerează analiştilor să aibă în vedere schimbările reale ce apar. Radicalii sunt la fel de critici la adresa capitalismului cât şi a socialismului de tip sovietic pe care ei îl considerau cu multă condescendenţă ca fiind “un fel de socialism”. Finalitatea teoriei radicale o constituie atât
înlăturarea capitalismului cât şi a socialismului exploatator şi generator de grave conflicte şi tensiuni, oprimator şi nedemocratic. Criza mondială actuală vine să confirme faptul că ambele sisteme trebuie schimbate. Problema
rămâne însă: spre ce? (Merită de remarcat faptul că, în actualele condiţii de criză în care se află atât ţările ex-socialiste, cât şi cele capitaliste, o serie de doctrine politice considerate ca fiind de de centru, cum ar fi de exemplu
democraţia creştină şi social democraţiile post-comuniste, se pronunţă în mod ferm pentru schimbare, ceea ce ne-ar permite să le considerăm ca fiind radicale, respectiv de stânga.) Afirmam că paleta nuanţelor şi abaterilor de la litera metodei marxiene este suficient de largă, încât cei ce se îndepărtează de esenţa originală a modei sunt încadraţi în tabăra post-keynesienilor, instituţionaliştilor sau sraffienilor. (Nota 4: Sawyer, Malcolm, C.; The Challenge of Radical Political Economy. An Introduction to the Alternatives to Neo-classical Economics”, Harvester Wheatsheaf, New York, 1989, p.3.50)

Însăşi definirea radicalismului economic
apare ca fiind o operaţiune temerară şi riscantă, atât din punctul de vedere al
radicalilor înşişi cât şi din cel al criticilor acestora, ca urmare a paletei largi
de surse de inspiraţie, de metode utilizate şi de finalităţi sociale vizate. Dacă
la începuturile apariţiei acestui curent de gândire, radicalismul era uşor de
definit prin trimiterea la marxism, în ultimii ani definirea este mai dificilă
obligând la descrieri şi caracterizări ale surselor de inspiraţie şi a temelor
abordate. Înşişi autorii radicali definesc destul de diferit esenţele economicii
radicale, păstrând încă numitorul comun al finalităţii demersului lor ştiinţific:
schimbarea, respectiv trecerea la o societate organizată pe principii
democratice, opuse celor ce caracterizează capitalismul în fazele sale de
criză şi socialismului dictatorial de tip sovietic.
Esenţializând coordonatele economicii politicii radicale, Malcolm
Sawyer scria că “Economica politică radicală este un studiu
multiparadigmatic al economiei care pune accentul pe trăsături ca
distribuirea veniturilor, natura mai degrabă dinamică decât statică a
economiilor capitaliste, acumularea capitalului şi generarea şi utilizările
surplusului economic…. Dimensiunea multiparadigmatică rezultă din
utilizarea unei varietăţi de abordări, dintre care principalele 4 sunt: ”postkeynesiană, marxiană, instituţională şi sraffiană”. (Nota 5:  Ibidem).

Capitolul 2
CONDIŢIILE SOCIAL-ECONOMICE DIN SUA ÎN
PERIOADA APARIŢIEI ŞI DEZVOLTĂRII RADICALISMULUI
ECONOMICO-POLITIC. CAUZELE GENERATOARE DE
ATITUDINI RADICALE

Situaţia social economică a SUA din perioada postbelică până în prezent. Structurile sociale în SUA şi relaţiile dintre acestea
Capitalismul american a confirmat natura sa contradictorie,
caracterizată prin dezvoltare ciclică, prin specificul contemporan al acestei
ciclităţi – respectiv permanenţa neobişnuit de mare a perioadelor de
depresiune şi criză. Economia SUA a înregistrat – după perioada de avînt din
deceniile postbelice o constantă detriorare a poziţiei ei mondiale dominante,
culminând cu criza economică din 1973-1975, considerată cea mai puternică
pe care lumea capitalistă a înregistrat-o de la marea criză din 1929-1933 până
astăzi
În analiza unor economişti radicali, realizată în 1973, “începînd cu
sfîrşitul anului 1969, sporind în 1974 şi continuând în prima jumătate a
anului 1971, economia americană a dat semne de serioase dificultăţi. Deşi
există un dezacord destul de mare printre economişti în legătură cu …
relaţiile cauzale dintre dezvoltările economice, s-a căzut practic în mod
unanim de acord asupra unei liste de indicatori pe la mijlocul anului 1971.
Inflaţia care a început să crească începând cu 1971, a continuat cu un ritm
anual de peste 7%. Şomajul se ridică la peste 5 milioane, ca 6% din forţa de
muncă. Nota 1: La nivelul anului 1985 existau oficial în lumea capitalistă 34
milioane şomeri, din care 8 milioane erau în SUA. Într-un studiul dedicat
şomajului în SUA şi intitulat “Comunităţile în criză. Adevărul despre şomaj
în America”, publicat în 1985 de un organ de presă al AFL-CIO se arată că
rata oficială a şomajului în SUA era – la nivelul acelui an de 7% din forţa de
muncă, cu 500000 mai mult decât în 1980. Urmând metodologia radicală de
analiză, studiul amintit relevă că, în realitate, rata şomajului se ridica la 13%,
prin includerea şomerilor parţiali (5,5milioane) şi a celor ce nu mai solicită
locuri de muncă, fiind siguri că nu le pot obţine (1,2 milioane). Conform
acestui nivel de 13%, în SUA existau 15 milioane de şomeri, subliniază sursa
citată. Dacă la o rată a şomajului de 13% corespund 15 milioane şomeri,
deducem că la rata oficială de 7% existau în SUA 8 milioane de şomeri (cifră
oficială). Indicii de producţie manufacturieră erau la niveluri scăzute…

Puseul inflaţionist a generat o sporire a… convorbirilor sindicale cu caracter
militant… Situaţia comerţului exterior al SUA se înrăutăţea, astfel încît 1971
a fost primul an, după aproape opt decenii, în care s-a înregistrat un deficit
comercial…/Majoritatea experţilor/ au fost de acord că există o situaţie de
recesiune periculoasă” ( Nota 2:  2) R.B.Carson, J.Ingles, D.Mclaud (editori); Government in the
American Economy; D.C.Heath Co.; Massachussetts, 1973, p.1.
).
Paralel cu această evoluţie negativă s-au înregistrat revigorări ale
ideologiilor neoclasice şi neoconservătoare care domină în prezent gîndirea
americană (monetarismul, reaganomics). Prin aceasta capitalismul
demonstrează că mai are resurse de dezvoltare, că pînă la atingerea unor
contradicţii ireconciliabile, teoria economică şi societatea modernă vor apela
la toate mijloacele pentru “supravieţuire”.
Structura sectoarelor economice a suferit transformări majore de la
începutul secolului până astăzi. Conform unei aprecieri făcute de ministrul
comerţului al SUA, M.Porot, evoluţia, sectoarelor economice a fost
următoarea:

TABEL

Sectoarele                                       Anii                                 1900         1940           1980

Agricultura                                                                                33%            18%              3%

Industrie + manufactura                                                     28%             37%            22%

Servicii                                                                                         25%              22%          30%

Informational (prelucrarea informatiilor/ presa      14%              23%           45%

Total                                                                                          100%           100%          100%

– procesul de dezindustrializare a mers prea departe, ceea ce a dus la
scăderea ritmului de creştere a productivităţii muncii (1% în
1973-1980 faţă de 3-4% în 1948-1955);
– de asemenea, sectorul manufactural este prea puţin productiv;
– dezindustrializarea a dus la dispariţia “culturii” muncitoreşti;
– a scăzut procentul forţei de muncă feminine;
– s-a avansat prea mult în sectorul cuaternar
Evident, această interpretare nu are în vedere natura capitalismului,
dezvoltarea sa ciclică şi nu încearcă să discearnă cauzele reale ale scăderii
productivităţii muncii, creşterii şomajului, efectele contradictorii ale
automatizării etc., a căror origine rezidă în modul specific de organizare a
capitalismului.
Tabelul oferă totuşi imaginea creşterii ponderii ocupaţiilor
intelectuale, context în care radicalizarea intelectualităţii capătă semnificaţia
unui potenţial transformator crescând, cu mari implicaţii în stabilirea
strategiilor şi alianţelor politice.
În formularea prof. Roberta Garner (care ne-a vizitat ţara în 1984)
structura şi relaţiile interrasiale în SUA au o mare specificitate,
considerîndu-se ca un factor cauzal important al apariţiei radicalismului:
– în SUA există un foarte numeros grup de negri şi alte minorităţi
rasiale;
– în perioada interbelică 3/4 din ei erau săraci şi foarte săraci;
– s-a înregistrat, în consecinţă o migrare a negrilor de la sud spre
nord şi de la agricultură spre manufactură şi servicii, respectiv
de la sate la oraşe;
– în 1984 numai 2/3 reprezentau săracii iar 1/3 era considerată
integrată din punct de vedere economic şi social;
– în structura totală a săracilor care reprezenta oficial 14% iar
neoficial 29% din populaţie, ei deţin încă primul loc, această
structură prezentându-se astfel: negri 33%, hispanici 25%, albi
sub 10%, restul reprezentând alte grupuri etnice;
– negrii reprezintă o forţă “progresistă” prin interesul lor faţă de
sectorul public şi de egalitate;
– ei tind să devină un grup corporativ, sporind şi numericeşte (de la
10% în 1950 la 12% în 1985) în populaţia totală a SUA;
– o informaţie interesantă şi semnificativă pentru structura
segmentată a societăţii americane o reprezintă ponderea
proprietarilor de culoare; 1-2% din totalul populaţiei.
În formularea unui alt economician american (care nu aparţine
radicalismului) se apreciază că – în opiniile radicalilor – “capitalismul” a fost
condamnat pentru una din convingerile şi practicile sale larg răspândite. De
exemplu, scopul sporirii continue a producţiei este pus sub semnul întrebării
pe temeiul că este dăunător societăţii şi mediului înconjurător. Alţi critici
(radicali-n.n.) au ajuns la concluzia că ţările capitaliste bogate, avansate,
profită din exploatarea celor sărace mai puţin dezvoltate. Iar alţii
argumentează că SUA, exponentul mondial de frunte al sistemului capitalist,
beneficiază sub aspect economic de perpetuarea unei structuri de clasă care
asociază bogăţia cu privilegiile şi sărăcia cu opresiunea “(Nota 3:  Milton H. Spencer, Contemporary economics, 2-nd edition, New York, Worth Publications, 1974, p.39).

Aceste ”motive
de condamnare” au generat într-adevăr o critică radicală, care s-a constituit
treptat în adevărată şcoală de gândire, cu o poziţie distinctă în cadrul gândirii
economice contemporane.
În concepţia radicalilor E.K. Hunt şi H.J. Sherman, “…doi dintre cei
mai importanţi catalizatori ai reînvierii crticii radicale au fost mişcarea
pentru drepturile civile şi războiul din Vietnam”.( Nota 4: E.K. Hunt şi H.J. Sherman; Economics. An Introduction to
Traditional and Radical Views, 3-rd edition, New York, 1978, p.137.). Din formularea
economicienilor radicali citaţi deducem că cele două evenimente au
“catalizat” radicalizarea, fără a se constitui însă în cauze generice, cauze care
sunt implicate în formularea: “Criticii radicali… consideră inegalitatea şi
militarismul ca fiind inerente într-o economie capitalistă şi că această implică
cu necesitate (1) exploatarea imperialistă a ţărilor subdezvoltate ca mijloc de
menţinere a producţiilor înalte şi a profiturilor mari în SUA, (2)
discriminarea endemică faţă de grupurile minoritare şi faţă de femei, (3)
neputinţa de a controla poluarea şi epuizarea resurselor (4) comercialismul
degradant şi alienarea socială”. (Nota 5:  Op. cit, p.144.)
O mişcare ştiinţifică şi ideologică de amploarea şi diversitatea
radicalismului economic american nu poate fi apreciată direct sub aspectul
implicaţiilor prezente şi viitoare dacă nu vom porni, în această apreciere, de
la identificarea structurilor sociale care vor fi beneficiare potenţiale ale
schimbării radicale. Din lucrările radicaliştilor se deduce că aceste grupări
sunt reprezentate de săraci, negri şi femei.
Descrierea situaţiei social economice din SUA de către radicalii
înşişi poate sugera, de asemenea, cauzele generatoare ale propriei lor
concepţii. Astfel, ei susţin că “În Statele Unite capitalismul a atins un stadiu
avansat, economia fiind dominată de imensele corporaţii monopoliste, în
timp ce micile corporaţii au fuzionat sau au dat faliment. Ipostazele de
parteneriat şi de proprietariat înfloresc numai la marginile neimportante ale
economiei. Chiar agricultura este dominată de formele corporate. Dinamica
expansiunii capitaliste a generat întreprinderi gigant cu producţii multiple,
deseori cu caracter multinaţional. Toate industriile majore sunt caracterizate
printr-un înalt grad de concentrare a activităţii economice la nivelul unui
număr mic de corporaţii gigant şi, ceea ce este mai important, circa două sute
dintre cele mai mari corporaţii industriale, financiare şi comerciale
influenţează şi definesc caracterul economiei şi societăţii americane”. (Nota 6:

apud: Campbell R.M. McConnel, Economics, McGraw Hill Book Co, 1978, p.835).

Aşadar, prima trăsătură negativă (şi deci menită schimbării) o
reprezintă nivelul înalt de monopolizare (respectiv de corporativizare), fapt
pus de radicali pe seama unei lipse de supraveghere din partea statului,
acuzat el însuşi de complicitate cu marele capital. Neaplicarea adecvată a
legislaţiei antitrust a dus la apariţia coloşilor economici care domină tot mai
mult politicul (de fapt se identifică cu acesta). Astfel, în loc ca statul să
controleze şi să limiteze puterea corporată, aceasta din urmă foloseşte statul
ca instrument pentru sporirea puterii sale, respectiv are loc un proces de
simbioză între giganţi şi puteri. Partidele politice sunt finanţate şi dirijate de
marele corporaţii, iar guvernele alese adoptă legislaţii favorabile
monopolurilor. Această stare de lucruri este, de fapt, încă un argument că
politicul şi economicul sunt acelaşi lucru, manifestat sub două forme
existenţiale aparent diferite.
Dinamica monopolurilor le-a obligat, de asemenea, să depăşească
graniţele naţionale ducând la o adevărată “internaţionalizare a capitalului”,
ceea ce este de fapt imperialism economic şi care este considerat de către
radicali ca fiind prima cauză a subdezvoltării. Deci, pornind de la
concentrarea puterii economice şi politice în tot mai puţine mâini, cu o
ramificaţie internaţională tot mai diversificată, radicalii sunt îndreptăţiţi să
pună pe seama acestor factori cauzali toate celelalte rele întâlnite în
societatea americană: discriminare, alienare, poluare, inechitate în
distribuirea veniturilor, imperialism, militarizare, războaie, decalaje etc.
Desigur, în pofida uriaşei puteri de care dispune capitalismul
american acesta nu este scutit de recesiune, inflaţie şomaj, elemente
simptomatice pentru orice economie bolnavă.
Cunoaşterea, în continuare, a acestor condiţii social-economice şi
politice le va permite radicalilor americani o demonstrare logică a necesităţii
schimbării. De fapt una dintre prognozele lui Marx a fost aceea că
socialismul va apărea în ţara cea mai dezvoltată din lume, prognoză de care-şi
aminteau mereu realiştii din fostele dictaturi comuniste. Oricum, indiferent
de forma concretă sub care se va structura societatea viitoare, concluzia
tuturor analizelor radicale este necesitatea imperativă a schimbării. Spre ce?

Capitolul3
ARBORELE IDEO-GENEALOGIC AL RADICALISMULUI
ECONOMICO-POLITIC
Faptul că analiştii au ajuns la concluzia că economica politică
radicală este un studiu multiparadigmatic vine să contracazere afirmaţiile
unilaterale ale unor reprezentanţi care se revendică doar de la Marx, doar de
la Keynes sau doar de la alţi înaintaşi (Ricardo, Sraffa, instituţionalişti,
neokeynesieni etc.). O analiză a tuturor surselor de inspiraţie este benefică,
redând radicalismului larga sa paletă metodologică, fapt de natură să înlăture
acuzaţiile unor economicieni care s-au pronunţat asupra radicalismului citind
doar cărţile lui Sherman (ajungând la concluzia că radicalii sunt marxişti) sau
din cărţile lui Galbraith (spunând că radicalii sunt neo-instituţionalişti) etc.
Relevarea tuturor surselor de inspiraţie şi a tipurilor diferite de analize
utilizate, cu concluziile respective, conferă radicalismului imaginea unui
curent de gândire realmente deschis spre orice achiziţie ştiinţifică, apt să
stimuleze schimbarea şi să contribuie la instalarea atât de doritului bine
social.

Părinţii radicalismului
S-a afirmat deseori, în analizele doctrinare din ţările socialismului
dictatorial că Marx este singurul punct de reper în evoluţia gândirii
economice moderne şi că însuşi Keynes s-a inspirat în teoriile sale din Marx.
O asemenea apreciere (mai voalată şi relativizată) se deduce şi din
autoprezentările unor economicieni radicali de stânga (Sherman, Baran,
Sweezy etc.). Dar aceasta nu înseamnă că totul vine prin Marx şi de la Marx.
Mai mult, discernerea cu maximă precizie a surselor de inspiraţie este o
sarcină extrem de dificilă, ţinând cont de interferările, împrumuturile,
preluările critice sau pur şi simplu asemănările dintre diferitele teorii
economice aparţinând diverselor şcoli de gândire. Pentru a înlătura cât de cât
aceste dificultăţi, voi selecta sursele de inspiraţie în privinţa celei mai
importante părţi din cadrul oricărei teorii economice, acelea referitoare la
valoare. În funcţie de modul cum concep economicienii politici geneza,
măsurarea şi distribuirea valorii (valorilor) ei se revendică, mai mult sau mai
puţin de la predecesori de marcă, creatori de şcoli de gândire recunoscute ca
atare în lumea ştiinţei. Sub acest aspect, teoria radicală a valorii se revendică
de la Marx şi Marshall, întemeietori a două explicaţii fundamentale
referitoare la valoare, bazate exclusiv pe muncă, respectiv exclusiv pe
utilitate. Traducând aceasta în termenii paradigmei scop-mijloc putem spune
că marxismul este sistemul axat preponderent pe mijloace (muncă în primul
rând) iar marginalismul este sistemul axat preponderent pe scop (utilitatea
fiind gradul de satisfacere a unor scopuri). Meritul şcolii radicale constă în
înlăturarea exclusivismului şi în relativizarea ponderii acestor factori în
explicarea valorii, apropiindu-se mult de o definiţie completă şi reală a
valorii, bazată pe suma dintre mijloc şi scop. Sherman face o strălucită
demonstrare a faptului că teoriile bazate pe cei doi factori nu sunt
contradictorii, ci complementare, salvând astfel importantele contribuţii ale
celor doi mari analişti, preluându-le şi sintetizându-le într-o teorie radicală a
valorii în care una din cele două teorii apare, pe rând, drept caz particular al
celeilalte. La această încercare de sinteză a radicalilor americani se adaugă,
pe aceeaşi linie de gândire, teoria entropică a valorii formulată de
economicianul român Paul Bran (Nota 1: Bran Paul: Economia valorii, Editura “Ştiinţa”, Chişinău, 1991. Vezi
pe această temă dezbaterea intitulată “Economica valorii” apărută în
cotidianul “Sfatul ţării” de la Chişinău, din 13 martie 1992 dezbatere
organizată de subsemnatul. Ulterior (în 1995), profesorul Bran a preluat
această nouă titulatură (“Economica valorii”) odată cu reeditarea lucrării sale
la Bucureşti, în editura “Economica”.), precum şi încercarea autorului acestei
lucrări de a include toţi cei trei factori (munca, utilitatea, entropia) într-o
viziune sintetică intitulată “paradigma de gândire şi acţiune scop-mijloc”,
ambele contribuţii (teoria entropică şi cea axată pe scop-mijloc) înscriindu-se
în curentul radical de gândire economico-politică. Aşadar, la capitolul părinţi
ai radicalismului vom trece doar două nume: Marx şi Marshall, iar celelalte
personaje pe care unii analişti le includ în categoria predecesorilor, vor fi
trecute la capitolul rude apropiate sau vecini, deoarece ele însele se
revendică în bună măsură de la cei doi părinţi amintiţi. (Precizez că Smith şi
Ricardo, primii care au fundamentat rolul muncii în definirea valorii, nu vor
fi consideraţi părinţi ai radicalismului din cauză că ei nu au întemeiat o teorie
a schimbării, ci una a întemeierii şi consolidării sistemului capitalist aflat în
expansiune pe vremea lor). Acelaşi lucru ar putea fi afirmat şi în legătură cu
Marshall, dacă acesta nu ar fi fost într-adevăr un pionier al utilităţii
marginale. Teama unor analişti de a nu fi bănuiţi că simpatizează cu Marx în
totalitatea gândirii sale, inclusiv concluziile sale revoluţionare, eventual chiar
cu concluziile unor urmaşi ai lui Marx (Lenin şi Stalin) care au malformat
monstruos aceste concluzii, deci teama acestora de a-l considera pe Marx
drept un părinte al radicalismului, îi determină să-l claseze pe Marx “printre
alţii”. Astfel analistul britanic (de la Universitatea din New York) Malcolm
Sawyer enumerează astfel cele patru surse de inspiraţie ale radicalismului:
post-keynesiană, marxiană, instituţională şi straffiană (neoricardiană), pentru
ca apoi, în descrierea acestor surse, să-l treacă pe Marx pe locul trei, după
neokeynesieni şi instituţionalişti. Cred că acesta este un reflex ideologic,
reacţie la preamărirea şi absolutizarea lui Marx de către comuniştii
dogmatici, precum şi la critica nediferenţiată promovată de reprezentanţii
ortodoxiei neoclasice. De altfel, Sawyer reduce influenţa lui Marx asupra
genezei radicalismului la teoria claselor sociale şi a conflictelor de interese
dintre clase, la teoria surplusului şi a exploatării capitaliste. Reflexele
amintite sunt, totodată, rezultate din superideologizarea economicii politice
marxiste dogmatice şi din dezideologizarea (ca gen particular de
ideologizare) promovată de economica neoclasică. Ca o dovadă a depăşirii
nivelului atins de Marx în analizele sale, radicalul Sherman precizează că nu
vede numai conflicte ci şi convergenţe de interese, nu numai surplus ci şi
creştere economică rezultată din investirea acestui surplus. Nu întămplător
concluziile la care a ajuns Marx (răsturnarea prin forţă a capitalismului) şi
radicalii americani (reformarea non-violentă a capitalismului şi
transformarea sa pe cale democratică într-o societate mai bună, fie ea şi
socialistă) sunt diferite. Radicalii, prin sinteza propusă, oferă şansa
constituirii în continuare a acelei economici politice care să depăşească
extremismul celor amintite, respectiv constituirea unei a treia căi în gândirea
economico-politică actuală, aptă să ducă la reformarea radicală a tuturor
societăţilor aflate în criză pe tot globul.
Rudele radicalismului
Procesul de înrudire a teoriilor economico-politice este în plină
desfăşurare, confirmând aprecierea lui Pierre de Latil din 1956, care afirma
că ştiinţa în general se află în faza sa de sinteză. Adevărurile absolute,
susţinute atât de tranşant şi sectar se relativizează, se contaminează şi se
înrudesc, cedând din poziţiile extreme şi căutând puncte de comuniune,
aflate în consens cu noile realităţi în mişcare şi în convergenţă. De fapt, noua
realitate mondială (criză economică mondială) va obliga tot mai mult
analiştii să privească şi la teoriile considerate până nu de mult neştiinţifice
(utopice), sau doar ideologice şi chiar să conclucreze în elaborarea unor
teorii noi apte să explice criza şi să ducă la depăşirea ei. Înrudirea are loc în
mod tacit, rezultând teorii cu un grad mai mic sau mai mare de originalitate.
Nu întâmplător majoritatea teoriilor acceptate şi larg utilizate la ora actuală
sunt denumite cu prefixul -neo. Astfel, radicalismul este numit de
conservatori cu termenul de neomarxism, conservatorii înşişi se numesc
neoliberali sau neoclasici, iar o teorie radicală ca cea a lui Sraffa este
denumită neoricardiană. Moda “neo” este de fapt moda “retro”, în sensul că
se revine la sursele fundamentale care se adaptează noilor realităţi rezultând
teorii mai mult sau mai puţin noi, dar tot mai convergente şi mai sintetice, în
sensul dat de Pierre de Latil.
În consecinţă, dacă părinţii radicalismului sunt Marx şi Marshall
rudele apropiate ale acestuia sunt Keynes şi Robinson, Ricardo şi Sraffa (de
semnalat originea anglo-saxonă a tuturor acestor reprezentanţi).
Demonstrarea rudeniei tezelor radicale cu cele ale (post)keynesienilor şi
(neo)ricardienilor este suficientă prin prezentarea esenţelor acestora. Astfel
postkeyiesienii îşi bazează teoriile pe următoarele ipoteze: a) dezvoltarea
economicului este un proces istoric; b) dat fiind că incertitudinea este
inevitabilă în economie, estimările asupra rezultatelor economice trebuie
bazate pe aşteptări (expectaţii); şi c) instituţiile economice şi politice joacă un
rol semnificativ în conturarea evenimentelor economice.
Opera lui Sraffa (1960) a retrezit interesul faţă de ideile lui Ricardo,
fiind denumită chiar “preludiu la critica teoriei economice” respectiv a
teoriei neoclasice. Sraffa evită abordarea neoclasică a echilibrului general
limitându-se să stabilească corelaţiile dintre salarii, preţuri şi ratele
profiturilor. Se pune sub semnul îndoielii validitatea interpretărilor agregat
efectuate de neoclasici (lucru pe care îl întâlnim şi la radicali), subminând
interpretarea agregat realizată de teoria distribuirii bazată pe productivitatea
marginală.
Vecinii radicalismului
Separarea vecinilor de rude este destul de dificilă, fie pentru că
vecinii se înrudesc cu uşurinţă între ei, fie că rudele caută să se aşeze una în
vecinătatea alteia. Voi include instituţionaliştii şi neoinstituţionaliştii printre
vecinii radicalismului şi nu printre rudele acestuia deoarece deşi ei
efectuează o critică socială acută la adresa sistemelor existente, critica lor se
îndreaptă îndeosebi asupra scheletului social şi mai puţin asupra conţinutului
şi semnificaţiilor acestui conţinut (deşi acest aspect nu lipseşte cu desăvârşire
din criticile instituţionaliste). “Poziţia instituţionalistă fundamentală, afirmă
W.J. Samuels în 1987 este aceea că nu piaţa, ci structura organizaţională a
economiei în sens larg este cea care alocă resursele în mod efectiv”. (Nota 2: Apud: M.C. Sawyer;op. cit., p.6.)
De asemenea printre vecinii apropiaţi ai radicalismului îl includem şi
pe J.K. Galbraith, a cărui critică radicală vizează schimbări mai puţin
profunde decât cele preconizate de radicali. Opera lui Galbraith ar trebui mai
larg cunoscută şi apreciată, date fiind analizeze sale socio-economice
pertinente care ar putea să echilibreze apetenţa absolutizantă a unor
teoreticieni şi oameni politici spre formele primare ale capitalismului de
piaţă. Nu întâmplător aprecierile neoclasicilor asupra operei sale sunt
minimalizatoare, şansele sale de a fi onorat cu un premiu Nobel fiind practic
inexistente atât timp cât neoclasicismul domină încă teoria economică (şi
bineînţeles juriile care acordă premiile). Ceea ce nu înseamnă că el nu va
putea primi ulterior o asemenea distincţie. În anul 1972 el supunea unui atac
direct întreaga economică neoclasică dominantă: “economica (neoclasică)
este insuficient de normativă. Construirea de modele a devenit un scop şi nu
un mijloc. De mai mulţi ani, în ultima vreme, se declanşează un şir de critici,
inclusiv atacuri foarte puternice la adresa economicii matematice…. Ne aflăm
acum într-o perioada când critica s-a generalizat, când o parte tot mai mare a
teoriei oficializate este supusă unui atac extensiv”. (Nota 3: Galbraith, J.K.; “Power and the Economist”, publicat în martie 1973
în “The American Economic Rewiew” şi republicat în 1976 în: “Annul
editions. Readings în Economics 76/77″, Duskin Publishing Group Guiord,
1976, p.12-17.) Galbraith reproşează
teoriei ortodoxe iluzia pe care o perpetuează referitoare la faptul că puterea
nu face parte din obiectul de studiu al economicii, sugerând că dirijorul
firmei este piaţa şi numai piaţa. Această scoatere a puterii (politice) din
studiul economicii o face să fie ruptă de lumea reală, să genereze aberaţii în
distribuirea resurselor şi veniturilor şi să scape de sub control şomajul şi
inflaţia. Critica galbraithiană este perfect valabilă şi la adresa teoriei şi
realităţii economice din ţările eliberate de dogmatismul comunist, care au
căzut pradă unei ideologizări exagerate a virtuţilor nemăsurate ale economiei
de piaţă şi ale proprietăţii private. Merită amintită aici aprecierea lui Paul
Fabra (un alt vecin de marcă al radicalismului): “A susţine că piaţa este
forma cea mai perfectă de organizare a vieţii economice nu înseamnă
ideologie; aceasta se poate demonstra. Ideologia începe cu pretenţia de a
asimila această eficienţă cu fericirea”.
Desigur, vecinii radicalismului sunt mult mai mulţi decât am putut
cunoaşte şi decât pot fi prezentaţi în această lucrare. Important este să
reţinem că familia şi prietenii radicalismului se află în continuă creştere,
impunându-se tot mai mult prin accentul pus pe critică şi pe schimbare. Voi
face doar o remarcă asupra tezei critice enunţată de “vecinul” Galbraith.
Degeaba este el nemulţumit de faptul că economica nu include şi analiza
politicului, deoarece renunţarea la cuvântul politică din denumirea
disciplinei a avut tocmai acest scop. Politicul trebuie să intre obligatoriu în
obiectul de studiu al economicii politice, denumire pe care radicalii o
păstrează şi o promovează. Sau chiar dacă denumirea va rămâne
“Economica”, corelaţia cu politicul este obligatorie şi subînţeleasă.

Prietenii şi simpatizanţii radicalismului
Aceştia reprezintă o sub-categorie a economicienilor din tabăra
economicii oficiale care privesc, la început cu condescendenţă apoi cu
simpatie şi înţelegere, la contribuţiile teoretice ale radicalilor, fără a putea
renunţa la susţinerea “înţelepciunii convenţionale”. Fără a nominaliza,
includem în această sub-categorie autorii de manuale care, abordând analiza
curentului radical nu o fac de pe poziţii ideologice distructive şi negatoare, ci
îi conferă locul tot mai important în tabloul gândirii economice
contemporane. Dintre aceştia se vor selecta viitori vecini şi eventual rude ale
economicienilor politici radicali.
Radicalii înşişi
Tabloul noului corp de gândire intitulat radicalism economic (mai
corect: radicalism economico-politic) este aproape la fel de vast ca şi cel al
părinţilor, vecinilor, prietenilor şi simpatizanţilor, sfera de cuprindere a ceea
ce numim radicalism economic (şi politic), crescând mereu atât că număr de
reprezentanţi cât şi ca elemente de conţinut. Mulţi dintre ei nu acceptă
eticheta radicală ca urmare a identificării radicalismului cu marxismul şi a
marxismului cu dogmatismul comunist.
În prezentarea de faţă voi face doar o listare a reprezentanţilor mai
cunoscuţi ai curentului radical şi a contribuţiilor lor la ieşirea din criză a
teoriei economice. Analiza propriu-zisă a conţinutului radicalismului face
obiectul capitolului “Temele generale şi specificul demersului radical”.
Urmaşii
Atât timp cât curentul radical se află în plin proces de maturizare
pare dificil a afla urmaşi ai radicalilor. Totuşi, ţinând cont de locul de
emergenţă al radicalismului (SUA), constatăm acum existenţa unor adepţi şi
aderenţi la ideile amintite. De exemplu, Malcolm C. Sawyer profesor de
Economică la Universitatea din York (Anglia) a scris cartea “The Challenge
of Radical Political Economy” (1989) ca suport de curs pentru studenţii
anilor doi şi trei de la amintita Universitate (cursuri de Economică radicală,
respectiv Economica post-keynesiană). Receptivitatea faţă de abordările
radicale va spori, generând noi adepţi şi urmaşi ai fostei “tinere generaţii”
din America anilor 60.
Problema urmaşilor se dovedeşte uneori a fi la fel de dificilă ca cea a
stabilirii paternităţii. Mulţi autori de cursuri de Economică preiau teze ale
radicalilor şi le integrează în propiile concepţii, fără a se transforma în
gânditori radicali. Printre autorii care au îmbrăţişat tacit sau explicit
manierele radicale de abordare pot fi amintiţi prof. Malcolm C. Sawyer
(Anglia) şi prof. Paul Bran (România). Faptul că tot mai mulţi economicieni
au renunţat la dogmatismul marxist dar nu au îmbrăţişat în totalitate teoria
neoclasică, îi plasează într-o “a treia cale” care poate fi asimilată cu
radicalismul. Autorul lucrării de faţă se consideră, de asemenea, un adept al
radicalismului în măsura în care acesta va rămâne non-violent, democratic,
participativ şi, în primul rând, ştiinţific.
Detractorii
Fără a face o detaliere a economicienilor şi tezele lor, opuse celor
radicale, este evident că principalii detractori ai curentului radical s-au
recrutat din rândul conservatorismului (fie el neoclasic, fie marxist). Dat
fiind că radicalismul şi conservatorismul se află într-o poziţie ireductibilă,
rămâne ca mersul istoriei să confirme definitiv valabilitatea unuia sau altuia
dintre curente. Căderea dogmatismului marxist este simptomatică. Aşa cum
afirma prof. Rugină, “în Est buba a spart, în Vest mai coace încă”.

Capitolul 4
CONTURURILE TEORETICE ALE CURENTULUI RADICAL
4.1. OBIECTUL ŞI METODA ECONOMICII POLITICE RADICALE
Evoluţia economicii politice radicale
Voi considera ca moment al naşterii acestui curent anul 1968, anul
fondării Uniunii pentru Economica Politică Radicală (URPE) (2000 membri
în 1978) şi al apariţiei Revistei de Economică Politică Radicală (RRPE).
După 1968, încep să apară manuale şi cursuri universitare de economică
politică radicală, în ediţii succesive (de ex. Hunt şi Sherman: Economics…,
trei ediţii pînă în 1978, D.Mermelstein: Economics… două ediţii pînă în
1972), The Capitalism System, de R.C. Edwards, Michael Reich şi Th. E.
Weisskopf; Modern Political Economy, de James Weaver (1973), R.B.
Carson, Economic Issues Today, (1978). Printre principalii reprezentanţi ai
acestui curent, la loc de frunte se află: Paul M. Swezy, H.Gintis, John
Gurley, E.K. Hunt, Howard Sherman, J. Weaver, Th.Weisckopf, M. Reich,
R. Edwards, D.Fusfeld etc.
De asemenea, exegezele despre radicalismul american proliferează în
aceeaşi proporţie (H.Puel, Les economistes radicaux aux SUA, 1977, ed. II-a,
Malcolm Sawyer, The Challenge of Radical Political Economy – 1989.)
În ce priveşte evoluţia ideilor radicale, se poate afirma că s-a
înregistrat o translaţie continuă de la marxismul tradiţional şi de la fondul
instituţionalist şi keynesian de stânga spre o adaptare continuă a acestui fond
ideatic la noile condiţii ale vieţii social-economice ale SUA. Evoluţia
concepţiei despre producerea şi absorbirea surplusului economic şi (în
special) despre imperialism, este semnificativă. De asemenea, are loc o
efervescenţă a dezbaterilor şi a confruntărilor de idei în cadrul
radicalismului, ceea ce este un fapt pozitiv, care duce la cristalizarea
punctelor de vedere radicale, la conturarea unor concepte care-i subliniază
specificitatea. Concomitent, radicalii abordează noi aspecte ale teoriei
economice (teoria crizei, cicluri economice, relaţii financiare etc.) în funcţie
atât de evoluţia datelor empirice cât şi de punctele de vedere ale teoriei
economice ortodoxe, aflate constant în focul criticii radicale.
În prefaţa cărţii lui Hunt şi Sherman (Economics) John Gurley
apreciază că “economica radicală are un lung drum de străbătut înainte de a
putea înlătura cea mai mare parte a vechiturilor din teoria economică
burgheză actuală” (Nota 1: John Gurley, Foreword, în E.K. Hunt şi

H.J. Sherman, Economics…. op.
cit.p.XX)

Hunt şi Sherman subliniază acceptarea ideii generale
conform cărei “creşterea economică este necesară pentru rezolvarea multor
rele sociale. /Dar/ peocuparea excesivă pentru o creştere de dragul creşterii, a
ascuns adesea multe probleme economice şi sociale importante. Bunăstarea
umană poate fi îmbunătăţită chiar fără o creştere economică, dacă se elimină
diverse feluri de risipă şi dacă o parte mai mare a produsului va fi destinată
oamenilor obişnuiţi decât câtorva indivizi bogaţi.” (Nota 2: Hunt şi Sherman, Economics, op.cit.p.498)
Radicalii se preocupă de dezvoltarea societăţii ca întreg şi a
individului ca personalitate umană. Este una dintre certele laturi pozitive ale
acestei şcoli de gândire economică.
Critica radicală a obiectului de studiu al teoriei economice ortodoxe.
Obiectul de studiu al economicii politice radicale
Sintetizând critica radicală a obiectului de studiu şi a direcţiei de
cercetare ale economicii “tradiţionale” J. Weaver subliniază următoarele
elemente de scop, definitorii pentru ortodoxia dominantă:
– principalul scop urmărit de teoria economică oficială îl reprezintă
“creşterea abundenţei materiale şi perpetuarea actualei repartiţii
a acestei abundenţe” (Nota 3: James Weaver, Modern Political Economy, Radical and Orthodox Views on
Crucial Issues, Allyn and Bacon Inc, Boston, 1973, p.3)
 – scopurile derivate sunt menţinerea sistemului capitalist (pe plan
intern) şi “prevenierea diseminării comunismului şi menţinerea actualei
repartiţii internaţionale a veniturilor” (pe plan extern). (Nota 4: Ibidem)
De remarcat punerea pe prim plan a repartiţiei, deoarece aşa cum
sublinia tot J. Weaver: “Radicalii argumenteză că avem suficiente bunuri şi
servicii pentru a accepta o reducere a producţiei în interesul democraţiei şi
egalităţii” (Nota 5: J. Weaver, op.cit.p.8)
Importanţa acordată de radicali repartiţiei, rezultă din faptul că
deoarece într-o societate în care volumul producţiei pe locuitor este printre
primele din lume, cea mai importantă problemă nu apare ca fiind creşterea
acestui volum, ci repartiţia lui echitabilă. Cu alte cuvinte, datorită faptului că
problema cea mai şocantă a economiei americane o reprezintă inegalitatea,
radicalii apreciază că este firească această orientare spre problemele
repartiţiei.
Economicienii ortodocşi susţin că repartiţia venitului este o
problemă politică în timp ce radicalii “unesc politicul cu economicul…
/propunîndu-şi/ cum să realizeze o societate a egalităţii, democraţiei,
dreptăţii şi păcii” (Nota 6: Idem, p.12)
Dezgolită de învelişul matematic sofisticat (“ghettoul matematic” –
O.Morgenstern) ce vroia să-i confere o logică inexpugnabilă, teoria
economică “burgheză” rămâne, în esenţa ei, ca o apologie la adresa
capitalismului existent. Această funcţie ideologico-aplogetică este vizată în
primul rând de critica radicală. “Radicalii economişti sunt nesatisfăcuţi… de
tratarea convenţională făcută de către Economics, care ia de bun sistemul
capitalist, considerându-l mai mult sau mai puţin etern şi în consecinţă
tratează cu zgârcenie atât istoria sistemului cât şi ideologia sa. (Prin ideologie autorii acestei lucrări înţeleg ideile şi credinţele care tind să
justifice din punct de vedere moral relaţiile sociale şi economice ale unei
societăţi (cf. Hunt şi Sherman, op. cit.p.3).
… /şi de
asemenea/ distorsionează realitatea persupunând armonii de interese în
întreaga societate, ignorând adâncile conflicte de clasă care predomină în
societatea noastră” (Nota 7: John Gurley, Cuvânt înainte la lucrarea lui Hunt şi Sherman, Economics. An
introduction to Traditional and Radical Views, New York, 1978, p.XIX).
 Critica făcută de John B. Gurley este foarte asemănătoare cu cea a
unui economician care a fost considerat multă vreme marxist şi care se
autodefineşte acum ca fiind radical, fapt ce pledează pentru existenţa unei
continuităţi şi a unei omogenităţi de gîndire în economica radicală. Iată
critica “economics”-ului făcută de P.M. Sweezy: “Economics-ul consideră
regimul social existent ca un fapt cucerit, ca şi cum el face parte dintr-un fel
de ordine naturală a lucrurilor. În acest context, el /Economics-ul/ cercetează
armonia de interese dintre indivizi, grupuri, clase sociale şi naţiuni; el
scrutează tendinţele spre echilibru şi tot el postulează că orice schimbare este
graduală şi nu atrage după sine modificări profunde. … Dar lumea în care
trăim nu este o lume a armoniei dintre interese, a tendinţelor spre echilibru,
nici a schimbărilor graduale. Aceasta este mai exact o lume în care domina
conflictele de interese, tendinţele spre dezechilibru şi întreruperile repetate în
continuitatea dezvoltării… ” (Nota 8: Paul M. Sweezy, Towards a critique of economics, in: Review of Radical
Political Economics, 1970, p.79)
De asemenea, în introducerea făcută la lucrarea colectivă intitulată
“Critica teoriei economice”, editorii ei, E.K. Hunt şi J.G. Schwartz, enumera
setul de ipoteze ce stau la baza economicii “academice” (teoria economică
oficială predată în universităţi) şi pe care radicalii le repudiază: “ 1)
Acceptarea structurii socio-economice instituţionale. Capitalismul îşi
defineşte restricţiile, iar sarcina economistului este clar delimitată în cadrul
acestor limite. 2) Premisa armoniei sociale. În afara unor ”fricţiuni” şi
dificultăţi, nu există conflicte de interese între grupurile sociale. 3) Un
individualism bombastic, învechit. 4) Statul este un arbitru imparţial care nu
este legat de un grup sau de o clasă anume. 5) Lipsa totală a perspectivei
istorice – capitalismul este acceptat ca etern – evoluţia sa trecută de la
feudalism este tratată sumar, alte sisteme fiind discutate (analizate) numai
pentru a sublinia superioritatea capitalismului.
Aceste ipoteze nu numai că limitează, dar chiar distrug teoria
economică academică.” (Nota 9: E.K. Hunt, J.G. Schwartz (editors). A Crtique of Economic Theory, New
York, 1972, p.8) Sugestive sunt şi aprecierile generale la adresa
economicii “academice”, făcute de cei doi economicieni radicali americani,
numind-o “o aritmetică a preţurilor, limitată istoric. În locul fiinţelor umane,
a comunităţii, găsim numai conglomerate de muncă şi capital. Condiţiile
muncitorului sunt tratate numai dacă acestea se corelează cu funcţionarea
imperturbabilă a procesului de producţie”. (Nota 10: Op., cit.; p.14)
O analiză comparativă și contrastivă a obiectului economicii
“tradiţionale” şi a economicii radicale, este realizată de J.G. Gurley care
pune punctul pe “i” în evidenţierea deosebirilor de esenţă dintre acestea. Voi
reproduce mai pe larg această analiză: “Economica politică, spre deosebire
de economica convenţională, studiază problemele economice luând
sistematic în consideraţie, în context istoric, existenţa autotcuprinzătoare a
relaţiilor stăpân-supus în societate /…/ Tocmai aceste relaţii de dominaţie şi
servitute, aceste relaţii de putere şi autoritate, duc la conflict, dizarmonie şi
schimbare distrugătoare. Economistul politic observă aceste structuri de
putere şi le pune la baza analizei sale; economistul convenţional – care vede
numai o societate de oameni liberi, cu interese economice personale,
acţionând ca egali la piaţă – nu face acest lucru.
Extinzând discuţiile asupra acestor diferenţe, economistul
convenţional, deoarece vede armonii de interese aproape peste tot, se
consideră ca un tehnician neutru care aplică tehnicile sale cât mai obiectiv
posibil. Dacă nu există clase sau interese de clasă, el lucrează, desigur,
pentru “interesul general”. Economistul politic radical, pe de altă parte, nu
numai că studiază problemele economice în contextul istoric al relaţiilor
stăpân-supus, dar este activ de partea celor săraci şi lipsiţi de putere
(economică şi politică – n. ns.) şi consideră, în general, sistemul capitalist ca
opresor” (Nota 11: John G.Gurley, “The State of Political Economics”, în: AER, nr.2/1971,
p.54-55)
Implicaţiile unei asemenea atitudini din partea “economiştilor
convenţionali” sunt evidente: “ei sprijină de fapt un sistem care maltratează
un număr mare de oameni”. (Nota 12: op. cit., pp. 55 şi 56).
În mod corespunzător, în viziunea acestor susţinători ai
capitalismului “societatea internaţională constă din naţii libere, interesate de
ele însele, unele bogate altele sărace, fiecare cu o populaţie mai mult sau mai
puţin omogenă din punct de vedere social, interacţionând ca egali pe pieţele
internaţionale.” (Nota 12: Hunt and Sherman, Economics. Introduction p.152).
Evident, poziţia radicalilor se află la antipodul acestei
descrieri. Deducem că radicalii stabilesc o legătură directă, de altfel logică şi
naturală, între formele de manifestare ale capitalismului pe plan intern şi
internaţional, respectiv între capitalismul monopolist de stat şi imperialism.
De astfel, monopolurile, statul (guvernul) şi imperialismul constituie teme
importante de studiu pentru economienii radicali (ca forme de manifestare a
inegalităţii pe plan intern şi internaţional).
Radicalii îşi definesc poziţiile – în privinţa obiectului de studiu al
economicii politice pe care o promovează – deseori în mod implicit. După –
sau înaintea – tratării unor probleme stringente ale economiei şi societăţii
americane, radicalii subliniază clar poziţia lor: “Radicalii consideră aceste
probleme sociale şi economice drept consecinţe directe ale proprietăţii
private a capitalismului şi a procesului de luare deciziilor sociale în cadrul
relaţiilor băneşti impersonale ale pieţei” (op. cit. p. 14) 
 Obiectivele, adică scopurile
(ştiinţifice şi politice) ale radicalismului american, sunt opuse ortodoxiei
dominante: “Ceea ce dorim noi este egalitate şi democraţie. Prin egalitate
înţelegem absenţa diferenţelor involuntare de bogăţie şi consum şi anularea
rolurilor sociale determinate după rasă şi sex. Prin democraţie înţelegem un
proces prin care oamenii pot exercita o influenţă substanţială asupra unor
instituţii ca: stat, familie, comunitate, loc de muncă – care guvernează atât
dezvoltarea noastră individuală, cât şi evoluţia societăţii ca întreg. Aceste
obiective vin direct în conflict cu perpetuarea acestor instituţii ((Radicalii înţeleg prin instituţii “un proces social în care indivizii sau
grupurile de oameni interacţionează unii cu alţii într-un mod tipic, pe baza
unei înţelegeri comune”. În general radicalii apreciază drept instituţii:
familia, religiile organizate, legile, sistemul educaţional, mediile de
comunicaţie. (cf. Hunt şi Sherman, op. cit. p.XXX), dar în concepţia unor
radicali – patru din ele sunt considerate instituţii economice fundamentale ale
capitalismului (piaţa muncii, proprietatea privată, controlul asupra
mijloacelor de producţie şi omul economic.) (cf. “Capitalist System, p.89-
91).
care definesc sistemul capitalist. …O societate egalitariană controlată de muncitor
şi cetăţean, pur şi simplu nu este realizabilă în capitalism” (Nota 13: Samuel Bowles, Economists as Servants of. Power, în: American Economic
Review, nr. 2/1974, p.129). 
 Abandonarea studierii “omului economic” (care este obiectul teoriei
economice dominante) şi abordarea “omului social” îşi află concretizarea în
gândirea economică radicală în stabilirea unui set de obiective, a căror
studiere va pune în evidenţă relaţiile sociale (în ansamblul lor) ce
caracterizează capitalismul american şi cel internaţional. Radicalii Herbert
Gintis şi Ralph Pachoda sintetizează – pe câteva grupe de probleme –
preocupările lor în acest sens: a) cercetarea instituţiilor de bază ale
capitalismului şi efectul lor general asupra organizării sociale; b) studierea
naturii bunăstării individuale şi sociale în cel mai general sens; c)
concentrarea atenţiei asupra naturii claselor sociale şi a relaţiilor lor faţă de
putere şi de structura producţiei; d) studierea procesului de schimbare socială
în legătură cu tehnologia şi conştiinţa politică în cursul dezvoltării
istorice.” (Nota 14: H. Gintis şi Pochoda, “Economics in a Revolutionary Age”, în: James
Weaver; Modern Political Economy, 1973, p.43).
Din această prezentare de obiective se poate observa apariţia
constantă a atributului de “social” (organizare socială, clase sociale,
bunăstare socială, schimbare socială) ceea ce subliniază propensiunea acestor
economicieni pentru judecarea economiei în contextul ei social, şi concluzia
lor privind necesitatea schimbării societăţii pentru însănătoşirea economiei şi
devenirea umană a oamenilor.
Arrigo Levi, economician italian, sesizează pe bună dreptate că “în
această perioadă, temele economiştilor încetează a fi pur economice şi devin
politice”, respectiv că “în societăţile occidentale, economia politică pare
astăzi să fi ajuns la un punct de cotitură, exprimat prin creşterea tot mai mare
a implicării economiştilor ca oameni de ştiinţă politică……” (Nota 15: Arrigo Levi, Journey among Economists, London, 1973, p.278)
Sublinierea că “inegalitatea ar trebui să fie singurul subiect al ştiinţei
economice” (Nota 16: John Weeks, Political Economy and the Politics of Economists, in: Review
of Radical Political Economics, vol.I, nr.1/1969,p.1)
pare a duce la o îngustare forţată a obiectului de studiu al
economicii politice radicale. De fapt, prin acestea, se apreciază principalul
obiect de studiu al noii teorii economice şi care este intim conexat cu o largă
paletă de probleme (sărăcie, şomaj, inflaţie, discriminare, poluare,
subdezvoltare, militarism, dependenţă, alienare etc.) Deoarece inegalitatea
este nu numai economică (deşi, în primul rând) ci este şi politică, socială,
naţională, individuală etc., se justifică propensiunea radicalilor spre studierea
omului ca tot şi nu ca simplu “subiect” economic (homo oeconomicus). Din
cele arătate, se deduce că teoria economică radicală este în primul rând o
economică politică a capitalismului. Cu siguranţă, altele vor fi direcţiile de
cercetare ale economicii politice care va fundamenta o societate fără
diferenţe majore de avere şi putere.
Preocuparea pentru social a economicienilor radicali, face din
economica politică radicală o ştiinţă socială în adevăratul sens al cuvântului.
Probleme ca educaţia, sărăcia, şi discriminarea rasială erau considerate
tradiţional apanajul sociologilor. Astăzi aceste probleme intră tot mai mult în
câmpul de cercetare al economiştilor.” (Nota 17: op. cit.p.105)
recunoaştea Garry Becker,
reprezentant al Şcolii de la Chicago.
Radicalii opun teoriei economice dominante propria lor teorie,
radical diferită, în care se arată că “nici liberalii, nici conservatorii nu-şi pun
serios problema cadrului instituţional de bază al economiei capitaliste de
piaţă în care operează forţele cererii şi ofertei. Radicalii supun aceste
instituţii unei analize critice amănunţite.” (Nota 18: John Gurley, Foreward in: Hunt, Sherman, op.cit.p.XXI).
Critica radicală a instituţiilor burgheze provine din convingerea că
între istoria ideilor economice şi istoria instituţiilor economice există o
strânsă legătură.
Critica metodei de studiu folosită de economica ortodoxă.
Metoda economicii politice radicale
Cei mai mulţi analişti ai curentului de gândire economică radicală
subliniază cu prioritate detaşarea acestuia de gândirea economică dominantă,
în primul rând sub aspectul obiectului de studiu. Analiza este fără îndoială
incompletă dacă nu abordăm aceste diferenţieri şi sub aspectul metodei de
cercetare folosite. În realitate, concluziile privind stabilirea unui nou obiect
de studiu pentru economica politică radicală pornesc – într-o primă fază – de
la realitatea sesizabilă pentru oricine, concretizată în crize, nemulţumiri,
decalaje etc. pentru ca apoi cercetarea cauzelor şi a tendinţelor de evoluţie a
acestor fenomene să se realizeze folosind o nouă metodă, în comparaţie cu
metodele “economics”-ului.
Reproşind economicienilor neoclasici lipsa de preocupare pentru
problema repartiţiei, radicalii ajung la concluzia că acest lucru este cauzat de
metodologia anistorică a teoriei economice ortodoxe”, arătând – în
continuare – că “ei nu realizează că acest sistem are o istorie, că el a evoluat
din societăţile anterioare, şi că este acum într-un proces de schimbare
continuă.” (Nota 19: J. Weaver, op.cit.p.17)
Finalitatea revoltei metodologice a economicii radicale este
îndreptată “împotriva esoterismului gnostic al specialistului tehnic şi a
folosirii matematicii şi a statisticii, ca mijloace expozitive.” (Nota 20: Martin Bronfenbrenner, Radical Economists in America, JEL, 3/1970).
Ei nu agrează
în totalitate mărimile macroeconomice agregat pe care le consideră ca fiind
prea generale, ascunzând diferenţele de clasă, de venituri etc.
De exemplu, criticând ponderea exagerată a cheltuielilor militare în
totalul cheltuielilor guvernamentale, Michael Reich precizează: “Pentru a
stimula economia, orice formă de cheltuială guvernamentală este
aproximativ la fel de bună ca oricare alta; ceea ce intereseată este suma
agregată a cererii şi nu compoziţia acesteia.” (Nota 21: Michael Reich, Does U.S. Economy need Military Spending? in AER, 2/1972, p.296)

Un alt element metodologic
dezavuat de radicali (şi în bună măsură de postkeynesisti şi “neoaustrieci”) îl
reprezintă “tirania corelaţiei”, prin care rafinamentul matematic cel mai înalt
urmăreşte să demonstreze reliefarea unei corelaţii, fără a oferi însă explicaţii
cauzale. Deoarece natura demersului face foarte improbabilă stabilirea
constantă de corelaţii, explicaţiile cauzale sunt cu atât mai rare. Această
critică metodologică este realizată de Mark A. Lutz şi Kenneth Lux. (Nota 22: Mark A. Lutz, Kenneth Lutz, The Challenge of Humanistic Economics,
apud. Irving Kristol, Criza teoriei economice, în Sinteza nr. 48/1981).
Sub aspect metodologic, economicienii radicali renunţă în cea mai
mare parte la aparatul matematic sofisticat, numai pentru uzul specialiştilor,
demonstrarea inegalităţii, agresiunii, discriminării şi a altor fenomene
economice fiind perfect posibilă fără acestea, asigurându-şi totodată o largă
receptivitate din partea celor direct interesaţi.
Opţiunea pentru o metodă sau alta este definitorie pentru încadrarea
unui economician într-un curent sau altul de gândire. “A scrie că argumentezi
deschis în favoarea unei noi ideologii sau că arăţi o tendinţă misionară în
favoarea unei schimbării radicale în majoritatea instituţiilor, este apreciat ca
neştiinţific şi neserios. Aceasta poate explica de ce bătăliile în învăţământul
american se dau adesea în legătură cu metodele.” (Nota 23: Thomas Cochran, “Economic History, Old and New”: American Historical
Review, LXXIV, nr.5/1969, p.1565) arată istoricul gândirii
economice Thomas Cochran.
John G.Gurley (de la Stanford University) ca reacţie la cele scrise de
P.M. Sweezy, nu este de acord cu faptul că “economics”-ul nu se ocupă
deloc de probleme de care se ocupă radicalii, dar acceptă faptul că
puternicul accent pe care economiştii convenţionali îl pun pe tehnici, îi
canalizează pe aceştia nu spre cele mai importante probleme sociale … ci
spre cele mai convenabile pentru folosirea tehnicilor de care dispun, şi
acestea sunt de obicei probleme banale.” (Nota 24: John G.Gurley, “The State of Political Economics”, in: American Economic
Review, May, nr. 2/1971, p.54.152).
Orientarea metodologică radicală are specificul ei, aşa cum rezultă
din cele afirmate de radicalul Thomas E. Weiskopf, a cărui explicare a
“punctului de vedere radical despre lume”, expusă în 1982, este, parţial, după
cum urmează: “Economica politică radicală uneşte orientarea
interdisciplinară a economiei politice cu un set de premise intelectuale ce
rezultă dintr-un punct de vedere global. Acest punct de vedere global începe
cu o viziune despre o ordine socială radical nouă, care este atât egalitariană,
cât şi democratică. /…./ În conformitate cu punctul de vedere radical global,
orice mediu socio-economic dat poate fi caracterizat cel mai bine prin
structura particulară a claselor socio-economice, /…/ structură foarte inegală,
clasele dominante folosindu-şi puterea lor superioară în efortul lor de a
menţine o ordine socială în care interesele lor tind să prevaleze, întrând în
conflict cu interesele claselor subordonate. Din această perspectivă analitică
generală radicalii trag concluzia că nu este suficient să atenueze excesele
mediilor socio-economice existente pentru a obţine un progres semnificativ
spre o ordine socială mai umană; esenţial este să se realizeze schimbări
fundamentale în aceste medii. Această concluzie duce la preocuparea politică
radicală de a sprijini clasele subordonate pentru schimbarea bazelor
structurale atât ale ordinii sociale inegale, cât şi a claselor dominante care le
susţin.” (Nota 25: Thomas E.Weiskopf, Radical Economics, in: Encyclopedia of Economics,
Mc Grow Hill Book Comany, 1982, p.800) “Economiştii politici radicali pot fi distinşi şi prin efortul lor de a
orienta investigaţiile ştiinţifice către nevoile mişcărilor politice pentru
schimbări sociale fundamentale.” (Nota 26: Ibidem)
Această expunere a principiilor metodologice fundamentale ale
paradigmei radicale, sintetizată chiar de pe poziţiile radicalismului este
indispensabilă unei corecte aprecieri asupra poziţiei lor ştiinţifice, precum şi
a locului deţinut de radicalismul economic.
4.2. TEMELE PREDILECTE ALE ECONOMICIENILOR RADICALI
Ca o apreciere generală se poate afirma că nimic din ceea ce
contravine personalităţii umane nu a fost omis din analizele radicalilor şi din
propunerile lor pentru schimbare. Dat fiind numărul suficient de mare de
probleme cu care se confruntă indivizii, grupurile şi societăţile umane atât
din SUA cât şi din întreaga lume, probleme abordate de economicienii
radicali, în acest capitol voi face o prezentare globală a acestora după care
voi prezenta câteva din temele mai importante. Din această prezentare vor
rezulta atât priorităţile în tratarea “bolilor” economiei contemporane cât şi
soluţiile posibile întrevăzute de diverşi radicali.
O problemă importantă a economicii politice radicale o constituie
studiul utilizării şi creării resurselor, cu un accent deosebit pus pe resursele
umane. În mod conex este studiat procesul de muncă (incluzând utilizarea
timpului de muncă şi efortul de muncă) şi piaţa muncii. Legat de procesul de
muncă, există studii referitoare la organizarea şi necesitatea reorganizării
acestui proces. Ca urmare a importanţei acordate muncii, o atenţie majoră se
acordă şomajului şi modalităţilor de reducere a acestuia.
În privinţa creării de noi resurse, sunt avute în vedere procesele
investiţionale, precum şi teoriile creşterii şi dezvoltării economice.
Rezultatele eforturilor de creare de noi resurse trebuie să fie echitabil
distribuite (nu egal şi nici proporţional)
celor implicaţi. Ca urmare sunt
abordate problemele de repartiţie a veniturilor precum şi corelaţiile dintre
preţuri, salarii şi profituri. Urmare a faptului că toate acestea se desfăşoară
într-un cadru juridic generat de instituţiile statului, se acordă studii speciale
rolului statului şi guvernului în persistenţa unor anomalii economice. În
general sunt analizate cadrele instituţionale, structurile corporaţiilor
naţionale şi multinaţionale.
Relaţiile de dominaţie în plan internaţional, cu formele lor de
existenţă: imperialismul şi subdezvoltarea ocupă un loc important în studiile
economico-politice radicale. Legat de esenţa sistemului capitalist atât la nivel
naţional cât şi la nivel internaţional, radicalii efectuează analize prin
intermediul conceptului de surplus (subliniindu-se ideea că deţinerea
controlului asupra surplusului este prima sursă de obţinere a surplusului).
O temă importantă în studiile radicalilor o constituie sublinierea
importanţei claselor sociale, văzute ca grupări de interese în conflict (în
primul rând) dar şi în cooperare (respectiv când conflictele nu sunt
acutizate).
O trăsătură semnificativă pentru gândirea radicală contemporană este
refuzul acesteia de a face generalizări neîntemeiate. Dimpotrivă, se
subliniază mereu că rezultatele uneia sau alteia dintre analize sunt valabile
pentru ţara/ ţările studiată/ studiate, la un anumit orizont de timp. Această trasătură
este opusă celei specifice marxismului dogmatic ce caută acele rezultate care
să fie compatibile cu o teză dată, apriori acceptată sau impusă. Am făcut
această precizare, deoarece desele referiri la Marx, marxism şi teze ale
acestuia, ca surse generale ale unor analize radicale, pot fi confundate cu
excesele dogmatice din perioada dictaturii comuniste. De altfel, refuzul
dictaturii şi dogmatismului face ca uneori în fostele ţări socialiste să fie
preamărite, deseori nejustificat, toate trăsăturile capitalismului, îndeosebi ale
celui american, în ciuda faptului că înşişi reprezentanţi ai economicii
neoclasice au atitudini critice faţă de acestea. Se face, în aceste cazuri,
abstracţie de nivelurile diferite de dezvoltare, de nivelul de educaţie, de
structurile economice şi politice, de poziţia în plan internaţional etc. Cred că
maniera ştiinţifică de nuanţare a tezelor generale şi a concluziilor face ca
radicalismul să prezinte tot mai mult interes şi preocupare din partea
societăţilor post-totalitare.
4.3.  SCURTĂ ANALIZĂ A SISTEMULUI CONCEPTUAL FOLOSIT DE
ECONOMICIENII RADICALI AMERICANI
Sistemul conceptual al unui curent de gândire reprezintă chintesenţa
acestuia. Analiza sistemelor folosite ne indică filiaţia de idei (sursele de
inspiraţie), măsura şi semnificaţia formării unor concepte noi, sugerează
gradul de noutate al teoriei în ansamblu şi direcţia de cercetare aleasă. De
asemenea, şi nu în ultimul rând, alegerea conceptelor are o încărcătură
ideologică de mare semnificaţie. Vom insista, în cele ce urmează, asupra
câtorva dintre conceptele fundamentale ale teoriei economice radicale
americane contemporane.
a) Vom începe cu însăşi denumirea aleasă de unii radicali pentru
ştiinţa pe care o slujesc, şi anume accea de “economie politică”. Aceasta este
denumirea sub care a apărut ştiinţa despre economie. De asemenea, teoria
economică clasică engleză – care a avut un evident caracter ştiinţific – s-a
numit tot “economie politică” (deşi mai corect este “economică politică”).
Denumirea nu este întâmplătoare, deoarece economicul a fost totdeauna –
chiar dacă nu explicit – preocuparea principală a politicului, a puterii
conducătoare, şi a celor preocupaţi de viaţa “polis”-ului.
Înţelegerea finalităţii politice a economicului, respectiv formularea
concluziilor teoriei economice radicale în termeni politici (necesitatea
depăşirii modului de organizare actual) o detaşează de “Economica”
(Economics) neoclasică ce ignoră politicul în sensul că îl consideră implicit,
adică aşa cum este, fără a pune problema compatibilităţii sale cu scopurile
urmărite de majoritatea populaţiei.
Atributul de “radical” sugerează analiza esenţei fenomenelor
economice (a merge la rădăcina lucrurilor), precum şi natura soluţiilor
propuse, adică schimbări din rădăcină, nu de suprafaţă.
Totuşi, ca o manifestare a eterogenităţii curentului radical şi a
surselor de inspiraţie ei folosesc atât termenul de “economie politică”
(political economy), cît şi termenul de “economică”, “economics” (Vezi
Hunt şi Sherman: “Economics. An Introduction to Traditional and Radical
Views”). De asemenea se foloseşte şi termenul compozit “political
economics” (Vezi: The Review of Radical Political Economics), ca o dovadă
a locului intermediar pe care îl ocupă, între “Economics-ul” liberal
(“Economică”) şi economia politică (clasică sau marxistă). În concepţia
radicalului american Thomas E. Weisskopf, “Economica politică radicală
este un termen care a fost folosit pentru a descrie operele economiştilor
clasici britanici (Smith, Ricardo ș.a.) a căror operă – ca şi aceea a lui Marx – a
atras şi a îmbinat multe din disciplinele în care erau subdivizate ştiinţele
sociale. Economiştii politici resping, în general, compartimentalizarea
disciplinelor academice; ei caută, în special, să integreze în analiza
economică, tipuri de variabile şi relaţii care au devenit în mare parte
proprietatea intelectuală a sociologilor şi a specialiştilor în ştiinţele politice.
O preocupare majoră a economiei politice este analiza puterii – sursele
puterii politice şi economice şi modurile în care diferitele genuri de putere
interacţionează cu viaţa politică şi economică”. (Nota 27: Thomas E.Weiskopf, Douglas Greenwald (editori), Radical Economics, în:
Encyclopedia of Economics, Mc Graw Hill, 1982, p.799).  Această definire a uneia
dintre denumirile utilizate, şi anume economica politică radicală, are o
semnificaţie aparte, indicând legătura cu clasicii burghezi şi cu opera lui
Marx, precum şi sublinierea propensiunii lor declarate pentru analizele
economice în termeni de putere (deci politici) şi de antropologie integratoare.
Este sesizabilă o alternare a folosirii denumirilor de “economics” şi “political
economy”, sugerându-se filiaţia diversă, a cărei sinteză este gândirea
radicală. De altfel şi articolul de dicţionar la care ne-am referit mai sus este
intitulat “radical economics” şi apoi “radical political economy”.
b)Conceptele de “forţe economice” şi “relaţii economice”, sunt
corespondentele conceptelor marxiste “forţe de producţie” şi “relaţii de
producţie” renunţându-se însă la accentul excesiv şi reducţionist al
marxismului dogmatic pus pe producţie. De altfel, o anumită justificare din
punct de vedere logic există: de exemplu, folosirea termenului de relaţii de
producţie pentru întreaga gamă de relaţii economice (inclusiv de proprietate)
poate crea confuzii şi dificultăţi în înţelegere. (Păstrarea terminologiei
tradiţionale marxiste a impus, de altfel, explicarea şi în manualele marxiste
de economie politică a faptului că, de fapt, prin relaţii de producţie se înţeleg
relaţiile economice. (Economie politică, Socialismul. Ed. a V-a, Ed. didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1983,p.15)
În contextul economiei capitaliste contemporane accentul pus pe
producţie apare în diverse teorii economice neoclasice (teoria factorilor de
producţie, funcţiile de producţie etc.), bineînţeles cu o altă finalitate şi
semnificaţie, (uneori, “de producţie” însemnând “economic”).
c) Conceptul de “surplus economic” a fost introdus în gândirea
economică radicală americană de către economicienii P.A. Baran şi
P.M.Sweezy, în lucrarea “Monopoly Capital” (Capitalul de Monopol). În
definiţia dată de autori, surplusul economic este “diferenţa dintre ceea ce
societatea a produs şi costul acestei producţii”.
(P.A.Baran, P.M. Sweezy, Le capitalisme monopoliste, Paris, 1970, p.29)
Iată şi argumentaţia radicalilor privind necesitatea folosirii acestui nou concept: “într-o societate dezvoltată surplusul poate lua numeroase forme și numeroase deghizări. Acesta este motivul pentru care am preferat conceptul de ”surplus” tradițional ei ”plusvalori” marxiste, aceasta din urmă fiind suma dintre profit, dobândă și rentă. Este adevărat că Marx demonstrează că plusvaloarea conține, de asemenea, și alte elemnte cum ar fi veniturile statului și ale bisericii, cheltuielile generate de transformarea bunurilor în bani, și salariile muncitorilor neproductivi. Totuși, ei consideră aceste elemente ca fiind secundare și le elimină din schema sa fundamentală. Credem că în capitalismul monopolist această metodă nu se justifică și pentru faptul că o schimbare terminologică va ajuta să se efectueze necesara transformare teoretică”. (P.A.Baran, P.M.Sweezy, op.cit.p.30).

Conceptul de surplus a fost definit şi folosit de Edwards, Reich
şi T.Weiskopf sub formasurplusului social care este acea parte a producţiei
materiale totale a unei societăţi care rămâne după satisfacerea necesităţilor
de bază care asigură menţinerea unui nivel de subzistenţă al traiului
oamenilor.” (Nota 28: Edwards, Reich, Weiskopf, The Capitalist System, Prentice Hall, Englewood
Cllffs, New Jersey, 1973,p.50.
 Thomas E. Weiskopf arată – în aceeaşi lucrare – căconceptul de
surplus a fost dezvoltat iniţial de Karl Marx şi a fost apoi elaborat într-un
context modern de Paul Baran şi Paul Sweezy” (Nota 29: Op.cit.p.365).

Aşa cum însuşi Weiskopf
declară, accepţiunea sa privind conceptul de surplus este oarecum diferită de
cea a lui Baran şi Sweezy, prin integrarea unor elemente din teoria
macroeconomică a determinării venitului a lui J.M.Keynes, rămânând totuşi
în mare măsură asemănătoare tratării de către Baran şi Sweezy. În concepţia
lui Weiskopf, surplusul anual al unei economii reprezintă “excedentul de
producţie totală potenţială faţă de producţia esenţială din punct de vedere
social, în acest an. Producţia totală potenţială este măsura maximului pe
care-l poate produce economia în funcţie de mediul natural şi tehnologic dat
şi a resurselor productive folosibile. Producţia esenţială din punct de vedere
social este cantitatea minimă de producţie necesară pentru menţinerea
(creşterea) populaţiei la un standard de viaţă necesar supravieţuirii sale
(Nota 30: Op.cit.p.366.)

Semnificativ pentru întreaga gândire economică radicală este faptul că esenţa
economică a unei societăţi (respectiv diferenţele dintre societăţi) este
apreciată nu în funcţie de mărimea surplusului (respectiv a producţiei) ci de
modul de folosire a acestuia; iar creşterea constantă a surplusului generează
problema modului său de absorbire (de consum). Pe scurt, factorii care
afectează (pozitiv sau negativ) absorbirea surplusului sunt grupaţi în
categoria de origine keynesistă,”nivelul cererii totale”, concretizat în:
consum privat, investiţii private şi cheltuieli guvernamentale (primele două
constituind sectorul privat şi ultimul – sectorul public). Spre deosebire de
concluzia keynesistă, conform căreia întotdeaună va exista un decalaj între
cerere şi ofertă, între producţie şi consum, (respectiv şomaj şi inflaţie),
radicalii susţin contrariul, respectiv concluzia optimistă privind realizarea
concordanţei între producţie şi consum, cu precizarea că acest lucru este
posibil numai într-o societate nouă. Până la înfăptuirea acestei treceri,
“soluţia” preconizată de “înţelepciunea convenţională” în vederea stabilirii
concordanţei între producţie şi consum constă în “efortul de a vinde”, de a
stimula cererea cu orice preţ (chiar cu preţul militarizării şi războiului), ceea
ce subliniază iraţionalitatea unui sistem care “dirijează” absorbirea
surplusului în direcţii antiumaniste, punând sub semnul întrebării însăşi
raţiunea sa de a fi. Concluzia lui Weiskopf este că “alternativele raţionale de
limitare a volumului producţiei şi de dedicare a întregii activităţi productive
unor scopuri folositoare din punct de vedere social sunt excluse de modul de
producţie capitalist
(Nota 31: Op.cit.p.371) ceea ce este, evident, o exagerare.
Termenul de “surplus economic” a fost folosit pentru prima oară în
istoria gândirii economice de către primul economist clasic burghez american
Benjamin Franklin (1706-1790) considerat de economistul rus A.Anikin
unul dintre cei mai radicali conducători ai revoluţiei americane şi ai luptei
pentru independenţa noului stat
(Nota 32: A. Anikin, A Science in its Youth, Progress Publishers, Moscow, 1975)
Anikin arată că “în multe din lucrările
sale Franklin a tratat de asemenea problema ”surplusului economic”, a
venitului necâştigat, ceea ce este, de fapt, sub diverse aspecte, plusvaloarea.”
(Nota 33: Op.cit.p.143)
Deoarece Franklin a “formulat legea economiei politice moderne, adică
legea valorii, putem presupune că folosirea noţiunii de ”surplus economic”
poate avea semnificaţia unui apel la însăşi rădăcinile gnoseologice ale
radicalismului: economia politică clasică. Pe de altă paste, termenii originali
(în limba engl.) de “surplus economic” şi de “plus valoare” sunt asemănători
ca formă “economic surplus” şi “surplus value” ceea ce poate sugera
derivarea unuia din celălalt.
Conceptul de surplus este folosit acum pentru demonstrarea posibilei
prăbuşiri a capitalismului monopolist. Acest sistem economic are ca element
definitoriu crearea constantă a unui “surplus potenţial” de producţie peste
consumul necesar, şi care se va dovedi neputincios să absoarbă întregul
surplus. Surplusul care nu va putea fi absorbit nu va fi produs, astfel încât o
depresiune pe termen lung apare ca inevitabilă. Cheltuielile militare joacă un
rol crucial în absorbirea surplusului şi există îndoială că capitalismul să
poată menţine un nivel înalt al ocupării forţei de muncă fără acest
sprijin„. (Nota 34: David W. Pearce (editor), The Dictionary of modern Economics, MIT, Press,
Cambridge, Massachussetts, 1983, p.369.) Se observă că acest concept (surplus economic) este un element
component al paradigmei radicale, şi încă unul central, analiza evoluţiei
surplusului economic fiind un adevărat barometru al stării sistemului
economic actual, a tendinţelor sale spre crize, şomaj şi războaie. Un lucru pe
care însă nu l-au sesizat radicalii americani este acela că dirguitorii
economiilor capitaliste dezvoltate au mereu în rezervă o soluţie de ieşire din
criză. La ora actuală, soluţia utilizării eficiente şi benefice a surplusului
economic creat în economia SUA o reprezintă deschiderea imenselor pieţe
ale Răsăritului. Marea “inovaţie” adusă de preşedintele Reagan, în
soluţionarea pe teren lung a utilizării surplusului economic o reprezintă
renunţarea la investirea acestuia în cheltuieli militare, cu atât mai mult cu cât
“partenerul” sovietic ajunsese la conştientizarea limitelor economice ale
înarmării şi folosirii arsenalului militar ca o modalitate de impunere pe plan
internaţional şi de soluţionare a unor probleme economice interne. Interesant
este că ambii conducători, sovietic şi american, respectiv Gorbaciov şi Bush,
Clinton şi Elţin, au ajuns la concluzia că este în interesul ambilor să renunţe
la investirea surplusului în armament şi să devină economii complementare,
una faţă de cealaltă. Aşadar, soluţia ieşirii din criză a economiei americane
constă în deschiderea largă a pieţelor răsăritene.
În România, o primă luare de poziţie referitoare la folosirea
conceptului în cauză a fost realizată de Vasile Pilat în 1976. Arătând că
abordarea şi utilizarea de către tinerii radicali a unor concepte marxiste nu
înseamnă că ei au şi devenit marxişti.”
(Nota 35: V. Pilat. Radicalismul în gândirea economică americană. Era socialistă, anul
LVI, august nr.16/1976,p.54.)
Această apreciere reprezintă o notă
proastă pentru radicalii americani, deoarece se considera că ei nu reuşiseră să
se ridice la “înălţimea” ştiinţificităţii marxismului dogmatic. La ora actuală,
această apreciere are o tentă pozitivă şi valoare de adevăr.
Economicianul marxist francez C. Bettelheim, în prefaţa la “Le
capitalisme monopoliste” de Baran şi Sweezy, scria: “conceptul de surplus,
aşa cum este el folosit de autori, rămâne de altfel cam imprecis. El este
definit ca un excedent al producţiei peste cost, dar acest cost nu este riguros
definit. Aceasta indică de ce legea valorii nu este introdusă explicit în analiză
şi nici – în consecinţă – în condiţiile de reproducţie; or, numai astfel noţiunea
de surplus ar fi putut fi constituită teoretic. Ne putem, evident, îndoi de
utilitatea conceptului de ”surplus” care pare să-l dubleze pe cel de
“plusvaloare”. …Chiar justificarea adusă de autor pentru introducerea
noţiunii de surplus arată că acesta nu este altceva decât plusvaloarea.
Necesitatea subzistă mai puţin, dacă vrem să introducem în opera teoretică
conceptul de surplus ataşându-l sistemului de concepte necesare reproducţiei
lărgite.”
(Nota 36: Baran şi Sweezy, op.cit. p.16)
Pe aceeaşi linie critică de pe poziţiile marxim-leninismului dogmatic,
un colectiv de autori francezi apreciau, în 1982, că “forjând conceptul de
„surplus‟, Baran şi Sweezy fac un amestec eclectic de teorie marxistă a
valorii şi a conceptului keynesian de cerere globală efectivă.
(Nota 37: George Labica, (red), Dictionaire Critique de Marxisme, PUF, Paris, 1982, p. 140)
În realitate,
schimbarea terminologică a pornit – în concepţia lui Baran şi Sweezy – de la
schimbarea petrecută în evoluţia capitalismului în stadiul monopolist, în cea
mai dezvoltată ţară din lume. Între a înghesui realităţile în scheme sau
formulări teoretice valabile în alte timpuri şi locuri, respectiv a adapta
realităţile la acestea pe de o parte şi a cerceta realităţile fără prejudecăţi,
formulînd eventuale concepte şi legi noi, în conformitate cu necesităţile şi
posibilităţile transformării prezentului real, pe de altă parte, economicienii
radicali americani au ales cea de-a doua alternativă.
Detaşându-se de teoriile apologetice de tip sovietic, autorii radicali
Baran şi Sweezy adresează critici economicienilor marxişti dogmatici care
se mulţumesc adesea să repete formulările tradiţionale cum că nimic cu
adevărat nou s-a produs de la Marx şi Engels încoace, sau, în cel mai bun
caz, de la Lenin.”
(Nota 38: Baran şi Sweezy, op.cit.p.25.154)
Lipsa fertilităţii analizelor marxiste dogmatice îşi are
una dintre cauze – după Baran & Sweezyîn faptul că acestea – se bazează
întotdeauna pe ipoteza unei economii concurenţiale… …Credem că a venit
timpul să remediem această situaţie în mod implicit şi cu adevărat radical.”
( Nota 39: Baran şi Sweezy, op.cit.p.28)
Arătând că tema centrală a lucrării lor o reprezintăcrearea şi absorbirea
surplusului în condiţiile capitalismului monopolist” autorii
subliniau:…Suntem foarte conştienţi de faptul că această tratare, aşa cum am
realizat-o, are drept consecinţă neglijarea aproape totală a unei probleme
centrale din analiza capitalismului lui Marx: procesul de muncă. …Faptul că
facem abstracţie de procesul de muncă nu înseamnă că această lucrare se
dezinteresează de lupta de clasă/care/se află astăzi într-un context
internaţional. Iniţiativa revoluţionară împotriva capitalismului care, în timpul
lui Marx, aparţinea proletariatului ţărilor avansate, a trecut în mâinile
maselor sărăcite din ţările subdezvoltate care luptă pentru a se elibera de sub
dominaţia şi exploatarea imperialistă.
(Nota 40: Baran şi Sweezy, op.cit.p.29)
Autorii vor să demonstreze că
această “luptă de clasă internaţională” va avea cea mai mare influenţă asupra
“folosirii surplusului de către puterile imperialiste dominante şi asupra
întregului caracter al societăţii”. Acceptând limbajul încă marxist al
radicalilor (“lupta de clasă”) putem spune că această luptă s-a dus nu între
capitalismul monopolist (imperialist) şi coloniile acestuia, ci între cele două
mari imperii: sovietic şi american. Consecinţa acestei lupte este deja
cunoscută şi ea se concretizează în eliberarea de sub dominaţia politică
economică şi militară a ţărilor satelite ce gravitau în jurul centrului moscovit.

d) Conceptul de “capital de monopol”
Un fapt specific ce conturează mai clar ideile principale ale gândirii
economice radicale americane contemporane este alegerea de către radicali a
unor denumiri ce au ca semnificaţie tendinţa de autonomizare a acestei şcoli
faţă de principalele curente ale gândirii contemporane şi anume: marxismul
dogmatic şi ortodoxismul neoclasic. Astfel lucrarea de referinţă a lui Baran
şi SweezyMonopoly Capital” se traduce prin “Capitalul de monopol” şi nu
prin “Capitalismul monopolist” cum au tradus francezii şi cum s-a preluat şi
pe la noi. Semnificaţia titlului iniţial rezultă după părerea mea, din
următoarele:
În primul rând, evitarea -ismelor pe care radicalii le dezavuează din
principiu, ei fiind adepţii unei relativizări atât în ceea ce priveşte abordarea
legilor economice cât şi a metodologiei de cercetare. Ei s-au constituit ca o
şcoală autonomă de gândire tocmai prin atitudinea lor dezaprobatoare faţă de
ceea ce ei considerau absolutizări şi dogmatizări ale ideilor unor valoroşi
economicieni (Smith, Keynes, Marx);
– În al doilea rând, ideea continuării şi depăşirii gândurii marxiene
este mereu prezentă în lucrările lor. De aceea, “Capitalul de monopol” vrea
să fie o continuare a “Capitalului” lui Marx, respectiv o analiză ştiinţifică a
capitalismului în noul său stadiu de existenţă.
Sintetizând semnificaţiile lucrării lui Baran şi Sweezy, “Monopoly
Capital”, R.B. Carson afirma: “ …Paul Baran şi Paul Sweezy au argumentat
că dezvoltarea capitalismului de monopol împreună cu viziunea imperialistă,
a permis sistemului o ieşire din criza de acumulare şi de profit. Conform
acestei interpretări neomarxiste capitalismul modern este capitalism de
monopol. …(Această revizuire a teoriei marxiste ortodoxe despre dezvoltarea
capitalistă este, într-o formă sau alta, acceptată de majoritatea radicalilor
moderni).” (Nota 41: P.V.Carson, Economic Issues Today. Alternative ApproachesSt. Martin

Press, New York, 1978, p18)
– De asemenea, în al treilea rând, adoptarea denumirii în cauză are în
vedere o detaşare de analizele şi concluziile teoreticienilor care au folosit
denumirea de capitalism monopolist, (clasicii marxism-leninismului).
Această schimbare terminologică este dovada certă a unei dorinţe de detaşare
faţă de o viziune dată şi care nu a fost acceptată cu entuziazm nici în SUA
nici în fosta URSS. Este, totodată, dovada unei tendinţe de autonomizare, de
asigurare a independenţei în gândire, a constituirii unei şcoli de
gândire de sine stătătoare.
4.4. DE LA TEORIA CREŞTERII LA CEA A CRIZEI ECONOMICE
Majoritatea economicienilor şi politicienilor consideră creşterea
economică drept principala lor preocupare, de a cărei rezolvare depinde şi
înlăturarea altor probleme economice şi sociale: sărăcie, şomaj, discriminare
etc. Problema creşterii economice este tot mai stringentă pentru majoritatea
omenirii aflată la niveluri scăzute de dezvoltare economică. Într-adevar, “de
modul cum se soluţionează aceasta, depinde luarea deciziei în favoarea
revoluţiei sau evoluţiei, socialismului sau capitalismului, democraţiei sau
dictaturii şi, în ultimă instanţă, a păcii sau războiului.”
(Nota 42: Howard J. Sherman, Elementary Aggregate Economics, New York, 1966 p.1)
Creşterea economică este tratată de radicali în mod diferenţiat, în
funcţie de nivelul dezvoltării economice al ţării respective. Astfel, pentru o
ţară ca SUA, – susţin radicalii de influenţă keynesiană – cauza unui ritm mai
scăzut de creştere economică o reprezintă scăderea nivelului cererii de
bunuri, ceea ce duce la o folosire incompletă a forţei de muncă şi a
capacităţilor de producţie. Reciproc, o cerere sporită duce la o folosire
completă a forţei de muncă şi la o creştere economică fapt care, la rându-i,
stimulează creşterea cererii, concluzia fiind că un posibil avânt al creşterii
duce la o sporire a folosirii forţei de muncă. Pentru ţările subdezvoltate, însă,
cauza şomajului este lipsa capacităţilor de producţie (investiţii).
Recunoaştem în această explicaţie o critică la adresa legii Say (cererea
globală egalizează întotdeauna oferta globală, la orice nivel al cererii şi în
condiţiile folosirii complete a forţei de muncă) şi o acceptare a unor principii
ale teoriei (post)-keynesiene.
Am redat poziţia lui H.J. Sherman din 1966, pentru a arăta evoluţia
sa spre radicalism, în tratarea acestei probleme. În ediţia din 1978 a lucrării
lui Hunt şi Shermen, aportul acestuia din urmă nu se rezumă numai la a
evidenţia punctul de vedere (post) keynesist, el fiind de acord cu concluziile
radicale ale lui Hunt.
Abordarea problemei creşterii economice nu poate fi separată de cea
a ciclurilor economice. Simpla tratare a acestora îi opune pe radicali
adepţilor legii lui Say şi-i apropie de ideea marxiană a imposibilităţii creşterii
economice continue (fără cicluri) în condiţiile capitalismului, idee preluată şi
de Keynes.
Radicalii pretind chiar a formula o nouă teorie despre ciclurile
economice. Vom exemplifica cu poziţia susţinută de Hunt şi Sherman: “Deşi
teoriile liberale ale subconsumului şi cele conservatoare ale suprainvestirii
par a fi opuse, punctul de vedere radical le consideră ca un fiind două aspecte
ale unui proces mai general… Teoria conform căreia depresiunea este cauzată
atât de cererea limitată (subconsum) cât şi de costurile ridicate
(suprainvestiţii) este radicală deoarece arată că ciclurile de expansiune şi
depresiune sunt inevitabile în capitalism. … în prezent, majoritatea
economiştilor tradiţionali sunt de acord cu radicalii că ciclurile….sunt
inerente în capitalism. Ei au trecut în linia a doua a apărării /susţinând că/
depresiunile pot fi prevenite prin politicile monetare şi fiscale ale guvernului
SUA.” (Nota 43: Op.cit., p.423).
Autorii precizează – într-o notă de subsol – că punctul de vedere
radical a fost formulat pentru prima oară de către Marx. Dintre economicienii
contemporani, cu contribuţii la teoria ciclurilor, sunt citaţi: P.M. Sweezy
(1958) şi M. Kalecki (1968). De asemenea, se precizează că unii radicali
contemporani nu sunt de acord cu interpretarea dată lui Marx, făcută de cei
doi autori.
În ce proveşte teoria creşterii economice, radicalii au receptat o bună
parte din teoria marxistă, via post-keynesism, respingând din aceasta cadrul
instituţional capitalist care o face inoperantă în practică. Într-adevăr,
principiile de bază ale mecanismului economic keynesist au valoare, în
sensul că sesizează corelaţii ce au loc sau pot avea loc (ca urmare a
dirijsmului) în economia capitalistă.
Criza din 1974-1975, cea cea mai severă criză economică după anii
30, a fost analizată de economicienii oficiali şi de radicali. Astfel, raportul
din 1975 al Consiliului Consilierilor Economici ai preşedintelui (SUA) a
recunoscut realităţile evidente ale anului anterior: creşterea ratei şomajului,
scăderea salariilor reale, stagnarea consumului şi cea mai mare inflaţie din
timp de pace. Cauza acestor realităţi este atribuită “unei serii de
macropolitici greşite, timp de decenii, care în conjunctură cu problemele
preţului alimentelor şi petrolului, n-au lăsat decidenţilor politici altă alegere
rezonabilă decât precipitarea unei serioase recesiuni. Cu alte cuvinte, cu o
politică mai bine gândită şi cu ceva noroc, s-ar fi putut evita diminuarea
severă a activităţii economice.” (Nota 44: James R. Crotty & Leonard A. Rapping, The 1975 Raport of the President’s Council Economic Advisers: Radical Critique”, în: AER 5/1975, p. 791).

În contrast cu aceste explicaţii oficiale,
radicalii “argumentează că actuala criza economică este de natură sistemică
şi că macropoliticile deceniului trecut au fost raţionale şi probabil inevitabile
date fiind obiectivele politico-economice şi restricţiile puse în faţa
macropoliticii autorităţilor.” (Nota 45: Op.cit. p. 810).  În continuarea acestui contra-raport, se face
o analiză istorică, bazată pe analiza ciclurilor profiturilor, salariilor şi
productivităţii muncii, evidenţiarea tendinţelor din capitalismul mondial, a
luptei pentru hegemonie a SUA. Se fundamentează o adevărată “teorie a
crizei”, plecând de a la rezultatele obţinute de Marx în acest domeniu,
argumentându-le cu datele empirice furnizate de evoluţia economiei
americane contemporane. Reţinem concluzia ce rezultă din întreaga
argumentaţie radicală: “Este mai important ca oricând acum, ca balanţa
politică să fie schimbată, iar puterea corporaţiilor distrusă. Oamenii muncii şi
aliaţii lor trebuie să apere interesele majorităţii poporului american,
împotriva intereselor fundamental antagoniste ale corporaţiilor şi
superbogaţilor care le posedă şi le controlează.” (Nota 46: R.B. Carson, op.cit., p.219-220). Deşi pare o simplă
declaraţie retorică de intenţii, totuşi sunt avute în vedere unele măsuri
concrete cum ar fi planificarea macroeconomică care, chiar în cadrul
capitalismului, îşi poate demonstra (pentru început) virtuţile, dacă va fi opera
şi va reprezenta interesele întregii populaţii.
Problema planificării se constituie ca un corolar al teoriei crizei.
Tendinţele actuale din economia capitalistă spre o coordonare la nivel central
a activităţilor economice sunt tot mai evidente. Voi reda o sinteză a gândirii
radicale pe tema planificării, în formularea economicianului R.B. Carson:
Planificare este concluzia logică a dezvoltării capitaliste. Căutarea
profiturilor a epuizat posibilităţile ”pieţei libere”, iar acum sistemul de profit
trebuie protejat prin legi, printr-o maşinărie birocratică cu greutate juridică.
Deşi există dezbateri considerabile în privinţa a cât de aproape suntem, întradevăr, de economia controlată şi planificată formal, radicalii cred că aceasta
va fi următorul mare pas în dezvoltarea capitalistă. Deşi acţiunile oricărei
firme date sunt “planificate” raţional, sau calculate cu profitul în minte,
acţiunile tuturor firmelor luate împreună produc dezordinea macroeconomică
şi socială…. Controlul naţional al întregii forţe de muncă, al producţiei totale
şi a investiţiilor alternative lipseşte” (Nota 46bis: ibidem). Ca alternativă la această planificare
capitalistă, radicalii propun o “planificare raţională /care/ are obiectiv crearea
unei societăţii umane, nu profituri. … planificarea trebuie să fie
descentralizată şi democratică.” (Nota 47: idem, p.224). Nu se precizează clar până la ce nivel ar trebui să
se coboare descentralizarea, şi, în acest caz, radicalii – din pornirile lor
libertariene şi egalitariene – pot fie să nu realizeze societatea propusă, fie – în
cazul în care ar accede la aceasta – să o facă neviabilă. A nu găşi “optimul” în
ecuaţia centralizare-descentralizare, înseamnă a frîna dezvoltarea economico-socială, fapt demonstrat de totalitarism şi monopolism.
Privită în ansamblul ei, gândirea economică radicală în problema
crizelor economice îşi are rădăcinile în opera lui Marx referitoare la cauzele
instabilităţii economiei capitaliste. Aceste cauze au fost analizate şi detaliate
în lucrarea lui Paul Sweezy, “The Theory of Capitalist Development” (1942)
şi într-un articol comun al lui Gintis şi Bowles.  (Nota 48: H. Gintis; S. Bowles, The Problem with Human Capital Theory: A.Marxian Critique, AER 65/1975).
Redau în cele ce urmează, în formularea lui Gintis, aprecierea
sintetică a aportului radicalilor la “teoria crizei”: “Dacă aceste analize ale
crizei bazate pe ”urmărirea profitului” sunt corecte (şi noi credem că sunt)
implicaţiile politice devin evidente. Acordul corporat-liberal între capital şi
muncă ce guvernează relaţiile de clasă în Statele Unite după al doilea război
mondial, foarte favorabile profiturilor şi creşterii într-o eră a resurselor
ieftine şi a dominării americane virtual necontestate în sistemul economic
internaţional, loveşte acum în sistemul capitalist. Resurecţia
conservatorismului în Statele Unite este o indicaţie despre această nouă
situaţie, iar presiunea pe care o va exercita asupra securităţii economice a
clasei muncitoare va precipita probabil o revigorare a alternativelor socialiste
în America deceniului următor. Este sarcina economiştilor socialişti
americani de a ajuta la construcţia alternativelor economice care să fie
eficiente, democratice, participative şi capabile să propulseze din nou Statele
Unite în fruntea progresului economic.”49)
Putem observa cu uşurinţă influenţa marxismului dogmatic, respectiv
a iluziei voluntariste conform căreia schimbarea socială poate fi rezultatul
unor demersuri teoretico-morale.
Crizele de subconsum apar datorită faptului că puterea de cumpărare
a consumatorului este redusă în comparaţie cu capacitatea investiţională a
industriei (adică ponderea profiturilor este mai mare în comparaţie cu
ponderea salariilor şi veniturilor din muncă (wages and salaries), ceea ce
duce la o cerere insuficientă de bunuri şi servicii. Aceasta duce la o criză de
realizare pentru comercianţi (business): producerea şi extragerea plusvalorii
are loc în ritm rapid, dar profiturile nu pot fi relizate deoarece bunurile nu
pot fi vândute. Această teorie a subconsumului şi realizării este apropiată de
teoria lui Keynes (deşi acesta accentua insuficienţa investiţiilor şi nu cererea
consumatorului şi se află în centrul celei mai importante contribuţii la teoria
economică realizată de lucrarea lui P.M. Sweezy: Monopoly Capital
(1966)49). Creşterea imensă a cheltuielilor militare şi a celor cu caracter
social după al doilea război mondial (un aspect important în teoria lui Baran
şi Sweezy) elimină în mod virtual posibilitatea apariţei crizei realizării.91
O a doua teorie marxiană importantă despre criză este legată de aşanumită rată descrescândă a profitului (Sweezy: Teoria dezvoltării
capitaliste). Conform acestei teorii expusă de H. Gintis, acumularea
capitalului sporeşte raportul dintre capital şi muncă (în terminologia marxistă
clasică “compoziţia organică a capitalului” -n.ns.) reducând astfel cantitatea
de plusvaloare pe unitatea de capital, ducând la o scădere e ratei profitului.
Aceasta generează falimente, şomaj şi creştere economică scăzută. Teoria lui
Baran şi Sweezy a fost aplicată la situaţia actuală a economiei americane
(Richard P. Wolf, “Marxian Crisis Theory: Structure and implications”
RRPE, nr. 10/1978) şi este relevantă în explicarea eşecurilor firmelor
Chrysler şi Lockheed. Dar în general – afirmă H. Gintis în continuare â
marxiştii americani au analizat cu atenţie teoria matematică pe care se
bazează predicţia scăderii ratei profitului, şi au ajuns la concluzia că nu
există o astfel de tendinţă. În abordarea evoluţiei istorice a ratei profitului
radicalii contestă legea formulată de Marx, considerând-o ca valabilă numai
în perioada capitalismului premonopolist. Redând ideile lui Howard Sherman
expuse în cartea “Radical Political Economy”, 1972, Thomas A. Klein (care
nu este radical) /descria/ astfel concepţia marxistă tradiţională: “Perspectiva
istorică a lui Marx a văzut totuşi efectele concurenţei dintre firme în
creşterea graduală a profiturilor pe seama muncii mai degrabă decât ca o
recompensă din partea consumatorilor. Pe măsură ce mecanizarea şi sistemul
de fabrică reduce proporţia veniturilor directe din muncă, acest potenţial este
redus şi profiturile vor tinde inevitabil spre zero. Prin urmare, capitalismul se
va autodistruge.” 50)
În consens cu concepţia lui Gintis este şi concluzia formulată de
Baran şi Sweezy în “Monopoly Capital”, în care ei constată o tendinţă de
creştere atât absolută cât şi relativă a surplusului şi că acesta, în principiu,
poate fi consumat, investit sau irosit, ei subliniind existenţa celei de a treia
direcţii (impozite pe vânzare, cheltuieli cu publicitatea, cheltuieli
neproductive, în special cheltuieli civile şi militare guvernamentele). Astfel,
ei văd posibiltatea continuării dezvoltării capitaliste concomitent, însă, cu o
agravare a contradicţiilor sale interne.
Problema este extrem de controversată. Unii economicieni au
demonstrat-o matematic, alţii continuă să apere teoria tradiţională. Studiul lui
Thomas Weiskopf “Marxian Crisis Theory and the Rate of Profit in the Postwar U.S. Economy” (Cambridge journal of Economics; dec. 1979), încearcă
să demonstreze pe bază de date statistice că acest mecanism nu este valabil în
contextul actualei crize din SUA.92
Una din direcţiile actuale ale cercetării o reprezintă extensia tratării
lui Baran şi Sweezy, realizată de Edward Wolf de la Universitatea New
York. Wolf documentează cu detalii statistice riguroase măsura în care a
existat o creştere în timp a unei producţii iraţionale şi a risipei economice în
economia SUA, ducând la o pondere mai mică a producţiei totale destinată
creşterii economice şi progresului tehnic.
Rapiditatea apariţei crizei în SUA la sfârşitul anilor „60, face, totuşi,
improbabil faptul că această creştere a “muncii neproductive”, uşor
sesizabilă în decurs de decenii, ar putea prin ea însăşi să explice actualul
impas economic. Un factor mai plauzibil, propus pentru prima dată în analiza
cazului Marii Britanii, de A. Glyn şi B. Sutcliffe (Capitalism in Crisis, New
York, 1972), sugerează că “presiunea asupra profitului” rezultă din salariile
mari, obţinute în urma luptelor sindicale, reducând profiturile într-o
asemenea măsură încât apar şomajul şi creşterea lentă. Această teorie a fost
sprijinită – în cazul SUA – de Thomas Weiskopf 51), printr-o analiză
teoretică şi statistică foarte sofisticată. O atitudine similară o au
economicienii Roy Boddy şi James Crotţy 52) şi J. Crotty şi Leonard Raping
53). Revista economică lunară “Dollars and Cents”, una din cele mai bune
surse radicale de informaţie economică generală, prezintă în general o
analiză a crizei, compatibilă cu poziţiile de mai sus.
H. Gintis îşi autoapreciază poziţia sa în această dispută afirmând că,
împreună cu S. Bowles 54), susţine şi dezvoltă acest punct de vedere, cu un
corectiv important: ponderea tot mai mare de produs naţional care revine
muncitorilor ajunge la aceştia nu prin salariile personale (private wage) ci
prin salariile sociale (citizen‟s wage) sub forma unor servicii sociale sporite,
în plus, aceşti doi autori sugerează că programele sociale au temperat
muncitorii în faţa ameninţării pierderii veniturilor, într-o asemenea măsură
încât funcţia tradiţională a şomajului în disciplinarea forţei de muncă este
mult slăbită. Această inflaţie accelerată devine singura metodă de a reduce
veniturile muncitorilor şi de a restabili rata profitului.
Am reprodus – in extenso – această analiză a poziţiilor radicalismului
în problema creşterii şi a crizelor economice, cu largi implicaţii asupra
gândirii radicale în ansamblul ei, analiză făcută de H. Gintis în 1982. Din
sursele citate de acesta rezultă o proliferare a preocupărilor radicalilor
americani pentru problemele de mare actualitate ale capitalismului american
contemporan şi viziunea despre viitorul Americii. Aceasta sugerează că tema
radicalismului american va suscita interes şi în viitor, radicalismul economic
însuşi conturându-se tot mai mult ca un important curent de gândire
economică.93
O altă cauză a creşterii ciclice – care este, de asemenea inerentă,
“firească” modului de producţie capitalist – o constituie modul de alocare a
resurselor, respectiv criteriul fundamental pe baza căruia se face această
alocare. Acest criteriu îl constituie obţinerea profitului maxim de către
capitalist.
Pe linia tradiţiei vebleniene, critica este îndreptată către sistemul
instituţional (incluzînd acum instituţii ce constituie esenţa şi osatura
sistemului capitalist, în primul rând proprietatea privată), sistem care
manipulează modalitatea de formare a “preferinţelor” în interesul clasei
dominante, alocarea fiind ineficientă şi antisocială. Urmărirea interesului
clasei deţinătoare de mijloace de producţie se realizează prin stabilirea
ierarhiei puterii, având astfel loc o îngemănare a economicului (în care
scopul este maximizarea profiturilor) cu politicul (care reprezintă, aici,
mijlocul prin care se garantează atingerea scopului). În consecinţă, teoriile
care susţin un mod sau altul de alocare a resurselor, au o puternică
încărcăture politică. Acest lucru reieşe cu claritate comparând teoriile
ortodoxe şi critica radicală a acestora. “Cel mai puternic argument în
favoarea capitalismului se bazează pe teza simplă că piaţa cunoaşte cel mai
bine cum să aloce şi să folosească resursele rare de capital” 55), în timp ce
criticii capitalismului (economicienii radicali) susţin contrariul. “Principala
cauză că libertatea de a încheia contracte n-a fost niciodată aşa de liberă cum
se susţine este că vânzătorii şi cumpărătorii nu sunt egali în ceea ce priveşte
puterea de negociere. Astfel, condiţiile de vânzare vor reflecta pur şi simplu
puterea sau lipsa ei cu care fiecare din cele două părţi vine la piaţă. Piaţa este
un abator financiar unde cel puternic îl măcelăreşte pe cel slab.”
56)
4.5 O VIZIUNE RADICALĂ DESPRE STATUL AMERICAN94
Larga paletă de probleme abordate de economicienii radicalii intră –
direct sau indirect – în incidenţă cu statul, cu atitudinea şi implicaţiile
acestuia în (ne)rezolvarea problemelor analizate. Reciproc, atunci când
economicienii radicalii abordează separat “teoria statului” se ajunge
inevitabil la şirul de teme studiate de aceştia: sărăcie inegalitate, şomaj,
inflaţie, crize, poluare, discriminare, exploatare, risipă etc. Nu întâmplător, în
definiţia obiectului economicii politice radicale (dată de Hunt şi Sherman în
1978) niciuna din temele de mai sus nu sunt amintite, ele fiind subsumate în
formularea “relaţii de proprietate, structură de clasă, conflict social şi funcţia
statului în economie” (p.307). Se deduce că statul este un element (instituţie)
esenţial(ă) a capitalismului, însuşi obiectivul fundamental al teoriei şi
practicii radicale impunând o analiză sub toate aspectele a rolului statului în
economia capitalistă.
În literatura economică (ortodoxă sau radicală) se foloseşte atât
termenul de “guvern” cât şi acela de “stat”, uneori în acelaşi sens
(considerându-se echivalente) alteori în accepţiuni diferite (guvernul fiind
numai una din formele de manifestare ale statului. De exemplu, Howard M.
Wachtel precizează că înţelege prin “stat” nu numai “guvernul ales (la toate
nivelurile) ci şi birocraţiile administrative, forţele armate şi ale poliţiei
interne, precum şi sistemul judiciar” 57). În analizarea concepţiilor
radicalilor americani referitoare la rolul economic al statului capitalist, am
avut în vedere o abordare similară realizată de editorii radicali R.B. Carson,
J.Ingles şi D. Mc Daud care folosesc drept subtitlu la lucrarea lor “Guvernul
în economia americană”, formularea “Studii convenţionale şi radicale asupra
creşterii puterii economice a statului”
58)
Cum era de aşteptat, teoria economică ortodoxă nu face analize
separate ale rolului economic al statului, el fiind considerat (în special în
macroeconomica keynesistă) ca un dat, ca o variabilă independentă sau ca un
factor exogen. Economicienii “ortodoxiei” abordează deci – uneori – rolul
guvernului în economie, dar într-o manieră nesistemică, vorbind despre
“instrumentele macroeconomice ale politicii monetare şi fiscale ca şi cum
acestea ar fi teoretic (şi practic) detaşate de rolul guvernului în ciclul
comercial şi în condiţiile creşterii economice.”
59)95
Importanţa deosebită a explicării corecte a funcţiilor economice ale
statului capitalist rezultă din situaţia politică actuală a multor americani “care
sunt foarte confuzi în legătură cu nivelul şi direcţiile dezvoltării puterii de
stat şi sunt divizaţi şi nehotărâţi dacă să sprijine sau să se opună uneia sau
alteia din expresiile autorităţii statele.”
60)
În ultimă instanţă, statul reprezintă
“nodul” problemelor economice şi politice generate şi receptate de întreaga
economie. Realizarea de către economicienii radicali a strânselor legături
dintre statul capitalist şi monopoluri i-a dus la concluzia necesităţii înlăturării
ambelor şi a instaurării unei societăţi autentic democratice. Nu este vorba de
o repudiere anarhistă a statului în general; critica este adresată statului
capitalist, în special, şi celui american în mod cu totul deosebit.
Rolul (şi ponderea) statului în activitatea economică este evidenţiat
de creşterea cheltuielilor guvernamentale (federale, statele şi locale) în
perioada 1900-1970). 60‟) În expresii absolute, acestea au sporit de la 1,7
mld. dolari în 1902, la 313 mld. dolari în 1970, adică de la 7% la 32% din
totalul produsului naţional brut (PNB). De remarcat ponderea mare a
acestora în anii celui de-al doilea război mondial: 40% în 1942 şi 49% în
1944 (an în are cca 90% din aceste cheltuieli au fost realizate de guvernul
federal şi cca 10% de guvernele statale şi locale). Deşi aceste niveluri nu mai
sunt atinse acum, în timp de pace, creşterea costantă a cheltuielilor
guvernamentale de la 21% în 1946 la 32% în 1970, semnifică o creştere
puternică a rolului economic al statului. La aceste date trebuie să adăugăm
menţinerea la nivel înalt (cca 60%) a cheltuielilor federale în comparaţie cu
cele statele şi locale. Toate acestea indică o tendinţă de centralizare a puterii
politice şi economice, deci o sporire a rolului statului de agent economic,
deci de susţinător al structurilor existente.
Carson, Ingles şi Mc Laud apreciază această creştere a rolului
economic al statului sub patru aspecte (funcţii):
a) Consumator (o creştere artificială a cererii cu ajutorul impozitelor şi
taxelor percepute de la populaţie);
b) Creator de locuri de muncă (prin dezvoltarea sectorului public şi datorită
cheltuielilor guvernamentale;
c) Acumularea de fonduri (din taxe, impozite) adică funcţia de acumulare;
d) Dirijor al comportamentului de piaţă (cea mai veche funcţie a statului
capitalist).96
Simpla enumerare a acestor funcţii pledează pentru existenţa unei
intensificări a activităţii statului în economia capitalistă.
Punctul de vedere radical în problema rolului statului în general, în
cea mai sintetica formă, este că prin intermediul statului vor fi rezolvate toate
problemele. Bineînţeles, se are în vedere statul ca instrument al echilibmului
social.
Deşi între economicienii radicali nu există unanimitate de vederi în
privinţa funcţiilor şi rolului statului în economia capitalistă, ei au un punct de
vedere comun şi anume: statul este apărătorul intereselor marelui capital, iar
singura alternativă la statul capitalist este statul socialist (a nu se confunda
cu statul totalitor din dictaturile comuniste).
Hunt şi Sherman examinează relaţia putere economică-putere
politică, respecvtiv arată cum inegalitatea economică produce inegalitate
politică, iar cei cu puterea economică domină politica americană. Ei reiau o
afirmaţie a lui Woodrow Wilson din 1914: “Conducătorii guvernului SUA
sunt un amestec de capitalişti şi manufacturiei ai SUA”. Este firesc deci ca
economicienii radicali, care sunt anticapitalişti, să aibă o atitudine negativă
faţă de statul capitalist şi reprezentanţii săi guvernamentali.
Acest lucru reiese cu claritate din analiza radicală a intervenţiei
statului în economie, a ponderii şi finalităţii acesteia: “Este clar că statul
trebuie să intervină, dar teoria radicală despre stat sugerează că va rămâne o
simplă intervenţie acolo unde rezultatele finale apără sau facilitează
funcţionarea statului capitalist şi promovează interesele burgheziei. Se vor
avea în vedere numai acele diseconomii externe a căror înlăturare va ajuta
marea burghezie. Orice acţiune care apare ca fiind îndreptată împotriva
business-ului, cum ar fi politica antimonopol, trebuie apreciată ca
nesemnificativă în legătură cu acestă problemă, sau ca un subterfugiu de a
înşela vigilenţa oamenilor.” 61). Deci nu întâmplător economicienii radicali
îşi construiesc noua lor paradigmă analizând interacţiunile economic-politicsocial şi care le permit să ajungă la rădăcinile cauzale ale crizei economiei
americane.97
Un punct de vedere asupra căruia nu există disensiuni între
economicienii radicali este prezentat de Samuel Bowles în 1974. Acesta
susţine că idealurile de democraţie şi egalitate nu pot fi realizate în
capitalism prin “sfaturi luminate şi experte date politicienilor”, datorită
faptului că “aşa cum au argumentat mulţi marxişti contemporani inegalităţile
şi ierarhiile antidemocratice care domină vieţile noastre de zi cu zi sunt
înrădăcinate în sistemul capitalist însuşi şi nu în preferinţe sau în acţiuni rău
concepute de către stat. Ele nu pot fi eradicate fără răsturnarea
capitalismului. … Faptul că statul nu a subminat instituţiile capitaliste, nu
poate fi pus pe seamă sfaturilor necorespunzătoare…” 62)
O altă idee general acceptată de către radicali este aceea că statul
funcţionează pentru a reproduce relaţiile de producţie care definesc ordinea
capitalistă (idee susţinută de R. Miliband, James Weinstein şi James
O‟Connor, P. Sweezy) 63). Concluzia, formulată de Bowles în articolul citat,
este că “în timp ce puterea de stat este esenţială în orice proces revoluţionar,
în acestă etapă a dezvoltării forţelor de schimbare radicală în Statele Unite,
statul nu poate fi folosit ca un instrument pentru distrugerea instituţiilor
capitaliste.” (p.131).
Totuşi, statul (mai corect spus creşterea considerabilă a rolului său în
economie şi societate) se transformă “paradoxal” într-un “aliat” al mişcării
radicale. Dacă într-o perioadă anterioară şomajul, alienarea, nesiguranţa
economică ş.a. păreau ca apărând în mod natural din neajunsurile speciei
umane sau din sărăcia naturii, acum statul capitalist (deci şi sistemul
capitalist) apare ca principal vinovat, amplificând opoziţia radicală. Stimulaţi
de o asemenera situaţie, radicalii îşi clarifică şi scopul luptei lor: “Rolul
nostru ca economişti este inevitabil politic şi ştiinţific. Să fim atunci mai
expliciţi sub aspect politic, atât ca activişti cât şi ca intelectuali, lucrând
pentru a realiza potenţialul radical ce există în forţele sociale actuale şi în
ultimă instanţă să transformăm puterea statului într-un instrument în mâinile
poporului” (Bowles, op.cit., p.31).98
Dar consensul este diminuat, sub unele aspecte, pentru ca apoi să se
realizeze, la un nivel superior de cunoaştere. Astfel, începând cu anul 1972,
H. Gintis, N. Poulantzas 63) şi alţii au dezvoltat aşa-numita teorie structurală
a statului, conform căreia, indiferent ce anume intenţionează să facă diverşii
conducători de stat, ei sunt obligaţi de natura economiei capitaliste şi de
legăturile statului cu aceasta, să reproducă relaţiile sociale capitaliste.
Aspectul cel mai relevant în această privinţă îl constituie controlul capitalist
al investiţiilor şi acumulărilor. Dacă statul nu ar acţiona în favoarea obţinării
unor profituri adecvate, proprietarii resurselor investiţionale vor refuza să
investească, generând şomaj, recesiune şi în consecinţă destrămarea
regimului politic care deţine puterea. Conform acestei sublinieri, este
imposibilă şi înlăturarea inegalităţii şi sărăciei, ceea ce ar mina controlul
ierahic al procesului de muncă. În fapt teoria structurală a statului nu
reprezintă o ruptură faţă de conţinutul teoriilor radicale, ci o accentuare a
unora din funcţiile şi implicaţiile statului capitalist în economia americană.
Pe aceeaşi linie a dezvoltării teoretice, radicalul James O‟Connors aduce noi
contribuţii. 64) Pe lângă funcţia de acumulare şi de reproducere a relaţiilor
de producţie capitaliste, O‟Connors sugerează existenţa unei funcţii: aceea a
legitimării ordinii economice prin furnizarea unor servicii sociale pentru
cetăţeni şi ameliorarea unora din cele mai şocante aspecte ale economiei
capitaliste. Dar, deoarece aceste servicii sunt costisitoare apare o contradicţie
între funcţiile de acumulare şi de legitimare a statului, ceea ce duce la o criză
fiscală. Autorul ia în studiu stadiul actual al dezvoltării capitaliste, care
generează “o fuziune a bazei economice şi a suprastructurii politice şi care
acutizează lupta de clasă, extinzând-o din sfera producţiei directe în sfera
administraţiei de stat, transformând astfel şi formele luptei de clasă….” 65)
Ca urmare a fuziunii sus amintite şi a transformărilor generate de creşterea
gradului de socializare a producţiei paralel cu creşterea gradulul de
concentrare a proprietăţii, bugetul de stat este puternic grevat de cheltuieli
pentru menţinerea statu-quo-ului. Ca soluţie pentru realizarea concomitentă a
funcţiei principale a statului şi capitaliştilor – acumularea de plusvaloare şi a
funcţiei mai nou sesizate – de legitimare a capitalismului, statul apelează la
aducerea posibilelor profituri viitoare în prezent, prin politica “datoriei
publice.”
66)
În concepţia lui O‟Connors, “teoria fiscală este o ramură a
teoriei despre stat.”
62)99
Continuitatea gândirii radicale (de tradiţie marxiană) în problema
statului este asigurată prin asimilarea în noile abordări despre rolul statului
capitalist, a unor idei existente în gândirea lui Marx sau a unor radicali
contemporani. Astfel concepţia dezvoltată de Paul Sweezy în “Theory of
Capitalist Development” (1942, 1968) se regăseşte şi în elaborările ulterioare
ale radicalilor. În esenţă, concepţia lui Sweezy poate fi rezumată astfel (în
propria-i formulare): “principiile care subliniază folosire a statului ca agent
economic în cadrul capitalismului /sunt următoarele/: în primul rând statul
intră în domeniul economic pentru a rezolva probleme puse de dezvoltarea
capitalismului. În al doilea rând, acolo unde interesele clasei capitaliste sunt
importante, există o puternică predispoziţie de a folosi în mod liber puterea
statului. Şi, în sfârşit, statul poate fi folosit pentru a face unele concesii clasei
muncitoare, bazându-se pe calculul conform căruia a nu proceda astfel ar
însemna crearea unui pericol la adresa stabilităţii şi funcţionării sistemului ca
întreg.”
68)
Alţi radicali analizează numai unele din implicaţiile creşterii rolului
economic al statului. Într-o astfel de analiză, R. Carson afirmă că “folosirea
puterii statului a fost întotdeauna în mod direct în detrimentul naţiunii şi a
poporului”.
69)
Un alt aspect al rolului economic al statului îl reprezintă aşanumitele “controale indirecte”, respectiv politicile fiscale (mai puţin vizibile
şi sesizabile de neiniţiaţi) ale statului capitalist. O contribuţie importantă la
studierea acestor fine mecanisme ale supravieţuirii capitalismului este
lucrarea lui Baran şi Sweezy, “Capitalul de monopol”
70)
tradus în limba
franceză sub titlul “Le capitalisme monopoliste”, 1970, ceea ce nu reprezintă
păstrarea ideii din titlul original. Teoria surplusului economic (analizată întrun capitol separat) este o parte a teoriei statului capitalist, subliniindu-se
faptul că politicile guvernamentale privind cheltuielile sunt menite să asigure
utilizarea sau absorbirea surplusului. În caz contrar – susţin cei doi autori –
rezultatul este stagnarea economică.
Această ultimă idee este de origine keynesiană (stimularea
dezvoltării economice prin consumul de stat) dar concluzia este radicală:
demonstrarea bazei de clasă a impozitelor, rolul cheltuielilor militare,
ocolirea nevoilor sociale reale etc. În concepţia celor doi autori utilizarea de
către guvern (stat) a surplusului dezvăluie contradicţiile interne ale
economiei capitaliste, “modul de utilizare a surplusului constituind
mecanismul indispensabil de conexare a bazei economice a societăţii cu ceea
ce denumesc marxiştii suprastructura sa politică, culturală şi ideologică.”
71) 100
Prezenţa statului – instituţie centrală a economiei capitaliste – se face
simţită şi în relaţiile acestuia cu forţa de muncă, relaţii ce se stabilesc sub trei
aspecte: 1) prin relaţia guvernului cu sindicatele; 2) prin politicile sale de
dezvoltare a forţei de muncă; 3) prin acţiunile sale care afectează repartiţia
veniturilor. Atitudinea radicalilor în privinţa amprentei pe care si-o pune
statul capitalist asupra folosirii şi salarizării forţei de muncă este fără
echivoc: în primul rând se demască alianţa ce s-a stabilit între conducerea
sindicatelor şi stat, sindicatele namaiputând duce luptă (negocieri) în
apărarea intereselor salariaţilor, ele fiind integrate în mecanismul de
menţinere a ierarhiilor economice. Ronald Radosh susţine chiar că
sindicatele au devenit adevărate instrumente contrarevoluţionare ale puterii
de stat. “Astăzi liderii AFL-CIO sprijină războiul rece; sunt în favoarea
vastelor programe de înarmare, aprobă folosirea forţei militare pentru
înăbuşirea revoluţiilor sociale (externe – n.ns).”
72)
Radicalii Daniel Luria şi Artur Mc Ewan, analizând interdependenţa
dintre funcţia internă şi externă a statului, ajung la următoarea concluzie:
“Nu există motive pentru a aştepta ca forţa de muncă şi diferitele mişcări de
acţiune socială să abandoneze lupta numai datorită presiunilor business-ului.
Natura birocratică a muncii organizate poate servi la o atenuare a luptei. Dar
puterea birocraţiilor sindicale s-a bazat pe capacitatea acestora de a livra
produse, iar acum această capacitate este puternic subminată.
De asemenea, răspunsul forţei de munca la actuala ofensivă a
business-ului poate lua aspecte calitativ noi. Depolitizarea luptelor clasei
muncitoare în Statele Unite s-a bazat nu numai pe un nivel de viaţă mereu
ridicat, un alt factor fiind abilitatea guvernului de a menţine iluzia că acesta
joacă un rol neutru în problemele economice. …Criza a întrerupt creşterea
nivelului de viaţă… şi /în consecinţă/ guvernul este obligat să aibă un rol mai
activ şi direct în economie. Ca urmare, credem că pe măsură ce oamenii
muncii vor reacţiona la actuala criză, acţiunile lor vor deveni tot mai
politizate şi cu o sporită conştiinţă de clasă.”
73)
Rolul activ al statului în menţinerea sistemului capitalist rezultă şi
din misiunea sa de redistribuitor al veniturilor, “cheltuielile sociale de stat
fiind stabilite la nivelul care nu afectează stimulentele în economie şi care
este minim necesar pentru a preveni revolta.”
74)101
Într-o sinteză a contribuţiilor radicale (marxiene) la teoria statului H.
Gintis subliniază de la început că “probabil nu există alt domeniu unde
diferenţele dintre teoria marxiană şi cea liberală să fie mai dramatice decât în
teoria despre stat.”
75)
Conform punctului de vedere exprimat de P.M.
Sweezy în 1941 (The Theory of Capitalist Development), teoria marxiană
despre stat pune accentul pe poziţia structurală a statului în reproducţia
relaţiilor de clasă şi argumentează că dominanţa clasei capitaliste de partea
producţiei capitaliste asigură, în mod virtual, print-o varietate de mecanisme,
dominanţa în cadrul statului.
Studierea rolului economic al statului capitalist cuprinde – în mod
inevitabil – şi abordarea temei complexului militar-industrial, temă
constituită şi ca o secţiune de sine stătătoare a economicii politice radicale
(economica înarmării).
În rândul economicienilor radicali s-a realizat deja un consens în
legătură cu existenţa complexului militar-industrial. Poziţii diferite apar însă
atunci când analizează cauzele acestei existenţe, datorită – probabil – gradului
diferit de detaşare de teoria keynesiană pe care l-au realizat economicienii
americani în devenirea lor radicală.
Pe parcursul evoluţiei lor spre radicalism apare tot mai clară
convingerea că înarmările şi complexul militar-industrial sunt o componentă
esenţială a sistemului capitalist fundamental necesară supravieţuirii sale.
Într-o lucrare din 1970, Seymour Melman 76), acceptând existenţa
complexului militar-industrial, neagă faptul că el ar fi necesar pentru
dezvoltarea capitalismului industrial, argumentând că acesta ar fi rezultatul
unor politici greşite şi a unei greşite interpretări a analizei keynesiene, dublat
de frica fanatică faţă de “agresiunea comunista”. O poziţile pe deplin
radicală este cea susţinută de Comitetul Ad-Hoc pentru economie şi război,
din cadrul URPE, care într-o lucrare publicată în 1971 încearcă să “detalieze
acţiunile şi consecinţele complexului militar-industrial şi concluzionează că
acesta ”nu este o consecinţă împotriva interesul general, sau un fenomen
birocratic izolat”, ci este “adânc înrădăcinat în sistemul economic şi politic al
Statelor Unite.”
77)102
Combătându-l pe S. Melman, J. Cypher publică în 1972 un articol a
cărui idee principală constă în faptul că economia Statelor Unite nu ar putea
supravieţui o perioadă mai îndelungată fără cererea generată de cheltuielile
militare guvernamentale: “Sectorul militar este, fără putinţă de tăgadă, o
mare parte a economiei SUA. Cele mai conservatoare estimări ale
importanţei sale cantitative directe arată că sectorul militar angajează 9,2%
din forţa de muncă şi 9,2%77‟) din P.N.B. în 1967… Un efect multiplicator
de unu (1), tot în concepţia conservatoare, sugerează că 18-19% din
economie depind de cheltuielile militare. Inlăturarea componentei militare
din cererea totală ar arunca economia într-o ”mare depresiune” sub aspectul
şomajului….”
78)
Concluzia lui J.M. Cypher este acceptată şi preluată şi de Hunt şi
Sherman: “numai cheltuielile miltare pe scară mare au scos Statele Unite din
marea depresiune din anii „30 şi numai cheltuielile militare pe scară mare au
ferit Statele Unite de o depresiune majoră /în anii „70/. … Dacă cheltuielile
militare şi efectele lor indirecte nu ar fi fost prezente în perioada 1947-1971,
celelalte rămânând constante (ceea ce este foarte puţin probabil) am fi avut o
depresiune mai mare decât cea din anii „30 – când şomajul a atins 24,3%”.
79)
Nu trebuie să înţelegem că radicalii ar pleda pentru susţinerea cursei
înarmărilor, în vederea salvării forţei de muncă de la şomaj. Concluzia lor
este foarte clară: “Dacă numai un nivel foarte ridicat al cheltuielilor poate
asigura o ocupare deplină a forţei de muncă, rezultă cât de iraţional este
sistemul economic care poate garanta ocuparea deplină a forţei de muncă
numai în acest mod – deoarece acesta implică impozite mari, inflaţie şi
moarte.”
80)
De asemenea, nu trebuie înţeles că dacă n-ar fi existat acele uriaşe
cheltuieli militare, economia americană ar fi suferit un colaps, nefiind şanse
de redresare. Radicalii insistă asupra orientării greşite a investiţiilor sugerând
că “dacă la nivelul ocupării forţei de muncă din economia americană în
perioada 1947-1971, toate aceste cheltuieli ar fi fost destinate uzinelor
productive şi echipamentelor pentru producţia de pace, atunci la nivelul
tehnologiei actuale, Statele Unite ar fi putut produce în fiecare an bunuri şi
servicii în valoare de peste 600 miliarde dolari.” 81) De aceea, pe bună
dreptate, atunci când vorbesc despre “bunuri şi servicii” în domeniul militar,
radicalii le numesc “rele şi deservicii”.103
Cheltuielile militare ale statului şi modul cum sunt ele dirijate (în
proprietate de stat sau în proprietate particulară) au o semnificaţie ce ţine de
esenţa însăşi a sistemului capitalist. Astfel “…statul va absorbi surplusul întro manieră politică, cheltulile militare fiind apropriate particular deoarece
nivelul lor şi rata profitului din contracte pot fi anulate.” 82), statul având
prin aceasta posibilitatea menţinerii clasei dominante în poziţii cheie, precum
şi varianta unui intervenţionism statal puternic (naţionalizări etc.) în situaţii
extreme, ce pun sub semnul întrebării sistemul însuşi.
Teoreticianul radical al imperialismului H. Magdoff, explică strânsa
legătură ce există între dominaţia imperialistă a SUA şi militarismul lor
agresiv. El descrie “funcţiile internaţionale ale militarismului SUA /astfel/:
a) promovarea activă a vânzărilor de armanent peste hotare;
b) antrenarea extensivă a personalului militar străin;
c) folosirea fondurilor destinate ajutorului economic, pentru instruirea
forţelor poliţiei locale.
Acestea sunt în principal instrumente suplimentare pentru
menţinerea aderenţei şi loialităţii lumii faţă de sistemul liberei întreprinderi
în general şi faţă de SUA în particular.83) Trebuie să mai precizăm că aceste
“funcţii internaţionale ale imperialismului” nu sunt altceva decât funcţii
externe ale statului capitalist, în căutarea de mijloace pentru menţinerea
funcţionării capitalismului ca sistem mondial.
Militarizarea, ca fenomen intim legat de soarta capitalismului face
foarte improbabilă o renunţare de bunăvoie din partea statului capitalist la
acest important pilon de sprijin. Dezarmarea în cadrul capitalismului este o
imposibilitate virtuală, susţin radicalii Michael Reich şi David Finkelor,
“complexul militaro-industrial fiind pe deplin integrat în capitalismul
american.”
84)104
Un punct de vedere, exprimat pe cât de clar, pe atât de corect, îl are
radicalul Michael Reich, într-un studiu publicat în 1972, în care
demonstrează că economia capitalistă a SUA are nevoie de cheltuieli
militare, dar societatea americană în ansamblul ei nu: “Creşterea şi
persistenţa unui nivel ridicat de cheltuieli militare este un produs al societăţii
capitaliste avansate care suferă din cauza cererii private inadecvate şi
totodată joacă un rol principal în păstrarea şi extinderea sistemului capitalist
internaţional. După părerea mea, împiedicând o schimbare revoluţionară,
militarismul şi prioritatea cheltuielilor militare vor continua în viitorul
previzibil.
85)
Ideea de bază a acestui punct de vedere este împărtăşită de alţi
radicali, printre care, în primul rând, P. Sweezy respectiv necesitatea legică a
sporirii cheltuielilor militare, ca mod specific de absorbire a plus-produsului.
Radicalii Baran şi Sweezy n-au ocolit problema militarismului în
condiţiile capitalismului monopolist, explicând-o în aceaşi manieră radicală –
ca o constantă specifică “modului de producţie” capitalist: “De la
începuturile sale ….. capitalismul a fost întotdeauna un sistem internaţional.
Mai mult, el a fost întotdeauna un sistem ierarhizat cuprinzând una sau mai
multe metropole dominante în vârf, colonii complet dependente la bază şi
mai multe grade de subordonare între ele.”
86)
Referindu-se – în continuare – la militarismul american, cei doi autori
afirmă că “SUA au folosit puterea lor militară şi financiară pentru a-şi
integra largi funcţiuni din aceste imperii /dezagregate anterior/ în propriul lor
imperiu neocolonial. Astfel s-a născut la scară planetară un vast imperiu
american în care conducerea şi supravegherea militară au crescut nevoile
militare ale SUA.”
87)
Funcţia economică externă a statului capitalist105
Aşa după cum între politica internă şi externă a unei ţări este o
unitate şi o continuitate, tot aşa între funcţia economică internă şi cea externă
a sistemului capitalist există o strânsă legătură. Şi anume, funcţia sa externă
are rolul de a o completa cât mai deplin pe cea internă, ambele contribuind la
menţinerea capitalismului ca sistem. Exacerbarea funcţiei externe a statului
capitalist – ca urmare a acutizării contradicţiilor sale interne – echivaleză cu
devenirea imperialistă a politicii externe. Se stabileşte astfel o corelaţie
directă între două teme importante ale economicii politice radicale
americane: teoria statului (funcţia sa internă) şi teoria imperialismului
(concretizare a funcţiei sale externe). Considerăm că între funcţia externă a
statului şi imperialism nu există o identitate, prima noţiune având două sfere
de curprindere: 1) funcţia externă normală (concretizează în stabilirae de
contacte politice şi a unui cadru legislativ care să favoreze dezvoltarea
relaţiilor comerciale externe, în cadrul firesc al cooperării economice
internaţionale, important factor al dezvoltării şi creşterii economice); 2)
funcţia externă aberantă (care începe odată cu exercitarea de presiuni
politice, economice, militare asupra partenerilor comerciali actuali sau
potenţiali în vederea obţinerii unor avantaje cât mai mari sau pentru
menţinerea unor poziţii deja câstigate. În concepţia noastră, această funcţie
externă aberantă este sinonimă cu imperialismul, a cărei conotaţie negativă
va dispare odată cu încheierea procesului de realizare a economiei mondiale
unice.
Concepţia radicalilor despre funcţia externă a statului capitalist
(manifestă în cadrul politicii externe) nu îşi dezminte tradiţia prin aceea că o
analizează ca funcţie de natură exploatatoare a capitalismului, respectiv o
consideră ca o consecinţă firească a luptei capitalismului pentru
supravieţuire. Semnificativă este poziţia lui H. Magdoff care susţine că
pentru înţelegerea politicii (externe) a SUA este necesară recunoaşterea
nevoii de “capital de monopol” atât pentru obţinerea materiilor prime
necesare la preţuri scăzute, cât şi pentru cucerirea de noi pieţe pentru
produsele sale.
Unii radicali demonstrează că internaţionalizarea corporaţiilor poate
afecta cooperarea dintre întreprinderile americane şi guvernul american.
Cred că problema trebuie discutată sub două aspecte. Pe termen scurt pot
într-adevăr să apară interese divergente între întreprinderi şi stat, dar pe
termen lung interesele întreprinderilor naţionale şi ale corporaţiilor
internaţionale pe de o parte, şi guvernele capitaliste, pe de altă parte, converg
spre un scop unic: funcţionarea în condiţţii cât mai bune posibil a sistemului
socio-economic existent.106
4.6 IMPERIALISMUL ŞI SUBDEZVOLTAREA ECONOMICĂ ÎN
VIZIUNEA RADICALILOR AMERICANI
Analiza rolului (intern şi extern) al statului i-a îndemnat pe
economicienii radicali să se ocupe cu multă atenţie de studierea
imperialismului şi a consecinţelor sale imediate asupra altor ţări, una dintre
acestea fiind subdezvoltarea economică. Spiritul sintetic al radicalilor şi
folosirea unor metode adecvate de cercetare, i-a condus pe economicienii
radicali la concluzii care dau noi contururi întregului demers teoretic despre
imperialism.
Teoria radicală despre imperialism poartă amprenta convingerilor lor
despre esenţa structural-ierarhică a economiei în plan naţional, unde tocmai
relaţiile de putere (economică şi politică) asigură atingerea scopului
producţiei capitaliste: obţinerea plusvalorii. Această amprentă se transpune
în teoria radicală despre imperialism care este conceput ca o relaţie de
dominaţie dintre ţările capitaliste bogate şi cele sărace, în scopul exploatării
acestora din urmă.
Această extensie de la capitalismul intern la capitalismul
internaţional este astfel formulată de autorii lucrării “The Capitalist System”:
“Vom defini imperialismul foarte simplu, ca /fiind/ internaţionalizarea
capitalismului”,88) arătând – în continuare – că “imperialismul implică cu
necesitate extinderea controlului de către puterile capitaliste mai puternice
asupra teritoriilor şi ţărilor mai slabe în cadrul sistemului capitalist mondial
privit ca întreg.”89) Recunoaştem în această formulare o variantă a punctului
de vedere formulat de Lenin, conform căruia imperialismul presupune
extinderea capitalului peste graniţele naţionale şi dominaţia economică şi
politică a ţărilor ce intră în sfera de influenţă a puterii imperialiste.107
De fapt, studierea problemei imperialismului este o extensie a
analizei sărăciei pe plan intern şi internaţional: “Economica radicală se
preocupă de problemele dezvoltării ţărilor sărace, al căror eşec de a se
dezvolta este explicat în termeni de imperialism economic şi neocolonialism,
în care corporaţia multinaţională joacă un rol crucial. Dezvoltarea unei
economii duale, cu corporaţii multinaţionale care au o mică influenţă
pozitivă asupra economiei tradiţionale, eşecul de a califica personalul local,
repatrierea profiturilor şi epuizarea în multe cazuri a resurselor naturale ale
ţărilor subdezvoltate, toate acestea înrăutăţesc subdezvoltarea, astfel încât
există o dezvoltare a subdezvoltării.”90)
Radicalul J.G. Gurley afirmă explicit acest lucru: “Multe din
atacurile la adresa teoriei economice actuale au luat forma analizei radicale a
imperialismului SUA – a modului cum profită Statele Unite de rolul lor
conducător în structura ierarhică a ţărilor bogate şi sărace care alcătuiesc
sistemul capitalist internaţional.”
91)
Amintind – în continuare – de “alte
analize radicale care examinează modul cum anumite grupuri din Statele
Unite profită de menţinerea structurii de clasă ierarhice care produce atât
bogăţie cât şi sărăcie, atât privilegii cât şi opresiune”, J. Gurley arată că
“aceste analize, care concluzionează în general că capitalismul este în cea
mai mare parte responsabil pentru astfel de disparităţi sociale şi economice,
neagă, în consecinţă, faptul că societatea capitalistă este capabilă (adică
doritoare) să rezolve aceste probleme.”
92)108
Din studierea lucrărilor economicienilor radicali dedicate analizei
imperialismului, literatură care a proliferat puternic după 1968, rezultă că
există o gamă destul de largă de opinii şi poziţii în legătură cu cauzele şi
formele de manifestare ale imperialismului contemporan. Un lucru pozitiv (şi
esenţial) este însă convergenţa clară a tuturor acestor opinii în privinţa
consecinţelor nefaste ale existenţei imperialismului şi a necesităţii
imperioase de înlăturare a lui, respectiv necesitatea trecerii la socialism
(reamintim: socialismul despre care vorbesc radicalii nu a existat încă
nicăieri în lume). Considerăm că aportul pozitiv al economicienilor radicali
americani la definirea imperialismului are o pondere şi o importanţă
deosebită (tocmai datorită acestei concluzii unitare, comune) în comparaţie
cu relativ eterogena poziţie a acestora privitor la mecanismele reale care
guvernează imperialismul actual. Fără a subestima importanţa aprecierii
corecte, în concordanţă cu realitatea, a cauzelor, formelor de manifestare şi a
consecinţelor asupra întregii lumi a acestui fenomen economico-politic de
uriaşă semnificaţie pentru contemporaneitate, nu putem să nu apreciem
pozitiv, în primul rând, atitudinile net anti-imperialiste, progresiste şi
ştiinţific fundamentate ale gânditorilor radicali. De fapt, diferenţele dintre
aceştia sunt, în cea mai mare parte, diferenţe de accent, puse pe unul sau altul
dintre aspectele ce caracterizează imperialismul.
Poziţia radical diferită a economicienilor studiaţi în cadrul acestei
lucrări, faţă de cea a economicienilor ortodocşi constă în primul rând în
aceea că aceştia din urmă consideră imperialismul ca un pur fenomen politic,
aspectele economice fiind considerate colaterale, în timp ce radicalii îl
consideră ca emanând din esenţa economică (exploatatoare şi dominatoare) a
capitalismului, politicul având rolul de a estompa existenţa acestei esenţe şi
totodată de a-i crea un cadru cât mai adecvat de manifestare, respectiv de
perpetuare a acestei esenţe, chiar peste limita ei de vârsta, când dă semne de
epuizare.
Astfel, Schumpeter consideră imperialismul ca un fenomen politic
străin de natura capitalismului, el provenind din elemente noncapitaliste, din
cauze sociale exterioare practicii economice a întreprinzătorilor şi
muncitorilor.
Poziţia radical opusă acesteia, defineşte imperialismul ca un mod
specific de exploatare economică care se manifestă la scara sistemului
capitalist mondial. În cadrul poziţiei marxiene s-a înregistrat o evoluţie
continuă a concepţiei despre imperialism, contribuţiile la studierea acestei
probleme culminând în zilele noastre cu poziţia radicalilor.109
În concepţia radicalilor Hunt şi Sherman “cel mai influent critic în
acest domeniu /este/ Paul A.Baran care în ”The Political Economy of
Growth” (1957) argumenta că înainte ca o ţară mai puţin dezvoltată să se
industrializeze ea trebuie să-şi mobilizeze surplusul economic sau diferenţa
dintre ceea ce este produs şi ceea ce urmează a fi consumat pentru a menţine
productivitatea economiei. Aceasta este sursa investiţiilor de capital cu care
ţara se poate industrializa. Cadrul instituţional favorizează însă fie irosirea
acestui surplus, fie pierderea lui în favoarea ţărilor capitaliste
imperialiste.”
93)
Semnalăm aici o nouă definire a surplusului economic, care face în
mod clar abstracţie de structura de clasă şi de natura proprietăţii; totodată, se
prezintă surplusul economic ca principala (singura) sursă a acumulării. Întradevăr, acumularea este o necesitate generală pentru ţările mai puţin
dezvoltate şi chiar pentru cele dezvoltate, în ideea de a nu pierde nivelul de
productivitate şi de competivitate atins. Ideea lui P.A. Baran este reluată
ulterior, împreună cu P.M. Sweezy, în Monopoly Capital, subliniindu-se
necesitatea “luptei de clasă pe plan internaţional”, respectiv lupta ţărilor mai
sărace împotriva imperialismului (adică împotriva ţărilor ce s-au îmbogăţit
prin spolierea forţată a altor ţări).
În funcţie de accentul pus pe una sau alta din cauzele şi formele de
manifestare ale imperialismului şi în funcţie de evoluţia istorică a contextului
intern şi internaţional, reprezentanţii gândirii economice marxiste din secolul
nostru sunt grupaţi în trei curente principale, conform unei aprecieri făcute
de un grup de economicieni francezi:
1. Anumiţi marxişti cred că capitalismul concurenţial analizat de Marx, a
făcut loc, la sfârşitul secolului 19, unui sistem diferit, cel al dominanţiei
capitalului financiar (fuziunea capitalului bancar şi a capitalului industrial) şi
al formării monopolurilor. Imperialismul este prin urmare “politica
capitalului financiar”. Acesta este punctul de vedere al lui Hilferding şi unele
aspecte ale acestuia se regăsesc în “Capitalismul monopolist” al lui Baran şi
Sweezy. Anumite analize ale lui Marx, considerate perimate, au fost
înlocuite.
2. Un alt curent caută semnificaţia imperialismului în însăşi mecanismele
acumulării capitaliste, ceea ce Marx n-a avut în vedere. Imperialismul a fost
legat intrinsec, de la naşterea sa, de funcţionarea capitalismului ca mod de
producţie. Aceasta este concepţia lui Roza Luxemburg, cu anumite ecouri în
analiza lui A. Emmanuel, a “schimbului inegal.”
94)110
3. A treia cale a fost deschisă de Lenin,
95)
considerând imperialismul ca
stadiul suprem al capitalismului /…/ arătând ce schimbări s-au produs în
sistemul mondial capitalist. Acest demers este reluat astăzi de economicieni
ca Samir Amin şi H. Magdoff.”
96)
Am reprodus acest punct de vedere privind direcţiile de analiză a
imperialismului secolului XX, deşi nu sunt de acord cu această împărţire,
Baran, Sweezy, S. Amin şi Magdoff fiind de fapt reprezentaţii aceluiaşi
curent (radicalismul economic) în ciuda diferenţelor de accent ce-i separă.
În aceeaşi apreciere a exegeţilor francezi, erorile lui Baran şi Sweezy
constau în faptul că modelul structurii monopoliste produs de ei îşi are sursa
de inspiraţie “mai mult din Keynes decât din Marx” iar “contradicţia
fundamentală a sistemului nu mai este înţeleasă ca un raport social de
exploatare între capitalişti şi muncitori, ci ca o relaţie economică între
întreprinderea gigant şi piaţa care n-a putut absorbi întregul produs,
corespunzător folosirii depline a capacităţilor de producţie”, concluzia
autorilor fiind pe măsura “seriozităţii” lor ştiinţifice: “Baran şi Sweezy nu
precizează cum se efectuează o exploatare specifică pe scară internaţională,
şi nu aduc asupra acestui punct nici un element nou de analiză.”
97)
Această
posibilă acuzaţie a fost prevăzută de Baran şi Sweezy, care arată explicit: “…
suntem conştienţi de faptul că această tratare aşa cum am realizat-o are drept
consecinţă neglijarea aproape totală a unei probleme centrale din analiza
capitalismului lui Marx: procesul de muncă. Subliniem rolul capitalului
/destinat/ inovaţiilor tehnice în dezvoltarea capitalismului, dar nu încercăm
să analizăm sistematic consecinţele pe care le au diferitele feluri de
modificări tehnologice, proprii capitalismului monopolist, asupra naturii
muncii, compoziţia şi diferenţierea clasei muncitoare …. formele de
organizare şi de luptă muncitorească etc… Acestea sunt evident probleme
importante …./dar/ faptul că facem abstracţie de procesul de muncă nu
înseamnă că această lucrare se dezinteresează de lupta de clasă….”98).111
În privinţa filiaţiei de idei a gândirii economice radicale despre
imperialism există o mare varietate de aprecieri. Dacă sursa franceză citată
mai sus (Panorama de Sciences..) considera pe Baran şi Sweezy urmaşii lui
Hilferding, iar pe H. Magdoff ca fiind de formaţia leninistă, Ch. Bettelheim,
marxist francez (admirator al contribuţiilor “creatoare” ale lui Mao la
dezvoltarea marxismului!) stabileşte o altă filieră: “….principala elaborare
teoretică de care dispun Baran şi Sweezy este constituită … de cartea lui
Lenin despre imperialism; dar această carte are mai mult de 50 de ani şi a
fost scrisă….în mare parte pe baza materialelor (în special Finanzkapital a lui
Hilferding) care se refereau la o perioadă anterioară primului război
mondial.”
99)
Punctul meu de vedere, conform căruia Sweezy, Baran şi Magdoff
fac parte dintr-un singur curent de gândire (radicalismul economic) şi nu din
curente diferite de cercetare, este întărit de un articol comun al lui P. Sweezy
şi H. Magdoff scris în 1971, semnificativ intitulat “Sfârşitul hegemoniei
Statelor Unite.”
100)
Neabandonând viziunea lor anterioară despre
imperialismul american, ca fiind o prelungire pe plan extern a esenţei sale
exploatatoare, manifestată iniţial în special pe plan intern, autorii citaţi
punctează sfârşitul unei epoci în dezvoltarea postbelică a imperialismului
american, marcată de transformările înregistrate pe plan internaţional şi
concretizată prin abandonarea de către administraţia Nixon a convertibilităţii
dolarului. Viziunea comună a lui Sweezy şi Magdoff despre “noua politică
economică” a administraţiei Nixon poartă pecetea radicalismului (şi – în
acest caz – a realismului) lor: “Întreaga nouă politică economică – externă şi
internă – este în mod esenţial nerelevantă pentru ceea ce este cu adevărat rău
astăzi în societatea SUA: expansionismul aberant al capitalismului
monopolist pe scară globală şi incapacitatea sa crescândâ de a satisface
nevoile esenţiale ale propriului său popor pentru pace, muncă.. şi demnitate
umană acasă. Ceea ce prezice noua politică economică a lui Nixon, nu este o
perioadă de pace şi prosperitate aşa cum ar vrea să arate, ci o perioadă de
lupte imperialiste şi de clasă de o intensitate fără precedent, precum şi crize
mai multe şi mai profunde.”
101)
Caracterul ştiinţific al predicţiei celor doi
economicieni radicali americani este într-totul confirmat de realitatea
contemporană, la mai bine de două decenii de la formularea ei, făcând
totodată dovada unei analize corecte care atinge rădăcina lucrurilor, respectiv
ajung la esenţe. 112
Interesantă mi se pare încercarea economicienilor radicali de a defini
însuşi conceptul de imperialism. Dintr-o succesiune de asemenea definiţii se
poate deduce ce anume au comun şi ce-i desparte pe aceşti economicieni.
Richard D. Wolff, susţine că “imperialismul capitalismului modern – în
special varianta americană – constă dintr-un set de reacţii ale capitaliştilor la
oportunităţile de securitate şi avantaj economic ce se pot obţine prin
controlul economiilor străine. Politicile urmate de manageri în atingerea
acestui obiectiv – la care ei aduc în sprijin puterea statului – definesc genul de
acţiuni al unui capitalism imperialist. Fructele imperialismului sunt
”câştiguri” speciale obţinute din tranzacţiile economice internaţionale”
102)
sau, succint, în aceeaşi concepţie, imperialismul înseamnă “reţeaua de
mijloace de control exercitate de o economie (întreprinderi şi guvern) asupra
alteia.”
103)
Harry Magdoff acceptă definiţia în cinci puncte dată de Lenin:
“Valoarea deosebită a teoriei lui Lenin constă în aceea că pune în lumină
toate pârghiile principale care dinamizau relaţiile economice internaţionale.
… Faptul că acestea continuă să fie pârghiile principale explică de ce teoria
este încă valabilă. Dar formele particulare în care aceşti factori acţionează şi
s-au adaptat noilor condiţii, necesită o continuă reexaminare…”
104)
. Magdoff
îşi aduce contribuţia la studierea fazei actuale a imperialismului (american)
abordând noi trăsături ale sale: “Ceea ce este nou în imperialismul de astăzi
este faptul că SUA devin o naţiune „non-posesoare‟ de minerale obişnuite şi
rare… În timp ce tipul de comportament monopolist ducea la căutarea de
surse de aprovizionare (ofertă) străine, schimbarea SUA dintr-o naţiune
„posesoare‟ într-una „non-posesoare‟ a dus la intensificarea urgenţei de a
obţine şi de a controla resursele străine…”
105)
. O altă trăsătură actuală a
imperialismului este “internaţionalizarea capitalurilor între firmele gigant,
într-o măsură mult mai mare decât a fost cu 50 de ani în urmă când a scris
Lenin cartea sa despre imperialism.”
106)
Aceeaşi definire ca Magdoff o dau şi
radicalii R.C. Edwards, Michael Reich şi Thomas E. Weiskopff:
imperialismul înseamnă “internaţionalizarea capitalismului.”
107)
În
formularea grupului de economicieni francezi care analizează starea teoriei
economice contemporane, noile trăsături distinctive ale imperialismului
subliniate de Magdoff, sunt următoarele: “a) deplasarea preocupărilor de la
împărţirea lumii la lupta împotriva reducerii sistemului imperialist de după
revoluţia din 1917; b) noul rol al SUA ca ”lider” al sistemului imperialist
mondial; (rol care începe să apună – v. “Sfârşitul hegemoniei SUA” de
Sweezy şi Magdoff – 1971, n.n.);…”
108) 113
În aceeaşi tradiţie radicală, M.B. Brown, defineşte imperialismul ca
fiind “un complex de relaţii economice, politice şi militare prin care ţările
mai puţin dezvoltate economic sunt supuse faţă de cele dezvoltate…
Imperialism, rămâne cel mai bun termen pentru /descrierea/ sistemului
general de relaţii economice mondiale inegale. ”
109)
Accentuând latura economică a imperialismului radicalul Pierre
Jallee definea în 1968 imperialismul ca fiind “în mod clar un fenomen
economic, implicând anumite relaţii în diviziunea internaţională a muncii, în
comerţ şi în mişcarea capitalurilor”
110)
iar P.M. Sweezy (în tradiţie leninistă)
că este “un stadiu în dezvoltarea economiei mondiale.”
111)
O încercare de “sinteză” a definiţiilor ortodoxe (politice) şi radicale
(economice) o face Benjamin J. Cohen, care deşi se consideră, din punct de
vedere politic, “la stânga centrului” declară că nu este nici marxist, nici
radical. Astfel, el susţine că imperialismul “se referă la orice relaţie de
dominare şi control efectiv, politic sau economic, direct sau indirect, a unei
naţiuni asupra alteia.”
112)
Consider că o asemenea definiţie este completă,
deoarece formele politice de imperialism au fără îndoială un substrat
economic (de obicei pe termen lung).
Propunându-şi o analiză a gândirii radicale despre imperialism,
acelaşi autor (Benjamin J. Cohen) arată că – în concepţia radicalilor –
“adevărata esenţă a imperialismului este penetraţia economică – sub forma
comerţului şi investiţiilor – ca principal mijloc de control informal.”
113)
Propriul său punct de vedere (neradical) este că “dependenţa este pur
şi simplu preţul pe care-l plăteşte cineva care beneficiază de diviziunea
muncii. Independenţa este posibilă numai în izolare. Dependenţa rezultă
automat din participarea la un sistem de interrelaţii.”
114)
Privind din punctul de vedere al “periferiei” (coloniilor) care îşi văd
ameninţate visurile de eliberare şi de prosperitate economică, datorită
menţinerii aceloraşi relaţii de subordonare faţă de ţările puternic dezvoltate,
radicalul J.O‟Connor apreciază că “cea mai importantă ramură a teoriei neocolonialismului este teoria imperialismului economic”,
115)
subliniind din nou
primatul economicului asupra celorlalte elemente care definesc
imperialismul contemporan.114
Teoria radicală despre imperialism are deci în miezul ei economicul.
Autorii radicali (şi chiar cei marxişti) se deosebesc, în concepţiile lor despre
imperialism numai sub aspectul unor detalii, dar în esenţă au aceeaşi viziune.
Dacă avem în vedere diferenţele, teoria radicală despre imperialism are două
laturi: prima accentuează punctul de vedere conform căruia imperialismul
economic este o necesitate inevitabilă pentru ţările capitaliste dezvoltate
(aşa-numitul punct de vedere metropolitan, sau de la centru), cea de a doua
accentuează consecinţele comerţului şi investiţiilor capitaliste pentru ţările
sărace (punctul de vedere de la periferie). Pentru aceste ţări,
neocolonialismul întârzie şi deturnează procesul dezvoltării economice,
generând dependenţă şi exploatare. Acest punct de vedere (al radicalilor din
ţările de la periferie) formează, datorită preocupărilor lor constante şi
predominante pe această temă un grup distinct, denumit de prof. I. NicolaeVăleanu, “radicalismul subdezvoltării.”
116)
Primul punct de vedere este reprezentat în primul rând de Lenin
(când existau imperii formale = colonialism) şi de unii economişti radicali
americani contemporani care au adaptat teoria lui Lenin la condiţiile actuale
(când există imperii informale = neocolonialism), cum ar fi R.D. Wolff (citat
deja), Maurice Dobbs (marxist englez), pentru ca, treptat, odată cu sesizarea
unor noi fenomene, să aibă loc o detaşare de ipotezele leniniste considerate
“nu prea folositoare astăzi… /fiind/ depăşite.”
117)
În această ultimă etapă a evoluţiei punctului de vedere de la centru,
s-au conturat, de asemenea, două direcţii de cercetare. Una dintre ele este
fondată de Baran şi Sweezy
118)
cu lucrarea lor “Capitalul de monopol”, iar
cealaltă de H. Magdoff
119)
cu lucrarea “Era imperialismului”.
Analiza concepţiei lui Baran şi Sweezy despre imperialism115
Păstrând în atenţia lor trăsăturile de natură economică ale
imperialismului, cei doi radicali americani au încercat să realizeze o
“aducere la zi” a teoriei despre imperialism, chiar dacă pentru aceasta au
trebuit să renunţe la unele concluzii formulate de Marx sau Lenin. Acelaşi
Cohen aprecia că “obiectul ambiţios pe care Baran şi Sweezy l-au avut în
gând, scriind ”Monopoly Capital”, a fost nu mai puţin decât să furnizeze un
substitut modern la abordarea leninistă tradiţională a analizei dezvoltării
capitaliste.”
120)
“Ambiţia” autorilor a constat – credem – în elaborarea unei
teorii despre imperialism care să surprindă realităţile contemporane.
Explicaţia faptului că rezultatele acestei noi teorii contravin altor analize de
esenţă marxistă, rezidă în schimbarea intervenită în formele de manifestare
ale imperialismului, ca urmare a evoluţiei sale, determinate de factori interni
şi externi.
Caracterul eronat sau ştiinţific al concepţiei lui Baran şi Sweezy
poate fi apreciat nu în funcţie de concordanţa sau neconcordanţa cu alte
teorii, ci în funcţie de concordanţa sau neconcordanţa cu realităţile prezente
(deci) verificabile. De altfel, autorii înşişi afirmau că “eşecul sau succesul
(teoriei lor – n.ns.) este funcţie de măsura în care am atras efectiv atenţia
asupra nevoii de studiere a capitalismului monopolist şi….am indicat
problemele fundamentale şi modul lor cel mai bun de rezolvare.”
121)
Tema centrală a lucrării lui Baran şi Sweezy o constituie studierea
creării şi absorbirii surplusului în condiţiile capitalismului monopolist,
plecându-se de la ipoteza că existenţa monopolurilor a schimbat “modelul
concurenţial” din perioada analizei făcute de Marx. Această ipoteză a fost
interpretată de Ch. Betteleheim în mod absolutist: “Este clar că autorii au
tendinţa de a discuta în termeni de ”modele” şi de a opune două “modele”
(un model concurenţial şi un model monopolist)…”
122)
afirmaţie ce
contravine însăşi precizării făcute de autori: “abandonul concurenţei prin
preţuri nu implică sfârşitul oricărei concurenţe; aceasta ia forme noi şi se
desfăşoară cu o intensitate crescută. Majoritatea acestor forme noi fac parte
din ceea ce numim efortul de a vinde.”
123)
Deducem că Baran şi Sweezy nu
fac o detaşare sub aspectul esenţei între stadiul liberei concurenţe şi stadiul
monopolist, ci numai o detaşare sub aspectul formei de manifestare diferită,
a acestei esenţe.116
Ca o consecinţă a existenţei celor două stadii de dezvoltare a
capitalismului, ajungem la concluzia existenţei a două forme de manifestare
a legii plusvalorii. Prima sa formă de manifestare (valabilă pentru stadiul
liberei concurenţe) a fost analizată de Marx, care a formulat “legea tendinţei
de scădere a ratei profitului”, iar cea de-a doua, “legea creşterii surplusului”
formulată de Baran şi Sweezy, (valabilă pentru stadiul monopolist). Ambele
izvorăsc din esenţa modului de producţie capitalist, acţiunea ambelor duce la
dezvoltarea contradictorie a capitalismului până la posibila sa negare. Şi aşa
cum nu există o opoziţie între cele două stadii (ci o continuare) tot aşa nu
există o opoziţie între cele două forme de manifestare ale legii plusvalorii.
Analizând contradicţia lui Baran şi Sweezy, C. Bettleheim face următorul
raţionament: legea scăderii tendenţiale a ratei profitului nu ţine de
“concurenţă” ci de “esenţa modului de producţie capitalist, ceea ce înseamnă
că ea exprimă un ansamblu de relaţii necesare, inerente structurii bazei
economice a modului de producţie capitalist, relaţii ce unesc acumularea,
compoziţia organică a capitalului şi progresul productivităţii sociale a
muncii” (Marx). Adăugând că “această tendinţă nu este altceva decât efectul
structurii modului de producţie capitalist”, Ch. Bettheleim concluzionează că
“ea nu poate să dispară decât odată cu această structură”. Apreciez că
raţionamentul în sine este corect, dacă presupunem că în structura modului
de producţie capitalist nu s-a petrecut nici o schimbare. În realitate, această
schimbare a avut loc şi anume trecerea de la proprietatea privată individuală
la cea monopolistă în relaţia ei intimă cu puterea statului capitalist. Fără a fi
o schimbare de esenţă care să transforme natura capitalismului, aceasta este
în schimb suficientă pentru a induce modificări în forma de manifestare a
legii plusvalorii.
O altă imputaţie ce se aduce teoriei surplusului economic este faptul că
acesta (surplusul economic) nu ar fi altceva decât conceptul keynesian al
economiilor totale şi al venitului naţional.124)117
Tendinţa de evoluţie a surplusului economic este – în concepţia lui Baran şi
Sweezy – creşterea acestuia atât absolut cât şi relativ, odată cu dezvoltarea
sistemului capitalist. Consecinţa acestei creşteri continue a surplusului
economic, şi mecanismul producerii şi (ne)absorbirii sale sunt astfel descrise
de autori: “… nu există nici o cale de a evita concluzia că capitalismul de
monopol este un sistem contradictoriu prin el însuşi. El tinde să genereze tot
mai mult surplus, dar nu poate asigura debuşee de consum şi invesiţii,
necesare pentru absorbirea unui surplus în creştere, şi deci nu poate asigura o
funcţionare lină a sistemului. Deoarece surplusul care nu poate fi absorbit nu
va fi produs, rezultă că starea normală a economiei capitaliste de monopol
este stagnarea. …. Capitalismul de monopol se va afunda tot mai adânc într-o
depresiune cronică.”125)
Formulările noi generate de analiza celor doi economicieni
radicali americani îşi au temeiul în noile condiţii ale existenţei
capitalismului.
Întrebările care pot apărea sunt: 1) de ce tinde surplusul economic să crească
şi 2) de ce nu poate fi el absorbit. Răspunsul la prima întrebare constă tocmai
în existenţa puterii monopolurilor şi a statului, care îşi subordonează acum
băncile şi instituţiile financiare. Pe de altă parte, trăsătura specifică oricărui
întreprinzător capitalist de a-(şi) elimina concurenţa, capătă noi forme de
manifestare; astfel, expansiunea, urmărirea maximizării profitului pe termene
mai lungi, acumularea uriaşă de fonduri pentru a fi reinvestite, toate acestea
au o altă bază de plecare decât în capitalismul premonopolist. În exprimarea
autorilor, diferenţa fundamentală dintre marea corporaţie din zilele noastre şi
mica întreprindere concurenţială, poate fi formulată astfel: “în capitalismul
concurenţial întreprinderea individuală este „primitor care ia cunoştintă de
preţuri‟, în timp ce în capitalismul de monopol, marea corporaţie este „cea
care stabileşte preţuri‟.”126) Tocmai datorită puterii de care dispun pe piaţă,
monopolurile îşi asigură o creştere continuă şi directă a profiturilor, situaţie
denumită “legea de fier a creşterii continue a surplusului economic”.118
Criticii lui Baran şi Sweezy susţin inexistenţa “legii de fier a creşterii
economice a surplusului economic” pe baza datelor empirice conform cărora
ponderea profiturilor în PNB s-a păstrat aproximativ în aceleaşi limite de la
criza din 1929 până în 1970. Baran şi Sweezy îşi bazează cercetările lor pe
cele “două descoperiri majore ale lui Philips: 1) volumul surplusului în SUA
s-a ridicat la 46,9% din PNB în 1929. Această cifră a scăzut în primii ani ai
Marii Depresiuni şi, natural, a crescut net în timpul celui de-al doilea război
mnodial. În afara acestor perioade excepţionale tendinţa a fost de creştere
regulată, atingând astfel 56,1% în 1963; 2) acea parte a surplusului ce este
desemnată sub numele de plusvaloare (profit + dobândă + rentă) a scăzut
considerabil în timpul aceleiaşi perioade. În 1929 veniturile din proprietate
atingeau 57,5% din surplusul total, iar în 1963 nu atingeau decât
31,9%”.127) Consider că teoria susţinută de cei doi economicien radicali are
în primul rând o bază logico-istorică şi totodată empirică. Cum am arătat,
această creştere continuă a surplusului economic are toate condiţiile să se
manifeste cu putere sporită, odată cu evoluţia capitalismului (monopolist de
stat) spre un grad tot mai mare de concentrare.
Cea de-a doua problemă, a dificultăţilor de absorbire a surplusului va primi
un răspuns şi în funcţie de faptul că se acceptă sau nu “legea creşterii
surplusului”. O acceptare a legii enunţate pune într-adevăr sub semnul
întrebării modul şi durata de funcţionare în perspectivă istorică a
capitalismului.
În concepţia celor doi autori, surplusul poate fi absorbit în trei moduri
diferite: el poate fi consumat, investit sau irosit. Concluzia lor este că
“progresul tehnic, fără o creştere a populaţiei, nu este susceptibil să ajute de
o manieră semnificativă să rezolve problema absorbirii surplusului.”128)
Din cele trei modalităţi de absorbire a surplusului, “studiul investiţiilor
externe are o importanţă capitală dacă vrem să ajungem la înţelegerea stării
lumii la ora actuală – şi în special divizarea sa în zone dezvoltate şi
subdezvoltate, şi dialectica raporturilor dintre ele” 129) autorii apreciind că
“investiţiile externe trebuie considerate ca un mijloc de extragere a
surplusului din zonele subdezvoltate şi nu ca un transfer în acestea din urmă
a surplusului ţărilor avansate … Investiţiile externe agravează în loc să
rezolve problema absorbirii surplusului.”130)119
Corelaţia dintre tendinţa de creştere a surplusului şi tendinţa de
scădere a ratei profitului este pusă astfel în evidenţă de cei doi radicali:
“Sistemul trebuie să funcţioneze la un nivel suficient de scăzut de
rentabilitate pentru a nu mai avea surplus ce nu va mai putea fi
absorbit.”131)
“Soluţia” temporară la care recurge în prezent capitalismul
monopolist o reprezintă imperialismul şi militarismul. Baran şi Sweezy nu
acceptă ideea – ca fiind străină capitalismului – de ieşire din criza de
supraproducţie şi stagnare economică prin reducerea şi creşterea cheltuielilor
guvernamentale civile, în vederea stimulării consumului. Acestea ar echivala
cu o redistribuire a veniturilor care ar mina întregul sistem ierarhic capitalist
bazat pe segmentarea pieţei, discriminare şi inegalitate (de avere şi putere).
Teoria imperialismului în concepţia lui H. Magdoff
H. Magdoff, în lucrarea “Era imperialismului”132) şi-a propus să
evidenţieze “rădăcina pivotantă” de natură economică a politicii externe a
SUA, subliniind că “există o strânsă paralelă între politica externă agresivă a
Statelor Unite urmărind controlul (direct sau indirect) a unei părţi cât mai
mari a globului, pe de o parte, şi o energică politică expansionistă
internaţională a economiei SUA, pe de altă parte” (idem, p.12).120
Motivaţia unui asemenea “comportament”, în concepţia lui Magdoff,
nu rezidă în ceea ce numea Baran şi Sweezy imposibilitatea absorbirii
surplusului şi scăderea ratei profitului, ci în “contextul istoric, în lumina
situaţiilor reale ale firmelor comerciale” (p.43), respectiv în imperativul
capitalist tradiţional, acela de expansiune continuă. El consideră (mai
aproape de realitate) că interesul de bază al corporaţiei de a supravieţui, nu-i
oferă altă alegere decât să-şi extindă continuu dimensiunile pieţei şi că caute,
permanent, noi surse de aprovizionare. În funcţie de împrejurări, această
luptă pentru dominarea pieţei (dusă cu sprijinul statului) este susţinută cu
mijloace financiare (tarife preferenţiale, programe de “ajutor” extern)
diplomatice şi militare. Dar, ca şi Baran şi Sweezy, Magdoff ajunge la
concluzia că există o foarte strânsă relaţie între corporaţiile gigant şi stat, a
cărei împletire este sintetizată de evoluţia cheltuielilor militare. Deşi ei
accentuează diferite forme de manifestare ale imperialismului, toţi trei ajung
la o concluzie unică, a necesităţii protejării (de către stat) a intereselor
corporaţiilor gigant. Sau, cum formula Magdoff, concluzia este:
“Imperialismul nu este o problemă de alegere pentru societatea capitalistă; el
este modul de viaţă al acestei societăţi” (p.26). În formularea lui H. Magdoff
caracterul imperialist al politicii externe americane rezultă din cele două
componente majore ale sale: “1). Preocuparea de a deţine cât mai mult din
suprafaţa globului liberă pentru comerţul particular şi întreprinderea
privată… 2). Promovarea contrarevoluţiei, compusă din mai multe elemente:
(a) lichidarea revoluţiilor sociale incipiente, (b) suprimarea revoluţiilor
sociale în curs şi (c) contrarevoluţia împotriva societăţilor socialiste
constituite – prin război, presiuni economice…..”133)
Subdezvoltarea economică – urmare directă a politicii imperialiste121
Majoritatea economicienilor radicali care au abordat problemele
imperialismului au abordat implicit şi problemele subdezvoltării economice.
Conştientizarea – tot mai largă şi mai deplină – a existenţei în economia
mondială a două categorii de ţări: bogate şi sărace, a generat o avalanşă de
analize economice din partea lor , cei mai mulţi dintre ei corelând existenţa
sărăciei în lume cu existenţa politicii imperialiste a ţărilor capitaliste
dezvoltate. “Comunitatea” celor mai sărace ţări ale lumii a fost denumită
“lumea a treia” sau “ţări mai puţin dezvoltate”, “subdezvoltate” etc., toate
denumirile sugerând faptul că aceste ţări se află la “periferia” lumii
economice dominată de ţările capitaliste dezvoltate. Se poate afirma că există
o convingere unanimă în ceea ce priveşte existenţa sărăciei pe plan mondial.
Diferenţele încep odată cu definirea acestui fenomen şi devin net opuse, când
se abordează cauzele şi soluţiile de remediere a situaţiei actuale, care devine
tot mai alarmantă şi intolerabilă.
Economicienii radicali îşi conturează punctul lor de vedere, în
primul rând, în opoziţie cu concepţia neoclasică despre subdezvoltare care
consideră acest fenomen ca o rezultantă naturală a unor “trăsături specifice”
ale ţărilor în cauză: suprapopularea, inferioritatea rasială, lenea, nivel
intelectual redus, lipsa resurselor. În consecinţă, radicalii apreciază că
“principalele obstacole în calea dezvoltării nu sunt factorii naturali sau
biologici, /ci/ relaţiile sociale dintre oameni: ”faptul că întregul surplus al
ţăranilor şi muncitorilor, peste nevoile lor imediate, este preluat de către
moşieri, cămătari şi corporaţii străine”.134) Faptul că acest surplus este
destinat consumului de lux al claselor dominante şi îmbogăţirii corporaţiilor
străine, se traduce pentru aceste ţări într-o acută lipsă de capital şi un venit
scăzut pe locuitor. Cauzele subdezvoltării pot fi deci clasificate, în esenţă, în
două: interne şi externe.
Cauzele externe sunt, de fapt, influenţele politicii imperialiste ale
ţărilor dezvoltate asupra fostelor colonii şi ale ţărilor aflate în sfera lor de
influenţă. “Era colonială a lăsat economiile ţărilor lumii a treia foarte
dependente de cererea externă şi în consecinţă foarte sensibile la ciclul
economic de expansiune şi depresiune, din exterior”,135) susţin Hunt şi
Sherman, iar un document al Ligii Naţiunilor subliniază că “…orice ţară a
cărei economie este intim dependentă de investiţiile străine, sau a cărei
comerţ este foarte dependent de mărfurile de bază va fi serios afectată de
oscilaţiile economice din afara graniţelor sale”136) (afirmaţie acceptată de
economicienii radicali americani). 122
Din analizele radicalului P. Jalee rezultă că ţările capitaliste stabilesc
relaţii comerciale, în special unele cu altele (73,5% din comerţul lor total) în
timp ce ţările în curs de dezvoltare “stabilesc” relaţii comerciale în special cu
ţările dezvoltate (74% din comerţul lor total), ceea ce subliniază dependenţa
faţă de această categorie de ţări.137)
Această “categorie periferică” formează în realitate majoritatea
ţărilor lumii (peste 100), a populaţiei (jumătate din populaţia mondială) şi
ocupă o treime din suprafaţa globului, aflându-se în raza de acţiune a
neocolonialismului care le interzic şi le deformează dezvoltarea prin
intemediul relaţiilor comerciale şi a investiţiilor.
Într-o formulă sintetică, radicalii de stânga denumesc această situaţie
“dependenţă”, conturând o adevărată “teorie a dependenţei”, care îşi află
originea în cunoscutul model latino-american al “dependencia”. Dependenţa
economică rezultă în primul rând din nevoile materiale ale capitalismului
internaţional, ducând la exploatarea economică a periferiei.
Definirea conceptului de “dependenţă” este absolut necesară pentru
evitarea interpretărilor eronate. O definire a conceptului în cauză o face
radicalul Dos Santos: “Prin dependenţă înţelegem o situaţie în care economia
anumitor ţări este condiţionată de dezvoltarea şi expansiunea unei alte
economii faţă de care prima este supusă.
Relaţia de interdependenţă dintre două sau mai multe economii, şi
dintre acestea şi comerţul mondial, presupune acea formă de dependenţă în
care unele ţări (cele dominante) se pot dezvolta şi autosusţine, în timp ce alte
ţări (cele dependente) pot face acest lucru ca o reflectare a acestei expansiuni
şi care poate avea un efect pozitiv sau negativ asupra dezvoltării lor
imediate.”138)
Există deci o situaţie de condiţionare, situaţie întreţinută de un
complex de factori printre care şi “grupurile clientelare” din ţările slab
dezvoltate, întreţinute de corporaţiile gigant, ele formând o adevărată
“coloană a cincea” în economia acestor ţări. Baran le-a denumit “elementul
comprador al burgheziei autohtone.”139)123
Radicalii demonstrează că relaţia dominanţă-dependenţă dintre
bogaţi şi săraci este o consecinţă directă a dezvoltării istorice a
capitalismului, determinând accentuarea decalajelor, a stării de
subdezvoltare, cu sintagma “dezvoltarea subdezvoltării” (A.G. Frank). Un alt
economician radical arată că “dezvoltarea şi subdezvoltarea… sunt procese
simultane: cele două feţe ale dezvoltării istorice ale sistemului
capitalist.”140) De asemenea, se insistă asupra caracterului exploatator al
sistemului capitalist mondial, arătându-se că “întregul sistem mondial este în
mod inerent exploatator” sau că relaţiile dintre ţările bogate şi sărace sunt
“fundamental de exploatare.”141)
Aşa cum, în cadrul intern al ţărilor capitaliste, se realizează un
sistem ierarhic exploatator între bogaţi şi săraci, în aceeaşi manieră, specific
capitalistă, se realizează relaţii de dominaţie şi dependenţă, concretizate în
existenţa a două categorii de ţări: bogate şi sărace. Exploatarea rezultă deci
din modul de acţiune al economiei mondiale: “Ierarhia naţi unilor care
alcătuiesc sistemul capitalist este caracterizată de un complex de relaţii de
exploatare…”142)
Relaţiile de exploatare dintre ţările capitaliste bogate şi sărace sunt
analizate de radicalii Howard Sherman şi E.K. Hunt sub mai multe aspecte,
unul dintre acestea fiind rolul investiţiilor în menţinerea ierarhiei susaminite. Pe baza datelor empirice ei ajung la următoarele concluzii: “(1) Rata
profitului la investiţiile SUA în exterior este mai mare de câteva ori în ţările
mai puţin dezvoltate decât în ţările capitaliste avansate şi în ţările
neocoloniale mai puţin dezvoltate contribuie într-o mare măsură la
acumularea de capital în SUA.”143) Ca o consecinţă a acestei stări de fapt,
ţările sărace resimt o acută lipsă de capital iar cele bogate sunt “grevate” de
un surplus de capital, peste “posibilităţile” lor de investire.
O altă formă de manifestare a dominaţiei imperialiste o constituie
“ajutorul” economic, viguros denunţat de radicali ca fiind o formă subtilă de
aservire, de menţinere a zonelor de influenţă. Magdoff arată, cu toată
claritatea, că “(1) ajutorul extern asigură o piaţă substanţială şi imediată
pentru bunurile şi serviciile Statelor Unite; (2) ajutorul extern promovează
dezvoltarea pieţelor de peste mări ale companiilor Statelor Unite; (3)ajutorul
extern orientează economiile naţionale spre un sistem de întreprinderi libere
în care firmele Statelor Unite pot să prospere.”144)124
Într-un eseu de sinteză, J. Gurley arată că “nu este corect să
presupunem că unul din scopurile majore ale guvernelor succesive ale
Statelor Unite a fost dezvoltarea economică a ţărilor sărace.”145) Subliniind
acordul său cu punctul de vedere al lui Magdoff, Gurley citează explicaţia
dată de acesta, conform căreia, scopul acestor guverne a fost “să menţină pe
cât posibil lumea deschisă comerţului şi investiţiilor corporaţiilor
multinaţionale gigant.”146)
Problema subdezvoltării şi imperialismului are ca element de
legătură problema militarismului, care menţine şi accentuează
subdezvoltarea, asigurând totodată menţinerea imperialismului, respectiv a
esenţei sale economice: corporaţiile multinaţionale.
Economica politică radicală îşi continuă şi în prezent analizele
referitoare la elementele binomului imperialism-subdezvoltare, revăzând şi
criticând propriile teorii şi avansând noi teorii, funcţie de evoluţia istorică a
celor două fenomene care domină lumea capitalistă. Revista de Economică
Politică Radicală, organ al URPE, dedică un număr special temei în discuţie,
sub genericul: “Cu faţa spre anii „80: noi direcţii în teoria
imperialismului.”147) O principală direcţie de analiză, în acest număr
special, o constituie critica teoriei dependenţei, ai cărei reprezentanţi acoperă
un evantai larg de poziţii ideologice “de la tehnocraţi până la revoluţionari”.
Principalii autori care şi-au pus amprenta în procesul forjării teoriei
dependenţei sunt consideraţi a fi Paul Baran, A.G. Frank şi economiştii
latino-americani Prebish, Cardoso, Dos Santos ş.a. Principalul conţinut al
acestei teorii îl reprezintă critica şcolii neoclasice în general şi a poziţiilor lui
W.W. Rostow şi A. Levis în problema teoriei dezvoltării. Ideea centrală a
radicalilor din “primul val” al teoriei imperialismului, cunoscut sub numele
de teoria dependenţei, este intim legată de principala trăsătură a sistemului
mondial capitalist: slaba creştere înregistrată de ţările capitaliste dominate de
imperialism.
Conceptele cheie ale teoriei dependenţei sunt subdezvoltarea,
dezvoltarea subdezvoltării, periferie şi metropolă.125
Critica teoriei dependenţei, declanşată pe la mijlocul deceniului
trecut, reproşează acestei teorii faptul că şi-a concentrat atenţia asupra
relaţiilor de schimb dintre naţiuni şi mai puţin studierii structurii naturii de
clasă a relaţiilor dintre ţările “lumii a treia”. În concepţia acestor critici,
“riscul” implicat de abordarea realizată de economicienii radicali amintiţi
constă în aceea că “interesele naţionaliste pot utiliza analiza dependenţei ca
şi cum aceasta nu ar fi altceva decât o teorie fundamental mic-burgheză a
naţionalismului şi independenţei naţionale”. Consider această critică
neîntemeiată, deoarece lupta pentru independeţă naţională, de ieşire din sfera
de dominaţie a imperialismului, constituie un drept fundamental al acestora,
chiar dacă în această luptă sunt angajate interesele burgheziei naţionale.
“Noile direcţii în teoria imperialismului” îşi păstrează, esenţa lor
radicală, respectiv ideea de bază conform căreia subdezvoltarea este o
consecinţă implacabilă a existenţei dominaţiei imperialiste. Diferenţele faţă
de “şcoala subdezvoltării” (A.G. Frank, A. Emmanuel), constau în
accentuarea unora sau altora dintre mecanismele prin care se realizează
această dominaţie. Consider că “schimbul inegal” apreciat de şcoala amintită
ca mijloc de extragere a surplusului, respectiv de întârziere a dezvoltării, nu
este decât o formă de manifestare a dominaţiei imperialiste, în timp ce teoria
conform căreia capitalul monopolist forţează dezvoltarea pe cale capitalistă,
a ţărilor sărace, menţinându-le în acelaşi timp în starea de subdezvoltare, nu
este altceva decât o altă formă prin care ţările imperialiste îşi asigură atât
dominaţia cât şi supravieţuirea ca sistem deosebit de eficient pentru ele.
4.7 GÂNDIREA ECONOMICĂ RADICALĂ: SCHIMBARE ŞI
EVOLUŢIE, DAR SPRE CE?
Radicalismul, ca atitudine şi finalitate, a însemnat dintotdeauna
propensiunea pentru schimbare, pentru eliminarea factorilor ce împiedică
evoluţia, deci pentru stimularea evoluţiei. De asemenea, schimbările
evoluţionare au vizat o re-echilibrare a comunităţii date sub aspectul
standardului de viaţă şi al accesului la poziţii sociale conferite după anumite
criterii, majoritar acceptate. Aceasta înseamnă că realul existent este tot mai
puţin acceptat şi înlocuit cu idealul imediat sau mai îndepărtat, echivalent cu
un nivel superior de aspiraţii.126
Dar care este acest ideal şi în ce măsură este el dorit de un segment
semnificativ al populaţiei pentru a avea legitimitatea necesară instituirii sale
ca normă? Este de presupus că noi şi noi idealuri, dorinţe, scopuri etc. apar şi
vor apărea permanent la nivelul indivizilor, al grupurilor şi- mai rar- la
nivelul tuturor indivizilor dintr-o societate. Schimbarea va avea loc într-un
timp mai lung sau mai scurt, în funcţie de intensitatea nevoii de schimbare,
de gradul de acceptare al realului-viitor (idealului) şi a riscurilor presupuse
de orice schimbare, precum şi de rezistenţa la schimbare opusă de persoane
sau grupuri interesate. Ca o caracteristică generală a perioadelor
premergătoare schimbării este aceea că promotorii schimbării mai mult sau
mai puţin radicale nu oferă o descriere amănunţită a viitorului, ci oferă, de
regulă, o imagine referitoare la ce nu va mai fi, în perspectiva efectuarii
schimbării, iar în legătură cu ce va fi se formulează doar cîtreva descrieri
vagi. Un exemplu: economicianul P.A. Baran, într-un limbaj marxist clasic
descria în următorii termeni rezultatul schimbării: “numai societatea
socialistă …ar putea …să structureze o nouă formă a ideilor umane, relaţii noi
care să permită o alocare raţională a resurselor umane şi materiale. Formele
concrete, principiile motoare care vor înviora mişcarea şi schimbările
specifice pe care le va aduce noua societate pot fi schiţate în linii mari, dar
nici un economist sau statistician, chiar cel mai abil, nu le va putea determina
cu precizie. Numai practica socială a celor care lupta pentru instaurarea
socialismului …îi vor putea determina conţinutul.” 148), Aceste rânduri au
fost scrise în 1956, în plin dogmatism stalinist, ca prefaţă la prima ediţie a
lucrarii citate, dar, în esenţă, ele sunt actuale, cu nuanţa că unii vor denumi
societatea descrisă de Baran ca fiind socialistă, iar alţii – cu totul altfel.127
Simpla evocare a cuvintelor şi expresiilor: socialist, nouă formă a
nevoilor, relaţii noi, alocare raţională etc. sunt doar scopuri (posibile de
împărtăşit de un număr suficient de mare de oameni) dar lipsa stabilirii
mijloacelor pentru atingerea lor a dus la rezultatul cunoscut: nimic
semnificativ nu s-a schimbat în SUA din 1956 încoace şi nici nu este de
prevăzut a se schimba ceva în condiţiile în care se expune doar scopul, dar
mijloacele sunt trecute sub tăcere. “Determinarea cu precizie” este
imposibilă, ne asigură Baran, ceea ce echivalează, în fapt cu imposibilitatea
declanşării unei schimbări reale. Sau, ceea ce este acelaşi lucru, expunerea
scopurilor fără precizarea mijloacelor înseamnă a face doar propagandă
găunoasă, mincinoasă şi păguboasă. Dacă în ceea ce priveşte frazeologia
marxistă de tip sovietic suntem demult edificaţi, este bine să analizăm cu
luciditate şi spirit ştiinţific orice program de schimbare. Programele
electorale ale partidelor politice excelează, de regulă, prin evidenţierea
scopurilor şi trecerea sub tăcere a mijloacelor. De aceea, o teorie radicală
autentică trebuie să fie economico-politică, adică să fie axată în aceeaşi
măsură pe scopuri şi mijloace.
Evoluţia gândirii radicale în SUA a dus la renunţarea la frazeologia
de tip revoluţionar şi înlocuirea acesteia cu o viziune ceva mai realistă,
evoluţionară. Astfel, în 1978, radicalii Samuel Bowles şi Herbert Gintis
ajunsesră la concluzia că, în etapa respectivă, este necesară sprijinirea
democraţiei liberale prin transformări graduale care vor putea apoi “pune în
mişcare forţele pentru depăşirea democraţiei liberale care mixează egalitatea
politică şi regula majorităţii cu suvernitatea populară.” 149),
Neclarităţile teoreticienilor radicali în legătură cu mijloacele se
detaşează ca fiind o caracteristică a unei părţi a mişcării radicale şi totodată o
demonstrare a faptului că scopurile formulate de către aceştia nu sunt
imperios necesare în etapa formulării lor, respectiv scopurile depăşesc cu
mult mijloacele. Sub acest raport, în conformitate cu teoria despre economic,
politic şi etic, formulată în capitolul 5, dimensiunea etică a demersului
radical asmerican este minimă.
Detaşându-se de modelul sângeros al instaurării dictaturii
proletariatului în socialismul de tip sovietic, radicalii îşi definesc opţiunea
lor pentru non-violenţă, pentru democraţie autentică şi evoluţie firească a
lucrurilor. Ceea ce, desigur, este o notă bună pentru ei şi o explicaţie a
faptului că “socialismul” cunoscut de noi nu este acel “ceva” de care are
lumea nevoie la ora actuală.128
Idealismul şi utopismul care marchează gândirea unor economicieni
radicali în privinţa schimbării şi, eventual a trecerii la “socialism” în SUA
rezultă clar din sublinierea faptului că “majoritatea radicalilor sunt de acord
cu ideea că iraţionalitatea capitalismului asigură o bază suficientă pentru a-l
înlătura pe o bază normativă.” 150) Desigur, larga paletă a concepţiilor
radicale nu permite o generalizare a uneia sau alteia dintre păreri la nivelul
întregului curent de gândire. Ca o dovadă a acestui fapt voi exemplifica cu o
viziune151) ceva mai realistă, mai concretă despre ceea înseamnă
schimbarea în societatea americană: “un element al unei societăţi bune, în
gândirea celor mai mulţi radicali îl reprezintă autoconducerea muncitorească.
Într-o formă sau altă, autoconducerea reprezintă o modalitate fundamentală
de extindere a democraţiei la locul de muncă, de redirecţionare a folosirii
resurselor economice apte să creeze forme nealienante ale muncii şi să
instituie o formă de control democratic la nivelul de bază”. Obiectivul radical
este înlocuirea controlului capitalist cu cel al muncii, susţine acelaşi autor.
Această formă de organizare social-economică, bazată pe
autoconducere este realmente un element pozitiv în gândirea radicală. Deşi
ea a fost compromisă de socialismul dictatorial din Iugoslavia, România şi
China, ideea merită reţinută ca fiind autentic democratică şi realizabilă în
condiţiile unei societăţi normale. De altfel, unii radicali subliniau că
“deoarece economia Statelor Unite a încheiat drumul aspru al industrializării,
o schimbare radicală poate să înceapă atât cu socialismul cât şi cu
democraţia. Aceste ţeluri, plus pacea şi eliminarea discriminării sunt
idealurile pentru care trebuie să lupte radicalii.” 152) Aceste scopuri pe
termen scurt au şansa să găsească mijloacele necesare într-o societate cu
tradiţie democratică şi cu economie puternică. Ca o concluzie a celor spuse
se pot afirma următoarele:
– radicalii reprezintă un ferment real şi important în menţinerea ideii
de evoluţie prin schimbări paşnice, graduale;
– rădăcinile concepţiei lor în radicalismul marxist din secolul XIX
determină uneori utilizarea unui limbaj mai mult revoluţionar decât
evoluţionar;129
– finalitatea demersului lor critic o reprezintă înlăturarea structurilor
capitaliste şi înlocuirea lor cu structuri democratice autogestionare şi
autoconducătoare care vor pregăti terenul pentru trecerea la o societate
bazată preponderent pe proprietatea publică; – nefiind o mişcare violentă,
bazată pe schimbări realizate prin forţă, radicalii au fost trataţi cu
condescendenţă, ca nişte nevinovaţi visători la o societate ideală. Totuşi
riscurile pe care le prezentau pentru anumite structuri ale societăţii
americane a determinat factorii interesaţi să procedeze la o “recuperare” şi
reintregare în sistem. Tactica recuperării şi integrării elementelor pozitive
din programele radicale este general utilizată de către orice societate,
respectiv partid de guvernământ nu numai din ipocrizie politică, ci şi pentru
că orice opoziţie va clama întotdeauna şi schimbărule ce nu sunt posibile de
înfăptuit. De aceea, toate mişcările radicale vor purta pecetea utopismului,
urmare a imposibilităţii înfăpturii imediate a programelor lor. 153)
– atributul de mai sus a permis economicienilor radicali să poarte un
dialog civilizat (cu argumente şi contraargumente ştinnţifice) cu
“Înţelepciunea convenţională”.
– interesant este că sistemul capitalist vizat a fi răsturnat a reacţionat
mai puţin vehement decât sistemul socialist dictatorial criticat în aceeaşi
măsură de radicali. Istoria şi-a spus cuvântul: sistemul realmente malefic a
dispărut sau este pe cale de dispariţie, în timp ce sistemul care mai are
resurse pentru dezvoltare continuă să existe:
– critica susţinută a ideologiei marxiste dogmatice şi a sistemelor
comuniste totalitare atât din partea ortodoxiei burgheze cât şi a
radicalismului de stângă a contribuit la căderea regimurilor despotice din
majoritatea ţărilor de dictatură comunistă, ceea ce poate fi apreciat şi ca o
victorie a radicalilor.
Lucrările mai elaberate ale unor economicieni radicali conţin analize
asupra prezentului şi viitorului Americii, vizându-se o emancipare generală a
societăţii. Totuşi nu se precizează întotdeauna modalitatea acestor
transformări, respectiv nu sunt indicate alianţele politice ale luptei pentru
schimbare. Cum declara Samuel Bowles, radicalii sunt desebri întrebaţi: “voi
cu cine sunteţi? Ştim numai împotrivă cui sunteţi.” 154)130
Unul dintre reprezentanţii “noii stângi”, Staughton Lynd, nu ezită să
demonstreze cauza lipsei precizărilor în privinţa factorilor transformatori
încercând să scuze totodată lipsa unor formulări clare a ceea ce va fi
“societatea viitoare” în concepţia radicalilor contemporani. Astfel, coaliţia
care a câştigat independenţa faţă de Anglia nu a precizat care drepturi
naturale vor fi păstrate intacte, deoarece dacă ar fi procedat altfel ar fi
deschis problema sclaviei, distrugând coaliţia.” 155) Acelaşi autor arată că
“ambiguitatea Declaraţiei de independenţă a reflectat caracterul compozit al
revoluţiei ca mişcare socială.” 156)
Deşi în programul economicienilor radicali editat de URPE (Union
for Radical Political Economics) se declară că “vom căuta continuu să
dezvoltăm noi activităţi pentru a lărgi şi adânci relaţiile noastre de colaborare
cu micşările progresiste mai largi învăţând din şi fiind mai respectivi la
luptele altora” 157), nu s-au înregistrat, după cunoştinţa mea, alianţe politice
viabile care să declanşeze o opinie de masă în favoarea unor schimbări
semnificative.
Radicalii analizează potenţialui schimbării sub multiple aspecte
nelimitându-se numai la clasa muncitoare în sens restrâns (clasic) marxist,
adică a celor ce produc direct bunuri şi servicii, ci sondând şi evidenţiind
latenţele ce rezidă în orice categorie de oameni doritoare de schimbare.
Samuel Bowles pleacă – în analiza sa – de la următoarele înterbări:
“va reuşi radicalismul celor cu o pregătire superioară să joace un rol
important în realizarea schimbărilor revoluţionare în societatea Statelor
Unite? Mişcarea va fi asimilată, cumpărată, izolată sau distrusă, sau ea va
creşte şi se va difuza în alte sectoare ale societăţii”? 158) Concluzia la care
ajunge S. Bowles este că radicalismul contemporan “este manifestarea
slăbirii structurale a sistemului capitalist avansat, iar continuarea evoluţiei
sistemului capitalist va amplifica această slăbiciune şi va ajuta astfel să
creeze prilejul pentru o schimbare radicală în Statele Unite.” 159)131
Nu este lipsită de interes atenţia acordată de radicali mişcării
sindicale americane. R.B. Carson arată că “există totuşi defecte de bază în
sistemul sindical american cu excepţia I.W.W. de la începutul secolului XX
şi puţinele sindicate comuniste şi socialiste din anii „30 şi „40, sindicalismul
american nu a avut de regulă, o direcţie politică radicală.” 160) Autorul
insistă în continuare pe ideea că sindicatele au sprijinit partidul republican,
F.B.I. şi CIA (pentru epurarea liderilor radicali din sindicate în anii „50)
politica lui Nixon de control al preţurilor şi salariilor la începutul anilor „70,
apărând deci statu-quo-ul. În general, radicalii au poziţii comune în a acuza
sindicatele de colaborare cu guvernul, de abordare a intereselor pe care
pretindeau că le reprezintă.
Se conturează o atitudine antisindicală, argumentată de ideea că
sindicatele sunt elitiste şi inactive: “Muncitorii sindicalişti se află în vârful
ierarhiei muncii americane care şi ei ar câştiga foarte puţin dintr-un program
radical ce ţinteşte la un control muncitoresc mai amplu şi o distribuire mai
corectă a veniturilor.” 161) Ei (radicalii) consideră astfel sindicatele ca un
element ce divizează clasa muncitoare, apărând contradicţii între muncitorii
sindicalişti şi cei nesindicalişti, contradicţie folositoare sistemului.
“Celălalt punct de vedere radical, preponderent – arată R.B. Carson –
susţine că sindicatele sunt esenţiale în dezvoltarea conştiinţei clasei
muncitoare împotrivă sistemului în sensul că dacă actuala conducere a
sindicatelor este înlocuită, există posibilitatea reală ca sindicatele să devină o
forţă progresivă. În acest scop…controlul muncii asupra introducerii şi
folosirii echipamentului capital şi împărţirea câştigurilor direct în
corporaţie… vor fi induse şi asupra muncii nesindicalizate.” 162)
La nivelul anului 1978, viziunea despre schimbare oferită de
mişcarea radicală se plasa încă sub semnul eterogenităţii şi incertitudinilor.
Deşi cuvântul “socialism predomina acestă viziune,imaginile despre
socialism erau aproape tot atât de numeroase ca şi radicalii înşişi. După cum
afirmau Hunt şi Sherman ”..fiecare radical din Statele Unite are propria sa
părere despre cum va arata cu exactitate socialismul. Toţi sunt de acord că nu
trebuie să existe profit privat, că el (socialismul) trebuie să fie decent, uman
şi bazat pe un proces democratic original. Dar, dincolo de acestea,
dezacordul apare în legătură cu fiecare aspect.” 163) Puţini radicali au fost
atraşi de modelul sovietic, majoritatea având repulsie faţă de trăsăturile sale
represive. Alţii recomandau socialismul de piaţă, adică .proprietatea publică
şi păstrarea sistemului de preţuri libere. Unii se orientează spre anarhism în
timp ce alţii îşi imaginează forme noi de cooperative de producţie.132
Câţiva au îmbrătişat ideea comunelor populare din China. Dar, cea
mai consistentă pare a fi viziunea despre “socialismul participativ” care
înseamnă eliminarea birocraţiilor şi a tuturor formelor ierarhice şi înlocuirea
lor nu cu birocraţii de partid sau de stat, ci cu oameni care se autoguvernează
şi autoconduc prin reprezentaţi aleşi direct. 164) Aceasta nu exclude însă
existenţa statului şi a guvernului central.
Într-o exegeză mai recenză se subliniază că “în societăţile industriale
moderne problema nu este dacă guvernul trebuie să fie implicat în economie,
ci în ce măsură şi în al cărui interes intervine guvernul.”165)
S-ar părea că atât timp cât gândirea şi revendicările radicale au fost
integrate şi satisfăcute parţial de sistem, nu ar mai avea rost să existe
asemenea mişcări sau să fie analizate sub aspect doctrinal. Totuşi, experienţa
diverselor forme de radicalism şi a diverselor “socialisme” au partea lor
pozitivă: ele arată atât ce trebuie cât şi ce nu trebuie făcut în planul acţiunii
sociale. In plus, ele punctează, din când în când, traseul inevitabil pe care se
îndreaptă omenirea.
4.8 ALTE PROBLEME (TEME) ABORDATE DE ECONOMICIENII
RADICALI AMERICANI
Pentru a avea o imagine completă a gândirii economice radicale,
vom prezenta şi alte teme care i-au preocupat pe economicienii radicali:
a) Alinearea este considerată nu un produs al civilizaţiei industriale
ci al economiei de piaţă capitaliste. Radicalii contemporani – în problema
alienării – sunt continuatorii (într-un fel sau altul) ai gândirii lui Marx,
Marcuse şi Fromm, preluând de la aceştia explicaţia cauzală a fenomenului:
capitalismul şi concurenţa exacerbată. Poziţia lui Fromm este semnificativă
pentru această filiaţie ideatică: “Caracterul anonim al forţetor sociale este
inerent structurii modului de producţie capitalist”166). Considerăm că tema
alienării însăşi ar merita un studiu distinct, datorită conexiunilor ei cu
instituţiile esenţiale ale capitalismului.
b) Distrugerea mediului ambiant prin poluare, exploatare neraţională
a resurselor, sunt de asemenea cauzate de goana capiataliştilor după profit,
respectiv neparticiparea acestora la compensarea costurilor sociale ale
activităţii economice (care devine astfel ne-economică şi anti-umană).
c) Risipă (irosire) datorate: producţiei militare, alocării monopoliste
neraţionale a resurselor, cheltuieli cu reclama etc.133
În editorialul din mai 1970 al publicaţiei “Ramparts” se trec în
revistă problemele de mai sus, subliniindu-se cauza lor comună: goana după
bani (profituri): “Priviţi valorile care galvan izează energiile şi alocă
resursele în sistemul economic (capitalist – n. ns.): goana după bani,
îmbogăţirea, exploatarea omului – şi a naturii – în scopul de a obţine noi
cantităţi de bani. Mai este oare surprinzător că un sistem care caută să
transforme totul în aur, sfîrşeşte prin a transforma totul în gunoi?”.
d) “Criza” energiei este o falsă problemă. De pe urma acesteia au
beneficiat marile corporaţii. Cauza fiind deci o distribuire şi folosire
inechitabilă a resurselor naturale, soluţia (radicală) constă în înlocuirea
sistemului (care a generat o asemenea alocare) respectiv trecerea la
“socialism”.
e) Sistemul educaţional. Problema educaţiei este abordată de radicali
pentru a dovedi că aceasta reprezintă – datorită esenţei sale (modul de acces
la educaţie, conţinutul ei propriu-zis) – atât o consecinţă nefastă a
capitalismului, cât şi un mijloc folosit de sistem pentru propria-i conservare.
Accesul la educaţie este inegal şi inegale vor fi şansele de a ocupa o anumită
poziţie socială sau un loc de muncă: “sistemul educaţional nu reduce
inegalitatea de la o generaţie la alta. Dimpotrivă. Studenţii mai bogaţi au mai
multe posibilităţi de a obţine o educaţie superioară şi la absolvire pot să aibă
o activitate bine retribuită şi să-şi poată trimite copiii la studii. Astfel,
sistemul educaţional transmite inegalitatea de la o generaţie la alta”167). Pe
lângă inegalitatea de venituri, discriminarea (de toate tipurile) face ca
promovarea socială să fie de asemenea inechitabilă.
Critica teoriei economice neoclasice, făcută de economicienii
radicali, se împleteşte strâns – în vederea unei schimbări radicale – cu critica
sistemului de învăţământ, dublată de o preocupare susţinută pentru
promovarea economicii politice radicale şi a unui sistem de învăţământ
democratic. Ca o materializare a acestui obiectiv, începând din 1969, la
Universitatea de stat din New York s-a introdus cursul de economică politică
radicală care “include materialul de bază din teoria microeconomică
neoclasică, conceptele macroeconomice keynesiste şi anumite principii de
economică politică radicală. Prin această combinaţie, studenţii au
posibilitatea să înţeleagă anumite trăsături istorice ale capitalismului ca
sistem dinamic, în procesul dezvoltării”168). Se subliniază atractivitatea
acestui curs, care a sporit numărul studenţilor cu 50%. Considerăm că
pătrunderea în sistemul educaţional oficial a cursurilor de economică
radicală reprezintă un indicator semnificativ al potenţialului ştiinţific şi
social de care dispun elementele novatoare ale societăţii americane.134
Importanţa necesităţii unor schimbări structurale în învăţământul
american i-a determinat pe radicali să instituie un capitol distinct al
economicii politice radicale intitulat “economica politică a educaţiei”.
În această secţiune se critică – în primul rând – concepţia neoclasică
(vezi teoria capitalului uman) conform căreia educaţia reprezintă un
instrument tehnic destinat îmbunătăţirii deprinderilor, respectiv a
productivităţii indivizilor, în scopul creşterii economice şi a egalizării
repartiţiei veniturilor. În analiza realizată de radicali, economica marxistă
tradiţională acceptă – în general – această teorie, cu două precizări: a)
educaţia trebuie cu necesitate să fie oferită inegal, pentru a satisface nevoile
structurii de clasă şi b) şcolile infiltrează muncitorilor “ideologia burgheză”
ca mijloc de integrare a acestora în sistemul proprietăţii private. Ca o a treia
poziţie “economiştii marxişti americani susţin puternic şi revizuiesc /totdată/
această teorie”169). Ei consideră că o extensie şi o egalizare a nivelului
educaţional nu schimbă apreciabil repartiţia veniturilor sau a structurii de
clasă. Se argumentează că creşterea pregătirii profesionale nu a generat
reducerea decalajelor de venituri şi nici a discriminării rasiale.
“Principala modificare a teoriei marxiene tradiţionale – arată
H.Gintis în continuare – se referă la rolul dezvoltării pregătirii profesionale în
influenţarea veniturilor muncitorilor…. Educaţia influenţează veniturile
muncitorilor în trei moduri: (a) şcoala întăreşte şi inoculează valori şi
trăsături de personalitate care permit capitalistului să controleze procesul de
muncă, (b) şcoala promovează relaţii de concurenţă, diferenţă de status şi
fragmentarea interindividuală, reducând capacitatea acestora de a acţiona
împotriva patronilor; (c) gradarea învăţământului superior legitimează
ierarhia de autoritate în întreprinderea capitalistă”.
f) Şomajul şi inflaţia
Expresia cea mai concretă a dezvoltării ciclice a economiei o
constituie evoluţia şomajului şi a inflaţiei. O creştere a acestora echivalează
cu o perioadă de criză, în timp ce o atenuare semnificativă corespunde
perioadei de avânt economic. Evident, există şi faze intermediare care
sugerează tendinţa spre criză (stagnare economică) sau spre avânt (creştere
economică). Privită în plan istoric, această “dezvoltare ondulatorie”, divulgă
esenţa sistemului, arată că perioadele de relativă bunăstare generală sunt
“plătite” de populaţie în perioadele de criză, în timp ce majoritatea
proprietarilor “resimt” criza sub forma creşterii veniturilor (datorită
concentrării producţiei), respectiv are loc adâncirea decalajelor dintre bogaţi
şi săraci.135
Dintre economicienii radicali americani, cel mai mult s-a ocupat de
problema şomajului şi inflaţiei Howard J.Sherman170). Într-una din lucrările
sale (1976) destinată analizei acestor probleme acute ale economiei
contemporane, Sherman încearcă să construiască o teorie generală a
coexistenţei şomajului şi inflaţiei utilizând concepte şi idei preluate de la
Keynes, Kalecki şi Marx. (Sherman a fost criticat de economicienii ortodocşi
de a fi atribuit lui Marx unele idei aflate în teoria lui Keynes, cum ar fi
“principiul cererii efective”. Credem însă că o parte a concepţiei
macroeconomice keynesiene este apropiată de Marx, deşi nici Keynes, nici
urmaşii lui n-au recunoscut acest lucru). Ideea principală a teoriei lui
Sherman constă din combinarea ipotezei conform căreia profiturile
marginale şi preţurile au crescut (sau cel puţin s-au stabilizat) odată cu
ipoteza creşterii gradului de monopolizare a industriei. În concepţia
autorului, modul de formare a preţurilor de monopol are drept consecinţă
scăderea mai accentuată a producţiei (=şomaj) şi o creştere a preţurilor
(=inflaţie). Construcţia sa teoretică este bazată pe un model ale cărui
componente sunt: evoluţia consumului şi a investiţiilor, procesul de
exploatare – ca sursă a profitului şi corelaţia dintre concentrarea producţiei şi
nivelul de profitabilitate. Aplicând modelul său la situaţia economică din
SUA, Sherman ajunge la concluzia că: “fenomenul inflaţiei apare în
perioadele de recesiune datorită imensei creşteri a concentrării puterii
monopoliste”171).
Ipoteza şi concluzia autorului sunt demne de luat în seamă,
explicându-se (ceea ce până nu demult părea un paradox) existentă simultană
a şomajului şi inflaţiei. Cauza acesteia rezidă în schimbările structurale ale
economiei contemporane la scară naţională şi internaţională (cum ar fi
raporturile dintre muncă şi capital, întărirea rolului statului). Astfel, presiunii
muncitoreşti pentru creşterea salariilor şi îmbunătăţirea condiţiilor de lucru i
se răspunde (din partea întreprinzătorilor) cu o creştere a preţurilor. În mod
similar, tendinţei ţărilor “dependente” de a acţiona împotriva dominaţiei
imperialiste, vizând şi slăbirea hegemoniei americane în economia mondială,
i s-a găsit “antidotul” în creşterea preţurilor pe piaţa mondială (şi bineînţeles
creşterea dobânzilor).136
Pe lîngă încercarea de explicare a “paradoxului” (pentru teoria
keynesistă), coexistenţei şomajului şi inflaţiei, radicalii abordează şi separat
aceste fenomene economice, în sensul depistării tuturor consecinţelor lor
asupra calităţii vieţii. Principala consecinţă constă în sărăcia în care se află
salariaţii, în contrast cu nivelul înalt de dezvoltare a ţării şi nefolosirea
capacităţilor productive – sau folosire acestora în scopuri distructive.
Şomajul este, de asemenea, corelat cu creşterea criminalităţii şi a bolilor
psihice, ceea ce induce ideea că cei ce suportă costurile sociale ale şomajului
sunt tot cei defavorizaţi.
Radicalii nu se mulţumesc cu cifrele oficiale referitoare la
dimensiunile şomajului sau inflaţiei. La cifra de 8,8% rată a şomajului în
1975 ei adaugă şi 5 milioane de oameni ai muncii care nu sunt consideraţi
(oficial) şomeri pe motiv că nu ar dori să lucreze. În realitate, ei nu mai
solicită locuri de muncă, fiind siguri că nu le pot obţine. Astfel, în realitate,
rata şomajului în 1975 se ridica la 10%, la care se mai adaugă şi şomajul
sezonier şi fricţional. În condiţiile unei rate a inflaţiei de 12-14% cei mai
loviţi vor fi şomerii, pensionarii şi alte categorii de oameni cu venituri fixe.
Concluzia este că veniturile sunt redistribuite mereu în favoarea deţinătorilor
de capital. Dacă procesul de monopolizare şi concentrare a capitalurilor va
continua rezultatul nu poate fi decât sporirea presiunii (şi chiar a
disponibilităţii proprietarilor de capital) în favoarea unei distribuiri mai
echitabile a veniturilor. Este util să gândim acest proces şi în cadrul actualei
tendinţe vizibile de creare a economiei mondiale după modelul a ceea ce a
însemnat acum două secole economia naţională.137
g) Sărăcia şi discriminarea. Inegalitatea economică este intim legată
de existenţa sărăciei şi discriminării. Am putea spune că acestea din urmă
sunt expresii ale inegalităţii economice. În formularea radicalului Howard
M.Wachtel sărăcia înseamnă venituri scăzute în sens absolut, iar inegalitatea
– venituri scăzute în sens relativ172). Sărăcia era considerată ca un “paradox”
pentru o ţară bogată (Lyndon Johnson). Radicalii o văd ca pe o “necesitate”
în contextul procesului de obţinere a plusvalorii. H.M.Wachtel consideră
sărăcia ca fiind o contradicţie (inerentă capitalismului) şi nu un paradox,
respectiv că “sărăcia şi inegalitatea sunt aspecte necesare ale
capitalismului…. lucrurile merg mai bine pentru clasa dominantă când există
un grad substanţial de inegalitate şi sărăcie”173). Determinismul socialeconomic în relaţia sa cu sărăcia este subliniat de H.Wachtel, astfel: “Sărăcia
este o condiţie a societăţii, nu o consecinţă a caracteristicilor individuale.
Dacă sărăcia este o condiţie a societăţii, trebuie să ne îndreptăm privirea spre
instituţiile societale pentru a descoperi cauza sărăciei şi nu spre
caracteristicile particulare individuale ale sărăcilor. Instituţiile societale de o
importanţă deosebită pentru ţările industrializate occidentale sunt instituţii
ale capitalismului: pieţele muncii şi capitalului, stratificarea socială şi de
clasă şi statul”174). Acelaşi autor ne atrage atenţia asupra confuziei ce se
face între atributele sărăciei (repartiţia veniturilor, condiţiile săracilor,
educaţie, sănătate) şi cauzele lor generatoare. De aceea, “politicile publice de
combatere a sărăciei au eşuat, deoarece…. au fost incapabile să schimbe
supremaţia ”instituţiilor”175).138
H.Gintis se întreabă: “ce putere are capitalistul asupra muncitorului
pentru a-l forţa să-i cedeze muncă? El (capitalistul n.ns.) nu-l poate
constrânge nici fizic nici juridic pentru a realiza nivelul de performanţă dorit.
El are numai puterea de a-l concedia sau promova pe muncitor. Ameninţarea
concedierii nu ar fi eficientă dacă ar exista mijloace pentru o subsistenţă
normală în afara angajării în muncă. Sărăcie trebuie deci să rămînă pedeapsa
pentru nesubordonare sau inactivitate, cel puţin pentru muncitorii cu salarii
mici. Marxiştii americani şi-au îndreptat deci atenţie pentru a arăta că sărăcia
nu poate fi pusă pe seama ”culturii” săracilor, lipsei lor de aptitudini sau
nivelului lor de inteligenţă”176). În aceeaşi concepţie, a radicalului Gintis,
inegalitatea salarială este considerată ca o reflectare a diviziunii muncii în
întreprinderea capitalistă, şi nu a jocului cererii şi ofertei sau a productivităţii
muncii. Capitalistul are nevoie de această ierarhie salarială pentru
menţinerea controlului asupra muncitorilor. Reducerea inegalităţii poate fi
realizată numai printr-o restructurare a realaţiilor de putere din întreprindere.
Reiese – de aici – faptul că teoria economică radicală este esenţialmente
politică, deci o economică politică în adevăratul sens al cuvântului.
Urmărirea interesată a creşterii sărăciei, ca fenomen economic şi
politic, îşi găseşte materializarea şi în discriminarea pe bază de sex şi rasă.
Faptul că negrii americani obţin – în medie – numai 55% din veniturile albilor
este semnificativ în acest sens. Concluzia radicalelor este că “deoarece toţi
capitaliştii sunt interesaţi în maximizarea profitului, concurenţa nu va
elimina aceste forme de discriminare”177).
Economiştii radicali americani şi-au concentrat atenţia asupra
analizei instituţiilor sociale din capitalism sau, cu alte cuvinte, asupra
fenomenelor economico-sociale, instituţionalizate în ideea menţinerii lor de
către deţinătorii puterii economice şi politice. Discriminarea este o astfel de
instituţie, foarte utilă obţinerii profiturilor şi menţinerii sistemului. Ca şi în
analiza celorlalte “instituţii” ale capitalismului, şi tratarea problemei se
realizează pe două planuri: unul empiric – descriptiv, în care se evidenţiază
existenţa şi dimensiunile fenomenelor în cauză, şi unul ştiinţific, în care se
discern cauzele acestora de explicaţiile promovate de “ortodoxie”.
Considerăm că ambele planuri ale analizei sunt importante, fiind de altfel
intim legate între ele. Majoritatea radicalilor tratează problema discriminării
în contextul demonstrării inegalităţii de venituri şi a existenţei sărăciei178),
iar alţii tratează fiecare din aspectele amintite de sine stătător, subliniind
pasager unele din implicaţiile şi interdependenţele dintre acestea179). 139
Fenomenul discriminării cuprinde două aspecte mai importante:
discriminarea pe bază de rasă şi discriminarea pe bază de sex. Pe scurt, cauza
“poziţiei economice inferioare a minorităţilor şi femeilor în cadrul forţei de
muncă este una singură: legitimitatea autorităţii ierarhice necesită ca, în
general, indivizii care deţin poziţii subordonate în societate să nu fie plasaţi
deasupra superiorilor lor din punct de vedere social din întreprinderea
capitalistă. În special femeile nu pot ocupa poziţii superioare bărbaţilor şi
nici minorităţile poziţii superioare albilor…”180). Radicalii subliniază că
există, de asemenea, şi o discriminare etnică şi religioasă în S.U.A.
Toate aceste tipuri de discriminare au aceeaşi “logică”; divide et
impera. De aceea, existenţa discriminării favorizează sistemul capitalist,
segmentează piaţa muncii, opune pe salariaţi unii altora pentru a fi mai uşor
manevraţi.
De menţionat că radicalii nu consideră capitalismul ca generator al
discriminării (aceasta existând în diferite forme şi în epoci istorice
anterioare), ci ca mod de producţie unde aceasta atinge cotele cele mai înalte.
Studiind categoriile ocupaţionale în ierarhia lor determinată de
capitalişti şi asocierea acestora cu criteriile rasiale şi sexuale, i-a dus pe
economiştii radicali la formularea unei interesante teorii a segmentării pieţei
muncii.
Teoria economică tradiţională (clasică) consideră că toţi muncitorii
concurează pentru locuri de muncă, pe aceeaşi piaţă a muncii/ Spre deosebire
de aceasta, una din teoriile radicale ale segmentării pieţei muncii181),
susţine existenţa a trei pieţe disticte ale muncii: (1) principală independentă,
(2) principală subordonată şi (3) secundară. Muncitorii din prima categorie
au studii şi provin din clasele superioare, controlând munca altora.
segmemntul principal subordonat este alcătuit din muncitori cu salarii relativ
mari (“gulere albe şi albastre”). Muncitorii din al treilea segment (secundar)
au salarii mici, sunt supravegheaţi, au puţine şanse de avansare şi nu au
asigurat locul de muncă. In acest segment se află de obicei minorităţile etnice
şi femeile. Deoarece între aceste trei segmnete ale pieţei forţei de muncă nu
se înregistrează migraţii dintr-un sector în altul (această segmentare
ierarhizată fiind unul din suporturile principale ale exploatării), singura
posibilitate de ieşire din această situaţie o reprezintă înlăturarea “structurii de
putere din întreprinderea capitalistă”.140
O contribuţie importantă la teoria segmentării pieţei muncii o au
radicalii Michael Reich, David M. Gordon, Richard C. Edwards, care într-un
articol publicat în 1973 definesc “segmentarea muncii ca un proces istoric în
care forţele politico-economice încurajează diviziunea muncii în subpieţe
separate sau segmente, deosebite perin diferite caracteristici ale pieţei muncii
şi prin reguli comportamentele” 182). Cei trei autori disting patru procese de
segmentare (spre deosebire de teoria pieţei duale – cu două procese de
segmentare):
I.
Segmentarea în pieţe primare şi secundare (ca în teoria duală) unde
se disting: a) slujbe primare – bine plătite, stabile, cu ierarhii pretinse, b)
slujbe secundare – salarii mici, instabile, ocupate de minorităţi, tineri şi
femei.
II.
Segmentarea din cadrul sectorului primar în: slujbe subordonate şi
independente.
III.
Segmentarea după rasă (potenţată de segmentarea geografică).
IV.
Segmentarea după sex (cu diferenţe salarile şi pe genuri de munci).
Intr-adevăr, prin această puternică segmentare se realizează o
fărîmiţare a unităţii sindicale, ceea ce explică, pe de o parte, slabul
militantism politic al salariatilor americani şi, pe de altă parte, induce ideea
necesităţii unirii tuturor forţelor “segmentate” într-un front comun care să la
permită obţinerea revendicărilor legitime, dar care să nu afecteze dinamica
sistemului.
H. Gintis183), citînd o lucrare a celor trei economicieni radicali
(Labor Market Segmentation, Lexington, 1975), sintetizează, în 1982,
punctul lor de vedere, restrâns la existenţa a trei pieţe separate ale muncii
(reunind segmentul III+IV).141
Dar indiferent de amplitudinea procesului de segmentare, scopul
urmărit de întreprinzători prin acesta este acelaşi: menţinerea unor “rezerve”
ce pot fi folosite în cazul unor greve, revendicări salariale etc., deci ca o “
sabie a lui Damocles” peste diferitele “segmente” ale salariaţilor. Această
teorie este foarte folositoare în explicarea “sărăciei în mijlocul băgăţiei”, a
existenţei sărăcilor într-una dintre cele mai bogate ţări ale lumii.
Privită izolat, sărăcia (ca fenomen social-economic real, recunoscut)
într-o ţară dezvoltată şochează chiar pe economicienii cei mai depărtaţi de
marxism sau radicalism. Conform unei statistici oficiale (Statistical Abstract
of the U.S. for 1962, p.337), “în anul de prosperitate 1962, 20% din familii
aveau un venit mediu de 1.662 $ pe an, iar alte 20 % deţineau 3.966 dolari pe
an, în timp ce 5% obţineau 24.482 dolari/an”184). Conform cifrelor furnizate
de Hunt şi Sherman (citând aceeaşi sursă-ediţia 1975), “în 1974, guvernul
SUA a stabilit că o familie urbană din patru trăia în sărăcie, primind mai
puţin de 5.038 dolari/an. In acel an 24.300.000 de persoane primeau venituri
sub nivelul de sărăcie stabilit oficial. /Dar/ datorită inflaţiei, în realitate cel
puţin 42 milioane persoane trăiau în sărăcie…. In 1975 cifra oficială a
persoanelor care trăiesc în sărăcie a crescut la 26 milioane”185).
Radicalii pun faţă în faţă punctul lor de vedere şi cel al “ortodoxiei”
neoclasice, în problema cauzelor sărăciei. Astfel, economicienii burghezi”
consideră sărăcia ca rezultat al eşecului individual şi care poate fi corectat
prin adaptare individuală. Rădăcînile acestui punct de vedere se află în
ideologia capitalismului … Varianta sa modernă constă în aplicarea teoriei
capitalului uman la studiul sărăciei, /teorie conform căreia/ veniturile mici
sunt rezultatul unei neadecvări a capitalului uman individual care poate fi
corectată pur şi simplu prin mărirea stocului de capital uman printr-o sporire
a educaţiei, a calificării forţei de muncă” 186). In concepţia economicianului
radical Howard M.Wachtel “sărăcia şi inegalitatea constituie o contradicţie a
capitalismului – o consecinţă logică a funcţionării adecvate a instituţiilor:
clase sociale, pieţe ale muncii şi statul. Pentru a obţine o schimbare în viaţa
populaţiei cu venituri scăzute din America, trebuiesc înlocuite aceste
instituţii definitorii pentru sistemul capitalist” 187).
Pentru a contura mai bine punctul de vedere radical în legătură cu
problema sărăciei vom prezenta critica făcută de acesta teoriilor neoclasice
privitoare la piaţa muncii (cărora li se opun teoriile duale şi radicale despre
piaţa muncii) respectiv critica teoriei capitalului uman 188).
Teoria neoclasică despre piaţă muncii cuprinde: 142
a) teoria cererii de (forţă de) muncă, inclusă în teoria productivităţii
marginale şi teoria despre funcţiile de producţie;
b) teoria ofertei de (forţă de) muncă, care constă în principal în modele
referitoare la alegerea între muncă şi odihnă şi investiţiile de capital uman.
Teoria neoclasică implică un set de metode şi tehnici, cum ar fi de
exemplu analiza marginală a relaţiilor comportamentele, în care venitul şi
preţurile sunt variabile cheie, precum şi un mare număr de ipoteze calitative
şi exprimări cantitative ale parametrilor acestor relaţii.
Teoria duală – radicală cuprinde, în primul rând, critica rezultatelor şi
proceselor ce au loc în piaţa muncii, apoi o respingere a teoriilor şi
metodelor existente care încearcă să explice operaţiile ce au loc în piaţa
muncii, şi – în fine – un apel pentru politici mai radicale.
Radicalii pleacă de la următoarele premise:
– existenţa sărăciei în paralel cu bogăţia;
– eşecul programelor de calificare care pun sub semnul întrebării
teoria capitalului uman şi relaţia cauzală acceptată de neoclasici dintre
educaţia formală şi productivitatea muncii;
– repartiţia veniturilor este la fel de inegală ca acum 20 de ani în
ciuda rezultatelor educaţionale la populaţia adultă;
– persistă diferenţa de venituri între negri şi albi, între bărbaţi şi
femei;
– în contextul existenţei “protecţiei pieţei muncii” din partea
monopolurilor şi sindicatelor, nu există acea concurenţă presupusă de
neoclasici;
– existenţa unei alienări crescânde nu corespunde ipotezei neoclasice
privitoare la alegerea locului de muncă pe bază de gusturi şi preferinţe.143
– In radicalismul economic american nu există o singură teorie,
unitară în privinţa pieţei muncii, fiind sesizabilă – în evoluţia apariţiei şi
dezvoltării acestora – o îndepărtare tot mai netă de ortodoxsm. Primul pas în
depărtarea faţă de ortodoxie (fiind deci cel mai apropiat de aceasta) îl face
Lester C. Thurow. In aprecierea noastră, Lester C. Thurow nu este un radical
(în accepţiunea folosită de noi pentru acest termen). El însuşi a declarat
revistei “Expansion” din martie 1977: “Nu utilizez instrumente marxiste; nu
cred în determinismul economic; nu cred că revoluţia va veni….” 189).
Considerăm că sub aspect ideologic Lester C. Thurow este alături de
instituţionaliştii R.Heilbroner, J.K. Galbraith şi alţi reprezentanţi ai “criticii
din intrior” a teoriei economice burgheze. Teoria sa este un început pentru
teoria pieţei duale, consolidată de Peter B.Doeringer şi Michael J.Piore şi
care descriu piaţa muncii ca fiind împărţită în pieţe principale şi secundare.
A treia variantă a teoriei duale şi radicale a pieţei muncii este cunoscută şi
sub numele de teoria segmentării sau stratificării (David M.Gordon). Aceasta
face o critică explicită “modului de producţie capitalist”, subliniază folosirea
analizei dialectice marxiene şi pune accent pe conflictele de clasă. Piaţa
muncii – în această variantă duală şi radicală – este deseori comparată cu
economia internaţională în care o ţară dependentă (colonie) este exploatată
de metropolă. Teoria radicală preia anumite elemente din teoriile duale
enunţate (analiza sociologică a schimbării internaţionale şi a relaţiilor de
putere şi analiza psihologică a determinării atitudinilor, preferinţelor şi
motivaţiilor muncitorilor), de unde şi denumirea de teorie duală şi radicală.144
In cadrul concepţiilor radicale în problema sărăciei se înscrie şi
critica făcută de aceştia teoriei neoclasice a “capitalului uman”. Vom reda
esenţa acestei critici, în formularea radicalilor Bowles şi Gintis 190). Teoria
capitalului uman, în versiunile mai moderne ale neoclasicismului îşi trage
seva din cîteva ipoteze ricardiene şi marxiene şi anume: munca este
considerată ca un mijloc de producţie, ale cărei caracteristici depind de
configuraţia totală a forţelor economice. De asemenea, se renunţă la ipoteza
simplistă a unei munci omogene şi se accentuează pe diferenţierile care
există în forţa de muncă, precum şi introducerea în sfera analizei economice
a unor instituţii sociale de bază (şcoala şi familia). Dar, în pofida acestor
aspecte pozitive, “munca” este absorbită în conceptul de capital, devenind un
simplu “factor de producţie”; ceea ce reproşează – în principal – radicalii,
teoriei capitalului uman, este excluderea conflictului de clasă din fenomenele
pieţei muncii. Teoria capitalului uman nu oferă o teorie a reproducţiei şi în
mică măsură una a producţiei, făcînd abstracţie de relaţiile sociale de
producţie, în favoarea relaţiilor tehnice. Fără a intra în detaliile criticii făcute
de cei doi radicali, conchidem cu concluzia acestora: “Aceasta /teoria
capitalului uman / reprezintă o bună ideologie pentru apărarea statu-quoului” 191).
h) Teoria repartiţiei (Analiza inegalităţii). Principalul reproş adus
concepţiei economice oficiale este “insuficienta abordare a problemelor
repartiţiei, veniturilor, bogăţiei şi puterii economice în societate” 192). De
fapt nu este vorba numai de o abordare “insuficientă”, ci de o evidentă
ocolire a temei, cu implicaţii social-politice majore, iar radicalii americani
(ca şi social-democraţii europeni) consideră că repartiţia constituie o
problemă cheie a teoriei economice. Economistul suedez A. Lindbeck
(social-democrat ca orientare politică) încearcă o “scuză” pentru această
lipsă a teoriei economice, arătând că după al doilea război mondial atenţia
economicienilor a fost mai mult orientată spre problemele creşterii
economice. Intr-adevăr în perioadele de avânt economic, problema repartiţiei
se pune mai puţin acut inechitatea acesteia fiind mascată de o anumită
creştere generală a veniturilor. Privind în plan istoric, “tendinţa spre
inegalitate se inscrie în funcţionarea instituţiilor capitaliste”193). Interesul
manifestat de radicali pentru teoria repartiţiei este de fapt o particularizare a
interesului lor primordial: studierea inegalităţii.145
Inegalitatea se traduce în termeni de venituri inegale (de unde
interesul pentru repartiţie), în termeni de şanse inegale (problema
discriminării în funcţie de rasă şi sex) şi în termeni de dezvoltare economicosocială inegală (problema imperialismului). Inegalitatea de venit, capital şi
putere este tema cel mai des abordată în literatura radicală. “Analiza
inegalităţii este extinsă dincolo de aceea dintre capitalist şi muncitor, până la
proliferarea diferenţelor interclase, care se înşiră într-un spectru continuu de
la cei necalificaţi până la elita mangerială. Se argumentează că în timp ce
inegalitatea poate fi o consecinţă necesară a lipsei (rarităţii), în economiile
avansate nu mai este nici un motiv pentru lipsă, şi care este un prefabricat al
capitalismului avansat…” 194)
In concluzia unei analize asupra şanselor economice inegale, Samuel
Bowles afirmă că “reproducţia intergeneraţională a inegalităţii economice
operează într-o largă măsură prin corespondenţa dintre relaţiile sociale de
producţie pe de o parte şi relaţiile sociale de educaţie şi a vieţii de familie pe
de altă parte…… Un progres semnificativ spre egalitatea şanselor economice
va depinde de restructurarea radicală a organizării sociale a producţiei”.195)
Ideea pe care o desprindem din această conculzie este aceea a reproducţiei
inegalităţii (respectiv a şanselor economice inegale), iar înlăturarea lor nu se
poate face decât prin înlăturarea structurilor organizaţionale capitaliste.
Importanţa deosebită acordată de economiştii radicalii americani
problemei repartiţiei inegale a veniturilor, reiese din precizarea făcută de
unul din reprezentanţii acestui curent de gândire:
“Realitatea primordială a economiei americane este inegalitatea:
inegalitate de venit, inegalitate de putere, inegalitate în capacitatea de a
decide asupra propriei vieţi”. “Inegalitatea ar trebui să fie singurul subiect al
ştiinţei economice” 196).146
O prezentare comparată şi sintetică a modului de abordare a inegalităţii în
concepţia teoriei economice neoclasice şi în cea marxiană (tradiţională şi
radicală) o realizează, H.Gintis într-o lucrare din 1982: “…teoria economică
neoclasică tinde să trateze toate formele de inegalitate ca rezultând din
diferenţele de pregătire, îndemânare şi ambiţie ale indivizilor, care afectează
capacitatea lor de a câştiga. In contrast cu aceasta, teoria marxiană
tradiţională, trateză inegalitatea economică drept rezultat al distribuirii
inegale a bogăţiei şi a accesului la educaţie şi la alte resurse sociale de
pregătire. Ambele au un anumit grad de adevăr, dar ambele sunt la fel de
incomplete şi (din păcate) incapabile de a produce politici sociale pentru
ameliorarea inegalităţii sociale. Distribuirea venitului nu poate fi explicată
prin distribuirea îndemânărilor legate de muncă, iar prin îmbunătăţirea
accesului la educaţie şi calificare nu se schimbă inegalitatea economică. Pe
de altă parte, egalizarea bogăţiei este numai o cale parţială de eliminare a
diferenţelor ocupaţionale şi de venit.
Economicienii marxieni americani au abordat problemele distribuirii
venitului şi a inegalităţi din perspectiva diviziunii sociale a muncii; multe din
cele mai evidente inegalităţi s-au dovedit a fi efectele acţiunii instituţiilor
care asigură extragerea plusvalorii (surplus value) prin menţinerea la un nivel
minim a puterii şi unităţii clasei muncitoare” 197).
Radicalii afirmă deci că inegalitatea veniturilor este o “necesitatea” a
capitalismului: “inegalitatea nu este numai un produs consistent şi normal al
dezvoltării capitaliste, ea este, de asemenea, necesară pentru funcţionarea
instituţiilor capitaliste” 198), afirmaţie întărită şi de economicianul B.Carson
care prezintă “Un program radical pentru a pune capăt inegalităţii”,
precizând pentru început “raţiunile ce stau la baza menţinării obstinate a
inegalităţii: ”Este evident că efectul combinat al sistemului nostru de
impozite şi transfer urmăreşte menţinerea inegalităţii veniturilor. Aceasta
serveşte bine sistemul. Bunăstarea săracilor acţionează ca un potenţial “pool”
al muncii ce este pus pe tapet la nevoie şi folosit ca o verificare a cererilor
excesive de muncă de către cei angajaţi. Cu un număr mare de oameni ţinuţi
în “rezerva sărăciei” sindicatele nu pot acţiona prea puternic împotriva
puterii capitalului. Inegalitatea serveşte de asemenea scopului disciplinării
muncii. … Inegalitatea serveşte şi un important scop social de a diviza clasa
muncitoare. Sursa inegalităţii veniturilor este estompată”199).147
Ca modalitate de rezolvare a acestei probleme “cruciale” radicalii propun,
pentru început, o egalizare a veniturilor astfel: “In condiţiile reformelor
socialiste, pe termen scurt, aceasta trebuie să însemne o reînnoire totală a
structurii impozitelor – eliminarea impozitelor pe venituri sub un anumit
nivel, împreună cu garantarea unui venit minim rezonabil pentru oricine, fie
că lucrează sau nu. Eliminrea sistemului alambicat de taxe, adoptarea unor
impozite progresive înalte pe venituri şi de impozite virtual confiscatorii pe
bogăţia acumulată, vor fi esenţiale. In acelaşi timp, mărimea şi conţinutil
programelor de bunăstare socială vor fi schimbate în conformitate cu nevoile
umane” 200).
Desigur, prima întrebare care apare este:cine să instituie noul sistem de
impozitare? Statul capitalist? In nici un caz. De aceea, în mod firesc, radicalii
trebuie să studieze problema mijloacelor înainte de a stabili în detaliu
finalităţile urmărite. Radicalii realizează totuşi acest lucru, dar nevăzând
modalitatea concretă de schimbare se mulţumesc să facă pedagogie socială,
să conştientizeze masele în legătură cu necesitatea schimbării radicale. R.B.
Carson face următoarea apreciere în legătură cu reformele radicale propuse:
“Toţi aceşti paşi…. vor fi inacceptabili pentru apărătorii sistemului capitalist.
Totuşi, eşecul sistemului, imposibilitatea sa reală de a efectua măsuri de
egalizare a veniturilor – împreună cu problemele cronice ale şomajului,
inflaţiei şi crizei fiscale – erodează acceptarea populară a inechităţilor
existente. Astfel este probabil că presiunea generală pentru reforma
impozitelor şi pentru programe de bunăstare mai umane va creşte. Realizarea
faptului că inegalitatea dintre venit şi bogăţie nu este legitimă, va fi foarte
probabil semnul începerii sfârşitul sistemului producţiei pentru profit. In
orice caz, în zona inegalităţii veniturilor contradicţiile capitalismului modern
american sunt cele mai evidente201).
Radicalii contestă teoriile conservatoare ale repartiţiei (Say, Marshall, Clark,
Samuelson) arătând că: “teoria productivităţii marginale…..1) este o
tautologie, 2) producţia marginală de capital nu poate fi măsurată şi 3) se
face confuzie între productivitatea capitalului şi productivitatea
capitalistului” 202). 148
“Soluţiile” oferite de economicienii “convenţionali” pentru eliminarea
disparităţilor grave în venituri, sunt contracaracte viguros (dar utopic) de
economicienii radicali. Astfel, dacă Solow considera că eliminarea şomajului
– fie numai a şomajului de masă – este cea mai bună măsură directă
imaginabilă care să ducă la îmbunătăţirea repartiţiei veniturilor, radicalii
replică prompt că “orice economist radical îşi poate imagina o măsură directă
care va îmbunătăţi mai mult situaţia: exproprierea clasei capitaliste şi
trecerea proprietăţii asupra bunurilor de capital şi a pământului în mâinile
tuturor oamenilor”203).
În aceeaşi problemă a repartiţiei, propunerile unor economicieni
“convenţionali” în terminologia radicală, cum ar fi J.Robinson, de a “ridica
profiturile la acelaşi nivel de respectabilitate ca al salariilor” sunt imediat
respinse de radicali, deoarece ei consideră că singurul criteriu de repartiţie în
capitalism îl reprezintă relaţiile de putere dintre clasa proprietarilor de
capital şi clasa muncitorilor. Ca un răspuns dat atât lui Solow cât şi dnei
J.Robinson radicalii îi sfătuie pe “acei preocupaţi de marile inegalităţi de
venit şi bogăţie, să înceapă cu veniturile obţinute din proprietate şi în primul
rând cu profiturile deţinătorilor de capital”204). Atitudinea lor militantă
împotriva realităţilor capitaliste este grăitoare şi din aceste luări de poziţie,
ceea ce nu diminuează cu nimic utopismul lor.

PARTEA II
A GÂNDI RADICAL – A FI PENTRU SCHIMBARE
Cap.5 O ABORDARE RADICALĂ A ECONOMICULUI, POLITICULUI ŞI
ETICULUI
O teorie economică (de fapt economico-politică) în afara OMULUI, privit în
general, în toate dimensiunile sale pozitive şi negative apare ca fiind fără
finalitate şi fără raţiunea de a exista. Ambiţia de a vedea omul fie doar ca
“homo oeconomicus”, fie doar ca “zoon politikon” (ca să nu mai vorbim de
alte uni-determinări de tipul “homo faber”, “homo religiosus”, “homo
sovieticus” etc.) s-a dovedit a fi păgubitoare şi generatoare de rupturi în
analiza fenomenului OM în multiplele sale ipostaze: individualitate,
colectivitate sau umanitate. De aceea, preocuparea mea a fost aceea de aflare
a unor esenţialzări realmente definitorii pentru esenţa umană, pe baza cărora
să putem, ulterior, construi un cadru conceptual şi teoretic utilizabil în
analiza daturilor existenţiale prezente şi în prefigurarea altora viitoare,
dezirabile şi acceptabile de un număr cât mai mare de indivizi şi pentru o
perioadă cât mai îndelungată de timp. Precizez că aceste esenţializări şi
definiri, pe care le voi reda în continuare, nu reprezintă inovaţii absolute, ele
fiind rezultatul unor sinteze şi combinări mai mult sau mai puţin noi. Unele
din conceptualizările şi ipotezele avansate le-am regăsit ulterior în articolele
sau cărţile unor autori contemporani sau dispăruţi demult, confirmând că cel
puţin această modalitate de abordare a constituit sau mai constituie încă
punctul de pornire al unor teorii reformatoare, radicale sau revoluţionare.
Acolo unde am întîlnit puncte comune de gândire cu cele ale unor cercetători
preocupaţi de aceleaşi obiective, am făcut precizările de rigoare. Ceea ce nu
înseamnă că unele concluzii pe care încă le consider personale nu există deja
formulate în vreun articol, carte sau comunicare ştiinţifică, dar despre care
nu am cunoştinţă în acest moment. Aşadar, voi prezenta o explicaţie radicală
a existenţei umane şi a coordonatelor fundamentale ce o determină, o
definesc şi o direcţionează, pornind de la două întrebări fundamentale: a) de
ce trăieşte omul? b) cum trăieşte el?177
De ce-ul existenţial al individului sau umanităţii îşi găseşte răspunsul
concentrat în conceptul de scop (ţel, ţintă, obiectiv, dorinţă, finalitate etc.).
Conceptul de scop al existenţei umane cuprinde întreagă gamă de posibile
scopuri, în funcţie de nivelul de agregare umană: scopuri generale, comune
sau particulare; scopuri conştientizate sau manifestate şi urmărite instinctual;
scopuri pozitive sau negative; scopuri benefice sau malefice; scopuri egoiste
sau altruiste; scopuri de dominare, de cooperare sau de subordonare; scopuri
acceptate sau repudiate de semeni etc. cu excepţia naşterii şi morţii. Pe
parcursul VIEŢII conştiente, individul îşi defineşte acest traiect vital printr-o
succesiune de scopuri, totali tatea acestora constituind-o ideea de supra
vieţuire sau de continuare a vieţuirii în limitele biologice, sociale şi naturale
date (insuficient şi adesea incorect utilizate, după părerea unor specialişti).
Unii cercetători, îndeosebi din domeniul logicii acţiunii sau praxeologiei tind
să ia în considerare doar scopurile conştientizate, clar formulate şi definite.
Deşi, în realitate (şi cu atât mai mult în teorie) operăm doar cu asemenea
scopuri, excluderea celorlalte (neconştientizate, neformulate sau chiar
aberant formulate) ar sărăci ideea de scop şi de fiinţă umană. De asemenea,
neluarea în calcul a scopurilor iraţionale, a celor corecte dar prost formulate
ne-ar obligă să ne limităm la un om (societate) ideal(ă) sau doar parţial(ă),
riscând să fim apoi confruntaţi cu situaţii reale ce nu se încadrează în schema
noastră teoretică. Fiind vorba de prima dimensiune existenţială a omului,
ideea de scop nu poate lipsi din nici o construcţie teoretică ce-şi propune fie
explicarea omului (vezi M.Ralea) fie accederea acestuia spre niveluri mereu
superioare, ce tind spre perfecţiune (dumnezeire) fără însă a le putea atinge
(cel puţin la nivelul actual al cunoaşterii). Ideea de scop (în multitudinea
ipostazelor sale) se poate concentra în noţiunea de informaţie. Complexitatea
vieţii individuale şi sociale ne situazeă, uneori, în ipostaza conştientizării
unei lipse de scop, care este de fapt o lipsă de informaţie. O asemenea
nedorită şi periculoasă ipostază poate fi remediată doar cu un plus de
informaţie (în sens material sau spiritual) şi care va putea reda sens vieţii,
existenţei umane. Este uimitor, deranjant chiar să constatăm acum, la o
vârstă apreciabilă a omenirii că există persoane sau societăţi debusolate,
prost orientate şi cu finalităţi previzibile cât se poate de departe de
normalitate, în sensul cel mai larg acceptat al cuvântului. Aceste persoane
sau societăţi nu ştiu încotro să o ia, nu ştiu care este sensul şi scopul
existenţei, evoluţiei lor în comparaţie cu alte persoane sau societăţi. Desigur,
salvarea constă în informaţie, aceasta existând în cantitate infinită, ea
trebuind doar extrasă din lăcaşurile ei incifrate. Această extracţie de178
informaţie, scop, se cuplează cu cea de-a doua dimensiune fundamentală a
omului, aceea de mijloc.
Înainte de a aborda această a doua dimensiune să mai rămânem puţin în
domeniul scopurilor şi al teoriei specializate în analiza, ierarhizarea şi
atingerea acestora. Teoria ştiinţifică ce se ocupă cu acest studiu nu va putea
face abstracţie de corelatul elementul scop, adică de elementul mijloc. Prin
această precizare, vreau să subliniez că orice teorie ce a studiat exclusiv
scopurile sau exclusiv mijloacele este trunchiată, lipsită de finalitatea umană
pretinsă şi, în consecinţă neştiinţifică.
Teoria ştiinţifică ce se ocupă cu studiul formulării, ierarhizării, atingerii
scopurilor se numeşte POLITICA. Respectiv, teoria ştiinţifică ce se ocupa cu
studiul atragerii şi adecvării mijloacelor corespunzătoare se numeşte
ECONOMICĂ.
În consens cu aceasta, definim POLITICUL ca fiind orice domeniul al
umanului ce include definirea, ierarhizarea şi atingerea scopurilor, desigur
raportat permanent la mijloace. Stabilim, deci, o corespondenţă între
realitatea scopurilor (politicul), respectiv derularea concretă a atingerii lor şi
teoria ştiinţifică despre scopuri (politica).1) Înţelegerea corectă a sferei de
cuprindere şi a semnificaţiilor conceptelor legate de politic va permite atât o
mai buna comunicare şi cooperare între indivizi şi comunităţi cât şi o mai
mare eficienţă în atingerea scopurilor propuse. În ciuda exceselor verbale şi
comportamentale din perioada “comunismului” despotic şi ulterior acestuia,
politicul nu trebuie identificat cu ideea de partid sau partide, cu ideologiile
partizane sau lupta pentru putere. Intervenţia unor specialişti şi politruci de
ocazie a reuşit să inoculeze o diversiune lingvistică foarte greu de înlăturat.
Astfel termenul de politică (engl. politics, fr. politique) defineşte în fapt
teoria, stadiul mental, inclusiv ştiinţific al studierii şi urmării scopurilor şi
nicidecum activitatea practică de înfătuire a lor, activitate căreia nu putem
acum să-i găsim un termen mai adecvat decât “politeia” (în engl. policy).
Inversiunea în cauză (a teoriei cu practica) pare a fi delibarată, păturile
conducătoare urmărind permanent să acrediteze ideea că practica politică se
desfăşorarea după toate regulile artei şi ştiinţei politice. (În cazul economiei
şi economicii vom observa aceeaşi inversiune, şi nu numai în limba română.
De remarcat că şi alţi cercetători au sesizat această confuzie deliberată).
O primă sintezare a celor afirmate mai sus ar putea lua forma următoare:179
SCOPURI studiul SCOPURILOR
(concrete, practice, reale) (abstract, teoretic, ideal)
POLITICUL POLITICA180
Ca răspuns la întrebarea “cum trăim?” sau “cu ce trăim?” obţinem cea de-a
doua dimensiune fundamentală existenţială a omului: MIJLOACELE.
Conceptul de mijloace (resurse, instrumente, metode, pârghii, intermediari
etc.) cuprinde întreaga gamă de posibilităţi de atingere a scopurilor în
multitudinea acestora. Dacă în cazul scopurilor, omul (în cele trei dimensiuni
ale sale: individ, colectivitate şi specie, îşi este sieşi scop, şi în cazul
mijloacelor avem aceeaşi situaţie, adică omul îşi este sieşi mijloc. Sau, cu
alte cuvinte, cel mai important mijloc pentru atingerea scopurilor omului este
omul însuşi. Avem aici în vedere gândirea, creativitatea, ingeniozitatea şi
acumularea de informaţii care îi vor permite omului să depisteze mereu alte
resurse, atrase şi utilizate în atingerea scopurilor propuse (sau doar intuite
subconştient). Gama mijloacelor este, de asemenea, cel puţin la fel de
complexă ca gama scopurilor. În categoria mijloacelor intră: omul cu forţa sa
spirituală; resursele alimentare; materiile naturale; unelte; energia sub toate
formele ei de existenţă; informaţia; instrumentele de apărare sau de atac;
adăposturile; mijloacele de transport, mijloacele de comunicare în masă
(mass-media), animalele, mediul înconjurător etc. De la naştere până la
moarte, indivizii utilizează aproape întreaga gamă de mijloace pentru a-şi
atinge scopul suprem: supravieţuirea şi fericirea. Putem clasifica mijloacele
în două categorii: cunoscute şi necunoscute, iar pe cele cunoscute în:
accesibile şi inaccesibile. Cele accesibile pot fi accetabile sau inacceptabile
sub raportul efortului depus pentru atragerea lor. Cele acceptabile pot fi
abundente sau rare. De obicei teoria economică se ocupă cu studierea
acestora, în ideea utilizării lor optime şi a prevenirii risipirii oricăror
categorii de mijloace. Atragerea şi utilizarea mijloacelor reprezintă scopul
pentru om. Din păcate, aşa cum există şi scopuri iraţionale, aberante, tot aşa
există şi mijloace neadecvate (necunoscute suficient, greu accesibile, puţin
acceptabile sau rare) utilizate de om în atingerea unor scopuri. Şi aceste
mijloace trebuie să fie luate în calcul în construirea unui model de urmat care
să corespundă realităţii şi idealităţii umane. Experienţa ne arată că între
scopuri şi mijloace există o relaţie de identitate cvasiperfectă precum şi un
infim decalaj temporal. Indentitatea dintre ele rezultă din descrierea şi
clasificarea gamei mijloacelor şi scopurilor. Ambele dimensiuni sunt, practic
infinite. Ambele se pot concentra în noţiunea de informaţie. Presupusa lipsă
de mijloace este doar o regretabilă lipsă de informaţie, lipsă ce poate fi
înlăturată prin concentrarea informaţiilor existente în scopul obţinerii
informaţiilor suplimentare necesare. (Cineva spunea că nu există ţări bogate
şi ţări sărace, ci doar ţări bine conduse şi ţări prost conduse. Detaliind puţin, 181
se poate spune că există conduceri care ştiu să utilizeze informaţia şi altele
care nu ştiu. De aici, şi decalajele…). De asemenea, identitatea scop-mijloc
rezultă şi din faptul că ceea ce este acum scop, imediat devine mijloc, iar un
mijloc existent şi cunoscut dar greu accesibil devine (rămâne) scop până în
momentul obţinerii şi utilizării sale. Această identitate devine uneori
deranjantă, când ne încăpăţinăm să definim ceva ca fiind doar mijloc şi
observăm că el este şi scop (şi invers). Deranjul poate fi înlăturat dacă
stabilim de la bun început că orice scop este şi mijloc (şi reciproc). Spuneam
că între scopuri şi mijloace există şi un infim decalaj temporal, în sensul că
întâi se conştientiezează (sau se resimte) un scop, după care se caută
mijloacele necesare atingerii scopului propus. Uneori se întâmplă şi invers:
în funcţie de mijloacele existente (abundente sau rare la un moment dat) ne
propunem anumite scopuri, compatibile cu acestea. Dualitatea decalajului
mijloc-scop (sau scop-mijloc) îndreptăţeşte afirmaţia că existenţa identităţii
dintre scopuri şi mijloace este reală. Faptul că cele două dimensiuni
fundamentale ale omului sunt identificabile cu noţiunea de informaţie,
permite afirmarea unui adevăr ce se impune şi în mod empiric: omul este
informaţie, respectiv forţa omului constă în cantitatea, calitatea, prospeţimea,
veridicitatea şi viteza de circulaţie a informaţiei. Conştientizarea acestui
adevăr permite şi identificarea cauzelor actualei crize economico-politice
mondiale ca fiind de ordin informaţional. Soluţia? Evident, tot
informaţională, adică pur umană.2)182
În ceea ce priveşte esenţa şi sfera de cuprindere a economicului am ajuns la
convingerea că economicul are o triplă înfăţişare, drept pentru care am
utilizat noţiunea de Sfânta Treime economică: substanţă, energie,
informaţie.3) Ca sferă de cuprindere, economicul este cvasiinfinit, atât timp
cât aproape tot ceea ce există sau este creat se poate percepe ca mijloc ce
permite atingerea unui scop (efect) ulterior. Acest infinit este alcătuit din
cele trei componente şi cu greu am putea găsi ceva care să nu se încadreze în
niciuna dintre cele trei dimensiuni. Fără a avea o pregătire deosebită în
această direcţie, am intuit suprapunerea dintre cele trei componente
(substanţă, energie şi informaţie) şi componentele Sfintei Treimi: DumnezeuTatăl este energie, Dumnezeu Fiul este substanţă iar Sfântul Duh este
informaţie. Este remarcabil afluxul masiv de termeni teologici în ştiinţă
precum şi pledoariile în favoarea indistincţiei dintre ştiinţă şi teologie.
Limbajul fizicii a devenit deja preponderent teologic şi am convingerea că o
construcţie teoretică a economicului axată pe ideologia creştină este perfect
fezabilă şi de mare valoare ştiinţifică. Mai mult decât atât, omenirea aşteaptă
o descoperire epocală, de genul E=m.c2 şi care constituie co-raportul dintre
energie (Dumnezeu-Tatăl) şi substanţă (Dumnezeu-Fiul). Această viitoare
descoperire ar fi corelaţia dintre energie (substanţă) şi informaţie, şi un
Premiu Nobel pentru stabilirea acestei corelaţii ar fi încă foarte puţin. Aşa
cum ştim acum să extragem energie din materie (apropiindu-ne de faza
supremă: obţinerea energiei infinite din infinitatea materiei) tot astfel va
trebui să ştim să extragem informaţie nu numai din informaţii ci şi din
energie şi substanţă.
Economicul este primul co-interesat de această descoperire care va schimba
radical întreaga existenţă umană.183
Care este sfera existenţei şi activităţii umane căreia i se circumscriu toate
mijloacele? Aceasta o constituie ECONOMICUL, iar activitatea ca atare (de
creare, atragere şi utilizare a mijloacelor) se numeşte ECONOMIE. Teoria
care studiază mijloacele (respectiv economicul sau economia) se numeşte
ECONOMICĂ (engl. economics, fr. economique).4) Cum am arătat şi în
cazul POLITICII (teoria politică) şi ECONOMICA (teoria economică) a fost
malversată prin echivalentul său practic, probabil tot din dorinţa de a se
identifica activitatea practică a unei administraţii, guvernări etc. cu cea
desfăşurată după toate regulile ştiinţei (a economicii, în cazul nostru).
Această inversare de sensuri este generatoare de confuzii şi ambiguităţi,
termenul de economie fiind utilizat când în sens de teorie când în sens de
activitate practică. (Preocuparea de restabilire a sensurilor corecte ale
termenilor utilizaţi nu aparţine doar economicienilor. Şi istoricienii au
observat că istoria desemnează doar domeniul lor de studiu în timp ce
corespondentul teoretic al studierii istoriei trebuie să se numească “istorica”.
Cei care crează istoria sunt (oameni) istorici, iar cei care o studiază ştiinţific
se numesc istoricieni. După acelaşi model, cei ce activează în economie se
numesc economişti, iar cei ce studiază economia cu ajutorul economicii se
numesc economicieni, după cum cei ce activizează în administraţia publică
sau se pregătesc pentru aceasta se numesc (oameni) politici (sau politişti), iar
cei ce studiază ştiinţific activitatea din domeniul politicului se numesc
politicieni.
Am semnalat aceste inconsecvenţe de limbaj (mai precis am procedat la
rectificarea lor), deoarece pornind în studierea dimensiunilor existenţiale
fundamentale ale omului cu ambiguităţi, inversiuni şi confuzii nu este de
mirare că acestea se amplifică pe parcurs, blocând creativitatea şi progresul
teoretic şi practic. Ar fi util ca Academia Română (Comisia pentru
terminologia ştiinţifică) să ia în dezbatere şi analiză observaţiile de mai sus şi
să se pronunţe în consecinţă. De asemenea, demersul reformator în plan
semantic şi lingvistic ar putea fi preluat şi de UNESCO, având în vedere
dificultăţile de comunicare în plan ştiinţific, la nivel european şi mondial.
Sinteza celor afirmate referitoare la economic, mijloace şi economică poate
arăta după cum urmează:184
MIJLOACE Studiul ştiinţific al MIJLOACELOR (concrete, practice, reale)
(abstract, teoretic, ideal)
ECONOMICUL ECONOMICA ECONOMIA
Dacă ce acceptă identitatea de esenţă dintre scopuri şi mijloace nu rămâne
decît să se constate şi identitatea de esenţă dintre POLITICĂ şi
ECONOMICĂ, păstrând pentru uzul cotidian definirea politicii drept studiu
al scopurilor şi a economicii drept studiu al mijloacelor.
Separarea studierii scopurilor de studierea mijloacelor (elemente identice ca
esenţă) sau – şi mai grav – sublinierea diferenţelor şi specificităţilor celor
două discipline ştiinţifice (POLITICA şi ECONOMICA) constituie cauza
fundamentală a crizelor teoretice şi a celor din viaţa reală (crizele
economico-politice). Dacă economicul şi politicul sunt identice ca esenţă şi
se suprapun ca sfere de cuprindere rezultă că meseria de economician o
presupune pe cea de politician şi invers. În viaţa reală s-ar părea că
activitatea politică este mult mai facilă decât cea economică dat fiind faptul
că scopurile reies cu evidenţă din cerinţele oamenilor în timp ce activitatea
economică este realmente dificilă, dată fiind raritatea mijloacelor în
comparaţie cu infinitatea scopurilor.
Cunoscând obiectul (obiectivul, scopul) de studiu al economicii adică
mijloacele, şi cel al politicii, adică scopurile, se poate defini obiectul
economicii politice ca fiind acela al creării, atragerii şi utilizării optime a
mijloacelor în vederea atingerii unor scopuri, definiţie care se apropie vizibil
atât de cea dată de Lionel Robbins (primul care a definit “economia politică”
prin prisma scopurilor şi mijloacelor, cât şi de cea a lui Paul Samuelson,
care, deşi utilizează noţiunea de scop în definiţie, vorbeşte doar de
Economics şi nu de Political Economics).185
Au existat interminabile discuţii în legătură cu ponderea pe care trebuie să o
deţină eticul în definirea economicului şi politicului. Majoritatea celor cu
înclinaţii umaniste au acordat un rol suficient de mare eticii în domeniile
amintite dar într-o manieră care mi se pare necorespunzătoare, fiind prezentat
ca un corp străin, necesar totuşi în conduita politică şi economică. Modelul
propus de subsemnatul defineşte eticul ca gradul de adecvate (şi acceptare) al
mijloacelor la scopuri (sau al scopurilor la mijloace). O activitate economică
sau politică are conotaţia etică necesară dacă nu iroseşte mijloacele în mod
inutil pentru atingerea unui scop, sau nu are această conotaţie dacă urmăreşte
scopuri irealizabile sau greu realizabile în raport cu mijloacele existente.
Această definiţie a eticului este universal aplicabilă la tot ceea ce înseamnă
persoană umană, grup uman sau omenire.5)
1)
O precizare de ordin etimologic şi semantic se impune. Dacă termenul
“politic” provine de la grecescul “polis” – cetate, localitate, oraş, stat etc.
aceasta nu înseamnă că termenul ca atare se circumscrie doar activităţii de
administrare a unei comunităţi date (politicul) sau teoriei despre o
administrare bună, eficientă (politică). În sensul cel mai larg al termenului,
“politicul” şi “politica” presupun stabilirea scopurilor, ierarhizarea
priorităţilor şi imaginarea mijloacelor corespunzătoare atingerii lor. Uneori
stabilim scopurile în funcţie de mijloace, alteori adecvăm mijloacele la un
anumit nivel al scopurilor. Realitatea politică ar trebui să se numească
“politeia” aşa cum realitatea economică se numeşte “economia”. De
asemenea, cel ce studiază politicul în mod ştiinţific se numeşte politician, iar
cel ce studiază economicul în mod ştiinţific se numeşte economician. Cel
aflat concret în practica politică (administrativă, partidică, legislativă) se
numeşte politist iar cel aflat concret în practica economică se numeşte
economist.
2) 186
Preocuparea unor cercetători de a demonstra că învăţământul este o activitate
productivă nu a avut rezultatul scontat, adică aprecierea lui în funcţie de rolul
său major în societate. Cauza eşecului este de ordin semantic. Învăţământul
nu este productiv ci doar informativ, iar demonstraţia trebuia să se reducă la
sublinierea primatului absolut al informaţiei, ca element definitoriu al
omului, respectiv ca scop şi mijloc suprem de realizare a omului în cele trei
dimensiuni existenţiale (individ, colectivitate, umanitate). Reducerea
decalajelor dintre state se poate realiza nu prin mijloace materiale ci, în
primul rând, prin furnizarea informaţiei adecvate. Aceasta se face prin
activitatea de educaţie şi învăţământ.
3)
Am utilizat pentru prima oară conceptul de Sfântă Treime economică într-un
articol serial de cinci episoade, întitulat “Criza economică – blestem sau
eroare umană?” şi publicat în săptămânalul chişinăuian “Glasul Naţiuni” (Nr.
3(77)/ian.1992; febr.1992; martie 1992; Nr.18(90)/mai 1992 şi Nr.20(92/mai
1992).
4)
Fac aici precizările etimologice şi semantice necesare. Termenul de
“economic” provine din grecescul oikos (casă, gospodărie) şi nomos (regulă,
ordine, disciplină). Deci economie înseamnă activitatea practică de a pune
ordine în gospodărie şi nicidecum activitate teoretică de studiere a regulilor
administrării eficiente a mijloacelor. Studiul teoretic al economiei se
numeşte economică, după acelaşi model de stabilire a denumirii diverselor
segmente ale ştiinţei. Exemple: logica, matematica, fizica, gramatica,
botanica, lingvistica, istorica, etc. Amintim şi denumirile compozite:
gramatica lingvistică, lingvistica matematică, economica politică etc.
5)187
Discuţia ar putea fi mult aprofundată, făcând clasificări şi scalări ale
scopurilor şi mijloacelor, apreciindu-le din punct de vedere al semnificaţiilor
lor pozitive sau negative, al prezentului şi viitorului, ale individului şi
umanităţii etc. Un singur exemplu ar putea să sugereze utilitatea
raţionamentelor bazate pe binomul scop-mijloc în definirea a ceea ce este
etic sau neetic să facem. Economica politică a războiului va stabili pentru
care din părţi este etică/sau neetică această formă de rezolvare a conflictelor.
Atacantul îşi defineşte scopurile în termeni cantitativi sau calitativ-cantitativi
şi îşi cuantifică mijloacele de care dispune sau pe care le va putea atrage
(inclusiv o parte din cele ale atacantului), pe care speră să le folosească
împotriva acestora. Dacă scopul său este consonant cu mijloacele de care
dispune, potenţiala sa victorie are încărcătură etică pozitivă numai în măsura
în care acel scop nu contravine altor scopuri pozitive, apreciate ca atare de
normele vieţii internaţionale. În cazul în care scopul atacantului este
neconform cu acestea, concordanţa dintre scopuri şi mijloace nu mai are
obiect, respectiv acţiunea dată este neetică. Aceleaşi raţionamente sunt
valabile în campaniile electorale, în strategiile economice la nivel micro,
macro sau mondoeconomic. 188
Cap.6. AXIOLOGIE ECONOMICĂ RADICALĂ
Teoria valorii reprezintă cartea de vizită a oricărei şcoli de gândire
economico – politică (etică)
Începând cu definirea conceputului de valoare, (conferindu-i acestuia o
extensie mai mare sau mai mică în funcţie de definirea sferei de cuprindere a
economicului) şi continuând cu geneza şi măsurarea valorii, toate acestea
determină o anumită identitate şi poziţie în spectrul şcolilor de gândire
economico-politică. De asemenea, perceperea (aprecierea) valorilor în
economie şi modul de reflectare a acestora în preţuri este de natură să
individualizeze şi să definească un curent sau altul. Într-adevăr, numai
economicienii care au reflectat profund şi au elaborat o teorie consistentă
despre valoare au fost întemeietori de şcoală şi au rămas ca atare în istoria
gândirii economice sau economico-politice. În consecinţă, orice nouă teorie a
valorii este obligată să se raporteze (critic) la marii înaintaşi în domeniu
(Smith, Ricardo, Marx, Walras, Marshall).
Geneza valorii şi reflectarea ei în preţuri şi distribuirea veniturilor a fost
axată, la începuturile economicii-politice, la muncă. Era modul vizibil,
exterior prin care se stabileau preţurile. O muncă mai asiduă şi o calificare
superioară se regăseau – în condiţiile pieţei libere – într-o valoare (respectiv
preţuri) superioare. Marxiştii au utilizat teoria valorii şi a preţurilor
individuale (teoria micro-economică) ca un cadru analitic pentru înţelegerea
distribuirii venitului agregat între clase şi a mişcărilor agregat a tuturor
preţurilor şi rezultatelor în condiţii de depresiune şi inflaţie (teorie
macroeconomică). Economicienii neoclasici au utilizat conceptele de valoare
şi preţ ca un cadru analitic pentru studierea modului cum piaţa capitalistă
alocă resursele (muncă, capital, materii prime) către diferitele industrii, cum
decid consumatorii ce mărfuri să cumpere şi cum decid capitaliştii, ce
mărfuri să producă şi ce tehnologii să folosească în producţie.189
Conceptul de valoare ca atare a avut diferite percepţii şi definiri, deseori
aceste conotaţii fiind căutate în funcţie de posibilităţile reale de măsurare şi
determinare a valorii. Joan Robinson a scris în 1942: “Conceptul de valoare
pare … a fi un exemplu remarcabil de cum poate o noţiune metafizică să
inspire gândirea originală, deşi în sine el este lipsit de semnificaţie
operaţională!” În cazul economicii neoclasice, rezultatul principal al teoriei
valorii şi preţului este util pentru managerii întreprinderii capitaliste în
calcularea modului de maximizare a profiturilor. Am prezentat cele două
concepţii despre valoare în curentele dominante din perioada apariţiei
gândirii radicale: teoria valorii-muncă şi teoria utilităţii marginale. Plecând
de la aceste două concepţii, radicalii au ajuns la concluză că ele pot fi
armonizate prin prezentarea uneia ca un caz particular al celeilalte. De fapt,
tentativa a avut un precedent. Alfred Marshall a fost un mare economician
care a încercat o sinteză a teoriei clasice a costului de producţie (derivată din
teoria muncă) cu teoria utilităţii marginale a primilor neoclasici.1)
Actualmente, această tentativă se regăseşte în lucrările neoclasicilor, deşi
majoritatea economicienilor occidentali se revendică acum de la Walras.
Contribuţia lui Marshall a constat în introducerea conceptelor de “termen
lung” şi “termen scurt”. Pe termen scurt, producţia este limitată la
capacităţile existente deoarece timpul este prea scurt pentru noi investiţii
care să ducă la creşterea capitalului şi a producţiei. Pe termen lung, acest
lucru este posibil. Deci, nivelul preţului faţă de cost depinde de perioada de
referinţă. Astfel, pe termen lung “preţul (inclusiv profitul) egalizează costul”,
ca urmare a mişcării capitalurilor de la o ramură la alta, egalizând concurenţa
prin echilibrarea ofertei cu cererea. Dar, pe termen scurt, costul poate varia
în funcţie de ofertă, el fiind fix pentru orice ofertă dată. Concluzia lui
Marshall este că pe termen scurt preţul este determinat de condiţiile de cerere
şi cost, iar pe termen lung preţul este stabilit numai de cost.
Radicalii discută evoluţia concepţiilor despre valoare la care adaugă propria
lor concepţie, în funcţie de raportarea lor la teoria lui Marx.
a) Prima constatare a radicalilor este că există o neacceptare completă,
absolută şi reciprocă a teoriei marxiste o valorii de către neoclasicii
conservatori, şi a teoriei neoclasice de către marxiştii dogmatici.190
b) O atitudine mai tolerantă se înregistrează la neoclasicii liberali care
argumentează că teoria economică marxistă este un caz foarte special în
cadrul economicii neoclasice, respectiv faptul că teoria lui Marx despre
preţuri este compatibilă cu teoria neoclasică în condiţii foarte restrictive. Pe
de altă parte, marxiştii nedogmatici consideră teoria neoclasică drept un
suport tehnic al marxismului, dar într-o viziune foarte restrictivă.
c) La rândul lor, radicalii consideră că teoria neoclasică a preţurilor şi a
alocării resurselor reprezintă un util adjuvant pentru o viziune marxistă mai
largă a evoluţiei politico-economice a capitalismului. După cum în aceeaşi
viziune teoria marxistă despre preţuri reprezintă un caz special şi limitat în
cadrul teoriei neoclasice a preţurilor.
Reproşând teoriei doar caracterul prea abstract, complex şi neoperaţional,
radicalii conchid că “Teoria marxistă şi cea neoclasică despre preţuri sunt
perfect compatibile”, 2) dar adaugă că teoria preţurilor elaborate de Sraffa
este mai utilă.
Demonstraţia efectuală de Sherman cu privire la compatibilitatea dintre
teoria valorii muncă şi cea a utilităţii marginale se bazează pe extragerea
unor elemente comune, lăsând deoparte elementele contradictorii ca
nerelevante.
În cele ce urmează voi prezenta o concepţie proprie despre valoare aplicând
“paradigma de gândire şi acţiune scop-mijloc”, concepţie axiologică pe care
o voi numi teoria duală a valorii.
6.1. TEORIA DUALĂ A VALORII
Probabil că cele mai generale aprecieri la adresa existentului perceput de om
(deci şi asupra omului însuşi) se pot reduce la BINE sau RĂU, cuvinte ce pot
semnifica VIAŢA şi MOARTEA, ÎNCEPUTUL şi SF„RŞITUL,
POZITIVUL şi NEGATIVUL, FERICIREA şi NEFERICIREA, EXTAZUL
şi AGONIA, pentru a lua doar conotaţiile extreme ale bineluişi răului,
dimensiuni în jurul cărora se derulează existenţa umană.191
În jurul binelui şi răului se defineşte şi noţiunea de valoare (aplicabilă atât la
om cât şi la mediul în care acesta viţuieşte, la produsele omului şi la
idealurile sale). Deşi termenul valoare a avut de la bun început o semnificaţie
pozitivă (a fi sănătos, a fi puternic, a fi eficient, a fi preţuit, a fi în stare, a
izbândi etc. conform Dicţionarului latin-român, 1962, p.766) el nu poate fi
izolat, separat de semnificaţia negativă, de opusul său, fără de care nu am
putea face aprecierea. Aşadar, valoarea este sinteza binelui şi răului (a
binelui creat prin rău, a creşterii prin descreştere, a vieţii prin moarte etc.),
orice definire care va accentua doar elementul pozitiv al ideii de valoare
căzând în reducţionism, simplificare şi neadevăr. Omul (înţelegând prin om
individul, grupul şi umanitatea) este definit, se autodefineşte şi defineşte
ceea ce-l înconjoară în timp, prin VALOARE, adică prin binele şi răul
perceput în diverse intensităţi şi dimensiuni de către fiinţa valorizatoare.
Deoarece binele şi răul, ca elemente definitorii ale omului au o relativitate
maximă, fiind oarecum demonetizate atât prin suprautilizare cât şi prin
vastitatea sferei lor de cuprindere, voi încerca să le substitui printr-o altă
pereche de atribute specific umane, mai palpabile şi încărcate cu semnificaţii
majore: SCOPUL şi MIJLOCUL. Ele sunt compatibile cu, şi derivate din,
noţiunile generice de BINE şi RĂU, definind SCOPUL ca fiind tendinţa
permanentă a omului spre bine şi, respectiv MIJLOCUL ca fiind efortul (dus
până la chin sau moarte) de a atinge acel BINE, efort ce este conştientizat în
permanenţă şi în majoritatea covârşitoare a cazurilor ca un RĂU. Aşadar,
“BINE – RĂU = SCOP-MIJLOC. O altă pereche de termeni definitorii pentru
om, deasemenea compatibilă cu şi derivată din cele expuse până aici o
reprezintă IDEALUL şi REALUL. IDEALUL este acel scop apreciat ca
BUN pentru om, iar REALUL este mijlocul prin care tindem spre ideal şi
care este perceput întotdeauna (acest mijloc) ca un RĂU. De unde şi
permanenta noastră tendinţă de mai bine, de depăşire a realului, respectiv de
înlăturare a stării de rău. Forţând puţin semnificaţiile aş putea spune că a fi
realist înseamnă a te împăca cu răul existenţial, cu precaritatea mijloacelor
existente, în timp ce a fi idealist înseamnă a accede spre mai bine, spre
scopuri mereu mai înalte, mai nobile, mai umane. Idealistul poate deveni
malefic atunci când nu porneşte de la realitate, de la cunoaşterea corectă a
acesteia, în aceeaşi măsură în care poate deveni malefic şi realistul atunci
când nu percepe necesitatea schimbării, a nevoii de aspiraţie spre mai bine,
spre ideal.192
În scopul definirii valorii, concept fundamental pentru om şi existenţa sa, voi
utiliza ca instrument binomul SCOP-MIJLOC, atât în dimensiunea sa
practică, concretă, reală cât şi în cea teoretică, abstractă, ideală. Fără o
abordare duală a conceputului de valoare, riscăm să obţinem definiţii
unilaterale, absolutizante şi contradictorii, definiţii care au complicat foarte
mult explicarea omului în loc să o simplifice şi să o facă inteligibilă.3)
Deci, valoarea este simbioza dintre SCOP şi MIJLOC, dintre intenţie şi
realizare, purtând concomitent pecetea ambelor coordonate, dimensiunea
valorii fiind direct proporţională cu mărimea acestora şi cu îmbinarea
(optimă) dintre ele. Încerc să previn posibile critici la adresa acestui demers
teoretic prin câteva precizări. Există obiective – valori cărora de lipseşte
intenţionalitatea autorului lor, ceea ce ar părea să scoată respectivele “valori”
din modelul binomic scop-mijloc. Ce le conferă acestora valoare? Cred că
valoarea survine în urma intenţionalităţii creatoare a celor ce efectuează
valorizarea, identificând propria lor dorinţă, respectiv împlinirea ei cu
realizarea neintenţionată de către autorul efectiv. Acelaşi lucru (lipsirea de
unul din termenii binomului, în acest caz, de cel de “mijloc”) ar putea fi
reproşat atunci când suntem beneficiarii unei mari realizări (de valoare!) la a
cărei apariţie elementul efort uman lipseşte. Exemplu: obţinerea unor noi
matale, bunuri alimentare etc. prin simpla asociere (alăturare) a unor
elemente, reacţiile chimice fiind acelea care creează noul produs. Voi susţine
că şi aici elementul efort (mijloc) există în mintea valorizatorului, acesta
asociind reacţiile date cu potenţialul efort uman necesar pentru a realiza acel
nou produs. Aşadar, scopul şi mijlocul sunt permanent prezente în acţiunea
de valorizare. De asemenea, valorizarea operei de artă cuprinde atât scopul
(nevoia de artă, de frumos) cât şi mijlocul (efortul artistului). Dogmaticii
marxişti nu reuşeau să explice valoarea operei de artă, respectiv preţul
acesteia, prin legea valorii muncă, spunând că această lege se aplică doar
producţiei bunurilor materiale şi relaţiei capitaliste producător – consumator,
respectiv proprietar-nonproprietar. După cum se observă din cele de mai sus,
definirea valorii prin cumularea dimensiunilor scop şi mijloc este aplicabilă
oricărei acţiuni umane şi oricăror transformări creatoare ce presupun efort
uman direct sau indirect. În unele cazuri prevalează scopul atins, în altele
mijlocul utilizat, totdeauna însă cele două dimensiuni sunt prezente şi
inseparabile. Orice discurs teoretic despre valoare nu poate trece sub tăcere
realizările anterioare în domeniu (axiologie) cu plusurile şi minusurile
acestora.193
Indubitabil, prima teorie despre valoare în economie (domeniu a cărui
definire restrictivă a adus multe prejudicii atât economiei cât şi economicii),
teorie consistentă şi credibilă, a fost cea a teoriei valorii muncă, lansată de
profesorul de filosofie morală Adam Smith, reluată şi modificată de David
Ricardo pentru a se impune apoi prin viziunea marxiană despre valoare şi
plusvaloare. Desigur luarea în considerare a efortului (suma mijloacelor)
erau un prim pas în definirea ştiinţifică a valorii. Privind retrospectiv, se
poate constata acum că definirea valorii (economice) prin efort (mijloace)
era consonantă cu delimitarea riguroasă a economicului de politic,
caracteristică şcolii anglo-saxone care a adoptat şi termenul de “economică”
(economics) în locul celui de “economie politică” (political economy) pentru
denumirea disciplinei care studia economicul într-o concepţie foarte
materialistă despre acesta. Or, valoarea umană, (indiferent de domeniul în
care este circumscrisă, şi de modul mai mult sau mai puţin forţat în care se
face această circumscriere) nu poate fi limitată doar la economic sau doar la
politic, respectiv doar la mijloc sau doar la scop.4)
Cu atât mai mult, înaintaşii de mai sus care utilizau termenul “ECONOMIE
POLITICĂ” (de fapt corect este ECONOMICA POLITICĂ) aveau obligaţia
să ia în considerare şi scopul, nu numai mijlocul. Această scăpare avea să fie
compensată (din păcate, tot reducţionist) de către teoria marginalistă a valorii
care a pus accentul exclusiv pe scop (al doilea sac cu grâu are o valoare mai
mică decât primul, deoarece scopul s-a diminuat; necesitatea nu mai este la
fel de mare). Prin urmare, o definire corectă a valorii nu poate fi decât aceea
care ia în considerare atât mijlocul cât şi scopul. Deşi noile teorii
postmarxiene şi postmarginaliste au sugerat că cele două teorii nu sunt
incompatibile, ci complementare, nu am găsit până în prezent o sinteză reală
a acestora. Cred că această sinteză (simbioză) o constituie teoria duală a
valorii axată pe însumarea coordonatelor fundamentale ale gândirii şi acţiunii
umane: scopul şi mijlocul. Deci, propun o teorie duală a valorii şi nicidecum
una reducţionistă ca cele cunoscute până în prezent.194
Printre principalele critici posibile aduse acestei teorii prezentate acum şi
aici (o formă incipientă a construcţiei teoretice originale a fost prezentată de
subsemnatul la Primul Congres al Societăţii Internaţionale pentru
Intercomunicarea de Idei Noi de la Paris, august 1990) ar putea fi simplitatea
ei, lipsa de operaţionalitate (puţintică răbdare!) şi reducerea câmpului
valorilor la cel economico-politic (eticul fiind implicit). Orice obiecţii,
reproşuri sau critici vor fi bine venite, oferindu-mi posibilitatea să întregesc
explicaţia avansată cu noi argumente şi exemple. Precizez că utilizarea
consecventă a binomului scop-mijloc a permis redefinirea conceptelor
fundamentale ale politicului, economicului şi eticului, precum şi
reconsiderarea radicală a sferei de cuprindere a celor trei dimensiuni ale
existenţei umane, concomitent cu modificările denumirii celei mai disputate
teorii ştiinţifice: “economia politică”. Prezentarea, într-o analiză separată, a
argumentelor pentru renunţarea la denumirea teoriei economice generale cu
termenul de “economie” sau “economie politică” şi a necesităţii utilizării
denumirii de “economică politică” va duce la luarea lor în discuţie de către
factori competenţi, sugerându-se aplicarea unitară a noii denumiri, care nu
este doar o schimbare de ordin lingvistic ci o schimbare de paradigmă, de
concepţie. (În consecinţă va trebui să utilizăm termenul de economician
pentru specialistul în economică şi a celui de politician pentru teoreticianul
ce studiază administraţia publică Practicienii vor avea denumirile
corespunzătoare de economist şi politist).
În final, propun următoarea definiţie a VALORII şi a măsurării ei. Valoarea
reprezintă acea dimensiune a existenţei umane prin care se evidenţiază
concomitent scopul şi mijlocul oricărei gândiri sau activităţi umane. Scalarea
valorilor înseamnă, de fapt, scalarea diferitelor scopuri (intenţii, dorinţe,
necesităţi etc.) şi a diferitelor mijloace (eforturi, consumuri, costuri,
cheltuieli etc.) şi aprecierea lor relativă în funcţie de intensitate (în cazul
scopurilor) şi de disponibilitate (în cazul mijloacelor).
OMUL VALORIZEAZĂ PRIN BINOMUL SCOP-MIJLOC
OM
VALOARE195
Teoria duală a valorii 5) ar putea fi respinsă şi pentru presupusa ei lipsă de
utilitate în procesul stabilirii preţurilor sau a scalării importanţei unor acţiuni
politice. Pentru o discuţie mai consistentă, consider că este bine să se aibă în
vedere următoarele:
1) Simbioza dintre mijloc şi scop demonstrează că esenţa esenţelor pentru
economica politică o reprezintă valoarea.
) Teoria duală a valorii bazată pe paradigma scop-mijloc
sugerează locul implicit pe care îl ocupă eticul în discursul economicopolitic, fără a se identifica valoarea (suma dintre mijloc şi scop) cu morala
(comparaţia între mijloc şi scop). Se elimină discuţiile nefertile despre faptul
dacă economicul sau politicul trebuie să aibă sau nu o componentă etică.
3) Operaţionalizarea conceptului de valoare este realizabilă în condiţiile unei
simplificări substanţiale a aparatului matematic, respectiv are nevoie de o
teorie matematică pe măsura maximei simplităţi a teoriei duale a valorii şi a
întregii construcţii paradigmatice propuse.
4) Teoria duală a valorii nu necesită cunoaşterea prealabilă şi în profunzime
a complicatelor demonstraţii ale marxienilor, neoclasicilor şi radicalilor (sau
ale altor economicieni). Această teorie explică sursa şi mecanismul de
estimare a valorii. Calcularea concretă a mărimii valorii este în funcţie de
operaţionalizarea scopului (mai dificilă dar nu imposibilă) şi a mijlocului
(ceva mai simplu, fiind vorba de elemente concrete). Ca ipoteză de lucru,
determinarea valorii prin mijloc şi scop este realizabilă prin transformarea
reciprocă a celor doi termeni (a scopului în mijloc şi a mijlocului în scop). Se
poate utiliza şi formula marxiană a valorii (C + V + P) în care (C + V) este
mijlocul iar P este scopul.
Dar există şi scopuri ce nu sunt evaluabile în unităţi monetare (înlăturarea
concurenţei, cucerirea unei pieţe în totalitate, construirea de rezerve,
sprijinirea culturii, asigurarea – prin educaţie – a unei înţelegeri corecte a
lumii, respectectiv a politicului, economicului şi eticului, dar care pot fi
asociate cu mărimi convenţionale, obţinute prin sondaje, estimări, consens
etc.196
5) Utilitatea teoriei duale a valorii este maximă într-o societate globală
(mondială), normativă şi în care libertatea individului se îmbină cu dirijarea
socială. De altfel şi în condiţiile actuale este aplicabilă (sau chiar este
aplicată deja) când scopurile generale ale supravieţuirii omenirii, precum şi
mijloacele atrase pentru aceasta conferă o valoare deosebită unor acţiuni
globale (combaterea criminalităţii, a poluării, a traficului de droguri, a
terorismului etc.).
DESEN
6) Teoria duală a valorii reprezintă un caz particular al
paradigmei scop-mijloc, instrument de cunoaştere ştiinţifică de o amplitudine
ce frizează absolutul (de altfel, am denumit concepţia generală din care
derivă numita paradigmă drept “relativism absolut”).
7) Acceptarea paradigmei scop-mijloc în construcţia unei noi economici
politice axate pe om oferă deschideri nebănuite cunoşterii ştiinţifice şi
normalizării relaţiilor interumane într-o societate a cărei istorie nu a putut fi
concepută în afara crizelor, războaielor, revoluţiilor sau a altor distrugeri
catastrofale. Criza ecologică este un exemplu pertinent de autodistrugere
umană prin lipsa unei corelaţii permanente şi judicios stabilite între scopuri
şi mijloace. Absolutizarea unor elemente (factori, procese, fenomene etc.) fie
ca scop, fie ca mijloc şi lipsa conştientizării relativităţii lor absolute a dus (şi
duce!) la o intrare a omenirii pe făgaşe nedorite sau regretabile.
8) Analiza teorilor economice, politice sau pretins economico-politice
actuale duce la concluzia că acestea sunt, de cele mai multe ori,
reducţioniste, referindu-se preponderent la scopuri (teoriile marxiste –
planiste) sau preponderent la mijloace (teoriile axate pe rolul de mediator al
pieţei – pieţiste) în timp ce este evidentă criză în care se află ambele. Nu
întâmplător teoriile despre valoare ale celor două sisteme de gândire nu au
reuşit să ofere explicaţii convingătoare şi funcţionale despre valoare, fiind
obligate la interminabile demonstraţii despre cazuri particulare ce le lipsesc,
în fapt, de pretinsa valabilitate generală.197
9) De asemenea, acceptarea definirii valorii prin intermediul binomului
fundamental scop-mijloc va obliga la redefinirea sferei de cuprindere a
economicului şi politicului, înlăturând dispreţul actual (firesc, dar
inacceptabil) făţă de domeniile fundamentale ale existenţei umane:
economicul-politicul (sau continuumul economico-politic).
10) Pornind de la definirea duală a fiinţei umane, a valorii, a economiculuipoliticului şi a conceptelor fundamentale legate de acestea se va putea crea
acel nou sistem teoretic economico-politic uşor de înţeles şi aplicat în
practică, generalizabil la nivelul comunităţii ştiinţifice mondiale şi, ulterior,
la nivelul uzului comun.
1)
Alfred Marshall, Principles of Economics, New York, The Maccmillan Co.,
1953, ed.I. 1890.
2)
Sherman, Howard, Radical Political Economy, Basic Book, New York, 1972,
p.43-47.
3) 198
Previn cititorul asupra faptului că rezultatele investigaţiilor mentale asupra
conceptului de valoare şi a conţinutului acestuia (binomul SCOP-MIJLOC)
au fost neaşteptate, şocante chiar şi pentru autor, în sensul că au dus la o
modificare sensibilă a sensului şi semnificaţiilor conceptelor utilizate în
prezent în lumea Ştiinţei, ajungând totodată, la concluzia că starea de criză
pe care o traversează în prezent omenirea se află în corelaţie directă cu starea
de confuzie conceptuală existentă în ştiinţă. (Precizez că folosesc consecvent
termenul de ştiinţă şi nu pe acela de ştiinţe, urmare a conştientizării
existenţei nefaste a unei mentalităţi feudale în spaţiul unic al cunoaşterii.
Parcelarea ştiinţei pe domenii, pe feude izolate cu ziduri conceptuale şi
metodologice, apariţia artificială a unor noi “ştiinţe” cu “obiect propriu şi
metode proprii” de cercetare etc., deci această fărâmiţare a corpului unitar al
cunoaşterii şi ştiinţei generează construcţii teoretice irelevante, cu utilizarea
unor sensuri “proprii” conferite unor concepte şi care duce, la rându-i la
incomunicabilitate şi confuzie. Voi utiliza, prin, urmare, termenul de teorie
ştiinţifică, sau disciplină ştiinţifică, sugerând prin aceasta existenţa unui
spaţiu ştiinţific unitar (ŞTIINŢA) la a cărui dezvoltare pot contribui, prin
conlucrare, teoriile şi disciplinele particulare.
4)
Concentrarea atenţiei asupra valorii şi nu şi asupra altor părţi componente ale
construcţiei teoretice mai ample pe care am denumit-o “Paradigma de
gândire şi acţiune scop-mijloc şi redefinirea conceptelor fundamentale în
POLITICĂ, ECONOMICĂ şi ETICĂ” nu permite o detaliere a unor
redefiniri ce apar în acest subcapitol. Pentru înţelegerea textului se impun
următoarele precizări: esenţa politicului (şi a politicii) este scopul; esenţa
economicului (şi a economicii) este mijlocul; esenţa eticului (şi a eticii) este
compatibilitatea (adecvarea) între scop şi mijloc. Voi folosi termenul de
economică în loc de cel de economie folosit în sens de teorie economică şi pe
cel de economică politică în loc de cel de economie politică.
5)
Vezi, pe această temă articolul subsemnatului în “Literatura şi Arta” din 30
iulie 1992, institulat “Dualitatea valorii”. Partea III
CONSIDERAŢII FINALE
Cap.7. LOCUL CURENTULUI RADICAL ÎN TEORIA ECONOMICĂ
FLUCTUAT NEC MERGITUR
(Inscripţie pe emblema Parisului)
Relaţiile extrem de diverse ale economiilor statale ale lumii contemporane,
privite sub aspectul nivelului de dezvoltare economică, al ideologiilor
dominante, al resurselor de care dispun şi, în consecinţă – al tipului de
dezvoltare spre care optează etc., generează teorii economice menite să
susţină sau să combată modalităţile de dezvoltare economică şi consecinţele
acestora, să promoveze anumite interese, să urmărească împlinirea unor
idealuri.
Ca urmare, tabloul gândirii economice contemporane nu este realizat numai
din câteva culori, ci dintr-o multitudine de nuanţe, derivate din cele
fundamentale.
Pentru a sugera cât mai bine locul radicalismului economic (în general) şi a
celui american în special, voi afirma nu numai un punct de vedere, dar voi
evidenţia şi faptul că marxismul a fost unul din punctul de referinţă, în raport
cu care s-au definit celelalte curente de gândire, poziţii ideologice etc. Este
demn de amintit faptul câ mulţi teoreticieni acceptă dihotomizarea poziţiilor
ideologice în marxiste şi nemarxiste, ceea ce induce ideea acceptării
marxismului ca unul din elementele de referinţă (fie cu conotaţie negativă,
fie pozitivă).
Curentul de gândire economică radicală de stânga face parte din gândirea
economica de inspiraţie marxiană, dar nu marxistă, în pofida autointitulării
unora dintre reprezentanţii lui drept marxişti sau marxieni, a acceptării unor
teze utilizate şi de Marx şi a opţiunii pentru o societate “socialistă”.200
Însăşi gândirea economică nemarxistă este alcătuită dintr-un larg evantai de
poziţii ideologice, începând cu apărătorii declaraţi ai statu-quo-ului capitalist
(economicieni conservatori sau neoclasici, continuând cu apărătorii
capitalismului prin reformarea lui permanentă pe aceleaşi baze (liberali,
neoliberali, liberali de stângă, radicali de dreapta) şi încheind cu contestatarii
deschişi ai capitalismului (radicalii de stânga). La rândul ei gândirea
marxistă se poate prezenta şi ca având două mari componente: marxismul
dogmatic şi deformat faţă de gândirea lui Marx (avem în vedere componenta
ştiinţifică a acestuia şi nu cea ideologică); marxismul liberal, ce se înrudeşte
şi învecinează cu liberalismul radical. 201
Desprinderea unor aripi “de stânga” din cadrul gândirii
economice nemarxiste este un fenomen ce demonstrează pătrunderea într-o
măsură sporită a unor idei ce aparţin radicalismului, fie el foarte apropiat de
marxism. Dacă aceste desprinderi erau apreciate în “socialismul” totalitar ca
fiind probe evidente ale ştiinţificităţii marxismului în ansamblul lui, acum
este evident că aceste detaşări erau la fel de opuse ortodoxiei neoclasice cât
şi marxismului dogamtic. Desigur, chiar în cazul în care aceste idei vor
pătrunde într-o măsură mai mare în concepţiile reprezentanţilor de la
periferia ortodoxiei, aceasta nu face din ei marxişti şi cu atât mai puţin
marxişti dogmatici. Amintim în acest context (în scopul sugerării locului pe
care îl ocupă economica politică radicală) o clasificare a curentelor gândirii
economice contemporane realizată de doi economicieni francezi 1) care îşi
declară deschis sentimentele de apropiere faţă de “ereticii a la Schumpeter”.
Pornind de la patru nume celebre, autorii amintiţi prezintă tabloul gândirii
economice contemporane după cum urmează: economica fiilor lui Keynes,
economica descendenţilor lui A. Smith, economica discipolilor ortodocşi ai
lui Marx şi economica “ereticilor a la Schumpeter”. În această ultimă
categorie ei îl includ pe: M. Aglietta, A. Orlean şi Lorenzi, J.A. Holl şi H.
Bartoli precum şi pe J.K. Galbraith care a făcut joncţiunea între keynesism şi
ereticii a la Schumpeter, adăugându-i şi pe “radicalii americani, mereu mai
aproape de smithieni decât de schumpeterieni”. Înţelegem prin această
apreciere asupra radicalilor că ei se afla plasaţi între viziunea socială a lui
Schumpeter şi marxismul ortodox, în special datorită ideilor preluate de
Marx de la Adam Smith. Am putea spune: la stânga lui Schumpeter şi la
dreapta lui Marx). Considerăm această apreciere ca fiind corectă, subliniid
din nou faptul că radicalii de stânga sunt cei mai de stânga nemarxişti
respectiv, aflaţi în imediata vecinătate a marxismului. De asemenea radicalii
americani ar putea fi încadraţi (păstrând denumirile autorilor francezi) într-o
grupare intitulată “discipolii neortodocşi al lui Marx”. Radicalii de stânga
pot fi incluşi în grupul marxienilor sub aspect ideologic (al finalităţii ideilor
promovate) şi apoi în grupul schumpeterienilor deoarece din fondul ideologic
amintit lipseşte teoria despre schimbare (ca de altfel şi grupul
instituţionaliştilor care recunosc necesitatea unei alte organizări în societate,
dar … numai atât).202
Radicalismul economic a înregistrat nu numai evoluţii calitative, ci şi
cantitative. Ponderea numărului reprezentanţilor săi are o semnificaţie clară
în stabilirea locului acestui curent în ansamblul gândirii economice
contemporane. Dacă la înfiinţarea URPE în 1968 se vorbea despre circa 1000
de membri, în 1974 francezul H. Puels aprecia la 1750 numărul acestora,
pentru ca un an mai târziu în 1975 un alt economician francez, M. Castels, să
arate că numărul membrilor URPE a crescut la 3000. În 1980, P.A.
Samuelson scria că economiştii radicali reprezintă cel puţin 10% din
economiştii (de fapt economicienii – n.ns.) americani.
Pe măsura trecerii timpului, curentul radical de stânga a înregistrat o creştere
a ponderii sale în confruntările de idei contemporane, concomitent cu o
slăbire a activismului şi militantismului lui teoretic în comparaţie cu
perioada evenimentelor din anul 1968. Acest “recul” – sub aspectul
militantismului contestatar – poate fi considerat totodată ca pasul înapoi
necesar unei organizări mai adecvate. Este, totodată, semnul unei maturizări,
al unul echilibru sporit în formularea judecăţilor de valoare. Desigur, anii ce
vin vor clarifica tot mai mult sensul evoluţiei (sau involuţiei) mişcării
radicale de stânga şi a teoriei economico-politice corespunzătoare, fiind
totuşi previzibilă şi de dorit o autonomizare mai accentuată a acesteia în
peisajul gândirii economice contemporane, urmare a intensificării crizei
mondiale.
Sunt interesante şi autoprecierile economicienilor radicali în legătură cu
propria lor evoluţie şi ponderea radicalismului în ansamblul curentelor de
gândire existente. Astfel, Thomas E. Weisckopf arăta în 1982 că “această
şcoală de gândire (radicală – n.n.) a devenit abia recent o forţă semnificativă
în viaţa academică …”2). Acelaşi lucru l-a afirmat şi un opozant al
radicalismului, P.A. Samuelson care afirma în 1970 că radicalii reprezentau
“o mişcare de cercetare serioasă despre care se vor auzi multe în viitor”.
Merită amintită şi argumentaţia radicalului Weisckopf: “soliditatea
intelectuală şi poziţia puternică a economicii radicale au fost confirmate de o
creştere constantă a publicaţiilor academice ale economiştilor radicali şi de
recunoaşterea crecândă a economicii radicale ca o sferă legitimă de studiu şi
cercetare în marile universităţi americane”.3)203
Faptul că gândirea economică radicală, cu o puternică încărcătură ecologică,
antirăzboinică, antiimperialistă şi umanistă este în creştere cantitativă şi
calitativă, şi că aceasta va putea oferi substanţa ideatică şi cadrul
organizaţional pentru ieşirea din criza mondială actuală este sprijinit şi de
existenţa tot mai pregnant simţită a Partidului Radical Transnaţional cu
sediul la Roma, dintre ale cărei obiective (comune cu ale radicalilor
americani) amintim:
– asigurarea drepturilor omului pentru toţi cetăţenii lumii;
– respectarea dreptului şi a legii ca izvor primordial al legitimităţii
instituţiilor;
– lupta împotriva exterminării prin foamete, mizerie şi subdezvoltare:
– lupta împortriva înarmării nucleare şi pentru protecţia mediului;
– războiul împotriva drogurilor (prin eliminarea prohibiţionismului);
– excluderea pedespei capitale din toate legislaţiile ţărilor lumii;
– integrarea economico-politică regională, zonală şi mondială (radicalii
europeni militează pentru înfiinţarea Statelor Unite ale Europei, respectiv
federalizarea europeană a naţiunilor independente şi cu respectarea
drepturilor lor fundamentale, dar nu după modelul “MAASTRICHT”).
Înlăturarea dictaturilor din Europa a fost unul din obiectivele Partidului
Radical deşi membrii săi nu au putut contribui direct şi decisiv la aceasta.
După 1989, Partidul Radical are membri din aproape toate ţările exsocialiste, înfiinţând asociaţii radicale care difuzează publicaţia “Partidul
Nou”. În 1992 s-au înfiinţat şi în România asemenea asociaţii. Din primul
parlament liber ales al României s-au înscris peste 150 deputaţi în Partidul
Radical, pe lânga alte sute de membri din ţară.4) 204
Deşi radicalismul economic american este doar un curent
ştiinţific în domeniul economico-politic, fără existenţa unor structuri
politico-organizatorice reale, este posibil ca joncţiunea dintre gândirea
radicală în general şi organizarea partidică de tip Partidul Radical
Transnaţional să antreneze potenţialul uman necesar în vederea schimbărilor
radicale autentice.
7.1. APRECIERI ASUPRA CURENTULUI RADICAL ÎN ANSAMBLUL
TEORIEI ECONOMICO-POLITICE
Apariţia concepţiilor economice radicale moderne, în a doua jumătate a
deceniului şapte, şi în special proliferarea acestora în deceniul opt, a fost
receptată diferit de variatele şcoli şi curente economice ce alcătuiesc
actualmente tabloul gândirii economice contemporane.
a) Gândirea economico-politică radicală în viziunea economicienilor
ortodoxiei neoclasice
Atitudinea economicienilor neoclasici a fost net defavorabilă apariţiei
gândirii economice radicale, datorită sesizării poziţiei sale critice la adresa
teoriei economice dominante, a sistemului monopolist şi concluziilor
referitoare la necesitatea transformărilor sociale radicale.
Din aceste considerente, poziţia teoriei economice oficiale a încercat, iniţial,
să desconsidere economica politică radicală, pe motiv că ar fi “neglijabilă”
ca importanţă (R. Solow), pentru ca apoi să critice “utopismul” şi “caracterul
neştiinţific” ale ideilor tinerilor radicali. Date fiind poziţiile diametral opuse
dintre gândirea economică “ortodoxă” oficială şi cea radicală, nu vom insista
prea mult asupra aprecierilor acestora despre radicalism (ele fiind oarecum
subînţelese), limitându-ne la câteva opinii mai semnificative.205
Astfel, P.A. Samuelson, prefaţând cartea social-democratului suedez Assar
Lindbeck “Economia politică a noii stângi”, scrisă în 1971, face o distincţie
netă între “noua stângă” şi “economia radicală” fără a preciza criteriul de
diferenţiere: “Profesorul Lindbeck discută despre noua stângă şi ceea ce am
denumit conştiinţa modernă. El nu şi-a propus deloc să discute mişcarea mai
îngustă care este denumită economica radicală. În cadrul universităţilor
americane de astăzi, economiştii radicali constituie un important curent”5)
fiind “o mişcare serioasă de cercetare despre care se va auzi mult în viitor.
…De la incursiunea profesorului A. LIndbeck în universităţile americane
(1968-1969) – n.ns.) această mişcare a crescut ca număr şi importanţă”6).
Confuzia lui A. Lindbeck în privinţa asemănărilor şi deosebirelor dintre
“economia politică” a noii stângi şi “economia politică” a radicalilor de
stânga este perfect scuzabilă dacă reţinem data vizitei sale de studii în SUA
(1968-1969) şi data apariţiei URPE (1968). Aceste deosebiri (foarte
îngroşate de unii analişti, chiar din ţara noastră) sunt în realitate minime.
După părerea mea, noua stânga s-a impus atenţiei ca o mişcare politică
contestatară, având ca fundament o concepţie teoretică de orientare
(eterogenă) de stânga, în această concepţie teoretică incluzându-se şi
“economica politică a noii stângi”. Pe de altă parte, radicalismul de stânga
este în primul rând o concepţie teoretică largă (cuprinzând economica
politică radicală, sociologia radicală, filosofia radicală) având ca scop
potenţarea mişcării politice împotriva statu-quo-ului.
TABEL
Din tabelul de mai sus se poate deduce că noua stânga şi
radicalismul de stânga reprezintă două forme de manifestare ale aceluiaşi
fenomen:creşterea forţelor contestatare, atât sub aspect teoretic cât şi al
practicii politice, cele două denumiri arătând faptul dacă accentul este pus pe
latura teoretică (radicalism) sau practică (noua stânga), dar ambele au mai
multe asemănări decât deosebiri. Baran, Sweezy, Marcuse sunt consideraţi ca
mentori ai noii stângi, ei fiind şi reprezentanţi ai radicalismului economic şi
filosofic de stânga.206
Sweezy însuşi, într-un comentariu din 1972, aduce critici dihotomiei
(stabilite de Lindbeck) noua stângă – vechea stângă, arătând că, de fapt, se
poate stabili o dihotomie radicali-reformişti, generaţia de reprezentanţi ai
stângii care a apărut la sfârşitul anilor „60 situându-se cu toată greutatea în
latura radicală”.7) Asemănarea dintre noua stânga şi radicalismul de stânga
este evidenţiată de existenţa “reprezentaţilor” comuni ambelor fenomene.
George L. Bach, de la Stanford University, în comentariul său din 1972 la
cartea lui A. Lindbeck arată că “economiştii noii stângi se identifică ei înşişi
ca economişti radicali.”8) Nefiind un economician radical, Bach apreciază –
citând ca exemplu lucrarea colectivă a radicalilor Edwards, Reich şi
Weisskopf – că “există începuturi vizibile ale unei opere ştiinţifice
serioase.”9) Concluzia critică a lui George Bach este ca noua stângă (a se citi
economica politică radicală, studiul său fiind bazat pe analiza lucrărilor lui
Baran, Sweezy şi a reprezentanţilor URPE) reprezintă o evoluţie modernă
bazată pe un amestec de marxism, veblenism şi utopism.”10)
Un alt comentariu al cărţii lui Lindbeck (şi implicit analiză a gândirii
economice radicale) este cel al lui Stephen Hymer şi Frank Roosevelt de la
“Noua şcoală de cercetări sociale”, publicat împreună cu celelalte comentarii
amintite în anul 1972. Autorii sintetizează conţinutul economicii politice
radicale bazat pe paradigma marxistă subliniind că aceasta “…arată că
capitalismul, deoarece este bazat pe proprietatea privată şi promovează un
punct de vedere individualist, pune limite stricte interferenţei statului. Se
argumentează că pe măsură ce sistemul avansează, contradicţia dintre natura
sa socială şi organizarea sa privată devine tot mai intensă. Ei apreciază că
modul de producţie bazat pe munca salariată va fi depăşit prin efortul
conştient de preluare a controlului producţiei şi consumului.”11) De
asemenea, autorul speră că lucrarea social-democratului Lindbeck va
constitui o posibilitate de dialog între radicali şi ortodoxia neoclasică în
favoarea ambelor.
Cartea lui A. Lindbeck (scrisă şi prea devreme în raport cu apariţia
fenomenului radical) încearcă să deducă din scurta experienţă radicală
schimbări, care vor fi suficient de modeste pentru a modifica natura
capitalistă a sistemului. Reacţia negativă a lui Sweezy faţă de lucrarea lui
Lindbeck este semnificativă în acest sens: “…eu, ca radical, o găsesc la fel de
nerelevantă şi plictisitoare ca majoritatea economicii neoclasice.”12)207
Aprecierile făcute de economicianul Martin Bronfenbrenner13), în anul
1970, deci la scurt timp după explozia radicală, au avantajul de a se constitui
ca o reacţie imediată la aceasta şi totodată dezavantajul de a nu putea
surprinde fenomenul radical în evoluţia lui istorică. Astfel, în 1964 el
deplângea “situaţia alarmantă în care se găseşte economica radicală în
America”, constatare făcută cu ocazia unui studiu consacrat gândirii
economice marxiste în SUA14): “Interesul reînnoit pentru marxism este
inclus aproape cu necesitate în orice zvâcnire sau reînviere a economicii
radicale” cu precizarea că “marxismul standard nu pare a fi totuşi
ingredientul cel mai important al economicii radicale contemporane”, lucru
revendicat de altfel chiar de radicali. Câteve dintre concluziile studiului
realizat de M. Bronfenbrenner sunt semnificative: în prinul rând, o predicţie
pe care o putem aprecia drept o neîncredere faţă de noul curent: “dacă
aceasta /economica radicală – n.ns./ continuă timp de o generaţie, ea poate
constitui o revoluţie în ştiinţă”. În al doilea rând, se face o apreciere – corectă
pentru anul 1970 – asupra raportului dintre economica politică radicală şi
noua stângă, stabilindu-se un raport de incluziune: “economica radicală face
parte din noua stângă americană”. În al treilea rând, se face o analiză a
principalelor opere ale reprezentanţilor de frunte ai radicalismului: Baran,
Sweezy, Magdoff, O‟Connor, J. Gurley etc. Dată fiind încă strânsa legătură
ce se face între radicalismul economic şi noua stângă, Bronfenbrenner reţine
în special aspectele contestatare ale radicalilor, şi mai puţin elementele de
specificitate ale contribuţiilor lor teoretice.208
În concluziile la analiza efectuată, economicianul american îi invită pe
radicali la o confruntare directă cu ortodoxia, în vederea clarificării fondului
lor ideatic. “Cerem şi vom continua să cerem prezentarea economiştilor
radicali în faţa ortodoxiei, la un nivel considerabil mai înalt decât editorialele
din Wall Street Journal. Dacă ei vor evita să facă aceasta …. vom fi tentaţi să
explicăm radicalismul lor fie printr-o slabă pregătire, fie prin mintea lor
slabă.”15) Această incitare la confruntare a dat roade, marea majoritate a
cărţilor publicate de radicali fiind o prezentare comparată a punctelor lor de
vedere, paralel cu cele ortodoxe (conservatoare şi liberale), ceea ce denotă o
credinţă fermă în concepţia pe care o propagă. Un economician ortodox,
Vernon L. Smith, publică, de asemenea, o critică ce se distinge prin negarea
valorii ştiinţifice a economicii radicale: “Consider că mişcarea radicală ca o
mişcare intelectuală în teoria economică are un final mort. Dar ca mişcare
politică ea poate avea o viaţă infinită şi presupun că vor exista întotdeauna
demagogi universitari inteligenţi care vor confunda aceste două
finalităţi.”16) Opinăm că practica a demonstrat şi contrariul aprecierii lui
V.L. Smith. Dacă sub aspect politic-organizatoric radicalismul este întradevăr deficitar, sub aspect ştiinţific el s-a consolidat, ajungând în prezent la
o maturitate de gândire ce nu mai poate fi contestată.
Atitudinea negatoare a ortodoxiei neoclasice este perfect explicabilă,
devreme ce unul dintre obiectivele economicii politice radicale este
demolarea ortodoxiei.209
Într-o încercare de analiză “decenală”, respectiv a deceniului „70, politologii
neoconservatori E.C. Ladd jr. şi Seymour Martin Lipset17) publică în 1980
un articol în care se apreciază perioada în cauză ca fiind “un deceniu al
ambivalenţei”, respectiv o echilibrare a ponderilor activistului din deceniul
„60 cu creşterea conservatorismului din deceniul următor. Absenţa unor
proteste de masă, în ciuda larg răspânditei atitudini critice faţă de instituţii,
poate fi corelată cu alţi indici de ambivalenţă a opiniei publice.”18) Această
scădere a activismului este pusă pe seama “scăderii ponderii tineretului şi
creşterii ponderii celor în vârstă”. Analiza de mai sus, este adusă în discuţie
ca o apreciere legată de contextul socio-politic în care se desfăşoarea
mişcarea radicală, mişcare despre care se afirmă (tot în anul 1981) că este “în
retragere.”19) Încercând să prezinte evoluţia unui reprezentant al
radicalismului anilor „68 care a sfârşit prin a renunţa la activismul politic, ni
se dezvăluie una din tacticile de contra-atac ale “ortodoxiei” şi anume
încercarea de “recuperare” a celor ce au promovat idei radicale. Este şi
aceasta o dovadă a faptului că instituţiile din SUA sunt viabile şi că ţelurile
radicalismului nu vor putea fi îndeplinite fără o activitate ştiinţifică şi
practică mai bine organizată, şi înainte însă ca relaţiile să ceară aceasta în
mod imperios.
I. Kristol, neoconservator, într-o analiză a “crizei teoriei economice” 20)
dedică un capitol special “economiştilor cu vederi radicale”, şi pe care-i
apreciază pe baza unui studiu-manual deosebit de interesant, scris de Mark
A. Lutz şi Kenneth Lux şi apărut sub titlul “The Challenge of Humanistic
Economics”. Kristol apreciază economica radicală ca fiind de natură
platonică şi întemeiată pe baze raţionalist-utopice: “Această nouă economică
radicală se sprijină pe un puternic impuls moral şi pe o la fel de puternică
repulsie morală faţă de societatea capitalistă contemporană şi felul de teorie
economică pe care aceasta îl produce”.
Concluzia analizei lui Kristol este că “Gândirea economică radicală de astăzi
posedă o viziune a unei societăţi democratice egalitariste în care interesul
personal al individului este redus la rangul de forţă neglijabilă prin
educaţie… în esenţă, aceasta este o viziune romantic-utopică, deşi scrupulos
zugrăvită în termeni raţionali de factură laică. Ea este în realitate, socialism
utopic îmbrăcat în straie academice moderne.”21) b) Aprecieri ale
economicienilor radicali210
Faptul că economicienii radicali împărtăşesc soarta lui Midas păstrând unele
din ideile liberaliste sau post-keynesiste, şi apelând tot mai mult la
instrumentarul teoretic marxist, această poziţie, intermediară deci, a generat
aprecieri pozitive şi negative atât de la dreapta cât şi de la stânga lor. În
formularea unor radicali francezi”… majoritatea economiştilor clasici…
consideră radicalismul teoretic ca un factor important al evoluţiei gândirii în
SUA.” Pentru M. Friedman “radicalii sunt utili pentru că distrug mitul
conform căruia soluţia tuturor problemelor ar fi creşterea cheltuielilor
publice”. Pentru Samuelson, “ar fi de neiertat de a nu le da atenţia, interesul
şi răspunsul pe care-l merită în mod serios calităţile lor”22) şi încheie cu o
apreciere proprie. “Astăzi, radicalismul teoretic, izvorât din radicalismul
ghetourilor şi al războiului este împărţit între tentaţia reformistă, aspiraţia
revoluţionară şi cercertarea socialistă”23), apreciere care este în bună măsură
adecvată.
Mai recent, deci după o perioadă de decantare şi mai clară autodefinire a
radicalismului economic, apar încă aprecieri valabile poate pentru perioada
apariţiei sale pe scena gândirii economice contemporane. Economicienii
francezi J. Albertini şi A. Silem, făceau următoarele referiri la adresa
economicii politice radicale: “Trebuie să păstrăm radicalismul la proporţiile
sale adevărate. El este în esenţă mai mult o sfidare la adresa foartei ortodoxe
Asociaţii a economiştilor americani, decât o rezoluţie teoretică. Găsim
influenţa instituţionalistă (atacul contra abstracţiei neoclasice) combinată cu
un marxism romantic (inspirat din lucrările de tinereţe ale lui Marx) şi cu
tendinţe ecologiste şi anarhiste. Este aproape un strigăt de revoltă al
economicienilor formaţi de neoclasici şi de keynesienii de strictă observanţă.
Uneori asistăm la transpunerea tezelor ultraliberale ale lui Friedman într-un
extremism anti-capitalist… Principalii autori ai grupării (G. Weiskopf, Angus
Block, C.E. Edwads, D.M. Gordon, H. Sherman, ….) se alătură contestării
epistemologice franceze (J. Attali, H. Bartoli, Marc Guillaume) şi chiar
marxiştilor ”en rupture de ban” (ca H. Lefebre, Garaudy şi troţkistul belgian
E. Mandel). Printre numele de referinţă ale radicalismului american se află şi
marxiştii americani P. Baran şi P. Sweezy24).
Desigur, un element pozitiv trebuie remarcat şi anume tratarea distinctă a
“Economicii politice radicale”, ceea ce indică faptul că autorii francezi o
apreciază ca fiind un curent de gândire de sinestătător.211
Sintetizând (la nivelul anului 1978) opiniile critice la adresa radicalismului,
exegetul american R.B. Carson scria: “Criticii radicalismului arată deseori că
analizele radicale sunt disperate, negativizate. Radicalii, spun aceştia, descriu
problemele capitalismului fără a oferi o altă soluţie decât schimbarea
întregului sistem. Dacă este un oarecare adevăr în această acuzaţie, vom
vedea… că se oferă într-adevăr unele soluţii. Dar chiar dacă programul lor va
fi vag, radicalii vor argumenta că cea mai mare contribuţie a lor constă în
revelarea adevărului despre sistemul capitalist.”25)
Putem concluziona că şcoala de gândire radicală, prin poziţia
sa “de mijloc” între ortodoxia neoclasică şi cea marxistă, va fi neîndoielnic
contestată (sau neacceptată integral) de ambele din aceste curente. Totuşi,
stabilirea acestei poziţii “de mijloc” poate induce ideea că ea se află
aproximativ la aceeaşi distanţă faţă de curentele amintite, cu o apropiere mai
mare de tradiţia marxistă, pe a cărei linie se înscrie radicalismul economic
american.
c) Opinii ale teoreticienilor marxişti din fostele ţări socialiste.
Critica şi mai puternică la adresa regimurilor dictatoriale din fostele ţări
“comuniste” a determinat diriguitorii ideologici din ţările respective să
“orienteze” atitudinea faţă de curentut radical într-o manieră şi mai critică
decât cea faţă de ortodoxia neoclasică. Dat fiind că opiniile marxiştilor (mai
mult sau mai puţin dogmatici) nu au constituit de regulă o abordare ştiinţifică
în adevăratul sens al discuţiei de faţă, nu voi insista asupra acestor opinii.
d) O apreciere exterioară şi non-ideologică asupra radicalismului american
Făcând abstracţie de interesele de moment ale unui grup social sau altul, de
finalităţile concrete ale teoriei economico-politice radicale în context
american, se pot degaja unele concluzii proprii, referitoare la elementele
pozitive şi negative, de conţinut, ale acestui corp doctrinar, care vor permite,
în concluzie, o stabilire corectă a locului acestuia în ansamblul tabloului
gândirii economico-politice contemporane.212
În primul rând, radicalismul economic are meritul de a repune în drepturile
sale fireşti adevărata sferă de cuprindere a economicului şi de demonstrare
clară a consecinţelor nefaste ale reducerii adesteia la mecanismele productivconsumptiv-distribuitive, cu aplicare restrână la domeniul bunurilor
materiale. O asemenea extensie nu are doar caracter ideologic, de
demonstrare a “exploatării capitaliste” (componentă ce nu lipseşte evident,
din teoriile radicale), ci are un pronunţat caracter practic de studiere a
realului în toate dimensiunile sale. Prin acest holism practicat cu consecvenţă
de radicali, sistemul lor de gândire se ridică deasupra reducţionismelor
marxiste dogmatice şi neoclasice, ocupând, prin aceasta, nu numai o poziţie
intermediară între cele două curente, ci una centrală, cu perspectiva ca – prin
decantări şi completări ulterioare – să devină doctrina economico-politică
majoră a secolului XXI. Această nu conferă radicalismului aerul de
infaibilitate pe care şi-l arogă cele două curente amintite, ci doar acel atribut
de adecvare, raportat la realităţile prezente şi prezumtive.
În al doilea rând, ca o apreciere mai puţin pozitivă, radicalii se revendică
uneori prea mult de la părintele Marx, ceea ce îi conferă o poziţie de lipsă de
maturitate şi de subordonare faţă de o doctrină prea contestată şi contestabilă
în unele din concluziile sale. Maturizarea viitoare a radicalismului va
înseamna o detaşare de terminologia marxiană, de ipotezele şi metodele de
cercetare ale respectivei doctrine şi, în special, de modalităţile concrete de
realizare a schimbării. Radicalismul dispune de suficiente forţe de gândire
creatoare care să construiască un sistem propriu de referinţă care să-l
individualizeze şi să-l definească drept un sistem nou, apt să fie utilizat în
crearea unei noi ordini în lume, ordine bazată pe umanism, creştere
economică şi coerenţă politică la nivel global.213
În al treilea rând, radicalii vor trebui să depăşească faza preponderent critică
la adresa capitalismului american şi socialismului de tip sovietic şi să
elaboreze coordonatele unei societăţi care să le depăşească cu adevărat pe
acestea. Este de presupus că aplicarea consecventă a paradigmei scop-mijloc
ar putea realiza o atare configuraţie teoretico-practică, cu argumente suficient
de convingătoare, pe baza cărora majoritatea să o accepte, neexistând acum o
altă alternativă mai bună. Chiar dacă această configuraţie nu va parveni din
rândurile gânditorilor radicali, ea va fi integrată sistemului radical de
gândire, deoarece aceasta presupune o detaşare netă faţă de sistemele
actuale. Este de prevăzut că o atare construcţie teoretico-practică nu va avea
valoare de adevăr decât extinsă la nivel global, planetar. Iluzia marxiană
despre revoluţia proletară mondială va fi înlocuită cu o teorie radicală
realistă, aplicabilă, prin consens la nivel planetar. Această teorie se va
impune nu prin revoluţie proletară ci prin înţelegerea necesităţii opţiunii între
autodistrugere şi construirea unei societăţi globale, unitare şi negrevate de
problemele actuale. Viitoarea societate nu poate fi realizată în lipsa
înlăturării unoara din trăsăturile fundamentale ale societăţii umane
contemporane: educaţie defectuasă, informări trunchiate, exacerbarea
naţionalismelor ca suport al dominaţiei interne şi a luptelor pentru putere în
statul naţional. Desigur, nu este vorba de dispariţia naţiunilor şi a statelor
naţionale într-o perspectivă imediată. Viziunea globalistă sperie pe mulţi
conducători de state naţionale, şi îndeosebi structurile birocratice ale
acestora. Din considerente de eficienţă, creştere economică raţională şi de
eliminare a distrugeri mediului, aceste viziuni se vor impune. Important este
ca procesele de globalizare să nu fie forţate sau arbitrar dirijate aşa cum s-a
întâmplat cu “construcţia socialismului”.
În ansamblu, gândirea economico-politică radicală are suficiente coordonate
pozitive pentru a se constitui în nucleul teoretic al viitoarei societăţi globale.
Din păcate, ideile sunt prea puţin cunoscute şi diseminate în lume (îndeosebi
în Europa estică) şi prea mult asociate cu marxismul dogmatic falimentar.
Ceea ce îndreptăţeşte aprecierea anterioară, că strâmbătăţile lumii anterioare
se sprijină masiv pe o ordine instituită de drept, dar generată de criterii ce nu
mai sunt acceptabile pentru întreaga omenire.
1) 214
J.M. Albertini, A. Silem; Comprendre les theories economiques, vol.I, Ed.
Du Seuil 1, Paris, 1983, p.214.
2)
Thomas E. Weisskopf, Radical Economics, Mc Graw Hill Book Company,
1982, p.799.
3)
Ibidem
4)
Amintim că din Partidul Radical cu sediul la Roma fac parte personalităţi
prestigioase cum ar fi: Eugen Ionescu, laureaţii premiului Nobel: W.
Leontieff, şi Levi Montalcini şi George Wald. Americanul G. Wald, laureat
al premiului Nobel pentru medicină în 1967 s-a înscris în Partidul Radical în
1987 când sa declarat: “motivul pentru care sunt fericit că sunt înscris în
Partidul Radical este că acest partid se bate pentru binele Planetei, pentru
orice formă de viată, pentru binele fiinţei omeneşti, iar acest fapt este extrem
de necesar. …Distanţa dintre popoare şi guvernele lor se măreşte mereu, fapt
care creează deseori situaţii inumane. Avem nevoie, în toată lumea să căutăm
şi să ne regăsim umanitatea”.
5)
Paul A. Samuelson, Cuvânt înainte, în: A.Lindbeck, op. cit., p.XVIII-XIX; la
un deceniu de la acea dată, în ed. XI-a a Economics-ului din 1980.
Samuelson menţiona distincţia între “New Left” şi Radical Economics,
manifestând o prudenţă sporită în aprecieri: “este prematur să facem judecăţi
asupra importanţei de durată a criticii asupra teoriei economice principale
(ortodoxiei neoclasice; n.ns.) realizată acum de noua şcoală a cărei aderenţi
se autodenumec cu mândrie ”economişti radicali” şi care numără cel puţin a
zecea parte din economiştii SUA”. În: Economics, ed. XI-a, 1980, p.792.
6) 215
Ibidem, p.XIX.
7)
Paul M. Sweezy: “Comment” în: A. Lindbeck, op. cit., p.139.
8)
George L. Bach, “Comment”, în: A. Lindbeck, op. cit., p.104.
9)
Idem, p.115.
10)
Ibidem, p.117.
11)
Frank Roosevelt, Comment, în: A. Lindbeck, op. cit., p.136.
12)
P.M. Sweezy, Comment, în: A. Lindbeck, op. cit., p.140.
13)
Martin Bronfenbrenner, Radical Economics în America. A 1970 Survey, în:
“The Journal of Economic Literature” nr.3, September, 1970, p.740….. (ne
vom referi în continuare numai la această sursă).
14)
Apud V. Pilat, Radicalismul în gândirea economică americană, Era
Socialistă, nr.16/1976, p.52.
15) 216
Atitudinea dezaprobătoare faţă de radicali a prof. Bronfenbronner a fost
lămurită fără echivoc într-o scrisoare de răspuns, ce mi-a adresat-o în
septembrie 1990, din Tokyo: “Eu nu mă consider economist radical, şi sunt
foarte suspicios în legătură cu cei care situează disciplină economicii sub
această etichetă. De obicei, ei ne oferă impresia lor despre starea din
traduceri slabe ale unor manuale poate de acum 50 de ani.” Ca o dovadă că
nu are nimic comun cu radicalii americani, prof. Bronfenbronner mi-a trimis
doaă interesante manuscrise ale domniei sale, nepublicate încă, unui fiind o
analiză ironică a modului cum trece nomenclatura sovietică la economia de
piaţă. (“Slobbovia Meets the Market”), (august 1990).
16)
Vernon L. Smith, Economic Theory and its Discontents, AER, 2/1974,
p.321.
17)
E.C. Ladd jr. S.M. Lipset, Anatomia unui deceniu, Sinteza nr. 46/1981, p.2-
7.
18)
Ibidem, p.7
19)
Joseph Epstein, Radicalismul în retragere, Sinteza 46/1981, p.30-33.
20)
I. Kristol, Criza teoriei economice, Sinteza 48/1981, p.5-8 şi 63-69.
21)
Ibidem, p.66.
22) 217
Jaques Attali, L‟anti-economique, Paris, 1974, p.22.
23)
Ibidem p.23.
24)
J. Albertini, A. Silem, Comprendre les theories economiques, Ed. Du Seuil,
Paris, 1983, p.170-171.
25)
R.B. Carson, Econommic Issues Today. Alternative approaches. St. Martin‟s
Press, New York, 1978, p.21.ÎN LOC DE INCHEIERE: CARE ECONOMICĂ
POLITICĂ?
Varietatea nivelurilor de dezvoltare economico-politică a diferitelor
societăţi, elementele de specificitate ce apar la acelaşi palier al dezvoltării,
nivelul de informaţie al populaţiei, diferenţele în înzestrarea naturală: resurse
materiale, populaţie, condiţii geografice etc., toate acestea argumentează că
existenţa şi aplicarea unei singure concepţii economico-politice este nu
numai dificilă (dacă nu chiar imposibilă) ci, de-a dreptul periculoasă.
Lipsa de flexibilitate a gândirii economico-politice a celor ce
influenţează deciziile macro-economice ale unei ţări, sau a puzderiei de
întreprinzători este la fel de nocivă ca şi aplicarea unei singure concepţii de
joc în fotbal, utilizarea unei singure modalităţi de reflectare a lumii în artă, a
unei concepţii unice în pedagogie, a unor reţete unice în gastronomie etc.219
Posibilităţile de ieşire din criză ale societăţilor dezvoltate au fost
oferite de existenţa unei largi palete de unghiuri de vedere, concepţii,
strategii etc. existente în stare latentă şi devenite manifeste în momentele de
acutizare a crizei. Democraţiile occidentale şi-au asigurat supravieţuirea nu
prin obstinaţia de a răspândi o singură concepţie economico-politică ci prin
larga permisivitate acordată concepţiilor alternative. Sistemul de învăţământ
din aceste ţări oferă posibilitatea studenţilor de a alege un curs de economică
politică dintre cele ce aparţin şcolilor de gândire bine conturate, deşi opuse
unele altora: neoclasice, marxiste sau radicale. În acest mod nu numai că nu
se obturează gândirea sau libertatea de gândire, ci se încurajează dialogul şi
sporirea consistenţei teoretice prin dialog critic, se asigură rezerva de idei
necesară naşterii unor noi corpuri de gândire, mai adecvate noilor situaţii. Pe
baza acestor consideraţii, întrebarea din titlu nu aşteaptă un răspuns tranşant,
ci, dimpotrivă, poate avea ca răspuns următoarea afirmaţie: corpurile
doctrinare nu există în mod etern şi general valabil pentru toate societăţile de
pe glob. Numărul, varietatea şi consistenţa acestor corpuri doctrinare trebuie
să fie aproximativ egal cu numărul, varietatea şi consistenţa situaţiilor
economico-politice potenţial existente într-o societate oarecare. Eşecul
aplicării doctrinei marxiste nu este un eşec în sine al unui mod de gândire, ci
este rezultatul aplicării inadecvate, nediferenţiate şi forţate a unei concepţii
unice şi fixate rigid în anumite cadre conceptuale pe un spaţiu vast,
caracterizat îndeosebi prin subdezvoltare. În realitate, concluziile gândirii
marxiste erau destinate a fi aplicate la societăţi hiperdezvoltate, cu un înalt
nivel de informare şi educare a cetăţenilor şi bazate pe o largă libertate de
asociere (nu întâmplător capitalismul german a orientat marxismul spre
răsărit, ajutându-l pe Lenin şi Rusia sovietică să aplice un sistem de gândire
ce ducea la un eşec sigur, oferind capitalismului german o nesperată rezervă
de pieţe de desfacere, rezervă ce este atrasă acum când criza economiilor
dezvoltate este în esenţă o criză a pieţelor). La fel de nefericită ar fi
insataurarea mai mult sau mai puţin forţată a gândirii economico-politice
radicale în SUA, ţară care, în ciuda crizei actuale are încă resurse pentru
dezvoltare, îndeosebi acum când Răsăritul şi-a deschis pieţele, în disperare
de cauză. Un alt exemplu nesugestiv de optare pentru o concepţie
economico-politică inadecvată adevăratei stări de lucruri din societate îl
reprezintă tentativa lui Gorbaciov de a pune la baza noii orientări
radicalismul economic de sorginte americană. Esenţa perestroicăi
gorbacioviste era tocmi ceea ce propuneau radicalii pentru economia SUA:
descentralizare, autonomia întreprinzătorilor, autoconducerea muncitorească,
democratizarea instituţiilor, liberalizarea comerţului, armonia liber 220
consimţită între republici cu structuri etnice diferite etc. Cu alte cuvinte, ceea
ce s-a întâmplat în 1917 (adoptarea marxismului într-o ţară nedezvoltată) s-a
repetat în 1985 (adoptarea radicalismului într-un stat ale cărui resurse de
dezvoltare erau epuizate sau pe cale de epuizare, în timp ce radicalismul este
aplicabil – ca şi marxismul – ţărilor cu nivel ridicat de dezvoltare, ajunse la un
apogeu al acestei dezvoltări). Concepţia economico-politică adecvată ţărilor
slab dezvoltate ale Răsăritului este liberalismul clasic (eventual
amendat),însoţit- într-o măsură optimă dar în nici un caz maximă-de măsuri
de protecţie socială ca supape ale tensiunii sociale inerent acumulate în
procesul dezvoltării. Desigur, şi această aplicare a liberalismului clasic
trebuie nuanţată de la caz la caz, transpunerea mecanică a acestuia după un
model al unei ţări oarecare fiind la fel de nerecomandată.
Tragedia Răsăritului, în comparaţie cu Apusul, constă în existenţa
decalajului economico-politic, decalaj pe care acesta din urmă îl manevrează
întotdeauna în favoarea sa. Menţinerea decalajului nu este garantată în mod
absolut, dar trebuie recunoscut că el există. În consecinţa, este normal să ne
adaptăm acestei realităţi, şi în nici un caz să ne opunem ei.
În aceeaşi ordine de idei implantarea mai mult sau mai puţin forţată a socialdemocraţiei europene (cvasiechivalentă radicalismului american) în ţările
est-europene slab dezvoltate, aflate în criză economico-politică poate duce la
aceleaşi rezultate nefaste ca şi aplicarea marxismului în Rusia şi a
radicalismului în fosta Uniune Sovietică.
Aşadar, aflându-ne la o mare răscruce de drumuri, având moştenirea
deformărilor dogmatice ale marxismului şi experienţa diverselor îmbinări
dintre un sistem teoretic şi o realitate practică, avem obligaţia de a acţiona cu
descernământ în opţiunile pentru un corp de doctrine şi în aplicarea acestuia
într-o formă pură sau amendată. Marea dilemă ce persista încă în rândul
specialiştilor în economică politică este pe de o parte justificată dar, pe de
altă parte este inacceptabilă şi extrem de costisitoare. Dilema este: care
economică politică? Manualele de “economie politică” (intitulate în bună
tradiţie clasică “economie politică” sau mai grav “economie”) oscilează încă
între un mixtum compositum de economică neoclasică prezentată într-un
limbaj pur marxist, de liberalism şi marxism, generându-se nu numai
contradicţii între diversele părţi ale manualelor dar şi o mare confuzie în
mintea potenţialului cititor.221
Cred că o soluţie posibilă a acestei dileme o constituie elaborarea de cursuri
alternative şi a libertăţii studenţilor de a opta pentru unul sau altul dintre
acestea. Astfel se pot elabora(eventual reedita) cursuri marxiste, cursuri de
economică neoclasică şi cursuri de economică-politică radicală. După o
prezentare comună în faţa studenţilor a celor (cel puţin) trei concepţii, aceştia
vor avea libertatea să opteze pentru unul dintre ele, existând eventual, şi
posibilitatea audierii tuturor (în diverşi ani), ultimul caz fiind cel ideal. Este
recomandabilă precizarea – în titlu- a concepţiei fiecărui curs şi renunţarea la
maniera neştiinţifică de prezentare a unui corp ideatic drept singurul sau cel
mai… (Acest procedeu a fost utilizat atât de dogmatismul marxist, ce-şi
intitula sentenţios manualele drept “Economie politică” şi nu “Economică
politică marxistă”, cât şi de înţelepciunea convenţională dominantă în Apus,
ce-şi intitulează manualele “Economics” (“Economica”). Modelul propus de
teoria economico-politică radicală este aceptabil sub raport etico-ştiinţific,
manualele respective purtând titlu de “Radical Economics” sau “Radical
Political Economy”, ca o dovadă a filiaţiei cu marxismul şi teoria economică
clasică. Un aspect meritoriu al concepţiei economico-politice radicale îl
reprezintă existenţa în unul şi acelaşi manual a unor teorii economice variate
prezentate ca alternative posibile, cititorul având posibilitatea să opteze
pentru una sau alta dintre teorii. Menţinerea în rezerva ideatică a naţiunii a
tuturor sistemelor de gândire economico-politică este necesară, deoarece:
– coexistenţa lor simultană generează dialog şi constructivism;
– se elimină riscul absolutizării şi canonizării unui corp de gândire ca fiind
singurul etern valabil;
– se evită canalizarea dezvoltării economice pe un singur făgaş ce se poate
dovedi – în condiţii noi, neprevăzute – neadecvat;
– se creează elasticitatea necesară în adaptarea rapidă şi nedureroasă atât a
concepţiei economico-politice oficiale cât şi a tipului de dezvoltare
economico-socială necesar a fi ales;
– se oferă studenţilor şi cadrelor didactice libertatea de acţiune, asigurându-se
– prin aceasta – sporirea potenţialului creativ al naţiunii.222
Ca o concluzie a studierii gândirii economico-politice radicale contemporane
se poate afirma că acest important corp de gândire este imperios necesar a fi
cunoscut teoreticienilor (economicienilor şi politicienilor) aflaţi la conducere
sau care se pregătesc pentru aceasta. Riscul preluării şi aplicării necritice a
unora din economicile avansate (valabile, probabil, pentru secolul următor)
este compensat de spiritul tolerant, nonviolent şi democratic al
radicalismului actual, spirit ce poate fi preluat în oricare din concepţiile
alese. Mai mult, radicalismul oferă un set de analize tematice (războiul,
mediul înconjurător, foametea, discriminarea, alienarea, urbanismul, sărăcia
etc.), a căror lipsă din alte sisteme economico-politice teoretice le fac seci,
inoperante şi inutile. Prezentarea schematică a tehnicilor de analiză a cererii
şi ofertei, a preţului, profitului, dobânzii etc., în afara unui cadru social
concret dat este respinsă, pe bună dreptate, de studenţii cu spirit critic şi care
doresc să fie realmente utili lor înşişi, firmelor unde vor lucra şi economiei
ţării în ansamblul ei. Întrebările retorice ale unor profesori şi cercetători din
domeniul economicii politice referitoare la slabareceptare de către elevi şi
studenţi a textelor şi manualelor economice se dovedesc suficient de ipocrite,
aşa cum am dedus dintr-o anchetă comandată de congresul SUA pe această
temă. De regulă, absolvenţii unor licee sau facultăţi economice, chiar cei
foarte silitori şi dotaţi, nu ştiu de ce au învăţat cursurile de teorie economică
şi cum le vor aplica ei în viaţa practică. Faptul că înşişi profesorii nu sunt
întotdeauna convinşi de utilitatea practică a celor predate, face ca finalitatea
demersului lor să fie limitată.
Fără pretenţia unor soluţii definitive şi absolut valabile cred că aplicarea
permanentă a paradigmei scop-mijloc ar putea elimina multe din situaţiile
neplăcute amintite. Precizez că stabilirea scopului trebuie să corespundă unor
existenţe individuale şi sociale, în lipsa căruia am putea justifica orice. Deci,
scopul trebuie să fie ales cu o utilitate socială maxim posibilă (aceasta se
obţine prin maximizarea relativă a utilităţilor individuale, ale căror
conjuncţie şi adaptare reciprocă va însemna o utilitate socială maxim
posibilă. Tentativa marxistă de ipotetică maximizare a utilităţii sociale prin
minimizarea utilităţilor individuale este un exemplu negativ de care trebuie
ţinut mereu cont). Alte atribute ale scopului ales:
– să fie acceptat ca atare de un număr cât mai mare de indivizi;
– să fie valabil şi acceptat o perioadă cât mai mare de timp; 223
– să fie astfel definit şi construit încât să fie lesne de schimbat atunci când
realităţile sau idealităţile o impun;
– ideea schimbării sale în timp să fie inclusă de la început în definirea
scopului. Orice tentă de rigidizare sau de absolutizare a scopului în
ansamblul său, sau a unor elemente ale sale, va genera tendinţe de schimbare
sau de renunţare la el(e).;
– să fie formulat cu maximă claritate. Vechile precepte educaţionale şi
propagandistice conform cărora scopurile trebuie să fie voalat exprimate (să
nu sperie individul sau societatea!) şi-au demonstrat de mult “eficienţa”:
minciuna se generalizează şi devine “politică oficială” (în sens de conduită);
sesizarea neadevărului de către cetăţeni generează neîncredere, apatie şi
inacţiune; utilizarea unor “eufemisme” în descrierea scopului porneşte
deseori de la ideea preconcepută că oamenii “nu înţeleg”, deci sunt uşor de
păcălit, motiv suplimentar de revolta în momentul când se face comparaţia
între scopurile declarate şi cele urmărite în realitate.
În acelaşi timp, fiecărui scop sau element al acestuia trebuie să i se ataşeze
setul de mijloace disponibile sau posibile de creat sau atras. În acest mod,
realizat corect şi cu bună credinţă, se elimină posibilitatea enunţării unor
scopuri utopice, euforizante şi uşor acceptabile dar lipsite practic de
mijloacele necesare înfăptuirii lor. Aplicarea paradigmei scop-mijloc este
necesară şi posibilă în orice domeniu al gândirii şi acţiunii umane, generând
adoptarea corpurilor doctrinare adecvate şi a tipului de dezvoltare socială
(economică şi politică) în concordanţă cu realităţile şi idealităţile
momentului şi viitorului previzibil.BIBLOGRAFIE
1. Albertini, J.M. Silem – Comprendre les theories economiques, vol. II,
Seuil, Paris, 1983
2. Anikin, A. – A Science in its Youth, Progress Publishers, Moscow, 1975
3. Aptheker, H. – For a return to reason, în: Political Affairs, New York, nr.
8/1966
4. Attali, Jaques; Guilaume, M. – L’Anti-Economique, PUF, Paris, 1978
5. Baran, P.A.; Sweezy, P.M. – Le capitalisme monopoliste, Paris, 1970 (New
York, 1966)
6. Baran, P.A. – The Political Economy of Growth, Monthly Rewiew Press,
1963
7. Boddy, Roy; Crotty, James – Class Conflict and Macro Policy: The
Political Economics, nr. 7/1975
8. Bowles, S. – Economists as Servants of Power, în: American Economic
Review (AER), 2/1974
9. Bowles, S. – Understanding Unequal Economic Opportunity, AER, nr.
2/1973
10. Bowles, S., Gintis, H. – The Invisible Fist: Have Capitalism and
Democracy Reached a Parting of the Wages, în AER, nr. 2/1978, p.358
11. Bottomore, T.B. – Sociology of Social Criticism, London, 1975
12. Boorstin J. Daniel – The Decline of Radicalism: Reflections on America
Today, Random House, N.Y., 1968
13. Bran, Paul – Economia valorii, Chişinău, Ştiinţa, 1991
– Economica valorii, Bucureşti, Economica, 1995225
13. Braun, M. – Despre rădăcinile teoretice şi ideologice ale economiei
politice radicale. Unele aspecte ale analizei imperialismului, (l.rusă) în: K.
Marx i sovremennaia burjuaznaia ekonomia, p. I-a, Moskva, 1982
14. Bronfenbrenner, Martin – Radical Economics in America: A 1970 Survey,
în: Journal of economic Literature (Jel), vol viii, 1970, p.74
15. Brown, M. Barrat – After Imperialism, Humanities Press, New York,
1970
16. Cain, Glen G. – The Challenge of Dual and Radical Theories of the
Labour Market to Ortodox Theory, În AER nr, 2/1975
17. Campbell, R. McConnel – Economics, ed. 7-a, McGraw Hill Book Co?
1978
18. Calvert, Greg, Neiman, C. – A Disrupted History, New Left and
New Capitalism, Randon House, New York, 1977
19. Carson, R.B.; Ingles J.;Mclaud, D. (editori) – Government in the
American Economy, D.C. Heath Co., Massachussetts, 1973
20. Carson, Robert M. – Economic Issues Today. Alternative Approach, St.
Matrin‟s Press, N.Y., 1978
21. Christoffel, T.; Finkelhor, D.; Giblbord Dan – Capitalism and Military
Industrial Complex. The Obstacles to Conversion, New York, 1973
22. Cohen, B.J. – The question of imperialism. The political economy of
dominance and dependence, MacMillan, New York, 1974
23. Cochran, Thomas – Economic History, Old and New, în: American
Historical Review, LXXIV, 5/1969
24. Constantinescu, N.N. – Teoria valorii muncă şi lumea contemporană,
Bucureşti, Ed. Politică, 1984
25. Crotty, J.; Raping Leonard – Class Struggle and Macropolicy, în: AER,
dec. 1975226
26. Cypher, James – The Liberals Discover Militarism, în: The Review of
Radical Political Economics, vol. 4, nr. 1/1972
27. Dent, J.M. and Sons (Ed)
– Everyman‟s Dictionary of Economics, London, 1987
29. Dobrescu, Paul
– 10 teme actuale în dezbaterea specialiştilor români, Ed. pol., Bucureşti,
1984
30. Druguş, Liviu – Antropocentrismul gândirii economice radicale
americane contemporane, în: Revista Economică nr. 20/1984
31. Druguş, Liviu – Realitatea şi teoria economică în: “Tribuna Economică”
nr. 28/1990.
31. Druguş, Liviu – Condiţia umană în gândirea economiştilor radicali
americani, în vol. “Condiţia umană şi civilizaţia contemporană” (red. şi
coord. C. Gh. Marinescu Ed. Junimea, Iaşi, 1982
32. Druguş, Liviu – Radicalismul ca filosofie a schimbării, în: “Sfatul Ţării”
(Chişinău) nr. 134 din 31 iulie 1992
33. Druguş, Liviu – Dualitatea valorii, în: Literatura şi arta (Chişinău) nr. 31
din 30.07.1992
33. Druguş, Liviu – Sfera de cuprindere a economicului, a politicului şi
eticului. Ce studiază, totuşi, Economica Politică? în: “Economica”, Nr. 3-
4(8-9)/1995 (în limbile română, engleză şi rusă).
33. Druguş, Liviu – “Criza economică: Blestem sau eroare umană?
(viziune psiho-sociologică)”, în: Glasul Naţiunii, Chişinău, serial în cinci
episoade: ian. 1992; feb. 1992; 20 martie, 1992; 1 mai 1992 şi 15 mai 1992227
34. Edwards, R.C.; Reich, Michael;Weiskopf, Thomas – The Capitalist
System. A Radical Analisys of American Society, Prentince Hall, Englewood
Cliffs, New Jersey, !973
35. Epstein, Josef – Radicalismul în retragere, în: Sinteza, nr. 46/1981
36. Erdos, T. – Surplus value and its rate in contemporary capitalism, în:
Acta Oeconomica Scientiarum Hungariae, nr. 5/1970
37. Ewan, A.; Weiskopf, Thomas – Perspectives on the economic problem,
Ed. II-a, Englewood Cliffs, 1973
38. Fann K.T.; Hodges D.C. (ed) – Readings in U.S. Imperialism, Boston,
1971
39. Fromm, Erich – The Sane Society, New York, 1965
40. Fernandez, Raul A. – Heroin Consumption Problem and Radical
Economics, AER nr. 2/1973
41. Fetch, Bod – A Galbraith Reappraisal: the ideologue as gadfly,
Ramparts, May 1968, pp.73-84
42. Gould, J.; Kolb, W. (edit) – A Dictionary of Social Sciences, Tavistock
Publications, London, 1964
43. Gintis, H.; Bowles, S. – The Problem with Human Capital Theory. A
Marxian Critiques, în AER, 2/1975
44. Galbraith, J.K.
– The Affluent Society, New York, 1958
45. Gavi, Philippe
– L‟Amerique se casse, în: Les Temps Modernes, nr. 361-3, 2/1976
46. Gerberding, W.; Smith, D. (ed)228
– The Radical Left. The Abuses of Discontents., Houghton Co., Boston, 1970
47. Gintis, H.
– The Reemergence of Marxian Economics in America, în: The Left
Academy: Marxist Scholarship in American Campuses, 1982
48. Giersch, Herbert
– The Age of Schumpeter, în: AER 2/1985
49. Gintis, H.
– Consumer Behaviour and the Concept of Social Decay, în: AER nr. 2/1972
50. Gintis, H.
– Alienation from self and culture, în: J. Weaver, Modern Political Economy,
Boston, 1973
51. Gordon, David M.
– Problems in Political Economy. An Urban Perspective, Lexington, 1971
52. Glynn, A.; Suftcliffe, B.
– Capitalism in Crisis, New York, 1972
53. Grunberg, Ludwig
– Opţiuni filosofice contemporane, Ed. politică, Bucureşti, 1981
54. Fusfeld, Daniel R.
– The Age of Economist, Scott Foresman and Co., Glenview, Illinois, 1966,
1972
55. Grosu, Nicolae229
– Tendinţe radicale în gândirea economică americană. Rezumat al tezei de
doctorat, Universitatea Bucureşti, 1980.
56. Greenwald Douglas (editor)
– Encyclopaedia of Economics, McGraw Hill Book Company, 1982
57. Gurley, John
– The State of Political Economics, în: AER 2/1971
58. Gurley, John
– Marx‟s Contributions and their Relevance Today, în: AER 2/1985
59. Hall, Gus
– Why a Left-Centre Coalition? în: Information Bulletin nr. 10/1978
60. Heilbroner, Robert, L.
– Inescapable Marx în: The New York, Review of Books, 29 iunie 1978
61. Heilbroner, Robert L.
– Les Grandes economistes, Seuil, 1971
62. Holier, D. (editor)
– Panorama des Sciences Humanies, NRF, Paris 1972
63. Hunt, E.; Schwartz (editori)
– A Critique of Economic Theory, New York, 1972
64. Horowitz, David
– The Fate of Midas and Other Essays, Ramparts Press, San Francisco, 1973230
65. Hunt, E.K.; Sherman, H.J.
– Economics: An Introduction to Traditional and Radical Views, New York,
1978
66. Hunt E.K.; Sherman, H.J.
– Value, Alienation and Distribution, în: Science and Society, vol. 36, I/1972
67. Ivanciu, Văleanu Nicolae
– Radicalismul în gândirea economică contemporană, Rev. Economică,
7/1978
68. Ivanciu, Văleanu Nicolae
– Doctrinele economice contemporane şi criterii de apreciere a lor, în:
Orientări actuale în gândirea economică contemporană, nr. 3/1981, Bucureşti
69. Ivanciu, Văleanu Nicolae
– Radicalismul în ştiinţa economică americană, în: Revista de referate şi
recenzii, Bucureşti, 1973
70. Ivanciu, Văleanu (coordonator)
– Subdezvoltarea economică în lumea actuală, Edit. Acad. R.S. România,
1986
71. Ivanciu, Văleanu Nicolae
– Gândirea economică burgheză şi lumea contemporană, Ed. politică,
Bucureşti, 1975
72. Ivasiuc, A.
– Radicalitate şi valoare, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1972
73. Ivens, M.; Dusten, R. (editori)231
– The Case for Capitalism, London, 1967
74. Jalee, Pierre
– The Pillage of the Third World, Monthly Review Press, N.Y., 1968
75. Horowitz, David (editor)
– Marx and Modern Economics, McGibbon and Kee, London, 1968
(reeditare 1970)
76. Konstantinov, F. (coord)
– Boriba ideii v sovremennom mire, vol. 2, Politizdat, Moskva, 1976
77. Klein, Thomas A.
– Social Costs and Benefits of Business, Prentice Hall Inc., E. Cliffs, New
Jersey, 1977
78. Krause, K.
– Das Elend des “Linken”. Zur Kritik der Politischen Oekonomie des Linksrevisionismus, Berlin, 1977
79. Kloss, Roberts
– Social Movements – between the Balcony and Barricade, 1974 80.
Krasilşcicov, V.
– New Tendencies in Western Political Economy, în: Social Sciences 1/1983
81. Kristol, Irving
– Criza teoriei economice, Sinteza, 48/8
82. Krasilşcikov, V.232
– O levoradikalinoi politeconomii, în: Mirovaia Economica i mejdunarodnâe
otnoşenia, nr. 2/1982
83. Labica, George (red.)
– Dicţionare Crtique du Marxisme, PUF, Paris, 1982
84. Ladd, E.C. jr.; Lipset, S.M.
– Anatomia unui deceniu, Sinteza, 46/981
85. Lindbeck, Assar
– The Political Economy of the New Left An. Outsider‟s View. Ed. II-a, New
York University Press, New York, 1977
86. Lepage, Henri
– Demain le capitalisme, PUR, Paris, 1978
87. Levi, Arrigo
– Journey Among Economists, Alcove Press London, 1973
88. Lipset, S.M.
– Socialismul în America, în: Dialog SUA, Vol.8, nr. 1/1979
89. Luria, Daniel; Mc Ewan, A.
– International Crisis and Politicization of Economic Activity, AER, nr. 2/76
90. Lynd, Staughton
– Intellectual origins of American Radicalism, New York, 1968
91. Mansfield, Edwin233
– Study Guide for Economics. Principles, problems, decisions, New York,
1977
92. Marcuse, Herbert
– Scrieri filosofice, Bucureşti, 1977
93, Mihu, Achim
– Wright Mills şi marxismul, Bucureşti, Editura politică, 1976
94. Miliband, Ralph
– The State in Capitalist Society, London, 1969
95. Melman, Seymour
– Pentagon Capitalism. The Political Economy of War, Mc Grav Hill, n.
York, 1978
96. Marmelstein, D. (editor)
– Economics. Mainstream Readings and Radical Critiques, Random House,
New York, ed. II-a, 1973
97. Magdoff, H.
– The Age of Imperialism, Monthly Review Press, New York, 1969
98. Malinowski, Antonin
– Wospolczeny “neomarxism”, Warszava, 1983
99. Muller, Karl
– Probleme ale criticii economiei politice radicale de stânga contemporane,
în: K. Marx v sovremennom mire, Moskva, partea I-a, 1982234
100. Marx, Karl
– Opere (Scrieri din tinereţe), vol.I, Ed. pol., Bucureşti, 1969
101. Miller, Klaus O.
– Politische-economie der Linksradikalen, Ed. II-a, Akad Verlag, Berlin,
1984
102. Norenberg, G.
– Planwirtschaft in Zerspiegel des Linksradikalismus, Verlag Die
Wiertschaft, Berlin, 1984
102. bis.
– Nichita, Vasile C. (coord), Mihail Manoilescu – creator de teorie economică
Editura “Cugetarea”, Iaşi, 1993
103. O‟Connor, James
– The Fiscal Crisis of the state, St. Martin Pres, New York, 1973
104. Osiatynsky, Wiktor
– Wspolczeny konservatyzn i liberalizm americanski, PWN, Warszawa, 1984
105. O‟Connor, James
– Scientific and ideological Elements in the Theory of Government Policy: A
Radical Critique, în: Science and Society, vol. 33, nr. 4/1969
106. Pearsons, Stow
– American Minds. A History of Ideas. New York, 1975
107. Pilat, Vasile235
– Radicalidsmul în gândirea economică americană, Era Socialistă, nr.
16/1976
108. Pilat, Vasile
– Radicalismul în gândirea economică americană, în: K. Marx v
sovremennom mire, p. I, Moskva, 1982
109. Plano, C.; Greenberg, M.
– The American Political Dictionary, ed. V-a, New York, 1979
110. Postolache, T.
– Capitalismul. Economia şi criza sistemului. Ed. pol., Bucureşti, 1981
111. Postolache, T.
– Restructurări în economia politică, Ed., Bucureşti, 1981
112. Puel, H.
– Les economistes radicaux aux USA. Citoyen, Paris, 1974
113. Romano, Richard; Leiman, M.
– Views on Capitalism, Glancoe Press, Beverly Hills, 1975
114. Reich, Michael
– Does US Economy Need Military Expanses? în: AER nr. 2/1972
115. Reich, Michael; Gordon, D.; Edwards,Richard C.
– Dual Labour Markets. A Theory of labor Market Segmentation, în: AER nr.
2/1973
116. Silk, Leonard236
– The Moving Target, Praeger publication, New York, 1974
117. Schumpeter, J.A.
– Capitalisme, Socialisme et Democratie, Paris, Puf, 1974
118. Samuelson, P.A.: Nordhouse
– Economics. Ed. 13. McGraw Hill. 1989
119. Sherman, H.
– Elementary Aggregate Economics, N.Y., 1966
120. Sherman, H.
– Stagflation. A Radical Theory of Unemployment and Inflation, New York
1976
121. Shackleton, J.R.
– Twelwe Contemporary economists, New York, 1981
122. Sawyer, Malcolm C.
– The Challenge of Radical Political Economy, Harvester Wheatsheaf,
London, 1989
123. Sherman, Howard
– Radical Political Economy. Capitalism and Socialism from a MarxistHumanist perspective, Basic Books, New York, 1972
123. bis. Sherman, Howard
– The Business Cycle. Growth and Crisis under Capitalism, Princeton
University Press, Princeton, 1991237
124. Sazelon, D.T.
– The Paper Economy, Random House, New York, 1963
125. Sweezy, Paul M.
– The Theory of Capitalist Development, New York, 1942
126. Sorycz, Mieczyslaw
– Reformizm Korporacyny, PWN, Warszawa, 1984
127. Spencer, Milton H.
– Contemporary Economics, Ed. II-a, New York, Worth Publications, 1974
128. Stanilard, Martin
– What is Political Economy? Yale University, 1985
139. Smith, Vernon L.
– Economic Theory and its Discontents în: AER, nr. 2/1974
130. Semeiatenkov, V.
– New Tendencies in Western Political Economy, în: Social Sciences,
Moscow, nr. 1/1983
131. Sweezy, Paul
– Toward a Critique of Economics, in The Review of Radical Political
Economics, Spring, 1970
132. Sorgin, Vladimir
– American Radical Historiography in U.S. policy, în: Social Sciences, 3/84
133. Şestakova, Monika238
– Kritika ekonomiceskich koncepţii “nowey lewice”, în: Nowa Mysl, 7-
8/1977
134. Sava, Sorica
– Mecanismele economice şi implementarea lor – controverse, în: Tratat de
Economie Contemporană, vol 2, p.693-700. Ed. politică, Bucureşti, 1987
135. Sută-Selejan, Sultana
– Controverse teoretice privind sistemul economic capitalist şi destinul lui
istoric, în TEC, vol 1, Bucureşti Ed. politică, 1986
135. bis. Sută Selejan, Sultana:
– Doctrine economice contemporane Edit, “All”, Bucureşti, 1992.
136. Sunkel, Osvaldo
– Big Business and Dependencia. A Latin American View, în: Foreign
Affairs 3/72
137. Tismăneanu, Vl.
– Noua Stângă şi Şcoala de la Frankfurt Ed. politică, Bucureşti, 1976
138. Tismăneanu, Vl.
– Ghilotina de scrum, Editura de Vest, Timişoara, 1992
139. Todosia, Mihai
– Radicalismul în gândirea economică contemporană, în: Analele Ştinţifice
ale Universităţii “Al. I. Cuza” Iaşi, tom. XXV, 1980
139. bis. Todosia Mihai
– Doctrine economice, Ed. Univ. “Al. I. Cuza” Iaşi, 1992239
140. Veblen Thorstein
– The Theory of the Leisure Class (An economic study of instutions), The
Modern Library, New York, (1899) 1934
141. Weaver, James H.
– Modern Political Economy. Radical and Ortodox Views on Crucial Issues,
Allyn and Bacon Inc., Boston, 1973
142. Weinstein, James
– The Corporate Ideal in the Liberal State, 1900-1918, Boston, 1969
143. Wolf, Richard P.
– Marxian Crisis Theory: Structure and Implications, în: The Review of
Radical Economics, nr. 10/1978
144. Weiskopff, Thomas
– Marxian Crisis Theory and the Rate of Profit in the Post-War U.S.
Economy, în: Cambridge Journal of Economics, Dec. 1979
145. Wahtel, Howard M.
– Capitalism and Poverty in America: Paradox or Contradiction, AER 2/1972
146. Zamfirescu, Elena
– Noua stângă americană. Rezumatul tezei de doctorat, Univ. Bucureşti, 1980
147. Zamfirescu, Elena
– “Noua Stângă” între contestaţie şi revoluţie, Ed. polit., Bucureşti, 1982
148. Zamfirescu, Elena240
– Radicalismul de stânga nord-american, (1950-1980), în: O. Trăsnea (coord.)
Confruntări în gândirea politică contemporană, Ed. pol., Bucureşti, 1982
149. Zarifopol, Paul
– Marxism amuzant, Ed. Albatros, Bucureşti, 1992
150. Zweig, Michael
– Teaching Radical Political Economics on the Introductory Course, în: AER,
nr. 2/1972
151. x x x
– Encyclopedia Britanica, Ed. 1929
152. x x x
– L‟Economie politique non-marxiste contemporaine: analyse critique, Ed. du
Progres, Moscou, 1981
153. x x x
– Noua Stângă, 1960-1980, Ştefan Gheorghiu, Culegere de texte) Bucureşti,
1981
154. x x x
– Co to jest “socializm democratczny” Warszawa, 1982
155. x x x
– Readings in Economics 76/77, Annual Edition, Duskin Publ. Group, 1976
156. x x x
– URPE‟s Newsletter, vol 12, nr. 1/1980241
157. x x x
– Political Power and Military Spending (număr special) The Review of
Radical Political Economics, vol 3, nr. 2/1971
158. x x x
– Facing the 1980: New Directions in the Theory of Imperialism (număr
special) The RRPE, vol 13, nr. 4/1983

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: