liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Tag Archives: Iasi

Argumente ale administrației publice socialiste nichitiene iașiote în favoarea incinerării


Argumente ale administrației publice socialiste nichitiene iașiote în favoarea incinerării

  • Doresc managerilor/ administratorilor Iaș(i)ului multă, multă căldură (unii ar spune ”ardă-v-ar focul  crematoriului”)
  • Cum să faci bani din hârtii și să te îngrași cu banii și  cu zilele mâncate de la contribuabili
  • Iaș(i)ul socialist – fruntaș pe ramură la DMH (Direcția Mișcării Hârtiilor). Remediul? Sugerez administrarea de Cimitirol/ Crematorol injectabil cu adaos de clopotină pentru socialismul ieșean contemporan ce durează de mult prea multe decenii
  • Până să te mănânce (postmortem) viermii sau flăcările, te mănâncă (antemortem) paraziții administrativi de varii structuri și poziții

 

Locul de veci aflat în posesia (nu în proprietatea) unui cetățean are mai multe motivații existențiale: este moștenit, a rămas liber prin exhumare sau a fost cumpărat ca o investiție imobiliară în scop antiinflaționist sau chiar de acumulare prin revindere. Cel care are un loc de veci în plus poate să aleagă una dintre câteva alternative la îndemână: să se spele pe cap cu el, să-l doneze statului hrăpăreț – care îl va vinde/ concesiona, oricum, de n ori – , să-l vândă unuia care nu vrea să-și ardă cadavrul sau, în fine, să-l lase dracului să zacă acolo.

Ultima variantă ar însemna să nu-l mai folosești niciodată, dată fiind incitarea administrativă indirectă la reorientarea muribunzilor și a muritorilor români spre tehnica incinerării. Care incinerare este  blasfemiată de administrația bisericii ortodoxe române (BOR) sau binecuvântată de familiile exasperate de foamea insațiabilă a pomanagiilor. Includ în această categorie de cerșetori deghizați în oameni de bine: gropari, prăznicari, bucătari, ospătari, popi și dascăli, eliberatori de adeverințe și chitanțe contra taxe pentru servicii tot mai sofisticate, cerșetori specializați și care și-au cumpărat cu sfânta șpagă dreptul de a bântui prin cimitire etc. E mai scump să mori și să fii îngropat decât să trăiești sau să mori incinerat.

Ce te faci însă când optezi liber, dar neinspirat, pentru vânzare/ donare? Pentru necunoscători, cele ce urmează pot fi un luminos far călăuzitor prin tenebrele unei practici diabolice și morbide generată de o presupusă (dar cert falsă) ”știință a administrației”. Sugerez masteranzilor și doctoranzilor la perfect inutila facultate de ”știință a administrației” să facă analize comparate – sub raportul administrării tot mai ”științifice” a morții și a morților – între regiuni geografice, administrative și istorice, între administrații socialiste, liberale sau necontaminate ideologic, între perioade istorice (înainte și după 23 august 1944 sau înainte și după 22 decembrie 1989) etc., cercetările având ca scop perfecționarea continuă a tehnicilor de spoliere a contribuabilului naiv. Atunci, la finalizarea cercetărilor, hoția la drumul mare va deveni o nouă ”știință” ce se va preda la facultățile de Administrație publică, iar managerii și contabilii vor fraterniza cu juriștii întru inventarea de noi și noi metode de furat ”științific”.

Iată odiseea, recentă, a unei bătrâne (dar și a familiei acesteia) care a realizat că locul de veci rămas liber prin exhumare poate fi vândut/ cedat spre a adăuga o sursă de venit pe lângă pensia de 550 lei. Etapele parcurgerii cercului vicios al spolierii financiaro-temporale au fost (și mai sunt) următoarele:

a)      găsești un cumpărător potențial al dreptului de folosire a acelui loc de veci;

b)      te deplasezi, împreună cu cumpărătorul, la cimitir, pentru identificarea poziției (cu cât mai lângă biserică, mai lângă aleea principală și sub niște copaci umbroși, cu atât mai bine…). De regulă, cimitirul în cauză se află la celălat capăt al orașului (în cazul nostru, municipiul Iași, comună urbană administrată ”științific” de celebrul gânditor socialist, inginerul Gheorghe Nichita începând cu anul de grație 2003). Plătești taxa de acces în cimitir cu ”auto personal” (dacă veneai cu dricul era gratis… pentru mort!). Deci, prima taxa: 2 lei. Dar asta este abia preîncălzirea… (La final se va adăuga celorlalte taxe plătite și distanța parcursă cu ”auto personal” pentru achiziționarea hârtiilor, distanță care a depășit bine o sută de km. Dacă aș fi apelat la taxi, atunci se înmulțește 100 cu taxa per km, plus staționarea, plus ciubucul, plus furatul la aparatul de taxat. Varianta cu transportul în comun este complet exclusă, atât datorită stării de sănătate a bătrânei, cât și a amplasării stațiilor, durata totală a timpului consumat triplându-se, cel puțin).

c)      Te adresezi administrației (evident, ”științifice”) a cimitirului. Totul este ca la carte, adică informatizat. Calculatorul identifică urgent parcela, aleea, rândul și locul. Dar și datoria la ”întreținere”. 90 de lei. Îi achiți cu plăcere, sperând, tâmp și nejustificat, că transferul de drept de concesionare a terenului se va face mintenaș, administratorul emițând doar o chitanță noului utilizator (de drept funciar) în schimbul unei sume deja anunțate: 700 lei. Desigur, tot el/ cumpărătorul va achita vechiului posesor de loc de veci o plată informală, nefiscalizată (parte a economiei subterane). Acum afli că locul de veci nu este de veci, ci este doar ceva temporar, nelegat prea mult cu cele sfinte, dar pe seama căruia trăiesc (bine) un număr semnificativ de ”administratori”, funcționari, notari, portari, administratori de rețele informatice, gropari etc.

d)     Afli imediat că tranzacția nu poate avea loc la administrația cimitirului. Dar unde? La Primăria municipiului care are un departament specializat (Servicii salubritate). Vii de la marginea orașului și ajungi pe malul fluviului Bahlui, la celebra – pentru ieșeni – Piramidă a lui Dubeț. Completezi o cerere prin care ceri să se confirme că locul de veci există în administrarea Serviciului salubritate și că poate fi concesionat din nou.  Ai nevoie însă de o copie după ultima chitanță și după cartea de identitate. Aveți un”xerox” aici? Evident, NU! ”Mergeți în oraș, trebuie să găsiți pe undeva…”, te lămurește funcționara. Lași cererea și pleci, mulțumind, mărunțel, din inimă partidului care a câștigat mereu alegerile și care administrează orașul de peste două decenii… Desigur, orice serviciu se taxează. La urgențe (trei zile) 50 lei, la 30 de zile, 40 lei. Speri, tot nejustificat, că diferența merită plătită, să scapi dracului o dată de inutilul (pentru tine) loc de veci.

e)      Vii peste trei zile și afli că nu te-ai apropiat de happy end, ci ești abia la început. Întrebi, cu hârtia în mână: ”Și cu asta ce fac?”. Răspunsul este limpede: mergeți la un notar, unde dați o declarație pe proprie răspundere că cedați dreptul de posesiune/ concesionare familiei Cutare…

f)       Ajungi la notarul care te primește cu brațele deschise (în semn de ”de când vă așteptăm….”). Dai declarația, dictată de notar, semnezi și… plătești acest serviciu de cca 3 minute cu 62 lei. Naiv, crezi că te apropii de mult așteptatul final… Iluzii, iluzii…Te trezește notarul la realitate: ”Aaa, nu la noi se finalizează tranzacția, acum trebuie să mergeți la Primărie, la Servicii de salubritate”. ”De ce?”, cauți tu disperat, dar în zadar, o urmă de rațiune în haosul din jurul tău. Răspunsul este firesc, limpede, normal, logic, rațional și… legal.  ”Nu știu! Cu legislația asta schimbătoare se poate întâmpla orice. Așa am auzit că dacă nu finalizați acolo la Primărie, această Declarație nu are nicio valoare…”.

g)      Ca să dai valoare Declarației mergi, din nou, la Piramida lui Dubeț, recte Primăria Municipiului Iași, Servicii de salubritate. Prezinți funcționarei de la ghișeu, glorios, Declarația și aștepți, bine motivat emoțional, răspunsul. ”Cine este noul deținător al locului de veci?. Trebuie să faceți o cerere… Aveți copii după cartea de identitate? Noi nu avem ”xeros”. Trebuie să vină și soțul dumneavoastră! Dacă este plecat din țară aveți nevoie de o procură, o împuternicire din partea lui, la notariat…”. Un fleac, ne-au ciuruit pe toți… Totul devine ireal, SF, kafkian, hollywoodian etc.

h)      Epuizat, mai ai totuși putere să sondezi viitorul. ”Și după ce adunăm toate astea, se consideră tranzacția încheiată?”. ”Aaa, nu, nu la noi… Va trebui, după ce rezolvăm aici, să mergeti la administrația cimitirului, unde veți achita taxa de 700 de lei”. Adică, cercul se (va) închide. Primăria se joacă cu cercul vicios al birocrației imunde, cu nervii, banii și timpul contribuabililor.  Înțelegi că ești prost și îți meriți soarta. Ai primit, de fapt, o lecție de ”administrație științifică”/ ”socialism științific” de la artizanul politicii locale, socialistul binevoitor și iubitor de oameni și voturi, primarul mult iubit și (prea) mult (re)ales, inginerul constructor Gheorghe Nichita.

Ajungi acasă, nu-ți vine să crezi că s-a terminat odiseea și te gândești: oare ce instincte piromane malefice incită turma de funcționari să ardă gazul de pomană, știut fiind că soluția este chiar la îndemâna oricărui primar care ar dori să ofere contribuabililor câteva grame de normalitate: 1. Să concentreze toate plățile într-una singură, plătibilă într-un singur loc, eventual online; 2. Să promoveze deschis, tranșant și argumentat incinerarea atunci când punctul 1 nu poate fi nicidecum îndeplinit; 3. Să se declare incapabil să îndeplinească 1. sau 2., și să facă un act de eroism, renunțând la sinecura administrativă și revenind la meseria de bază, respeciv la organizarea unor șantiere de construcții aflate, acum, în suferință. Cu alte cuvinte, îmi fac, din nou, iluzii, iluzii…

În loc de încheiere, redau un citat-îndemn din socialistul Adrian Păunescu, acest (pre)vestitor al tuturor vremurilor noi ale României ultimelor cinci-șase decenii, versuri pe care le adresez cu drag și cu speranță administratorilor ”științifici” actuali ai vieților și morților ieșenilor: ”La muncă derbedei, că trece anul/ Și vin ceilalți și-o să vă ia ciolanul/ Făceați pe democrații cei cucernici/ Cristosul mamii voastre de nemernici”!

29 Ianuarie 2013

Liviu Druguș

Freelancer (încă cetățean ieșean)

http://www.liviudrugus.wordpress.com; www.liviudrugus.ro; www.facebook.com/liviu.drugus

Valeriu Gherghel povestește, în stil propriu, despre scriere, citire și interpretare, de la Facere până în prezent. Adică, gherghelizează


Valeriu Gherghel povestește, în stil propriu, despre scriere, citire și interpretare, de la Facere până în prezent. Adică, gherghelizează

 

Liviu Drugus liviusdrugus@yahoo.com

www.liviudrugus.ro                 www.liviudrugus.wordpress.com

Motto 1: ”Ce înseamnă a citi eronat?  Voi răspunde astfel: a citi literal o carte care impune o lectură alegorică și a citi alegoric o carte care impune o lectură literală” (Valeriu Gherghel, Breviarul sceptic. Si alte povestiri, Polirom, 2012, p. 170)

Motto 2:  ”I loved words. I love to sing them and speak them and even now, I must admit, I have fallen into the joy of writing them”.     Anne Rice

 

Gherghel Valeriu, ”Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate”, Editura Polirom, Iași, 2012, 248 pagini

Cuvinte cheie: Valeriu Gherghel, hermeneutică, Hermes, lectură, text, chei de lectură, literal, alegoric, Liviu Drugus, simplitate, principiul economiei, principiul simplității, principiul risipei, cum se face un index tematic, recenzie, Breviarul sceptic, Editura Polirom,  Alina Radu, Cauda pavonis, eseul ca expresie a simplității, Basarabia, David Walsh, postmodernism, Tiberiu Brailean, Universitatea Al. I. Cuza din Iasi, Iasi, alegorie, matafora, sens, semnificație, explicație, exegeză, Don Quijote, Cântarea cântărilor, Ana Maria Pascal, Richard Rorty, Ștefan Afloroaie, Nicolae Manolescu, Umberto Eco

Precizare: Acest pseudo-rezumat al lucrării ”Breviarul sceptic. Și alte povestiri despre simplitate” conține 20 de pagini de text original și o Anexa de 7 pagini de preluări de recenzii (sau adrese electronice de recenzii). Orice completare a acestei Anexe cu ajutorul cititorilor și, în primul rând, al autorului cărții este binevenită și va fi utilă viitoarelor analize dedicate vieții și operei unui filosof sceptic și agnostic ieșean.

 

Cuprinsul cărții ”Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate” de Valeriu Gherghel

 

Introducere

I Principium parsimoniae

 

Mâna celor simpli

Don Quijote c’est moi

Limba neo-adamică

Crux interpretum

Nodul gordian

Breviarul sceptic

Non sequitur

Simplitate și pești (sancta simplicitas)

La început va fi reînceputul

Erezia determinării

Roza numai

Roza cherubinului

Numai Rosa

Mic repertoriu de scrieri retorice

Nada, nulla, nothing, nihil

A fi și a semnifica

Purgatoriul, 28-33: Matilda

Bref

Index rerum

Poarta credinței

II Principium prodigitatis

Don Quijote și Gropius Becanus

Cavalerul Tristei Lecturi

Baska, Emma, Anne de Breuil

Excesul Quodlibetal

Ș.a.m.d.

            III Miscellanea

Verdeața, iarba

Stânca din mare

Cauda pavonis

Pleonasmul divin

Bibliografie adnotată

Index nominum

Index rerum

Cuprins de idei

  • Mic tratat de hermeneutică personală
  • Ghid laconic de lectură
  • Sens și semnificație la Valeriu Gherghel
  • Hermeneutica – între principul simplității (economiei, parcimoniei, brevității) și principiul complexității (abundenței, excesului, lungimii)
  • Ce are Hermes (zeul comerțului la romani) cu literatura hermetică și critica hermeneutică
  • Valeriu Gherghel nu scrie cărți – el doar se adresează (vorbește) unui auditoriu potențial
  • Cum deosebim impostorul savant de comunicatorul cinstit?
  • De ce citim cărți? (adică, în ce scop facem acest efort?)
  • Cum citim cărțile? (adică, cu ce mijloace reușim să atingem efectul scontat?)
  • Când apare plăcerea cititului? (adică, cum echilibrăm raportul cauză-efect, sau raportul scop-mijloc). Sunt cele două echilibre identice?
  • Chiar nu ne interesează autorul? (Adică: ce înțelegeau junimiștii prin: ”Opera, domle, nu autorul!). Eu cred că interesează și contextul auctorial în de(s)cifrarea înțelesului unei opere. Așa crede și  face  însuși Valeriu Gherghel. Așa procedez și eu când scriu despre opera lui Valeriu Gherghel. Deci: cine ești dumneata, domnule Gherghel? Dar cine ești, dumneata, recenzorule?
  • Sens, semnificație, simbol, alegorie, metaforă și înțeles: ce căutăm, de fapt?
  • Elaborative si elucidatory interpretation, completare și explicare, lectură semantică
  • Cum (nu) se face un Index tematic (Index rerum)
  • Sunt scepticismul, ateismul și relativismul caracteristici ale postmodernismului?

 

 

Introducere

Scriam, la 29 decembrie 2008, în recenzia făcută cărții ”Fundamentele filosofice ale economiei”, de Tiberiu Brăilean (profesor la Universitatea ”Al. I. Cuza” din Iași), că ”Scrierea unei cărți (ca și a unei recenzii despre acea carte) este, în primul rând, un pre-text
pentru un dialog ulterior, pentru o comunicare mai intensă și mai bună cu mediile de cercetare
și de decizie cărora li se adresează. Grila de lectură a unui text trebuie să conțină, obligatoriu,
cred, și o analiză a pre-textului, a pre-gătirilor autorului/ recenzorului pentru textul ce
urmează a fi produs, publicat și apoi perceput de către destinatarii mesajului textual. Lipsa
unui dialog prealabil recenzor-autor face necesară imaginarea de către recenzor a ceea ce a
fost înaintea scrierii textului, a motivației care a determinat autorul să ia decizia scrierii
textului. Fără această imaginare rămâne riscul de a considera scriitura autorului cărții doar ca
pe un fapt în sine, sau ca pe o operă de binefacere culturală, respectiv o sacrificare a timpului
autorului în favoarea cititorilor săi. Evident, în lista motivațiilor posibile nu trebuie uitate:
orgoliul de a fi cunoscut, dorința de dialog și evaluare externă, obligația didactică pentru
promovare sau pentru participarea la un concurs pentru un post dorit, și, last but not least,
beneficiul financiar prin vinderea produsului pe o piață oricât de largă… De regulă, orice
scriere este pre-determinată de un amestec de aceste motivații, în proporții diferite. Evident,
altele, mai greu depistabile, pot fi adăgate. Propun ca autorii de cărți să sugereze în Prefață
conștientizarea acestor posibile motivații și argumentarea apelului la acestea în procesul de
fermentare a textului. De asemenea, și autorii de recenzii ar fi bine să procedeze similar.
Scrierea pe un blog exclude motivația financiară imediată, deși vizibilitatea crescută a unui
recenzor îi poate deschide acestuia oportunități suplimentare în obținerea unui job mai bine
plătit sau chiar invitarea de către o editură serioasă să producă el însuși un text pe o temă
conexă. Lipsa oricărei motivații pretextuale, atât pentru autor cât și pentru recenzor, de a
produce un text oarecare poate ridica semne de întrebare în legătură cu motivațiile existențiale
ale celor două personaje… Evident, evaluarea externă și post-textuală va pune în balanță
intențiile motivante cu rezultatele probante, obiectivând câtuși de puțin aprecierile care sunt
subiective prin definiție
”. (http://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/26/tiberiu-brailean-fundamente-filosofice-ale-economiei-grila-de-lectura-pre-text-text-con-text-sub-text-si-post-text/) Aș mai adăuga, după trecerea a peste patru ani de la scrierea celor de mai sus / ”de deasupra” (cf. Valeriu Gherghel vezi în ”Digresiunea 1” discuția referitoare la ”deasupra”), că scrirerea și cititul cărților au o menire subtextuală adesea ignorată sau mai puțin conștientizată, aceea de auto-lămurire, de auto-înțelegere a ceea ce suntem și am putea fi. Scriitorii își satisfac, prin scris, orgolii de varii intensități (nu ești citit, nu exiști!); unii își doresc notorietatea, alții vizează chiar eternitatea, iar majoritatea – cred eu – își  fac din asta o meserie sau un modest modus vivendi.

Cu siguranță, cititorii acestei cronici/ critici/ recenzii/ rezumări/ referiri/ analizări/ prezentări/ comentări/ conspectări/ completări/ explicitări/ interpretări/ divagări/ simplificări/ complicări/ etc. pot fi interesați și de răspunsul la întrebarea: dar tu cine ești, (re)cenzorule? Dincolo de ceea ce arată Mr Google la itemul Liviu Drugus, aș mai avea câte ceva de adăugat… Dar, iată ce arată Google, pe prima pagină de rezultate: ”Silviu Manolescu Says: April 9th, 2011 at 8:27 am Tovarasul Liviu Drugus, ma mir sincer ca dumneata te-ai transformat in comentator “postmodern” pe diverse forumuri. Cei care nu stiu, ar trebui informati ca ai fost profesor de socialism si ceausism inainte de 89, dupa care ai sters-o la Chisinau. Discipolii matale cam pe acolo se afla. Ma mir ca-l numesti “ideolog” al puterii pe Augustin Buzura, dumneata care ai bagat, malign, ceausismul in oasele unor bieti studenti medicinisti. Ti-am fost student inainte de 89 si mi-e rusine sa te vad vorbind despre … marile cuceriri ale postmodernitatii capitaliste”. Presupusul student este, mai mult ca sigur, chiar tovarășul Codrin Liviu Cuțitaru de la Universitatea ”Al. I. Cuza” din Iași, fiul tovarășului Virgil Cuțitaru, om de presă și de încredere a regimului trecut (ceea ce nu demonstrează deloc că fiul său, CLC, n-ar avea și calități, ci arată doar o posibilă explicație a faptului că manifestă unele reminiscențe comportamentale de tip bolșevico-securist, adică scrierea curajoasă sub pseudonim a unor injurii în lipsa oricăror contra-argumente și propensiuni dialogale).

Ce mai arăta Mr Google cu ceva timp în urmă (dar nu mai arată acum, din motive neclare mie…)? Includerea numelui meu într-un Raport al CIA din anii 80 împreună cu traducerea unui articol-dezbatere pe tema educației, alături de alți autori din țările unde urmau să aibă loc revoluțiile ”spontane” din țările satelite ale Moscovei gorbacioviste sugerează că spionajul american monitoriza și el (alături de alte servicii) potențialii noi lideri ai României postdecembriste. Dacă CLC ar fi citit acel articol, l-ar fi prezentat ca pe o dovadă peremptorie a faptului că am fost profesor de ceaușism, în timp ce americanii deduceau că eram un cârcotaș cu potențial informativ în timpul iminentei revoluții minuțios pregătite… Asta da duplicitate! Sau, iată ce poate produce o hermeneutică în două chei diferite! Exact ca în cazul interpretării mesajului ostensiv trimis de sciți către Darius (vezi, Gherghel, op cit p. 34). Ce putea să însemne oare: o pasăre, un șoarece, o broască și cinci săgeți? Darius a hermeneutizat și a conchis că sciții i se supun, respectiv ”că-i dăruiesc universul întreg: văzduhul (pasărea și săgețile), pământul (șoarecele), apele (broasca), făpturile. Abia Gobryas a intuit sensul exact al mesajului, care era următorul: dacă perșii nu se vor preface în păsări, în șoareci și în broaște, pentru a se ascunde de sciți, vor muri, fără nicio îndoială, străpunși de săgeți”.

În fine, cititorii curioși pot insista cu căutarea pe Google în continuare… În ce mă privește, am experimentat o situație cel puțin ciudată (din punctul meu de vedere). Înainte de 89 nu citisem mare lucru despre postmodernism (de scris, nici atât), dar modul meu de gândire era unul eminamente unul postmodern. După ce am citit mai multe despre postmodernitate am înțeles că modul meu de gândire avea doar nevoie de un nume, pentru a fi descris: postmodern. După care, consecvent, aproape în toate articolele și cărțile scrise după 1990 mi-am prezentat viziunea mea (Metdologia Scop-Mijloc) drept una postmodernă, transdisciplinară, holistică, sistemică și sinergică. După readucerea mea din Basarabia, în decembrie 1995, am încercat să mă dumiresc mai mult ce vrasăzică gândirea/ filosofia postmodernă. M-am înscris, împreună cu Ana Maria Pascal, la un Cerc(uleț) de filosofie condus de (tovarășul?) Ștefan Afloroaie. Am participat chiar la o întâlnire cu Richard Rorty, dar la ședința următoare conducătorul de cerculeț a somat pe cei care nu au luat cuvântul până atunci nu mai au ce căuta la ședințele următoare! Eu fiind singurul care nu vorbisem, am tras fireasca concluzie…

 

Despre conexiunea om-operă.  Cine ești dumneata domnule Valeriu Gherghel?

Trăim mereu cu setea – niciodată ostoită – de a cunoaște pe alții (dacă se poate chiar în totalitate) și cu spaima – niciodată diminuată – de a fi cunoscuți de către alții (indeosebi dincolo de ceea ce am dori să se știe despre noi). Încă de pe vremea când formele fără fond abia se conturau și descriau modul de a fi al românilor (de ieri, de azi, de mâine…), sintagma imperativă ”Opera, nu omul!” era la ordinea zilei. Să scrii și despre persoana autorului era o încălcare a regulii. Bineînțeles, interdicția se referea la a nu amesteca criteriile estetice aplicabile operei cu criteriile estetice aplicate autorului. Spre exemplu, un critic care ar fi scris despre un autor oarecare: ”acest individ necioplit, gras și urât, libidinos și șchiop are cu siguranță și un suflet urât și o operă pe măsură” era, pe bună dreptate un încălcător al regulii de mai sus. Din păcate, această interdicție a fost, treptat-treptat, generalizată sau aplicată excesiv de rigid încât s-a ajuns, în zilele noastre, să fii taxat ca atacându-l pe X sau pe Y dacă cumva i-ai criticat opera. Oare ce are criticul Z cu autorul X și cu autorul Y oare? se întreabă unii care văd în orice critică un atac la persoană și în orice laudă o cumpărare de favoruri… Cineva explica chiar numărul redus de femei în funcții de conducere în instituții (publice) pe motivul că: ”știu că ești mai bună decât toți, dar dacă te-aș propune la promovare lumea ar spune că te-ai culcat cu mine…Așa că îl voi propune pe Cutare”.  În primul citat (imaginar, desigur) avem de-a face cu o hermeneutică indirectă (opera, văzută prin fizionomia autorului), în cel de-al doilea, avem de-a face cu o explicație. Valeriu Gherghel atrăgea atenția, încă de la prima pagină a textului cărții sale că ”există simplitate în explicație și există explicație în interpretări” (p. 7). Primul citat, ar putea fi simplificat astfel: ”un individ neplăcut privirii scrie opere neplăcute”. Sau, și mai drastic, ”urâții scriu urât”. Al doilea citat, explicativ, poate fi și el simplificat, ca de ex.: ”promovarea femeilor  sugerează imoralitate”.

Am început micul meu conspect-recenzie-rezumat critic al cărții lui Valeriu Gherghel cu o ”probare”/ aplicare a principiului simplității discutat în prima parte a cărții sale. Prin aceasta doresc să atrag atenția că VG nu face (dar chiar deloc!) o pledoarie pentru simplitate de dragul simplității și nu vine cu argumente împotriva prodigității pentru simplul (sic!) motiv că risipa nu e bună (așa cum au crezut unii recenzori, sau cum ar putea crede unii cititori), ci le expune pe ambele spre a fi doar cunoscute, fiecare fiind liber să economisească sau să risipească – în scriitură sau în exegeză – cât dorește, în funcție de contexte specifice, cu riscurile, evident, asumate. Dacă simplitatea ar fi singura bună, atunci Război și pace ar trebui înlocuit cu o nuvelă sau chiar cu un eseu… Cele două exemple alese de mine arată că se poate ajunge la forme și structuri mai suple/ simple sau din ce în ce mai suple/ simple, dar cu inevitabile pierderi de conținut, culoare, specificitate, elasticitate, lizibilitate etc.. Invit, de pe acum, cititorii, să facem împreună exerciții de evaluare a celor două principii opuse, dar adesea complementare în mod necesar. Și nu în ultimul rând să nu uităm de aurea mediocritas care nu înseamnă nici economicos (simplu), nici prodigios (risipitor), ci exact dimensiunea optimă dintre efortul depus pentru obținerea efectului scontat, dimensiune numită (simplu!) eficiență! Amintesc că acest concept-ideal (eficiența) este prea adesea confundat cu termenul de economicitate (= simplitate) și cu termenul eficacitate (= grad de atingere a scopului). În context, consider că principiul economiei sugerat de Umberto Eco și relaut de Valeriu Gherghel ar avea mai mult sens, credibilitate și exactitate dacă ar fi înlocuit cu principiul economicității. Dar, revin, nici principiul eficienței, nici principiul economicității, nici princiupiul eficacității nu sunt principii sacrosancte. În terminologia propusă de mine în cadrul Metodologiei Scop Mijloc cele trei concepte sunt definitie după cum urmează: eficacitate = grad de atingere a scopului; economicitate = grad de reducere a mijloacelor; eficiență = compararea mijloacelor folosite per unitate de scop atins, sau sumă de scopuri per unitate de mijloc folosit. (vezi www.liviudrugus.wordpress.ro și www.liviudrugus.ro pentru articole ale mele pe tema MSM). Acestea fiind spuse, subliniez din nou că persoana autorului (cărții sau a recenziei cărții) trebuie cunoscută, tocmai pentru a conexa opera cu autorul. În ce mă privește, cunoașterea activității autorului este o problemă de context, dimensiune cu mare putere de influență asupra textului. Nu întâmplător fac mereu trimitere la blogurile și articolele mele (fatalmente mai bine cunoscute de mine în comparație cu cele ale autorului recenzat, Valeriu Gherghel. Totodată, reiterez schema mea de elaborare a recenziilor (aplicată expres în 2008): pre-text, text, sub-text, post-text la care aș adăuga și inevitabilul hypertext (Web 2.0). Abia după toate aceste unghiuri de abordare vor fi activate, putem spune că textul analizat începe să aibă un sens bine conturat (cu precizarea că sensul astfel obținut poate diferi radical de sensul avut în minte de autor. Dar asta voi încerca să  să aplic pe parcursul recenzării acestei incitante și bine scrise cărți. Nota bene: sunt adeptul scrierii tuturor textelor (fie acestea cărți, fie recenzii) doar la persoana I –a singular și nicidecum la așa-zisul plural al majestății (o formă de fugă de răspundere…).

Digresiunea 1. În care atrag atenția că eventualele mele critici la adresa autorului nu sunt deloc motivate de conjucturi, de  influențe oculte sau de pizmă gratuită.

La câțiva ani după ”Marea Revoluție din Decembrie” (cum o numea, glumind, Cassian Maria Spiridon în momentele pregătirii mișcării spontane de la Iași – cf. http://www.irrd.ro/caiete/caiet40.pdf – site ul instituției conduse de tovarășul său de gândire și acțiune revoluționară, Ion Iliescu) criteriile de analiză a operei unor scriitori nu erau departe de  cele aplicate anterior victoriei depline și definitive a capitalismului asupra comunismului: criteriul de clasă. Opera unor scriitori este și acum conexată intim cu grupul/ gașca/ clasa/ ”pătura socială” din care făceau parte ei înainte sau după decembrie 89, direct sau prin comunicare (securist, sindicalist, pecerist). Un exemplu: nu sunt un fan al operei lui Adrian Păunescu (cu atât mai puțin unul al omului), dar chiar acum, după moartea poetului, postând o poezia a sa pe pagina mea de FB, un amic ce hermeneutizează logic și științific pe bloguri și liste se detașează de mine spunându-mi că AP este, oricum am lua-o, nefrecventabil… În consecință, aplicând principiul căii celei mai scurte dintre premisă și concluzie, imediat și eu am devenit nefrecventabil pentru unul dintre amicii noștri comuni… Care amic – emițător de etichete și calificative – este amic cu alți filosofi ieșeni, cu unii dintre aceștia intersectându-ne pe FB, și pentru care (filosofi ieșeni) am (re)devenit, brusc, nefrecventabil… Cred că ar fi interesant de făcut un studiu al modului cum este percepută opera scriitorilor români în funcție de bătaia vântului politic, de partidul aflat la putere, de trecutul demult apus, sau de gusturile pentru anumite cărți sau anumiți autori. Să nu uităm că președintele Iliescu ceruse interzicerea vânzării cărții lui Hitler, Mein Kampf, pe piața românească de carte, sporind, evident, interesul pentru socialismul național al dictatorului nemțesc. Cu alte cuvinte, ar fi marfă destulă, în România anului 2013, pentru o lucrare de hemeneutică politico-ideologică ”de tip nou”, adică vechi, comunistoid asupra textelor autorilor și recenzenților acestora..

Dacă un tânăr din aceste zile și-ar fi început preocupările de exegeză literară cu unele articole din Ziariști Online sau de pe alte bloguri, chiar în perioada alegerilor din decembrie 2012, dar mai ales imediat după, ar fi aflat că Mircea Cărtărăscu este un plagiator ordinar, fără operă și fără bun simț, că Gabriel Liiceanu este un profitor al schimbării de regim din 1989, fiind continuatorul Editurii Politice a Partidului Comunist Român…(cf. Constantin Barbu în: http://www.ziaristionline.ro/2012/12/20/constantin-barbu-nicolae-manolescu-a-plagiat-din-jauss-si-a-explodat-in-chaos-manolescu-si-cartarescu-sunt-ca-spartanii-cand-nu-au-treaba/).   Un scriitor ieșean, Mihai Dinu Gheorghiu, a fost scos din circuitul larg în urma unor devoalări ale trecutului colaboraționist etc. Lista este lungă și include nume din diverse grupări (stânga sau dreapta fiind noțiuni foarte relative la noi). Oricum, scriitorii numiți de regimul Victor Ponta în fruntea ICR din Paris, Chișinău sau Iași, vor afla, peste câțiva ani, că sunt niște scriitori complet lipsiți de valoare, caracterizați, în consecință, drept pupinpontiști, profitori ordinari ai unui regim odios, colaboraționiști cameleonici și versatili ș.a.m.d.  Cât despre disputa Nicolae Manolescu – Eugen Simion, toată lumea realizează/ vede cum unul este mai ”valoros” decât altul – în ochii unor ”exegeți” – în funcție de cei care sunt la conducere. Pe scurt, o țară tristă, lipsită de humor…

După o risipă atât de mare de cuvinte despre alții, ajung și la autorul a cărui carte voi încerca să o prezint (conspectez, analizez, rezumez, recenzez, critic). Voi scrie ceea ce știu eu despre el (ajutat și de Mr. Google). În perioada în care furia FB ului era la început și la maximum, am dat Add friend (era cam prin toamna 2012) și pe numele de Valeriu Gherghel cu care mă intersectasem, în Iași, prin 1989-1990 o dată sau de cel mult două ori. Am primit acceptul, dar nu am mulțumit (cum se mai obișnuiește) și nici nu am folosit rubrica Messages pentru a stabili o comunicare directă. După un număr neașteptat de mare de Like uri primite de la VG la unele dintre postările mele, constat că în preajma anului nou am fost scos de pe lista sa de prieteni (vorba cântecului: de ce-ai venit, de ce-ai mai fi rămas…).  O posibilă interpretare a deciziei de excludere (fără preaviz, evident…) poate fi  și prin conexarea excluderii cu pledoariile mele de pe pagina mea de FB în favoarea educației online, în timp ce Valeriu Gherghel s-a declarat mereu un ”conservator înrăit”, adică unul care nu acceptă dispariția dulcelui stil clasic de predare/ seminarizare/ examinare ”pe viu” (vezi: eseul din 24 august 2009 publicat de VG în Ziarul de Iași) http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/de-ce-as-desfiinta-invatamintul-la-distanta~ni5n9j). Se vede clar, din articol, că VG confundă ID (Invațamantul la Distanță) cu educația online, ceea ce este, în ultimă instanță, doar o lipsă de informare și de cunoaștere a ce avantaje certe are online-ul în comparație cu ”dulcele (și costisitorul!) stil clasic”.  Mulți, bănuiesc eu, regretă că predarea și examinarea la mari distanțe nu mai permite transmiterea discretă a șpăgii, sau vânzarea diplomelor inutile. Altfel, vehemența de tip ”anti” a celor care cunosc și înțeleg bine ce este ”online education” nu prea ar avea explicație. Mai pot presupune (doar) că decizia lui VG de a mă exclude din lista de prieteni (cu toții facem asta, din varii motive) este una strict ideologică, și chiar presupun că unii prieteni comuni l-au somat că nu se face să ai în listă o persoană absolut nefrecventabilă ca subsemnatul… Exact ce spuneam deasupra (folosesc aici, din nou, chiar exprimarea lui VG care a înlocuit suprauzata și parțial corecta expresie ”vezi mai sus” cu ”deasupra”): ideologiile, găștile pe cartiere, mahalale, comune urbane, regiuni administrative, regiuni istorice, clanuri partidice, sindicate ale editorilor sau librarilor, prieteniilor FB iste, de pahar sau de conjunctură etc etc. divizează la maximum posibil ceea ce, se spune, ar fi fost odată, poporul român. O sumă de găști la care se adugă un număr de indivizi solitari absolut nefrecventabili și demni de ocolit pentru că spun ceea ce gândesc nu va putea defini, ever!, populația locuitoare între niște granițe drept popor român. (Agreez punctul de vedere, oarecum similar, al lui Briscan Zara (vezi http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/zodia-gandacului-de-balegar~ni98d3 din 5 ianuarie 2012)… Și ami aduag o posibilă cauză a excluderii: niciuna de mai sus… Am făcut această risipitoare (de cuvinte și de timp) digresiune pentru a  sublinia că eventualele critici mai acide la adresa textului scris de VG și interpretat de subsemnatul nu au nicidecum o legătură cu scoaterea mea din lista de prieteni selecți ai domniei sale. Voi scrie și eu precum Păstorel când fusese scos din Dicționarul Academiei de către Sadoveanu: ”Nu-i nimic, îmi este drag; El m-a scos și eu îl bag” (în seamă, în cazul de față, respectiv fac un promo gratis pentru creștere vânzărilor cărților lui VG…). Aici se închide Digresiunea 1.

 

Revenind la autor, pe parcursul citirii cărții ”Breviarul sceptic”, am avut mereu impresia că îl ascult vorbind (nu l-am auzit niciodată vorbind în public pe VG) datorită stilului său de scriere, care este unul eminamente oral, respectiv este un stil pe care îl agreez mult și chiar îl practic. Personal, asociez acest stil cu exprimarea de tip postmodern. (vezi: http://ro.wikipedia.org/wiki/Postmodernism). Și din acest motiv, prietenilor cărora le-am recomandat cartea le-am spus că este o carte pe care ”parcă aș fi scris-o eu”… (evident, referirea era la stil).  Așadar, VG este un bun comunicator, devreme ce, citindu-l, îl și vedeam la sala de curs făcând exerciții de elocință, cursivitate, claritate și temeritate. Spun temeritate pentru că nu este chiar de ici colea ca tu, absolvent de filosofie, dar și hermeneut amator, angajat la facultate ca lector de ”Ontologie” și ”Filosofia limbajului”, să faci ironii la ideea de interpretare în general (practic, toți interpretăm câte ceva, tot timpul…) dar îndeosebi a interpretării presupus savante, academice, scrobite și sentențioase, fără drept de recurs, și, mai grav, fără finalitatea care i-a permis nașterea și existența: dorința de a lămuri cum stau lucrurile. În această postură de cârcotaș la adresa propriei profesii mă văd și eu,  absolvent de ”economie”, acum profesor de Management care reduc(e) această disciplină en vogue la doar câteva cuvinte, restul perorațiilor ”științifice” ale altor autori de Management nefiind, pentru mine, altceva decât …interpretări excesive, savantlâcuri care justifică o normă didactică, o leafă sau o poziție în gașca partidului din care, vai, prea mulți experți în management fac acum parte. Într-un fel, atât eu cât și VG suntem un fel de Sokal-i pe invers: criticăm modernii pentru delicte de falsă obiectivitate, științificitate, respectabilitate. (vezi, spre edificare: http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=7257 , http://www.9am.ro/comunitate/forum/view_topic/25389/Afacerea-Sokal.html , http://www.descopera.ro/stiinta/2619162-top-10-falsuri-si-fraude-comise-in-numele-stiintei , http://www.lucianurcan.com/2011/11/pseudo-cunostintele-de-expert/#more-601 și nu în ultimul rând: http://en.wikipedia.org/wiki/Sokal_affair . Stilul nostru (al meu și al lui VG) este eminamente ironic la adresa modernilor prezumțioși… Și încă o paranteză: am facut trimitere la link uri ajutătoare pentru cititorii care doresc să se edifice, mai pe larg, asupra unor chestiuni. Folosesc acest prilej pentru a sublinia o parte dintre avantajele certe ale online ului . (Domnului Gherghel: spre știință….).

Încă un lucru mă apropie de VG: nu doar trecutul jurnalistic, ci și dezinteresul față de propria promovare în carieră (eu am ”zăcut” ca asistent universitar din 1976 până în 1997, deși am figurat ca ”lector asociat”, adică am fost avansat în grad, dar fără leafă corespunzătoare gradului pentru că ”nu ajungeau banii”…). Prezentările din ziare, reviste, bloguri și edituri îl prezintă pe Valeriu Gherghel drept ”profesor asociat” la UAIC, dar site-ul Facultății de filosofie îl include la categoria titulari cu gradul didactic de lector. Bănuiesc că VG ”trage tare” acum pentru a obține mult râvnitul și bine plătitul post de profesor universitar. Nu știu dacă eseurile vor fi punctate în dosarul de promovare, mai ales că VG a avut grijă să-și tragă singur preșul de sub picioare, scriind în ”Breviarul...” că ”E intil să repet: eseul nu e o specie academică” (p. 12). Păi, de regulă, în spațiul academic se cer probe că slujești (bine!) speciile academice. Este adevărat, după democratizarea neobolșevică postrevoluționară și anarhică postdecembristă, de nivelare a ierarhiilor, toate ”cadrele didactice” (horrible dictu!) au devenit brusc ”dom profesor”. Așa se explică faptul că, nu demult, un student m-a întrebat, ușor ironic, dar sincer: ”Dom profesor, dar la varsta dumneavoastră nu sunteți nici măcar lector?”. Acum realizez că, statistic vorbind, per total, numărul lectorilor și al profesorilor titulari din România este constant…

Știu că scriu această (pseudo)recenzie la modul ne-simplu, ne-laconic și ne-economicos despre o carte pe care câțiva recenzenți au prezentat-o în doar câteva pagini, străduindu-se din răsputeri să arate că au înțeles mesajul pro-simplitate al cărții, recenzii adesea greu de considerat ca fiind îndemnuri sincere la lectură. Sunt convins că (și) laconicitatea are riscurile ei… Voi insera, la final, și recenziile (altora) la care am avut acces, conturând ceea ce cred că este util atât autorului, editorului și cititorului interesat, și anume un meta-feed back, un feed back al feed back urilor văzute de unul dintre recenzori, adică de subsemnatul. Nu exclud ca la o ediție viitoare VG să preia o serie din semnalele critice, acceptându-le sau respingându-le cu fermitate și, nu mă îndoiesc deloc, cu ironie sau chiar cu sarcasm. Reacția gen Hemingway față de recenzorii care i-au comentat și interpretat romanul ”Bătrânul și marea” nu este deloc exclusă și în cazul lui VG față de unii dintre recenzorii ”Breviarului sceptic”.

Așadar, la întrebarea devenită deja clișeu: ”Cine ești dumneata, domnule…”, cu referire la ”profesorul asociat” Valeriu Gherghelaș putea spune, bref, că acesta este un eseist ieșean de succes și de meritorie notorietate, un hermeneut provenit dintr-un filosof sceptic veritabil, un exeget pasionat dar bine temperat, un povestitor/ apologet nedogmatic și agnostic, un educator de/ pe stil vechi, dar un bun scriitor-orator, un gânditor cu mintea proprie al ipotezelor infinite ce conturează definitoriu incertitudinile pe care le avem, un ironist în stil pleșuan-noicean și, aș îndrăzni, un postmodern ce nu se revendică de la nicio încadrare bazată pe mode, pe moduri de gândire și modalități de clasificare rigide. Ar mai rămâne să aflu că – pe baza raționamentelor găsite în scrierile sale  – VG este un adversar ferm al bolșevismului (ca mod de impunere a cantității în detrimentul calității) în dialogul filosofic.

Încadrarea lui Valeriu Gherghel în categoria postmodernilor este consecința propriei sale definiri ca agnostic, sceptic și relativist (logica de tip și-și). Lipsa tot mai vizibilă a unei finalități existențiale umane transcendente, în epoca postmodernismului, este contracarată de catolicul David Walsh prin subliniere posibilității și a necesității reconversiei acestei lipse într-o credință și mai puternică în Dumnezeu: ”Decât să considerăm prezentul ca pe o epocă a ateismului, scepticismului și relativismului, am putea mai degrabă să-l vedem ca pe o perioadă marcată de o nouă izbucnire a credinței în misterul transcendent care veghează integritatea existenței noastre”  (David Walsh, ”Vegheați de mister. Sensul într-o lume postmodernă”, Paideia, 2000, p. 45 – Originalul a apărut în SUA la The Catholic University of America Press în anul 1999). Am amintit această opinie a unui liberal postmodern pentru că sublinia că Valeriu Gherghel este un ateu, un liber cugetător pe care misterele transcendentului nu-l preocupă și nu-l atrag. Totuși, agnosticismul său provine din conștientizarea limitelor rațiunii umane și a dificultății omului de a pătrunde în eternul infinit numit convențional divinitate.

Toate acestea converg spre concluzia că Iașul (Iașii? Iașiul?) se poate lăuda cu un intelectual autentic, sobru și sever cu sine, dar și cu alții. Cu cât mai puțini intelectuali veritabili are (deja!) Iașul, cu atât mai vizibilă și notabilă este prezența relativă a lui VG în cultura română! Pentru că, nu-i așa?, (și) raritatea creează valoarea…

 

Structura și compoziția cărții ”Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate”

 

Titlul cărții. După părerea mea titlul cărții nu reflectă cu suficientă exactitate conținutul și mesajul principal al cărții. De altfel, titlul inițial propus și acceptat de Editura Polirom a fost nu ”Breviarul sceptic”, ci ”Cauda pavonis”, fapt care sugera mai bine întinderea gamei înterpretărilor de la cele laconice la cele excesive, cu trecerea prin dimensiunea optimă de tip natural, sugerată chiar de coada păunului. Din păcate, un redactor grăbit, Alina Radu, a lăsat referirile la titlu, din carte, tot cu titlul inițial. Exemple: ”Titlul cărții, Cauda Pavonis ….”, la p. 13; ”Voi cita și în alt eseu din Cauda Pavonis acest pasaj decisiv”, la p. 19; ”… soluția problemei se găsește, poate, într-una din paginile volumului Cauda pavonis” (p. 76).  Într-adevăr, sub raport comercial, ”Cauda pavonis” spune și atrage mai puțin decât ”Breviarul sceptic”. Problema este însă la subtitlu (”Și alte eseuri despre simplitate”), care se aliniază ideii de breviar (scurt tratat de), dar exclude cu totul principiul excesului, precum și aspectele legate de istoria hermeneuticii incluse în Miscellanea. Titlul chiar induce în eroare cumpărătorul, dar chiar și cititorul cărții, aceștia rămânând cu falsa impresie că au de-a face cu o pledoarie pro-brevitate. Nu mă grăbesc să sugerez un titlu mai plauzibil, dar un asemenea titlu există cu siguranță (cu respectarea strictă a conținutului și mesajului cărții, dar și cu un pronunțat caracter comercial – în fond cărțile trebuie vândute, dar nu cu diferențe între titlu și conținut).

(Tehno)redactarea cărții: Conforma casetei tehnice, responsabili de îngrijirea acestei cărți sunt Alina Radu (Redactor) și Luminița Păun (Tehnoredactor). Era de datoria lor să suprime o serie (destul de lungă) de erori de exprimare, de stil, de gramatică, de topică etc. La gafa deja semnalată (cu referiri la titlul inițial al cărții, Cauda pavonis) se aduagă erori care scad din prestigiul autorului, al editurii și al redactorilor de carte. Iată câteva exemple:

-                           alternanța folosirii pluralului majestății (”vom examina”, la p. 17, ”vom vedea” – la p. 109, ”vom mai vorbi” – la p. 142) cu persoana întâia singular (”voi cita”, ”voi merge” – la p. 19, ”voi reveni” – la p. 141). Personal, susțin utilizarea doar a formei de singular, cea care conferă un plus de responsabilitate în comparație cu impersonalul ”vom”;

-                           ”La știința mea” (p. 17) în locul lui ”După câte cunosc eu” mi se pare o supralicitare a termenului vetust și golit de sens ”știință”, iar construcția sintagmei este una de nivelul ”simpliciores”;

-                           Prețiosul ”intelecție” folosit în locul lui ”înțelegere” pare un mărgăritar printre multe expresii colocviale: ”mai la vale” (p. 17) în loc de ”mai încolo” și altele;

-                           ”Savanții metafizici” (p. 7) sună ciudat (de comparat cu potențiala construcție ”savanții fizici”. Sugerez: ”metafizicienii”;

-                           Cred că este de preferat ”în ce mă privește” expresiei folosite în carte ”în ceea ce mă privește” (p. 41);

-                           ”La știința mea (ce-i dreptul (??? LD), puțină)… (p. 49);

-                           ”Interpretările cată” (p. 63) în loc de ”caută” . E greu de înțeles ce caută într-un eseu cu pretenții forma populară a lui ”căuta”. Este de așteptat, bănuiesc, că pentru a da savoare textului VG va apela, în viitor, la moldovenisme (”ghinișor”, ”oleacî” etc.).

-                           ”eu voi vorbi” (p. 82) în loc de ”eu voi scrie”; ”vom mai vorbi” (p. 142) în loc de ”voi reveni”:

-                           ”de-o pildă” (p. 88) este o ghidușie gratuită, de tip Stud Bar…

-                           ”Aș face adaos” (p. 143), în loc de (mai simplul ”voi adăuga”;

Faptul că timpul scurs între depunerea manuscrisului și apariția cărții a fost de doar două luni sugerează că s-a preferat viteza în locul corectitudinii exemplare. O bilă neagră pentru Polirom.

Structura cărții. Valeriu Gherghel, un adversar declarat al oricărui dogmatism numerologic (reprezentanții căruia sunt numiți de VGgânditori obsesivi” – p. 9),  structurează cartea sa în trei părți, iar principiile simplității le găsește ca fiind (”în mod involuntar” – p. 10) în număr de șase. VG ironizează conexiunile forțate legate de o cifră, de ex. cifra trei: ”Dacă într-o poveste e vorba de trei purceluși (exemplul este al lui Jonathan Culler), nu are rost să discuți (și) despre cei trei magi de la Răsărit, și despre trifoi, și despre ”schemele triadice din istoria omenirii”, cum ar vrea, poate, ilustrul critic, când apără principiul risipei”.  Hermeneutul din mine ar fi preferat în locul acestei ironii o posibilă explicație/ interpretare a faptului că această cifră este atât de larg preferată la marea majoritate a popoarelor de pe mapamond…  Rostul împărțirii cărții lui VG pe cele trei părți îmi pare însă unul nefiresc. Deși sunt un adept al gândirii triadice (”Alle guten Dingen sind Drei”), (generate, cred, chiar de tridimensionalitatea spațiului și a timpului terestru) structurarea celor trei capitole este una care îmi pare și șchioapă și forțată. Mă explic: după ce alocă, firesc, majoritatea spațiului tipărit cu text (160 pagini, din totalul de 220) Principiului simplității (”Principium parsimoniae”) și doar 30 de pagini Principiului excesului (”Principium prodigitatis”), cel de-al treilea capitol (de cca 20 pagini) este intitulat sec, neutru și fără trimitere la conținutul real al eseurilor care îl compun: ”Miscellanea”. De altfel, primul eseu din această a treia parte face trimitere tot la interpretarea excesivă și se putea include în partea a doua. Fac o propunere pentru o posibilă ediție viitoare: cel de-al treilea capitol să fie intitulat ”Principium optimum”, ”Cauda pavonis” fiind un excelent exemplu de optimizare naturală a măsurii și echilibrului expresiv. Acest al treilea capitol ar putea fi ”terțul inclus” între primele două, știut fiind că între două principii extreme (puținul și multul) există aurea mediocritas.  Cu un pic de efort, considerațiile referitoare la echilibru (”est modus in rebus”) și calea de mijloc din primele două capitole fiind posibil de adunat în acest al treilea capitol. În afară de cazul în care autorul nu va dori să aplice, în viitor, foarte riguros principiul simplității și să ofere cititorilor o ediție ”de buzunar” care să conțină doar ideile principale, frumos structurate și exemplificate (max. 50 pagini), cred că el ar putea elabora un interesant op de Hermeneutică în trei volume (sau într-un volum de cca 400 – 500 pagini, structurat pe cele trei capitole ale ”Breviarului”, ceea ce ar fi deosebit de util. Argumentul meu ar fi acela că Valeriu Gherghel are un talent nativ de povestitor, de bun sintetizator și de comunicator eficient, fără pretenția căutării sau pretinderii originalității cu orice preț. Cred că amintita trilogie ar putea fi foarte utilă tuturor celor care lucrează cu cuvinte, idei și texte, nu doar pentru studenții, care au de ”pasat” un examen.. Mărturisesc că am avut senzația de emoție reală că o temă sau alta din carte ar putea fi tratate prea succint, adică ”filmul” s-ar termina prea repede, cel puțin în comparație cu interesul meu pentru el(e).  Uneori, teama s-a confirmat, alteori mă gândeam că principiul simplității ar fi fost de aplicat… Voi da seamă/ exemple de aceste temeri ale mele.

 

Cap. I Ce este simplitatea hermeneutică? Falsa hexada ghergheliană a simplității.  Gherghelizarea simplității herme(neu)tice.

 

1. Despre simplitate. În ultimă instanță, principiul simplității – promovat, aparent, și de VG – presupune, prin ipoteză, lipsa complexității, mai exact, a complicațiilor inutile. Aș sugera că principiul simplității ar putea fi numit și principiul menșevic sau principiul minimalist. Valeriu Gherghel îl mai numește și principiul economiei. Minimalismul este pe val în postmodernismul actual, perfect consonant cu miniaturizarea din zona tehnică. Succesul eseului în concurența cu romanul se datorează tocmai aplicării minimalismului. Minimalismul este agreat de economiștii libertarieni și liberali prin zicerea de notorietate mondială, în perioada postbelică, ”Small is beutifull”.  Recent (ian 2013), serverul WordPress.com a lansat o nouă aplicație numită Minimalizine (denumire rezultată probabil prin contragere de la Minimalism si Magazine) (Iată descriere făcută chiar de autorul ideii: ”Minimalizine is an elegantly simple solution for your blog or website, that puts the focus on your content. With clean lines and a sleek modern look, this theme supports featured images, multiple post formats, three footer widget areas, and a custom menu in the header”. Cf http://theme.wordpress.com/themes/minimalizine/) .S-a ajuns însă la concluzia că doar cei mari (și acaparatori) se pot impune cu adevărat în lupta de concurență. După care s-a văzut că firmele mici se pot adapta mai ușor crizei și, în general, condițiilor noi. Cu alte cuvinte, simplitatea/ micimea nu este nici scop în sine, nici panaceu universal, nici sursă infinită de plăceri intelectuale. Acestea fiind spuse precizez că se impunea să se facă o distincție clară între definirea simplității ca mod de construire a lumii (breviarul ontologic) și definirea simplității hermeneutice, a simplității logice, a simplității explicațiilor, a simplității epistemice, a simplității  nominaliste etc. (Cu alte cuvinte, simplitatea se adresează deopotrivă cuvintelor și lucrurilor – a se vedea J.P. Sartre, Les mots et les choses). Atunci când face referire la principiul (hexadic) al simplității VG ar fi trebuit, cred, să se refere strict la definirea simplității în general (ignorând, temporar simplitatea hermeneutică), apoi să facă trimitere la o anume simplitate, concretă: simplitatea hermeneutică (a interpretărilor, adică) sau alte forme de simplitate. Din păcate, lucrurile sunt amestecate (o probă vie de exces de postmodernism!) și se vorbește când de una, când de alta, cu precizarea că nu toate elementele hexadei ghergheliene fac pledoarii pro-simplitate. Aș numi acest mod de abordare ”gherghelizare” (după modelul oferit de însuși Valeriu Gherghel: goropizare).

Încercând să de o definire generală a simplității, VG face însă o definire a simplității logice: ”calea cea mai concisă de la premise la concluzie”.  În fine, cel puțin în cele șase detalieri ale principiului simplității (hexada ghergheliană) există preocuparea pentru general (deși exemplele sunt luate doar din filosofi și literați, ca și cum doar aceștia s-au preocupat pentru definirea și aplicarea principiului simplității. Spre exemplu, în teoria economico-politică-etică eu practic și aplic principiul simplității de aproape patru decenii, principiu care a generat Metodologia Scop-Mijloc). În multe articole care descriu Metodologia Scop Mijloc (MSM) acest principiu al simplității apare sub numele de esențializare și/ sau compactare. Pentru mine, Managementul ca teorie a acțiunii umane eficiente se reduce la trei grupări de câte trei cuvinte: gandire-simțire-acțiune cu privire la scop-mijloc-raportul scop/mijloc în dimensiunile spațio-temporalo-existențial. Apoi urmează descrierile triadice ale fiecăruia dintre cuvintele utilizate. În cele din urmă, ”cursul” de Management (partea generală, pe care o mai numesc și Management machiavellic) nu depășește câteva zeci de pagini. Desigur, discuția pe tema abordării concrete a acestui mod de aplicare a principiului simplității este ceva mai complexă și presupune o pregătire aparte. Un asemenea mod de predare este perfect pretabil educației online, pe care colegul meu de breaslă VG o condamnă cu sfântă mânie… conservatoare.

Prima propoziție a cărții lui Valeriu Gherghel (din ”Introducere: hexada simplității”) aduce în atenția mea și a economistului din mine (atât cât este…) o bucurie, urmată doar peste cinci pagini de o dezamăgire, ca să nu spun mâhnire. Iată propoziția: ”Principiul simplității (sau al economiei) a fost discutat de către savanții metafizici în fel și chip” (p. 7). Bucuria era generată de identitatea sugerată de autor între simplitate și economie. Speram să găsesc o viziune nouă, mai clară (și mai logică poate) a ceea ce înseamnă, pentru un gânditor din afara economicului conceptul de ”economie”. Pentru mine, efortul de simplificare a economiei a condus la următoarea identitate: economicul = mijloce. Din păcate, VG nu are și nu a împrumutat măcar o definiție a economicului (ca realitate) și a economiei (ca teorie). Mai mult, cuvântul economie apare de nu mai puțin de 11 ori în cele șapte pagini ale Introducerii. Dezamăgirea apare la antepenultima pagină a Introducerii unde ”profesorul asociat” de filosofie V.G. declară cu o candoare specifică doar studenților din anul I: ”Dacă, prin definiție, nu există sinonimie perfectă, rămâne de văzut cândva în ce măsură termenii ‚simplitate’ și ‚economie’ coincid”, luându-l ca paravan pe ”semiologul Umberto Eco” (de ce nu semioticianul? LD) care ”a invocat mereu necesitatea simplității, dar nu a definit termenul niciodată” (p. 11). Așadar, deși se sugerează mereu că principiul simplității este identic cu al economiei (vezi prima propoziție), acum ni se spune că ar putea fi niște diferențe, dar nu știm care… Asta mă dezamăgește cu atât mai mult cu atât cu cât VG a ținut la Sala Senat a UAIC o prezentare a acestei cărți, iar titlul prezentării începea chiar așa ”Despre principiul economiei în…”. Sincer, aveam o așteptare mare de la autor (probabil de aici și dezamăgirea…). Și ca să fie și un capac la toate acestea, încântat să văd că deja cuvântul economie a fost invocat de 11 ori în Prefață, mă grăbesc să văd la Index rerum, cam cât de des mai apare cuvântul până la sfârșitul cărții. Ei bine, surprize-surprize! Acest cuvânt NU figurează (deloc!) în Index rerum! Singura explicație ar fi că autorul a considerat că acest cuvânt nu merită indexat, deși este invocat pe parcursul întregii cărți și este echivalat cu cuvântul care dă titlul cărții. Interesant este însă că penultimul eseu din capitolul I Principium parcimoniae este intitulat chiar Index rerum! Aici găsim și o posibilă ”cheie” a faptului că un termen esențial din lucrare este ignorat de autor și pus la (alt) index. Aici aflăm ce este, carevasăzică, un index rerum: ”…un index rerum, o înșiruire alfabetică de cuvinte desemnează abreviat lumea cărții care, la rândul ei, e o abreviere confuză a lumii sensibile, care, la rândul ei e o dezvoltare confuză a lumii inteligibile, care, la rândul ei, e o dezvoltare confuză a unui prototip luminos, aflat în intelectul divin, încă înainte de facerea lumii.” (p. 148). Și cum economia nu a apărut înainte de facerea lumii….  Și mai departe: ”De obicei,  pentru a realiza indexul e necesar să străbați în repetate rânduri cartea, să meditezi la diferitele succesiuni nominale, la importanța personajelor, la conotația noțiunilor, la ierarhia conceptelor” (ibidem). Și pentru ca mirarea mea generată de faptul că unul dintre conceptele cheie a lucrării (principiul economiei) nu este indexat, autorul, prevenitor parcă, spune la finalul eseului: ”…orice index rerum poate fi deslușit și interpretat, până la urmă, dacă identificăm titlul și autorul cărții. … Nimic nu rămâne de neînțeles. Surpriza inițială se stinge” (p. 153). Ahaaaa…. Deci dacă știi autorul știi și la ce să te aștepți de la el. Altfel, îți faci iluzii și ai, fatalmente, deziluzii…

Acum voi încerca să rezum acest rezumat al cărții intitulată ”Breviarul sceptic” , care este un rezumat al multor alte cărți, care și ele au rezumat niște idei anterioare, care….

Nu pot să nu observ stilul noicean al trecerii alerte și crescende de la un general vag conturat la un general ce frizează absolutul. De aceea, am caracterizat stilul lui VG ca fiind unul pleșuan, deși cred că filiația stilistică este una directă, autorul beneficiind de îndrumări și învățături ale marelui filosof Constantin Noica. Trecerea sprințară de la o afirmație la o negație, urmată apoi de o simultaneitate a ambelor se încheie cu o concluzivă memorabilă. Cred că merită amintită aici o asemenea mostră de stil noicean: ”Principiul simplității (sau al economiei) a fost discutat de către savanții metafizici în fel și chip. Are mulți patroni (filosofi și logicieni). Are mai multe formulări. Este și nu este valid. Este și nu este util. Este și nu este originar și constitutiv. Este și nu este.” (p. 7).

De la Aristotel si Ockham citire oamenii urmăresc (cu obstinație, cu moderație sau cu strângeri din dinți) utilizarea unui ”minim strict necesar și suficient” de mijloace pentru atingerea scopurilor propuse.  Convingerea mea este că economicitatea, finalitatea acțiunilor și armonia dintre acestea reprezintă chintesența ființei umane,  structura ternară fundamentală cu care ar trebui să înceapă orice proces educațional. Haosul crizelor succesive care scutură umanitatea provine, cred, din ignoararea acestei esențe umane evidente și imposibil de eludat. (Interesant de cunoscut motivația acțiunii umane în concepția lui David Walsh în cartea citată mai sus. Fără să le numească astfel, DW structurează o posibilă teorie a acțiunii umane axată pe scop și mijloc,  bazată pe motivațiile teleologice și instrumentale ale acțiunii umane eficiente, cu deosebirea că în timp ce Metodologia mea se rezumă la finalități strict mundane, DW descrie aceste finalități ca fiind subordonate finalității de ordin superior, transcedentale).

Propun cititorilor să reflecteze asupra următoarele identități (simplificatoare) propuse de mine: economicul = (colectarea, combinarea și consumarea) mijloace(lor), politicul = (selectarea, formularea și urmărirea) scopuri(lor), eticul = adecvarea (simultană, continuă și reparatorie a) scopurilor la mijloace și a mijloacelor la scopuri. Dacă acestea vor fi și înțelese/ acceptate, atunci principiul simplității aplicat ne sugerează că nu avem nevoie de trei discipline separate și specializate (politologia, etica și economia) care să se mai și contrapună una alteia, cu consumuri inutile de resurse (inclusiv timp), plus confuziile conceptuale!, ci putem respecta legea simplității considerându-le pe toate trei ca pe un continuum (continuumul politic-economic etic). Acest continuum se numește deja Metodologia Scop Mijloc (MSM) și are o istorie în plan teoretic de aproape patru decenii. Cu alte cuvinte, în loc de trei discipline confuzive și contradictive sunt preferabile trei cuvinte, respectiv trei litere: MSM! Dacă cineva poate demonstra că Managementul este un discurs distinct decât MSM, atunci aștept o asemenea demonstrație. Dacă ne mai gândim că Managementul s-a lăbărțit și apoi a ”puit” zeci de discipline ”de sine stătătoare”, apoi că mai mulți zeci de fii, unul dintre aceștia a fost botezat Managementul vânzărilor. Dar cuiva nu i-a plăcut numele și l-a numit (laconic!)  Marketing, iar apoi Marketingul s-a cunoscut cu Psihologia consumatorului și iar au pui niște zeci de discipline, conform principiului nesacrosanct al excesului, risipei și autodistrugerii necreatoare. Procesul de puire continuă…. Își imaginează cineva unde se poate ajunge cu această creștere canceroasă (deocamdată nedureroasă)?  Chiar era oare așa de complicat ca fiecare absolvent de liceu să rețină imperativul lui Ockham: ”nu se cuvine a multiplica entitățile dincolo de necesar!”. Și atunci, nu e așa că vi se pare perfect justificată acuzația de lipsă de bunăcuviință la adresa tuturor taților și mamelor de noi și noi și noi și noi… științe? Mai trebuie spus oare că tații și mamele ”științifice”, având același sânge (negru!) au procreat urmași debili și nevrotici?

Acum, probabil autorul Valeriu Gherghel și cititorii acestei pseudorecenzii-comentariu-conspect-referat-rezumat vor înțelege mai bine de ce am citit cu atâta nesaț, curiozitate și speranță ”Breviarul sceptic”, sperând că frontul simplificatorilor/ avarilor/ aplicanților principiului economiei se va consolida și că normalitatea aristotelo-ockhamiană se va reinstaura pe Terra…

Concluzia și îndemnul meu: avari din toată lumea, reinstaurați ordinea simplă a lucrurilor!

Iată cele șase porunci simplificatoare adunate din literatura literaro-filosofică clasică și considerate de Valeriu Gherghel ca fiind definitorii și explicative pentru ideea de simplitate. Le voi lista în varianta românească, adică fără echivalentele lor latinești și fără (prea multe) comentarii:

a. Undeva este necesar să te oprești (autor necunoscut, promovat de Aristotel, Sf Toma)

b. Este o limită și o măsură în toate (Quintus Horatius Flaccus)

c. Nu are rost să faci cu mai multe, ceea ce poți să faci cu mai puține (Ockham)

d. Dorește-ți doar mediocritatea! (fii moderat în solicitări și ipoteze interpretative)

e. De cele mai multe ori formularea cea mai potrivită a principiului simplității e tautologia (Kafka)

f. Ceea ce nu poate fi spus, nu poate fi spus (Wittgenstein)

Pe parcursul lucrării autorul folosește mai multe sinonime pentru ideea de simplitate (îndeosebi în interpretare). Iată o listă a acestora: parcimonie, zgârcenie, avariție, puținătate, asceză, economie, simplitate, concizie, laconic, direct (fără ocolișuri), strict necesar, limitat (cunoașterea limitelor), măsurat, echilibrat, temperat, reținut, taciturn, rezistent la seducții, abstinent, auster, frugal, suficient, redus, minimal, rațional etc. Dintre acestea, aș extrage câteva care nu fac trimitere la avariție, ci la optimzare: rațional, echilibrat, temperat, măsurat – la care aș adăuga și eu câteva: adecvat, potrivit, firesc. De aceea, revin cu propunerea de a reedita cartea cu structura triadică completă: Principiul ascezei (economicității), Principiul optimului/ optimalității  (eficienței) și Principiul risipei (eficacității). Evident, Principiul optimalității face referire la economicitate, raționalitate, echilibru, adecvare, măsură. Acesta este răspunsul meu la nota de subsol de la pagina 11 referitoare la nedumerirea lui Valeriu Gherghel în legătură cu măsura în care termenii ”simplitate” și ”economie” coincid sau nu. Preocuparea mea pentru această terminologie este motivată de consecințele educaționale ale modurilor în care se sugerează normalitatea, integralitatea și echilibrul. Orice confuzii terminologice se transformă, în timp, în dificultăți de comunicare și apoi în decizii eronate cu consecințe greu de cuantificat. În ultimă instanță, întreaga existență umană poate fi tratată, în scopul de a facilita și îmbunătăți această existență, prin prisma modurilor de interpretare, la fel cum ar putea fi descrisă prin grila modurilor de comunicare (Eco), a modurilor de producere a bunurilor materiale (Marx) etc. Toate pot fi subordonate (simultan sau succesiv) celor trei principii fundamentale a gândirii, simțirii și acțiunii umane (și pe care l-am numit, simplu, Management).

Valeriu Gherghel oferă câteva definiții și/ sau descrieri ale simplității în viziune proprie. Voi face o compactare a acestor definiții, pornind de la ideea că puse una lângă/ după altele aceste definiții vor construi un tablou mai clar și mai memorabil al ideii (deloc simple) numite simplitate. Desigur, nu mă voi abține de la unele comentarii…

a. ”Iată o definiție (foarte simplă!) a simplității: calea cea mai concisă de la premisă la concluzie” (p. 7). Am spus deja, cred că aceasta nu este o definiție a simplității, ci a simplității în logică.

b. ”Altfel spus, a fi simplu înseamnă literalmente și în toate sensurile” (p. 13). Ce să comentezi la o tautologie? Tautologia este tautologie și gata!

c. ”Principiul simplității presupune (și) economia exprimării”. Cu o condiție: să știi ce vrea să spună cuvântul economie…

d. ”O remarcă provizorie. Interesantul nu poate fi un scop în sine. Simplitatea, da” (p. 21). Autorul desfide, pe parcurs, această opinie… Exemplu: ”Paranteza scepticului: nu sunt tocmai sigur de universalitatea principiului simplității. … Există împrejurări unde risipa e inevitabilă, fiindcă universul nu e deloc simplu” (p. 23).  Deduc că dacă universul nu poate avea ca un scop al său (în sine) simplitatea, atunci cum poate un biet scriitor să fie simlu? Zice: VG: ”Lumea din jur nu e obligatoriu economică. … La fel e și cu risipa hermeneutică. Toți o practică”. (p.23). Deduc că deși simplitatea e un scop (în sine!), extrem de puțini ating acest scop. Să fie asta o cauză profundă a nefericirii exegeților?

e. ”Principiul simplității înseamnă…: efortul maxim pentru a stabili minimul” (p. 56). Ce bine ar fi dacă am ști care este nivelul efortului maxim și ce definește un efect/ rezultat minimizat. Aș reformula (relativizant, postmodern) principiul simplității definit mai sus de VG, drept ”eforturi maxim posibile pentru obținerea de texte superconcentrate, dar cu semnificații cât mai bogate posibil!”.

2. Despre simplitatea în interpretare și în explicare.

După părerea mea, orice discuție despre interpretare (simplă sau irositoare) ar trebui să înceapă cu lămurirea clară a procesului de cogniție, respectiv cum se transferă informația din carte în mintea noastră și cum se transformă una și aceeași informație (preluată de orice cititor din una și aceeași carte citită) într-un anumit fel de informație în funcție de mediul cognitiv în care sosește acea informație. Sau, vice versa, cum gândește oare scriitorul unui articol sau a unei cărți atunci când se hotărăște să compună un text (bazat pe principiul simplității sau pe principiul risipei)? Cred că o pregătire în teoriile cogniției și ale neuroștiinței este cât se poate de binevenită în opera de scriere/ citire/ interpretare a unui text oarecare. Am distribuit pe pagina mea de Facebook, în luna ianuarie a anului 2013, mai multe surse și articole despre cogniție și cercetare.

http://newbooksinbrief.com/2012/11/27/25-a-summary-of-how-to-create-a-mind-the-secret-of-human-thought-revealed-by-ray-kurzweil/ . Cei interesați pot urmări această pagină (www.facebook.com/liviu.drugus) și în continuare deoarece voi posta acolo cât mai multe referințe la procesul de gândire, cunoaștere, acțiune, comunicare, interpretare, eficientizare etc.

Cunoașterea mecanismelor prin care un text poate (sau nu) să creeze imagini adecvate în mintea cititorului este de mare ajutor în aparent banalul proces al înțelegerii și interpretării. În ultimă instanță, aceasta explică și varietatea incredibil de mare a interpretărilor apărute în urma citirii unui text. Dacă mai adăugăm mediul educațional-cultural, experiența de viață și cea livrescă, starea de sănătate generală a interpretului, condițiile de viață și starea de mulțumire față de mediul de viață etc. toate astea ar putea explica și marea varietate a nuanțelor descifrate de un cititor-interpret după citirea unui text dat. Unii văd într-o carte sau un film doar mesaje subtextuale, trimiteri la modele generale de viață și atitudini care sunt agreate sau nu. Am întâlnit persoane exasperate de faptul că un alt cititor nu a văzut mesajele cărții și a reținut doar intriga propriu-zisă, respectiv ce a făcut și a zis personajul X sau cu ce era îmbrăcat personajul Y, acuzându-l de citire superficială, impresionistă, fără să simtă mesajul alegoric transmis de cititor în subtext. La posibila și fireasca întrebare: ce înseamnă citire corectă, Valeriu Gherghel a răspuns  (vezi Motto ul de la începutul acestei recenzii) că este corect să găsești alegorii acolo unde ele există și să nu le găsești acolo unde ele nu există. Și totuși, chiar dacă ”Bătrânul și marea” nu a fost scris în cheie alegorică, este oare o eroare să vezi acolo destine, mâini invizibile și fluide eterice generatoare de acțiuni umane determinate? Personal cred că varietatea interpretărilor este deja un lucru bun și binevenit. Un text care va genera mereu și mereu exact aceleași sentimente, interpretări și redări ale trăirii acelor sentimente este, cred, un text sărac sau lipsit de vlagă. Valeriu Gherghel deși mimează perfect exercțiul democratic al libertății de interpretare și exprimare nu se abține să ironizeze ”viziunile” generate în mintea unui critic/ interpret/ cititor, altele decât cred unui hermeneuți mai cunoscuți sau chiar propriile sale viziuni.

Aș face o paralelă (potrivită sau nu…) între avantajul multiplicității interpretărilor textuale și avantajul existenței unui mare număr de înțelegeri și interpretări ale lui Dumnezeu. Într-o discuție cu un spaniol catalan catolic, pe vremea discuțiilor legate de ecumenism am sugerat că ar fi bine pentru întreaga religie creștină să fie unită, mai ales în dialogul acestiea cu alte religii importante ale lumii. Recunosc, în viziunea mea de atunci se regăsea ideea omogenizării credinței, a existenței unui singur for diriguitor etc. Și mă așteptam ca spaniolul catolic să mă susțină  sau să facă o pledoarie a ecumenizării sub steag catolic. Preopinentul meu a zâmbit și m-a contrazis de plano. Nu este nevoie de niciun ecumenism și de nicio unificare, este mai bine ca să existe o libertate deplină de conștiință și de credință. ”Fiecare crede ce și cum dorește” a punctat Joan în finalul dicuției, astfel încât argumentația sa mi-a rămas în minte și astăzi. Ulterior am aflat că creștinismul are peste 300 de secte, orientări și biserici fără de care, poate, numărul total al creștinilor ar fi fost mai mic. Deși nu numărul de prozeliți era în discuție, iată că un mod mai liber de a trata o problemă de conștiință/ credință/ interpretare genera un plus și în plan cantitativ.  La fel se întâmplă, cred, și cu varietatea interpretărilor textuale. Cu cât mai multe, cu atât mai bine pentru șansa surprinderii unei palete cât mai largi de nuanțe de efecte posibile și/ sau plăcute. Unii cititor doresc simplitate maximă în exprimare, alții sunt adepții stilului roccoco, cu viraje și volute alambicate care sugerează ideea de soliditate în exprimare, în timp ce alții clamează simplitatea maximă. Iată ce nota un iubitor de lectură după citirea unei cărți despre gândirea lui J.S.Mill. Iată o clamare directă ți vehementă pentru simplitate:  ”Last night I kept re-reading a passage in J.S. Mill by Dale E. Miller. In which he is trying to explain Mill’s proof of Utility and definitions of happiness. Sometimes I wish authors would be straightforward and not twist my mind in circles”.

Pentru a nu alunga chiar de la primele rânduri un potențial cititor, sincer interesat de problema simplității/ minimalismului/ mensevismului/ economismului/ laconismului/ brevitatii/ , precizez că fraza/ paragraful ce urmează este una/ unul voit construită/ construit astfel, tocmai pentru a determina cititorul să exclame, la final: ce-i cu porcăria asta de frază? Oare nu putea autorul acestei prezentări de carte (recenzie?) să concentreze ideile doar în câteva cuvinte? Răspunsul este ”ba da”, dar cum ai putea să duci dorul simplității și a unei lecturi despre simplitate, decât doar constatând lipsa acesteia?  La fel a procedat și Valeriu Gherghel punând față în față două stiluri de scriere: unul bazat pe simplitate, celălalt bazat pe risipă de cuvinte, desigur, lăsând cititorii să decidă ce le place: simplu sau complicat? Iată fraza alcătuită de mine și care se vrea o mostră a ”abuzului de exces” (sau a abuzului la superlativ):

Valeriu Gherghel scrie cât poate el de concis, adică sub forma unui breviar, despre scepticismul său, de filosof ascetic ieșean, față de posibilitatea reală a expandării consistente a prezenței în hermeneutica contemporană a elaboratelor savante sub forma unor concentrate simple, nesofisticate și maxim esențializate, gândul acesta al său fiind exprimat la modul cel mai auster-avar posibil și prezentat cititorilor ca un regret bine temperat față de existența doar a unor  foarte puțini indivizi umani pe care cineva i-ar putea numi economicoși  adevărați și care își scriu gândurile lor frugale de o manieră hiperconcentrată, adică extrem de simplu și în cuvinte cât mai puține, dar care să conțină informații absolut indispensabile înțelegerii, altfel spus el, autorul, face un seducător elogiu simplității într-o eră a complexității și a transdisciplinarității autodevoratoare de sensuri și semnificații pe care cei vechi le transmiteau semenilor în forme cât se poate de directe, echilibrate, autosuficiente, adică simple.

Dar este oare întâmplător faptul că economiștii (de fapt economicienii) se preocupă și ei – la fel ca și filosofii și filologii – de  semiotică/ semiologie, semantică, pragmatică, metaforă, minimalism, comunicare, praxeologie, teleologie, hermeneutică, statistică și logică (pentru a enumera doar câteva dintre disciplinele ce presupun o bună pregătire economică)? Răspunsul meu este: nu numai că aceste intersecții de preocupări sunt firești, dar ele mi se par (acum) obligatorii, dat fiind că economicul nu se referă doar la lucruri (cum mai cred materialiștii), ci îndeosebi la oameni și la comportamentul acestora, respectiv la dimensiunea spirituală a existenței umane.

            Din pasajul subliniat mai sus rezultă că cea mai bună pledoarie pro-simplitate o constituie confruntarea cu complexitatea, cu excesul și risipa. Necunoașterea excesului face imposibilă cunoașterea simplității/ economicității. Nu întâmplător, în istorie au alternat perioade ale frugalității și  simplității (cu extrema acestora – crizele economice de subconsum) cu perioade ale excesului, risipei și consumismului dus la extrem (numite abuziv ”creștere economică” – în realitate este vorba despre o creștere de-a dreptul neeconomică).

Afirmam în titlul acestui prim capitol al ”micii” mele recenzii, că autorul gherghelizează atunci când declară emfatic componentele hexadei simplității. În opinia mea, doar cea de a treia componentă (Ockam) ține de principiul simplității/ economiei, celelalte țin de principiul optimalității, al echilibrului și armoniei. Practic, tocmai acest principiu al echilibrului este cel mai greu de realizat, aplicarea lui sugerând raționalitate, umanitate, normalitate. Din păcate, în pofida premiilor Nobel oferite pentru raționalitatea economică (cu hilarele încercări de matematizare a deciziilor), umanitatea se zbate între extreme, trecând grațios de la o era la alta, arareori reușind să păstreze mult doritul echilibru. Pentru doritorii de cunoaștere suplimentară în privința teoriei echilibrului economic recomand citirea (cu mare folos!) a operei economistului român de cetățenie americană Anghel N. Rugină (1913 – 2008). Prietenia care m-a legat de marele gânditor și respectul față de opera sa au devenit publice, cum prea adesea se întâmplă, abia după moartea sa (vezi și In memoriam Anghel Rugina, scris de mine in 2008, în pregătirea celei de a X-a Conferințe a ISINI ce urma să aibă loc la Bacău și București în decembrie 2009: http://www.ugb.ro/isini10/index_files/Page1081.htm). Textul a fost publicat și în revista Economy Transdisciplinarity Cognition (www.ugb.ro/etc). Așadar, în completarea gherghelizării hermeneutice a simplității aș sugera și ruginizarea economicului printr-o preocupare mai susținută pentru echilibru și armonie în alegerea și utilizarea mijloacelor generatoare de scopuri umane anterior definite și stabilite. Rugină aplică regula ockamiană a bunului simț conform căreia ”nu se cuvine a multiplica entitățile dincolo de necesar”, regulă parcimonioasă generatoare – ulterior – de echilibre și optimalități. Tradusă în limbajul liberalismului și libertarianismului economic această regulă ar suna astfel: nu oferiți mai mult decât se cere!, respectiv produceți sub și până la limita necesarului. Niciodată peste necesar! Din păcate, teoriile consumismului agresiv au generat economii obeze și predispuse la grave boli economice. Deviza acestora este produceți oricât de mult, apoi găsiți soluții să vindeți cât mai mult, chiar cu riscul unor mari irosiri și distrugeri nejustificate de resurse. Este abandonarea principiului simplității și a principiului optimalității și înlocuirea acestora cu ”principiul plenitudinii” sau ”principiul suplimentării” formulat, în plan epistemic de Walter Chatton (1290-1343), ca o contrazicere a principiului susținut de contemporanul său Ockham (vezi http://plato.stanford.edu/entries/walter-chatton/ ).  Gherghelizarea continuă prin punerea sub semnul întrebării a posibilității reale de a aplica principiul simplității, dar argumentarea este, cred, neconvingătoare, respectiv susținerea că ”într-un univers excesiv e greu să fii simplu” (p. 9). Nu susține nimeni că simplitatea este comodă și accesibilă oricui, dar să accepți risipa (doar) cu motivația universului infinit mi se pare greu de acceptat.

Cap. II Eseurile simplității

  1. Campionii simplității

Dacă la capitolul despre sintagmele definitorii (și premoderne) ale simplității (vezi ”Hexada simplității”) VG s-a oprit la cele șase ziceri (antice) celebre, și care sunt reprezentate de Aristotel și Thoma, de Quintus Horatius Flaccus, de Ockham, de Francois Rabelais, de Franz Kafka,  și de Wittgenstein (în total șapte nume), pentru perioada premodernității sunt amintiți cinci: Theodor de Mopsuestia, Honorius Augustodunensis, Thoma d’ Aquino, Nicolaus de Lyra, Martin Luther, iar pentru modernitate numărul reprezentanților de frunte ai laconismului în exprimare se reduce tot la cinci: Erich Auerbach, Laurence Perrine, Umberto Eco, Barry Targan și Nicolae Manolescu.  Exact cât să facă autentică sintagma ”îi poți număra pe degetele de la o singură mână”.

  1. Chei de lectură – interpretări multiple

Sunt de acord cu observația lui VG că simplitatea ține de scriitori, în timp ce risipa ține de exegeții/ interpreții textelor scriitorilor.  Mai mult, cu cât textul e mai (h)ermetic, cu atât mai multe interpretări sunt posibile! O afirmație simplă de genul ”Eu sunt cel ce sunt!”, dincolo de tautologia (acceptată de VG ca fiind un lucru firesc și generator de simplitate), a generat și poate genera nenumărate interpretări, in funcție de con-textul cultural al interpretului, de imaginația și de bunăvoința/ reavoința acestuia etc. Se ajunge, susține Valeriu Gherghel, la un paradox/ ciudățenie (în ultimă instanță, un sofism, cum conchide chiar VG): cu cât sunt posibile mai multe interpretări și explicații, cu atât e mai greu să accepți vreuna dintre ele, ba chiar se ajunge la concluzia că textul cu pricina este ”inexplicabil tocmai fiindcă este explicabil” (p. 62).  Așadar, e liber la explicații și interpretări! Este interesantă etimologia cuvântului ”hermeneutică”. Acesta provine de la Hermes, zeul comerțului la vechii greci (Hermes (greaca veche: Ἑρμῆς ) este zeul comerțului, zborului și al hoților în mitologia greacă, mesagerul zeilor. Vezi pe larg http://ro.wikipedia.org/wiki/Hermes) Dubla sa identitate sugerează din start posibilitatea interpretării, a interpretărilor multiple. El este ”și – și”. Hermes Trismegistus se ocupa cu descifrarea textelor divine, încifrate, cu sensuri închise pentru muritorii de rând. Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Hermeneutică  ”denumirea derivă de la numele zeului grec Hermes, mesagerul zeilor și interpretul ordinelor lui Zeus”. Orice interpret este, de altfel un intermediar, ceea ce face trimitere la comerț, negocieri și transferuri de proprietate, de avuție. (în sens economic). Desigur, intermediarul (cel care cumpăra dintr-un loc și vindea într-altul) își interpreta propriul său rol, de comparator (și cumpărător) între prețurile de pe diverse piețe. El era un negociator, un comunicator  de (false!) informații privitoare la valoarea reală a bunurilor comercializate. Tot astfel cum negociatorii/ comercianții vor să cumpere ieftin (cât mai economic) și să vândă scump (cât mai risipitor de bani ai cumpărătorilor săi), la fel putem compara scriitorii (invitați să scrie cât mai economicos, cât mai simplu) cu exegeții (liberi să re-vândă textul inițial în forme cât mai stufoase și deloc economicoase către cititorii care vor să vadă și ce au înțeles ”specialiștii”). Acestea fiind spuse, cred că o cooperare strânsă între hermeneuți și economicieni este foarte necesară pentru ca fiecare dintre aceste categorii să se înțeleagă mai bine pe sine. Hermeneuții vorbesc despre validitatea unor interpretări, economicienii vorbesc despre valoarea intermedierilor făcute de comercianți (speculanți). La rândul său, speculantul (derivat din latinescul speculum = oglindă) își compară prețurile pentru a-l alege pe cel mai favorabil lui.

Cap. 3 Despre subiectivitate în interpretare

 

După cum se poate vedea din recenziile reproduse mai jos, subiectivitățile interpreților cărții lui Valeriu Gherghel se întind pe un evantai larg, cel puțin la fel de larg și plin de pete de culoare precum o Cauda pavonis. Fiecărui interpret/ exeget/ critic/ recenzor/ cronicar/ comentator etc. i-a plăcut un anumit eseu din ”Breviarul sceptic. …”. Unora le-a plăcut tocmai Cauda pavonis, eseul care a dat și prima variantă de titlu a acestei cărți. Mie mi-a plăcut mai mult eseul despre recenzori/ reviewers/ abridgers, eseu intitulat Bref (p. 138 – 146).  De aici deduc că textul meu despre gherghelizare nu va fi pe placul autorului cărții care își manifestă simpatia pentru ”abgridgers” pentru că ”rezumatorul mânuiește ca nimeni altul briciul lui Ockham. Detestă verbiajul, digresiunile (mă felicit, acum că m-am oprit la o singură digresiune, recunoscută ca atare… LD), lungimile, risipa…” (p. 138).  În ultimă instanță și ”Breviarul…” este, în bună măsură (sic!), un rezumat de rezumate ale unor rezumatori de rezumate scrise pe baza unor texte interpretate…, fapt care explică și iubirea lui VG față de rezumatori, adică inclusiv față de domnia sa, narcisismul făcând casă bună cu subiectivismul și hermeneutica. Dacă nu ne-ar place rezumatul făctut de noi, atunci nu l-am mai face (public), nu? La fel am procedat și eu când, narcisiac, am decis că mi-a plăcur eseul despre recenzori (adică despre unul ca mine, nu?).

În încheierea prea lungilor mele considerații, vreau să fac o comparație între un recenzor și un (simplu!) cititor. Mărturiesc că am citit cartea mai întâi ca un cititor, ca unul care nu avea deloc intenția de a face o prezentare acestei cărți (intenția a apărut pe parcurs, spre sfârșitul cărții), rezultatul fiind bucuria de a afla, de a reflecta, de a dialoga cu alții – peste generații. Pentru o recenzie (inclusiv pentru una atât de vastă, permisă doar de generozitatea spațiului virtual) am citit cartea de mai multe ori, cu diferite grile de lectură și de selecție, dar și cu surpriza de a găsi și acele erori de redactare, de exprimare, de limbă. Desigur, propunerile de reeditare făcute vor rămâne simple propuneri, neluate de nimeni în seamă, pentru simplul motiv că rescrierea cere eforturi mai mari și recompense (mult) mai mici. Pentru mine, cel câștigat din trecerea de la calitatea de cititor la cea de reviewer am fost eu, câștigurile fiind de ordin informațional, intelectual (ca să nu spun ”intelecțial”) și desigur dialogal. Cu constatarea, oarecum sceptică și tristă, că dialogul se va opri aici, la fel cum s-a întâmplat și cu ”dialogul” generat de celelalte zeci de recenzii (critice!) făcute unor cărți și articole.

Indiferent dacă va exista și o ediție revăzută și adăugită, recomand citirea acestei cărți ca fiind benefică pentru cititorul încă neinițiat în texte ce păreau a avea doar o singură interpretare. Antidogmatismul expres și relativismul potmodern al lecturilor cu chei multiple  constituie mesaje importante și interesante ale acestei cărți. Și o remarcă finală: deși titlul sugerează că simplitatea este cea mai dezirabilă atitudine, până la urmă se deduce că și laconismul și risipa de cuvinte au rostul lor, totul fiind o chestiune de libertate de alegere. Așadar, departe de a fi un elogiu adus simplității, cartea universitarului Valeriu Gherghel este un elogiu adus libertății.

Liviu Drugus

15 ianuarie 2013

Sat Valea Adâncă, comuna Miroslava, Județul Iași

www.liviudrugus.ro     www.liviudrugus.wordpress.ro   liviusdrugus@yahoo.com

 

 

 

 

 

ANEXA   Breviarul în ochii și formulările altor exegeți hermeneutici

Mihaela Grădinariu, ”Imitație și contrapunct – scepticismul bine temperat”, în: Cronica Veche nr 23/ decembrie 2012, p.8. http://cronicaveche.wordpress.com/2012/12/20/cronica-veche-nr-1223-2012/

CRONICA LITERELOR

Imitaţie şi contrapunct – scepticismul bine temperat de Mihaela Grădinariu

Aşteptată cu interes, apariţie editorială irezistibil anunţată cu ceva timp înainte (îmi amintesc uluitoarea colecţie de imagini cauda pavonis, jocul celor două variante de copertă…), ultima carte a lui Valeriu Gherghel (Breviarul sceptic. Şi alte eseuri despre simplitate,Polirom, Iaşi 2012) compune, rafinează şi orchestrează o partitură tensionantă, asupra căreia autorul ne previne încă din prima pagină, cea a cheilor de lectură, a pregustării: opt citate în cinci limbi diferite, texte incitante care construiesc un orizont de aşteptare, acea „promisiune a cărţilor”de care vorbea Michel Foucault în Cuvintele şi lucrurile. Paradoxal, volumului, care se vrea un frenum aureum al excesului interpretativ, nu i se poate aplica deloc eticheta de „simplu”. Structura tripartită, completată cu o Bibliografie adnotată şi cu necesarele Index nominum et rerum, obligă cititorul la o permanentă stare de alertă. La o primă lectură, am avut sentimentul întâlnirii unui veritabil Jurnal de front, în care un corespondent tenace se strecoară abil printre bătălii şi notează cu exactitate minuţioase detalii dintr-un război hermeneutic (încă) neterminat, în care ameninţătoare principii îşi dispută întâietatea. Descoperim însă nu un simplu martor al istoriei (zbuciumate sau catifelate, a interpretării, ci un spectacol de fascinantă erudiţie şi fină (auto)ironie, din care te desprinzi cu greu, şi la finele căruia întrebările sunt mai numeroase decât răspunsurile. Inevitabila şi necesara Introducere focalizează atenţia asupra declaratei intenţii de aplicare a principiului simplităţii în interpretarea textelor, argumentată şi augmentată cu elemente

din aceeaşi sferă semantică: oprire, limită, măsură, umilinţă, tăcere, multiple încercări de definire a conciziei, şi, pitită printer unghiuri şi puncte de vedere, preferinţa recunoscută pentru eseu (să mai amintim oare Porunca lui rabbi Akiba ?), ca una din puţinele posibilităţi de abordare neinhibată a unei probleme. Principium parsimoniae, corpul de rezistenţă al cărţii, adună sub acelaşi acoperiş situaţii interpretative, cărţi, autori, exegeţi într-un dualism tiranic. Lista cu iubitorii simplităţii (interpreţii dubioşi, acei simpliores luaţi în derâdere de către Origen) nu e

foarte lungă: Theodor de Mopsuestia, Erich Auerbach, Laurence Perrine, bineînţeles Umberto Eco (apologia economiei din Limitele interpretării) şi Barry Tagran, iar din spaţiul românesc e

amintit numai Nicolae Manolescu. Eseurile acestei prime părţi dezvoltă idei polemice bine

temperate, o revalorizare a unor texte foarte cunoscute (Don Quijote c’est moi) sau registrul de crux interpretum, acele cuvinte obscure, expresii incerte care declanşează bătălii între exegeţi (şi

nu putea lipsi celebrul Il veltro – Ogarul din Commedia lui Dante, cel care a provocat sute de scrieri, fiecare, încercări în zadar…). Pasiunea pentru laconism (un alt atribut al simplităţii) este pusă în relaţie cu explicaţiile deictice (noţiune prea puţin întâlnită în hermeneutica textuală, fiind apanajul noilor teorii ale pragmaticii), însă, după o înşiruire de elemente ale unei limbi

neo-adamice (cu trimiterea binevenită la cartea lui Petru Caraman, Pământ şi apă), Valeriu Gherghel ne trage, maliţios, de mânecă: interpretările ostensive sunt ostensive,

dar nu sunt interpretări. Discursul întregii cărţi respectă registrul iniţial – spumos, atractiv, demonstrativ fără a aluneca într-un didacticism facil, bucuria lecturii venind inclusiv din re-cunoaşterea sau, dimpotrivă, din noutatea interpretărilor propuse. Eseurile despre Roză, ca pretext pentru problematizarea determinării, a interpretărilor simbolice, a medierii hermeneuticii sau a apologiei tautologiilor sunt completate fericit de un Mic repetoriu de scrieri laconice, acele opere minimale, austere până la zgârcenie, ca Eseul despre tăcere al lui Fra Elbertus, Fisches Nachtgesang, poezia cu titlu performativ a lui Christian Morgenstern sau Epistola de acreditare a Ambasadorului Melancoliei, scrisă de Mihai Ursachi, numai pentru cunoscători, în limba melancolică… Hermeneutul poate alege diverse modalităţi de poziţionare faţă de text. Poate să facă o demonstraţie de forţă, paradă inutilă de instrumente, blocate într-o babilonie a comentariilor; sau, dimpotrivă, poate admira textul de la distanţă, ca pe un spaţiu

seducător, perfect închis. Lecturii i se pot atribui etichete precum ludică, perversă, gratuită, însă interpretarea are o legitimitate raţională, întrucât impune justificări. Eseul care împrumută titlul

volumului reface apologia unei metafizici a abţinerii, punctată cu oarece amărăciune de realista constatare scepticii nu sunt legiune (curiozitate necesară: de ce nu suntem???), deoarece francheţea îndoielii e rară.

C R O N I C A

L I T E R A R Ă

Locurile relativ sau definitiv obscure beneficiază de o densitate semantică ce impune lectorului o strunire eficientă a propriilor impulsuri: în registrul ideilor gingaşe, cea dintâi obligaţie este aceea de a fi autentic şi cinstit. Mi-a plăcut mult misterioasa legătură descoperită între simplitate şi peşti, premisă a iluminării diferenţierii acute între simplitate şi sărăcia hermeneutică, ultima cauzată de lipsa de experienţă exegetică, text construit ca un spaţiu de joc inteligent,

acoperit de scrieri dinamice, piese de rezistenţă ale culturii universale : Quo vadis (Henryk Sienkiewicz), The Old Man and the Sea (Ernest Hemingway) şi Omilia a VII-a la Levitic a lui

Origen. Celelalte eseuri ale primei părţi jalonează acelaşi itinerary al spiritului, un drum ondulatoriu între a fi, a lectura, a interpreta şi a semnifica, un spaţiu beligerant în care tratate de

război şi neutralitate sunt, rând pe rând, semnate şi încălcate, iar dificultatea cunoaşterii ultime, cunoaşterea lui Dumnezeu, e comparată cu o clădire cu 50 de porţi, dintre care ultima e necesar să rămână pe veci închisă. Partea a doua, Principium prodigitatis, întregeşte ansamblul

construcţiei textuale, reliefând o viziune a excesului, a supraabundenţei interpretative. Figura aceluiaşi Cavaler (al Tristei Lecturi…) legitimează demersul autorului, efortul de a căuta şi aduce la lumină acele situaţii de interpretare cât mai stufoase, încărcate de ipoteze suplimentare, concentrate într-un faimos verb (a goropiza) derivat de la nu mai puţin faimosul etimologist Goropius Becanus. Din modalităţile surprinzătoare de risipă hermeneutică, Valeriu Gherghel apelează la acelaşi Don Quijote (există exegeze care propun un etimon ebraic al numelui personajului lui Cervantes !), model erminic pentru o serie întreagă de confuzii între lectura completivă (de concretizare) şi lectura pur semantică (explicativă): cavalerul simte ca în cărţi sau nu simte deloc. Eseistul sancţionează nemilos excesul quodlibetal, argumentând că risipitorii cei mai aprigi sunt, dintotdeauna, exegeţii şi teologii scolastici, inventariind patru situaţii-limită ce

refuză să se supună nu doar oricărui tip de disecare, ci chiar minimului bun-simţ interpretativ, şi pe care le evidenţiem pentru plăcerea păstrării nuanţelor ludice: 1. Dumnezeu e cel care ştie

totul, dar poate şti mai mult sau mai puţin decât ştie ? 2.Care este numărul îngerilor ce încap, dansând o horă, pe un vârf de ac? 3. Ce s-ar fi întâmplat dacă Iisus Hristos nu ar fi fost condamnat şi răstignit? 4. Problema himerei care mormăieşte printre dinţi.

Neutralitatea, aparenta echidistanţă e părăsită tranşant în finalul celei de-a doua părţi, locul în care e gravat îndemnul de a te opri undeva: ananke stenai (şi lăsăm cititorului bucuria de a

descoperi unde…). Cea de-a treia parte ne oferă patru episoade din istoria hermeneuticii, avertismente clare pentru ceea ce poate însemna excesul (diferenţierea artificială dintre verdeaţă şi iarbă în cartea Facerii, la Philon din Alexandria), exegeza unei traduceri defectuoase, fără a avea acces la original (comentariul Fericitului Augustin la Psalmul 103), sau bucuria descoperirii

interpretării ca proces infinit, cu semnificaţii nenumărate şi surprinzătoare precum culorile din coada păunului (de la Eurigena cetire), în perfectă concordanţă cu textul considerat

infinit interpretabil al lui Roland Barthes. Dacă adăugăm la cele descoperite până acum comentariile savuroase din notele de subsol, ironia subtilă (aş întreba sfios, ne provoacă autorul, care este necesitatea gândurilor necesare…), întâmpinarea aşteptărilor şi dezamorsarea nedumeririlor cititorului, lipsa stridenţelor de orice fel, curajul de a privi o multitudine de soluţii hermeneutice, care, uneori, se contrazic total, lejeritatea mişcării printre autori şi texte din epoci şi cu caracteristici din cele mai felurite (unii invocaţi repetitiv), austeritatea şi densitatea sentinţelor, invitaţia la joc dintr-un motto… final (Explicit, expliciat, / Ludere scriptor eat.), obţinem imaginea unui concert în care fiecare instrument îşi ştie locul şi rolul, realizând o armonie de o complexitate şi fineţe remarcabile. Şi, iată, în spaţiul bibliotecii, al paradisului

borgesian, cartea lui Valeriu Gherghel ni se dezvăluie ca o ispită a cunoaşterii şi, totodată, a recunoaşterii limitelor lecturii şi ale scriiturii. O pledoarie deloc simplă pentru a re-învăţa să privim cu ochiul cel mai dinlăuntru, cel a cărui vedere nu greşeşte niciodată. Concluzia? Deşi mi-am dorit nespus de mult să scriu cât mai simplu, cu degete cât mai sceptice, vraja multicolorei

caudae pavonis se pare că a fost mai puternică…

 

Sep 13th, 2012 | By admin | Category: Agenda de carte

La Editura Polirom, în colecţia “Plural”, va apărea volumul “Cauda pavonis. Şi alte eseuri despre simplitate” de Valeriu Gherghel.

Principiul simplităţii sau al economiei i-a preocupat dintotdeauna pe filosofi şi logicieni, care de-a lungul timpului au propus pentru el diferite formulări şi interpretări. Eseurile lui Valeriu Gherghel sînt centrate pe simplitatea aplicată în interpretarea textelor, care presupune a nu fi excesiv, a respecta limita şi măsura, a accepta faptul incomod că poţi explica numai ceea ce poţi explica şi a te mărgini strict la ceea ce spune textul, fără să construieşti ipoteze suplimentare. Pe parcursul volumului, speculaţia alternează cu exerciţiul practic – analiza de text – şi, în cîteva cazuri, cu exerciţiul imaginativ. Dacă prima parte vorbeşte despre simplitate şi conciziune, iar cea de-a doua despre principiul opus, reprezentat de risipa interpretativă şi exces, partea a treia prezintă unele episoade din istoria hermeneuticii (Philon din Alexandria, Sfîntul Augustin, Hugo de Saint-Victor) care demonstrează cît este de dificil să fii simplu în interpretare.

Valeriu Gherghel, doctor în filosofie, este profesor asociat la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. La Editura Polirom a mai publicat Porunca lui rabbi Akiba (2006). (Cf. http://www.agentiadecarte.ro/2012/09/%E2%80%9Ccauda-pavonis-si-alte-eseuri-despre-simplitate%E2%80%9D-de-valeriu-gherghel/ )

Sorin Lavric, Cauda  Pavonis,  în: România Literară nr 45/ 2012:, http://www.romlit.ro/cauda_pavonis

Stelian Țurlea, Sancta simplicitas, http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/sancta-simplicitas-de-stelian-turlea-10095901

Andreea Grinea http://www.revistatransilvania.ro/arhiva/2006/pdf/numarul10/p46-47.pdf Despre Porunca lui rabbi Akiba

http://semnebune.ro/2012/breviarul-sceptic/

 

http://filosofiatis.blogspot.ro/2012/01/valeriu-gherghel-principiul-simplitatii.html Joi, 26 ianuarie 2012, la ora 18, în Sala de Consiliu a Facultății de Filosofie și Științe Social-Politice, va avea loc întîlnirea lunară din cadrul Colocviilor Centrului de Hermeneutică, Fenomenologie și Filosofie practică.

Discutia va fi deschisă prin prezentarea domnului Valeriu Gherghel, cu titlul „Principiul economiei în interpretarea textelor“.

Dan Pârvan-Jenaru, Posibilitate și relativitate în simplitatea interpretărilor , În: Observator cultural nr 653 din decembrie 2012   (http://www.observatorcultural.ro/Posibilitate-%C4%8C%C2%99i-relativitate-in-simplitatea-interpretarilor*articleID_27957-articles_details.html )    Pelicula fiecărei zile surprinde inevitabil fel și fel de surîsuri cu subînțelesuri oculte ori priviri mirobolante, încărcate cu promisiuni himerice. Viața e grea și interpretabilă, iar literatura… ce să mai vorbim! Numai scriitorii știu cîte cărți n-au avut parte de acele întîlniri pline de înțelegere, sau cel puțin de acea înțelegere la care spera autorul. Și cîte drame nu s-au ridicat în spațiul cavitar dintre „intenția autorului“ și interpretările simpl(ist)e ori suspect de pedante ale exegeților! Și tocmai despre aceste inefabile (im)posibilități scrie Valeriu Gherghel în cea mai recentă carte a sa – Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate. Și o face așezat la mijloc de extreme, între principiul simplității (cel fără de prestigiu!) și principiul suplimentării, cu viziunea „grea“ oferită de filozofie, îmblînzită de umor și ironie, dar și cu trăirea aceea pe care numai îndrăgostiții autentici de literatură o pot da din suflet în suflet. Sau din minte în minte. Și o mai face și cu scepticism, bineînțeles, singura atitudine fecundă! Uneori.
Deși se declară un fan al simplității, Valeriu Gherghel nu se transformă însă și într-un fanatic, știind că în interpretare este foarte greu să respecți acest principiu, nu de alta, dar: „Într-un univers excesiv, e greu să fii simplu“. Cu toate astea, rămîne fidel princi­piului că „dovada adăugată dovezii oboseș­te dovada“, căutarea simplității rămînînd idealul. Imposibilitatea de a evita paradoxul se conturează încă de la începutul volumului, prin formulări pline de miez sugestiv: „Simplitatea însăși e de mai multe feluri, ceea ce confirmă domnia ubicuă a risipei“. De aceea, inevitabil, eseurile abordează concomitent principiul simplității, concizia, puținătatea, economia, dar și principiul suplimentării, al risipei, fără a recomanda insistent opțiunea pentru unul dintre ele.

Valeriu Gherghel optează permanent pentru preţuirea textului

Definind simplitatea (nu sărăcia, nu platitudinile simțului comun!) hermeneutică drept „calea cea mai concisă de la premise la concluzie“, Valeriu Gherghel înclină mereu balanța către „a citi economic“, atitudine mult mai rezonabilă decît aceea „de a interpreta în exces“. În viziunea filozofului ieșean, a fi simplu în interpretare înseamnă, printre altele, „a accepta faptul incomod că poți explica numai ceea ce poți explica“, „a te mărgini doar la ceea ce spune un text și a evita să pui întrebări pe care textul nu le susține în nici un fel“, „a nu construi ipoteze suplimentare“, „a nu căuta interpretări seducătoare doar pentru aspectul lor seducător“, dar și „economia exprimării“. Principiul lui Umberto Eco – „Limitele interpretării coincid cu drepturile textului“ – îmi pare a orienta maniera în care Valeriu Gherghel concepe interacțiunea dintre cititor și text, un cititor prins între intentio auctoris, intentio operis și… propria ima­ginație, care îl poate expune riscului unei lecturi deviante.
Autorul face și un inventar al exegeților care n-au ales să citească prin complicare, ci au preferat bucuriile simple ale lecturii. Indexul nu e prea bogat, deși loc parcă ar mai fi fost. Cei aleși sînt Theodor de Mopsuestia (care i-a combătut pe alegoriști și a văzut în Cîntarea cîntărilor „doar“ un poem erotic și astfel a șocat, și-a făcut dușmani, a fost condamnat ca eretic), Eric Auerbach (cel care a găsit forțat ca nebunia lui Don Quijote să fie considerată simbolică și tragică), Laurence Perrine, Umberto Eco sau, de pe meleagurile noastre, Nicolae Manolescu.
De remarcat în acest volum este mai ales raportarea nuanțată la care Valeriu Gherghel recurge de cele mai multe ori, în numele scepticismului și nu numai. Una dintre situațiile grăitoare este relativitatea interdependenței dintre economie și validitate, pe care miza Perrine: „Deși apreciez simplitatea (și am un cult pentru ea), nu văd o legătură fatală între economie și validitate. În definitiv, orice lectură e numai o ipoteză probabilă prin­tre altele, nenumărate. Ipoteza nu poate deveni cu nici un preț certitudine, oricîte «dovezi» i-am aduce. Și, în fond, textul însuși e o ipoteză interpretativă“. Simplitatea nu este un test, o garanție. Adevăr simplu, cu care nu putem decît să fim de acord.
Valeriu Gherghel optează permanent pentru prețuirea textului în special prin demonstrarea fidelității față de acesta, prin lectura controlată de text. Astfel, interpretarea este văzută nu ca exercițiu ludic, gratuit, ci ca o operațiune rațională, care impune de fiecare dată justificări și care nu trebuie să aibă niciodată drept scop „interesantul“. Simplita­tea, da! Cu atît mai mult cu cît de bunul-simț este apropiată simplitatea și nu complicarea. „Paranteza scepticului“ nu întîrzie însă a se deschide: „nu sînt tocmai sigur de universalitatea principiului simplității. Uneori poate avea numai o relevanță locală. Există împrejurări unde risipa e inevitabilă, fiindcă universul nu e deloc simplu“.
Într-unul dintre eseuri, limitele interpretării sînt demonstrate de Valeriu Gherghel pe baza studiului scris de Auerbach despre Don Quijote, punctul nevralgic al întregului demers fiind „intenția autorului“. Auerbach a declarat că s-a străduit să interpreteze cît mai puțin, deoarece  și-a cenzurat pornirea hermeneutică pentru a respecta „intenția scriitorului“. Pe bună dreptate, autorul nostru îi pune la îndoială reușita, pentru că această  „intenție a autorului“ este urzită chiar de exeget, Cervantes fiind un taciturn, nespunînd niciodată nimic care ar fi putut umple spațiile goale ale textului. Atîta timp cît intenția provine dintr-o interpretare, iar interpretarea provine dintr-o intenție care provine la rîndu-i dintr-o interpretare… validitatea sau pretenția de adevăr hermeneutic nu mai au nici o șansă. Premisele nu îndreptățesc concluzia. Oferindu-i cititorului o mostră de exces interpretativ pe marginea numelui cavalerului rătăcitor, Valeriu Gherghel conchide cu ironie subtilă și deloc inocentă (așa cum o face la finalul fiecărui eseu) că, dacă Auerbach ar fi bănuit finețurile interpretative de mai tîrziu, s-ar fi străduit să nu mai interpreteze deloc.
Unul dintre cele mai reușite eseuri din volum este „Limba neoadamică“, în care autorul urmărește avantajele și dezavantajele discursului ostensiv, ale rostirii fără cuvinte la care recurg cei pasionați de laconism, lovindu-se însă de ambiguitatea „arătatului cu degetul“ care anulează însăși ideea interpretării ostensive: „Ca execuție, recitare, dans, pantomimă, interpretarea nu elucidează o semnificație. Nu justifică un înțeles. Nu e o ipoteză cu privire la sens. Dă pur și simplu ființă operei“. Concluzia lui Valeriu Gherghel este formulată în același stil al paradoxului subtil, abil: „interpretările ostensive sînt ostensive, dar nu sînt interpretări“. Cu o singură excepție: există o singură interpretare ostensivă inteligentă: cînd nu înțelegi ceva, ridici din umeri.
Continuînd drumul pe care l-a întîlnit și pe Albérès cu al său scepticism ce viza structura alegorică a operei kafkiene, Valeriu Gherghel analizează şi crucile interpretative (a se citi indeterminarea interpretativă a unor cuvinte, enunțuri, formule) sau nodurile gordiene care devin tot atîtea prilejuri de a ni se confirma ideea că „dificultățile lirice sînt eterne ca și frumusețea lor“. De aceea, bineînțeles, orice neînțeles trebuie să rămînă de neînțeles și atunci cînd întîlnești ininteligibilul trebuie să te oprești. Dar imediat apare și o avertizare hîtră: „Rămîne să inventezi tu, cititorule, o coerență acolo unde nu pare a fi nici una“.
Multe abordări readuc în discuție „temeiul nebulos“ al „intenției autorului“ văzute ca o „fantasmă care îi apare în pustiu celui însetat. Nu poate fi ajunsă cu nici un chip“. Forma verbală „nu poate“ îi este indisociabilă. Nu și validitatea interpretărilor care decurg de aici: „Validitatea e o himeră“. Fără ca asta să constituie un motiv pentru a se renun­ța la interpretare, căci  Valeriu Gherghel nu confundă scepticismul cu nihilismul interpretativ sau cu dogmatismul, respingînd ideea că, dacă un text este infinit interpretabil, ar fi și ininterpretabil. Nici împotriva interpretării nu se declară, așa cum a făcut-o Susan Sontag. Deschiderea textului nu trebuie confundată cu închiderea. Pluralitatea pestriță a interpretărilor e fecundă, iar conflictul interpretărilor nu trebuie oprit. Așa cum trebuie acceptată și ideea că există obscu­rități definitive. Dar și bucurii care se nasc din efortul hermeneutic, din rațiuni speculative, nu doar din contemplarea estetică. Fericirea este a înțelegerii, așa aproximativă și cu rest cum este ea: „Fericirea e să descoperi treptat înțelesul poemului, să te înșeli și să o iei mereu și mereu de la capăt“.

Revelarea expresivă a sensului şi uimirea

Dovedind erudiție, bun-gust și capacitatea de a reciti creativ și polemic texte vechi,  Valeriu Gherghel recurge la autori precum Dante, Homer, Borges, Blake, Kafka, Pound, Joyce, Thomas Mann, Hemingway, Gertrude Stein, Mihai Ursachi, Beckett, Poe, Stendhal, Augustin etc. pentru a demonstra necesitatea și în același timp dificultatea de a interpreta simplu și eventual valid. Iar simplitatea interpretării este susținută tocmai prin niș­te ecuaţii deloc simple, cum ar fi relația dintre simplitate și pești, dintre început și reînceput, erezia determinării, profunzimea și misterul imediatului, misterele rozei tautologice, virtuțile surprinzător ironice ale repetiției, căutarea identitatății precise a iluziilor, subiectivitatea rezumatului (cu excepția celui care îi aparține autorului însuși), consecințele inversării lecturii alegorice cu cea literală sau a celei completive cu cea semantică, diferența dintre regresul în infinit și repetiția circulară, necesitatea gîndurilor necesare.
În ultimul eseu din volum – Cauda pavonis –, Valeriu Gherghel pleacă de la comparația făcută de Joannes Scottus Eriugena pentru a repune conclusiv în discuție relația dintre semnificație și existență, dintre simplitatea și pluralitatea sensurilor: semnificațiile Scripturii sînt nenumărate și infinite precum culorile din coada păunului. O comparație surprinzătoare, căci – ne explică autorul – păunul este o făptură ce întrupează tocmai gratuitatea și risipa, inutilitatea decorativă, frigiditatea, vanitatea, trufia. „În schimb, Eri­ugena a ignorat toate aluziile etic-pastorale și a privit cauda(m) pavonis, înainte de orice, ca manifestare expresivă, ca izbucnire semantică. De obicei, coada păunului e strînsă. Și nu bănuiești cîtuși de puțin în această «povară» greoaie bogăția ei infinit-repetitivă, revărsarea tautologică de culori. La răstimpuri, însă, coada păunului se ridică, spre uluirea privitorilor: unul se desface dintr-odată în multiplu. Coloritul frapează“. Revelarea expresivă a sensului și uimirea pe care o produc semnificațiile prin infinitudinea lor sînt minunat surprinse de Valeriu Gherghel în această metaforă.
Nu e tocmai simplu să înțelegi Breviarul sceptic al lui Valeriu Gherghel, dar efortul hermeneutic e departe de a fi gratuit. Nu există riscul să ridici din umeri. Interpretările subtile, coerente, inedite şi în plus pigmentate cu plăcerea paradoxurilor polemic-jucăuşe fac din Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate un volum esenţial în domeniul hermeneuticii.

Valeriu Gherghel

Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate

Editura Polirom, Iaşi, 2012, 256 p.

 

Liviu Antonesei în dialog cu Valeriu Gherghel: “Dar cine mai are taria de a fi umil azi? In nici un caz dogmaticul…”  în: Suplimentul de cultura 372 din 27 octombrie 2012 http://www.suplimentuldecultura.ro/index/continutArticolAllCat/7/7860

Doris Mironescu, Suplimentul de cultură, nr. 375, din 17 noiembrie 2012, Iași, http://www.suplimentuldecultura.ro/index/continutArticolNrIdent/Cronica%20de%20carte/7917

Liviu Antonesei, în @ntonesei’s blog,  4 noiembrie 2012 http://antonesei.timpul.ro/2012/11/04/alt-interludiu-o-discutie-cu-valeriu-gherghel/

Valentin Huțanu, în Bună Ziua Iași din 29 octombrie 2012 http://www.bzi.ro/breviarul-sceptic-de-valeriu-gherghel-lansat-la-universitatea-cuza-323206

Ioan Holban despre Caragiale sau Ce are geologia cu genealogia si ginecologia?


Ioan Holban despre Caragiale sau
Ce are geologia cu genealogia si ginecologia?

TRAHANACHE (…). – A! ce coruptă soţietate!… Nu mai e moral, nu mai sunt prinţipuri, nu
mai e nimic: enteresul şi iar enteresul… Bine zice fiu-meu de la facultate, (…) zice: „Tatiţo,
unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!…”

I.L. Caragiale

Intelectualul este cineva aflat in cautarea adevarului dincolo de interesele sale.

Jean D’ Ormesson

Aniversarea a 20 de ani de existenta a Universitatii George Bacovia din Bacau a prilejuit o saptamana de manifestari culturale demne de ideea de sarbatoare. Ziua de vineri, 18 mai 2012, a culminat cu manifestari dedicate culturii literare si, evident, operei lui Bacovia in primul rand. Amintesc aici nume (prezente la UGB impreuna cu posesorii lor) care rezoneaza si consuna inalt cu ideea de act de cultura: Eugen Simion (de la Bucuresti, dar care s-a cerut a fi infiat de bacauani), Mircea Colosenco (autorul editiei Bacovia, un critic serios si pe gustul meu), Petru Cimpoesu, Vasile Spiridon, Constantin Donea, Calistrat Costin, Adrian Jicu, Carmen Mihalache (redactor sef al revistei Ateneu), Bogdan Cretu (de la Iasi), Vasile Tariteanu (de la Cernauti), Mihai Cimpoi (de la Chisinau, autor al unei uniri ”in mic”, incuscrindu-se cu o familie de bacauani), Andrei Grigor (de la Galati), Gheorghe Iorga, Geo Popa (director al Centrului de Cultura George Apostu din Bacau si director al publicatiei Vitraliu) si cu siguranta ca si multe alte nume ale caror purtatori nu au fost identificati de mine in intensitatea trairilor ceremoniale. Dar cu ce m-am ales eu din aceste zile sarbatoresti? In primul rand, l-am cunoscut pe Petru Cimpoesu, pe care intentionam mai demult sa-l invit la un curs de Managementul serviciilor (pentru cine nu stie, celebrul scriitor roman si bacauan gestioneaza/ managerizeaza patrimoniul cultural al Bacaului). Apoi am avut placerea sa cumpar trei carti ale lui Eugen Simion (caruia ii inteleg si ii iert convingerea ca intelectualii adevarati sunt musai de stanga, iar criteriile de eficienta economica ar trebui sa fie straine managerilor culturali de varii niveluri). Cele trei carti lansate cu ajutorul celor trei critici prezenti (V. Spiridon, B. Cretu si A. Grigor) sunt: ”In ariergargarda avangardei” (2012, Curtea Veche), (titlu pe care autorul sustine ca l-a imprumutat de la Roland Barthes, anihiland orice banuiala a mea ca s-ar fi inspirat din nevinovatul meu comentariu intitulat ”Avangarda ariergarzii”, scris in noiembrie 2010, repostat si pe acest blog), ”Convorbiri cu Eugen Dumitriu” (2011, Curtea Veche) si ”Mircea Eliade. Nodurile si semnele prozei” (2011, editie noua, Univers enciclopedic gold). M-a bucurat sa aud discursuri, mai mult sau mai putin conventionale-adhoc, rostite de Eugen Simion, Mihai Cimpoi, Vasile Spiridon, Bogdan Cretu si Andrei Grigor, dar care, toate, incita la lectura, la avansarea de noi ipoteze de lucru si la intelegerea mai buna a rolului criticilor literari in soarta literaturii unei natii. Nu in ultimul rand, am beneficiat de cadoul oferit de Geo Popa tuturor doritorilor de pomeni culturale si anume revista ”Vitraliu”, nr 1-2/ 2012.
Odata serbarile incheiate, pofta de lectura era deja la apogeu, aruncandu-ma cu nesat la ”Vitralii” (cc.apostu@gmail.com) . Dupa atata critica literara audio-video, mi s-a facut pofta de o critica scriptica, amintindu-mi ca as fi putut fi si eu un critic de varii literaturi (rememorez aici mica mea isprava de tinerete cand l-am ”urechit” pe marele Serban Cioculescu pentru niste interpretari complet aiuristice ale sintagmei ”ceteris paribus”, folosita (si) de Eminescu). Drept pentru care am citit (cu ochi critic, cum altfel?) articolul de deschidere al revistei conduse de Geo Popa (un fel de editorial la un numar care debuteaza, cvasi tematic, cu articole dedicate lui Caragiale, aniversatul si contemporanul nostru). Articolul este semnat de ieseanul Ioan Holban si se intituleaza ”Itaca, regatul lui Ulise si casa lui Caragiale”.
A fi in fruntea unei institutii, a scrie ”la deschidere”, adica a fi foarte in fata, a fi fruntas (in comparatie cu altii, desigur) este o intreprindere/ antrepriza (cf fr. en train de prendre) nu doar riscanta, ci si foarte responsabila. Exemple recente, de demnitari de frunte care au riscat in exces si in mod neelegant, probeaza afirmatia mea, valabila doar in democratii si in spatii culturale desfeudalizate: rectorul de la Universitatea Crestin Ecologica ”Dimitrie Cantemir” avea prea multe muste pe coc pentru a rezista vocilor publice care i-au sugerat ca un ministru al educatiei nu poate fi acceptat pe post daca grafiaza incorect, daca minte, daca nu are un comportament decent si respectuos fata de banul public. Plagiatul este un gen ”delicat” de infractiune, motiv pentru care tot studentul crede ca il poate face fara a fi prins cu aceasta ”delicata” forma de hotie si de minciuna. Drept pentru care mult prea entuziastul si deja arogantul premier roman a decis, sub presiune, sa renunte la un ”om de frunte” care – conform CV ului si altor date ”tehnice” – ar fi acceptat cu usurinta restaurarea abramburismului deja clasicizat in educatia romana. Usurare mare pe profesorimea a(n)xioasa si doritoare de performanta educationala. Dar pentru scurt timp: deja numitul ministru al educatiei, prof univ dr Mang, de la Univ din Oradea era murdar din cap pana in picioare de acuzatii de hotie si minciuna (=plagiat), dovedite de autorii pagubiti si imposibil de ascuns (internetul, bata-l vina!). Ca si la anteriorii ministri, erorile logice si gramatice erau, firesc, nu doar la ele acasa, ci chiar in frunte. Rezistenta ministrului a durat cateva zile bune, principala arma de aparare fiind, evident, tot minciuna. Om politic adevarat, ce mai! Gest rar, ministrul demisioneaza. Asa e! E greu sa stai in frunte cu musca pe chelie si pe mustata… Urmeaza numirea unui interimar, prof de mate (ca sa nu va suparati degeaba ca nu stie bine romana, ca doar nu e specialist in romana), sindicalist de frunte (!) aburcat pe corabia patronala a ministerului. Usor agramat si derutat, dar a invatat lectia: promite ca restauratia nu va avea loc pe timpul mandatului sau cuprins intre 10 si 45 de zile. Vocea contestatarilor s-a stins: de ce sa mai pierdem vremea cu critica, daca tot n-are de gand sa schimbe nimic? Evident, se pregateste urmatorul agramat, dar unul care sa aiba un CV bine spalat de erori de exprimare, de grafiere incorecta a numelor proprii etc., pentru ca doritele scaderi de calitate la promovare, cresteri de ani la varsta de pensionare etc. sa fie facute lent si sigur. Intre timp, moda verificarii declaratiilor (de avere, de contributii la cunoasterea universala etc.) este in plina furie: rectori de frunte, profesori de un anume renume, demnitari de frunte cad la testele de integritate morala: Laura Codruta Kovesi cu teza de doctorat ”Combaterea crimei organizate prin dispozitii de drept penal” se apara ca textele identice erau definitii. Am lecturat (partial) dosarul cu acuzatii: nici vorba de definitii! (oricum, acestea ar fi trebuit citate cu mai multa precizie si comentate. Altfel, preluarea se numeste furt. Amatorilor de definitii si de limite dintre plagiat si text original (adica dintre minciuna si adevar) le ofer cateva linkuri ce ar merita studiate de orice persoana (de personalitati nu mai zic!): http://www.socio.uvt.ro/as/wp-content/uploads/2012/01/Procedura-privind-frauda-si-plagiatul-in-randul-studentilormasteranzilordoctoranzilor.pdf (Program antifrauda la Universitatea de Vest din Timisoara); http://www.ioe.ac.uk/studentInformation/documents/About_Policies/Code_on_Citing_Sources_and_Avoidance_of_Plagiarism_2011-2012.pdf . La capitolul ”Citing your own earlier work” (Citarea unor lucrari proprii anterioare) se spune clar: ”You also need to ensure you do not plagiarise your own work. For example, if you include in your thesis or other coursework material that you have written and submitted for assessment for a different programme or part of a programme, you must indicate clearly the status of that material, i.e. you must reference it properly”. (in traducerea mea: ”Trebuie, de asemenea, sa va asigurati ca nu va plagiati propriile lucrari. De exemplu, daca includeti in teza sau in materiale pentru cursuri pe care le-ati scris si le-ati supus evaluarii pentru un program sau o parte a unui program, trebuie sa indicati clar statutul acelui material, adica trebuie sa faceti referirea in mod corespunzator”. Am facut aceste trimiteri webografice pentru ca am convingerea ca multi autori nu le cunosc si chiar nu cred ca aproape orice forma de plagiat, inclusiv autoplagiatul, este lesne detectabila si amendabila. Lista plagiatorilor romani creste de la o zi la alta, iar avocatii nu vor muri de foame, dimpotriva! Oare exista vreo solutie la stoparea plagiatului practicat in proportii de masa in Romania? Cred ca da! Visesz la un server in subordinea unui for neguvernamental (ar putea fi chiar SRI) in care tot ce este scris in Romania sa fie arhivat si trecut prin softul antiplagiat, cu publicarea imediata a numelor si a gradului/ nivelului de plagiere. Daca plagiatul este un sport national deja generalizat, inseamna, certamente, ca numarul intelectualilor din Romania este extrem de mic – vezi al doilea motto – (de unde si dificultatea de a gasi un ministru al educatiei cat de cat mai curatel…). Un embrion al acestui depozit de scrieri in format electronic (referate, teze de licenta, de disertatie si de doctorat, articole de ziare si de reviste, carti si bloguri etc) este deja format prin editiile electronice ale revistelor si cartilor. Cineva s-ar putea teme ca acest moloch ar putea deveni periculos: dai o spaguta la tehnicianul de la server si obtii certifiactul de neplagiat(or)… Cred ca lucrurile nu vor ajunge aici, sanctiunile trebuind sa fie majore, iar cultura antiplagiatului sa fie una reala si vie. Un prim mugur este site ul http://www.plagiate.ro unde, zilnic aproape, se ofera liste de autori cu carti si articole plagiate. Mai aduag aici si un link la un articol care subliniaza tragedia educatiei romanesti, rezultat obtinut indeosebi prin plagiat, examene cumparate si diplome vandute cu profesionalism de profesori de carton cu diplome de doctor care nu acopera valoarea si nivelul de cunoastere a unui absolvent de liceu de dinainte de 1989: http://www.oradeapress.ro/2010/05/romania-tara-in-care-analfabetii-conduc-doctorate-si-mecanicii-de-locomotiva-citeaza-din-kant/. Inchid acest intermezzo cu precizarea ca nu mi-am facut o preocupare permanenta de a depista plagiate (doar la universitate fac acest lucru, autorii dand declaratie pe proprie raspundere ca lucrarea este originala, rezultat al efortului propriu, etc.). Precizez, pentru a preintampina orice posibil atac, ca articolul de fata nu a pornit din intentia de a critica, acuza, anatemiza etc., sau ca sa ma aflu in treaba. Am citit cu prioritate articolul semnat de Ioan Holban pentru ca m-a atras titlul si numele autorului, si pentru ca era articol de deschidere (deci, considerat important si de catre redactia revistei). Ce a iesit din aceasta lectura critica, vedeti mai jos.
Daca ar fi sa rezum articolul scris de Ioan Holban si publicat de ”Vitraliul” bacuan, precizez, de la bun inceput ca op ul cu pricina este deopotriva disciplinar, interdisciplinar si transdisciplinar, adica perfect pe gustul meu. Acesta este un melanj postmodern (usor pleonastica expresia ”melanj postmodern”, devreme ce postmodernismul este, in primul rand, melanj) de varii discipline ce parca nici nu mai au sens sa existe doar singure si in/ pentru sine. Lista disciplinelor implicate (explicit sau implicit) este impresionanta: geologie, istorie (geologica, culturala, literara etc.), literatura, dramaturgie si teatrologie, lingvistica, etimologie, seismologie, teologie, mitologie, arhivistica, geografie, geopolitica, etnologie, etnografie, fizionomie si fiziologie, etica/ moralitate, estetica, economie (teoria cererii si ofertei, valoare economica, fiscalitate, relatia bogat-sarac / stapan-supus / centru-periferie), psihologie si psihanaliza, psihocritica, logistica, critica genetica, hermeneutica si semiotica, politologie si politica, antreprenoriat si management, teoria administratiei, teoria complexitatii, teoria sistemelor, culturologie, axiologie, ideologie si genealogie. Asadar, de la geologie la genealogie avem cam de toate. Cu putina imaginatie se poate invoca si ginecologia (Chercher la femme! Si o gasim, invocata in text, pe Elena din Troia) mai ales ca Ioan Holban este interesat mult de origini, de obarsii, de proveniente si descendente prime. In acest context (cvasiginecologic) gasim ”noutatea” (cam de peste un deceniu aflata) ca marele Caragiale nu era grec doar dupa tata, cum credea Calinescu, drept pentru care l-a considerat pe Caragiale, sub raport etnic, ca fiind o corcitura (mai exact: ”Trebuie sa fie amestecatura in sangele lui, poate si dupa mama”), ci era grec get-beget, adica si dupa tata si dupa mama. Ca sa nu mai fie discutii!
Concluzia acestei (relative) noutati poate fi una cu multiple semnificatii. Pe de o parte se consolideaza tabara celor care sustin si argumenteaza ca strainii au, ca regula, tendinta de a se afirma mai abitir decat bastinasii, amplificandu-si potentele si calitatile. Austriacul Hitler s-a afirmat (doar) in Germania, georgianul/ gruzinul Stalin s-a afirmat (doar) in Rusia, grecii Caragiale si Istrati s-au afirmat in Romania, iar despre ”daco-romanul” Eminescu inca se fac speculatii pe tema originii etnice, si exemplele pot continua. Aceasta lista de exemple poate avea drept criteriu de selectie explicatia psihocomportamentala conform careia sentimentul acut al alteritatii potenteaza nebanuit de mult pe cei aflati in (relativa) inferioritate sau minoritate. Pe de alta parte, se consolideaza si tabara celor care considera ca metisajul genetic sta la baza producerii unor exemplare superioare genetic parintilor acestora. Aici as fi tentat sa reiterez o mai veche presupunere a mea, aceea ca, in realitate, ceea ce s-ar putea numi ”rasa pura” este pe cale de disparitie, iar melanjul genetic este nu numai o realitate tot mai prezenta, ci si o sursa de creativitate, de inteligenta, de adaptabilitate sporita etc. Comparand cele doua ipoteze concluzive, se poate spune/ scrie ca ambele il ”favorizeaza” pe Caragiale: fie ca era corcitura/ metisaj/ melanj genetic, cu sporul de creativitate si de spirit de observatie aferente, fie ca era un grec get-beget aruncat intr-o masa de ”straini” ne-greci, amplficandu-si talentele deja existente in familie. Fortand putin nota descendentei nobile a stirpei (lui) Caragiale, Ioan Holban ne sugereaza, prin titlu, o aplicatie a teoriei centro-periferiste (varianta propusa de I.H. este insa centru-provincie si nu centru/ periferie), aplicabila, de regula, la campul business ului, imbratisata indeosebi de latino-americani. Vezi: (http://academos.ro/document/teoria-centru-periferie), si http://www.proceedings.univ-danubius.ro/index.php/eirp/article/view/1177/1093. In consecinta, venirea grecului din celebra si ”centrala” Itaca, regat al lui Ulise, in modestele iatacuri/ case ”dormitor” de la periferia civilizatiei grecesti, in levantul bucurestean, nu departe de Pontul Euxin, este vazuta ca o aplicare a acestei teorii, spre a da o stralucire si mai mare centrului cultural grec. Ipoteza este interesanta si merita exploatata in continuare. Oare cele peste trei milioane de romani/ romini care migreaza masiv spre Centrul Europei pot infirma teoria centro-periferica?
Iata, succint, structura celor cinci paragrafe ale articolului semnat de Ioan Holban. (Dupa umila mea parere, paragraful al treilea este nu doar prea voluminos in comparatie cu celelalte, dar si prea stufos sub raportul ideilor avansate. Fiind un articol dens in idei si ipoteze as fi apelat la subtitluri cu tenta sintetica la fiecare paragraf. Dand nume paragrafelor, nevoia de a separa ideile fiecaruia dintre acestea ar fi aparut la modul imperativ. Cu siguranta, autorul si tehnoredactorul vor zambi la aceste sfaturi ”de neprofesionist”, dar, dupa cum voi sublinia mai incolo, lumea postmoderna accepta tot mai mult ideile generalistilor, nu doar pe acelea ale specialistilor. Ideile noi, vin, de regula, din afara specializarii. Cu alte cuvinte, viitorul este al transdisciplinaritatii).
Primul paragraf face trimitere la celebrii cercetatori britanici (este adevarat, nu chiar la aceia care studiaza tehnicile de acuplare la furnici, implicatiile stranutului asupra glandelor lacrimogene sau analize comparate ale numarului de consoane per cuvant in cateva limbi demult disparute….). Este vorba despre recente (adica de peste un deceniu!) studii ale unor geologi, seismologi si istorici care ”acrediteaza ideea ca regatul lui Ulise (Itaca, Kefalonia de astazi, la vest de Ithaki – conform istoricilor, LD) din Odiseea lui Homer chiar a existat si ca autorul grec chiar a localizat-o corect”. Ioan Holban omite, cu buna stiinta sa precizeze ”vechimea” cercetarilor ”recente”, apeland la un truc nu prea elegant pentru inaltimea domniei sale, acela de a pacali ”provincialii” cititori bacauani cum ca le-ar oferi ”marfa proaspata, pentru clienti alesi”. Iata formula exacta folosita de autor in acest articol din ”Vitraliu”: ”In urma unor investigatii de arhiva, aici si in insula Kefalonia, am descoperit, cu ceva timp in urma, ca din Argostoli a venit la noi (prin Constantinopol) familia lui I.L. Caragiale”. Rezulta clar ca autorul isi revendica eforturile de a sonda genealogia stirpei grecului Caragiale, dar, asa cum se poate deduce din articolele din presa pe care le atasez acestui articol de recenzare a unui articol, initiativa si comunicarea a venit chiar din partea grecilor kefalonieni… lui I.H. neramanandu-i decat sa semnaleze evenimentul! In activitatea de cercetare acest procedeu de autoasumare a meritelor altora nu este permis. As spune ca ba din contra…
Al doilea paragraf ne sugereaza traiectul/ genealogia familiei Caragiale: de la bunicii plecati din Kefalonia (scrisa uneori si Cefalonia) stapanita de turci, cu precizarea ca ”Pentru istoricii literari romani, originea familiei lui Caragiale a fost mereu sursa unor supozitii, niciodata verificate. … Caragiale insusi se pare ca nu stia adevarul despre locul de unde au plecat bunicul sau Stefan, si tatal sau, Luca”, ne asigura I. Holban, augumentand si amplificand valoarea ”descoperirii” sale, facuta, de fapt de grecii kefalonieni. Daca am inteles gresit modul real prin care s-a ajuns la concluzia ca originea lui Caragiale al nostru este greaca (si nu aromana, macedodneana, idriota etc. cum se credea anterior), atunci Ioan Holban are posibilitatea si datoria sa intervina cu foarte necesare precizari si puneri la punct (pe acest blog, in ”Vitraliu”, in presa ieseana unde a mai publicat aceste cercetari ”recente” cu exact un deceniu in urma).
Al treilea paragraf este un mixtum compositum despre ”complexul radacinilor” (I.L. Cragiale fiind un copil natural, din parinti necasatoriti), reflectat frecvent in opera caragialiana, complex cuplat cu ”dimensiunea tragica a operei si biografiei” marelui scriitor marcata de dorinta – specifica intregii familii – de a calatori, ”nomadismul” purtandu-l in Germania, apoi in Romania, dimensiuni insuficient exploatate de exegeti, dupa opinia lui I.H. Ca exemplificare a acestui tragism I.H ne vorbeste despre unchii lui Caragiale (Iorgu si Costache) – autori si actori peregrini prin Principate si Franta. Inserez aici o permanenta intrebare pentru mine, una fara raspuns clar, sperand sa primesc explicatii de la cunoscatori. Mereu se vorbeste (inclusiv I.H., in acest articol despre Caragiale) despre ”Principatele romane” inainte ca etnia romana sa fie definita si (re)cunoscuta ca atare, si despre ”revolutia romana de la 1848”, desi Romania ca stat-natiune apare la 1859, prin unirea mica, moldo-valaha, urmata de reintregirea cu Transilvania in 1918. Cat despre sintagma ”revolutia romana de la 1848” folosita de istoricul literar Ioan Holban, aceasta pare mai degraba o translare inspre trecut a mult vehiculatei sintagme (prin anii 1988 si 1989) ”revolutia romana” ce fusese planificata a se desfasura in decembrie 1989. Am publicat, nu de mult, pe acest blog o interogatie asemanatoare. Iata un citat din recenzia mea la cartea ”Istoria Daciei” scris de grecul Dionisie Fotino. Dupa cum se va vedea si alt grec a scris o istorie a noastra… Sa fie acestea cadouri grecesti?

Un posibil, dar tot sincer raspuns il ofera dr. Dita, prefatatorul cartii Istoria Daciei, cel care face si trimitere la o ”Istoria Romaniei” scrisa de istoricul grec Dimitrie Daniel Philippide si tiparita in greceste la Leipzig in 1816. In recenzia mea la Istoria Daciei, publicata tot pe acest blog, scriam ca ”dr Dita are si meritul ca m-a ajutat sa aflu, pentru prima data, dupa ce am cautat in varii manuale si enciclopedii, ca ”Philippide… este cel care defineste pentru prima oara in epoca moderna spatiul locuit de romani cu numele de ROMANIA” (p. XI). Sa fie oare de vina tot nationalismul si etnicismul pagubos al autorilor de manuale care au trecut mereu sub tacere faptul ca numele de Romania este dat de un grec si nu de un ”consangean” de-al nostru?… Sau informatia este nesigura si ar mai trebui verificata? Dar, imi permit sa subliniez, aceasta aparitie a denumirii de Romania cu 102 ani inainte de consfintirea oficiala si de recunoasterea internationala a statului roman modern ar fi meritat mai pe larg explicata, comentata si, corect citata. (http://liviudrugus.wordpress.com/2012/05/05/dionisie-fotino-o-istorie-a-unor-istorioare-aparent-istorice/).

Dincolo de aceste mereu discutabile si disputabile aspecte etno-lingvisto-istorice, I.H., in plin paragraf trei (complex si compozit, cum spuneam) produce o (cel putin) nedumerire majora, atunci cand scrie: ”Pe scurt, acestia au fost unchii lui I.L. Caragiale. Dar fiii sai? Luca si-a petrecut copilaria si adolescenta la Berlin….Celalalt fiu, Matei, e conceput cu o alta femeie, Maria Constantinescu; fiu natural, tatal, fiu natural, iata, si fiul lui Caragiale:.. Aceasta este familia pe care au intemeiat-o pentru cultura romana Stefan si Luca Karaialis din Kefalonia”. Cred ca si alti cititori ar putea avea o nedumerire citind despre tatal lui Ion Luca (Caragiale), numit Luca, iar fiul lui Ion Luca se numeste Luca…Cred ca s-ar fi castigat in claritate daca se preciza clar filiera: bunicul grec Stefan, tatal grec Luca, apoi fiul (scriitorul roman) Ion Luca, care a avut (pe langa Mateiu Caragiale) si un fiu Luca Ion.
Si inca ceva: afirmatia ca grecii Stefan si Luca Karaialis au intemeiat o familie este cel mult o ironie: concubini care au procreat natural cu mame diferite nu puteau (nici atunci, si chiar nici acum, odata cu liberalizarea ”familiilor” formate din concubini si concubine, din homo si lesbi) nu puteau si nu pot fi considerati ”o familie”. Daca mai adugam ca ”familistul” I.L. Caragiale a avut trei neveste, insistenta cu care I.H. accentueaza sintagma ”familia Caragiale” pare chiar nelalocul ei… Iar, afirmatia ca amintitii greci au intemeiat ”o familie pentru cultura romana” chiar frizeaza ridicolul. Mai intai, nu poate nimeni fi banuit macar ca intemeiaza o familie cu scop… ”cultural”. Apoi, daca cititorii atenti vor fi de acord cu faptul ca amintitii greci nu au fost o familie, atunci as putea conchide (si as aprecia inalt”) extrem de fina ironie lansata de criticul Ioan Holban: la asa familie (greaca), asa cultura (romana)! Sau, ca sa o dau putin pe turceste: Halal familie! Halal cultura!
Internetul ajuta mult in era informatiei si a informaticii. Daca privim cu atentie articolul publicat de Ioan Holban exact acum 10 ani se poate vedea ca I.H. comite, tot cu buna stiinta, un autoplagiat (incadrat de reglementarile academice tot la capitolul ”plagiat”). In articolul sau, publicat la Evenimentul (Iasi) in anul de gratie 2002, in presupusul centru/ presupusa capitala cultural(a) a Romaniei se comunica mai toate ”noutatile” cu care I.H. ii fericeste acum pe bacauani, cu titlul de ”prospatura actuala si recenta din ultimul timp”. A se citi acelasi articol publicat in aprilie 2012 la Bacau in varianta sa initiala si originala publicat in mai 2002, in trei saptamani consecutive!

http://www.evenimentul.ro/articol/i.l.caragiale-fiul-unui-emigrant.html

I.L.Caragiale, fiul unui emigrant din Cefallonia (I)
11-05-2002

Pentru istoricii literari romani, originea familiei lui Caragiale a fost mereu sursa unor supozitii, a unor ipoteze niciodata confirmate. G.Calinescu, Paul Zarifopol, Serban Cioculescu – cei mai importanti istorici literari si specialisti in opera si biografia lui Caragiale din secolul trecut – au afirmat ca Idria (un oras din Slovenia de azi, cu circa 7.000 de locuitori) ar putea fi locul de origine al familiei marelui dramaturg. Iata ce spune G.Calinescu in Istoria literaturii romane de la origini pina in prezent: “Cel mai vechi ascendent al lui I.L.Caragiale este bunicul sau, Stefan, adus in tara de Caragea, zice-se, ca bucatar. Ce era? Grec, arvanit? Caragiale scriitorul se socotea idriot (daca se poate pune temei pe confesiunile lui de levantin), adica din insula Idra, din spatiul grec, dar cu locuitori albanezi. Arvanitii au reputatia, gratuita, de a fi capatinosi (o enorma teasta ca o turla se constata si la scriitor), tacuti, greoi la intelegere, cam crunti, fideli in chip obtuz. Caragiale, dimpotriva, e zglobiu ca un palicar, galagios ca un barcagiu, sarcastic, mistificator. Trebuie sa fie amestecatura in singele lui, poate si dupa mama. In definitiv, Stefan era un balcanic numaidecit adaptabil la cimpia dunareana”. Cum se vede, G.Calinescu pune sub semnul intrebarilor si al ipotezelor originea dramaturgului; pe urmele acestor ipoteze, istoricii literari fie au admis originea idriota, fie au ocolit pur si simplu acest subiect sensibil. Mai mult, Caragiale insusi se pare ca nu stia adevarul despre locul de unde au plecat bunicul sau, Stefan, si tatal sau, Luca. Despre mama sa, Caragiale stia mai multe. Fiica unui negustor din Brasov, Ecaterina Karaboas era de origine greaca. Luca Caragiale si Ecaterina Karaboas n-au fost insa niciodata casatoriti; astfel, I.L.Caragiale e, cum se spune, un “fiu din flori”, un copil natural.
Aceasta situatie a familiei si incertitudinile privind originea bunicului si a tatalui (despre care tot G.Calinescu spune ca ar fi fost nascut la Constantinopol), a numelui, in fond, a identitatii, au creat numeroase efecte directe in opera scriitorului. De exemplu, soarta copilului nelegitim este subiectul prozei Pacat; intr-un alt text, semnalat de G.Calinescu, copilul vorbeste mamei aparente despre mama cea adevarata; sint multe asemenea contexte literare in opera lui Caragiale, astfel incit putem vorbi despre un complex al radacinilor in cazul marelui dramaturg: viata si opera sa au si aceasta dimensiune, obiect de studiu pentru psihocritica, psihanaliza si critica genetica. Aceasta structura a operei a fost neglijata de exegetii lui Caragiale, desi ea este evidenta si, mai ales, foarte productiva, atit in teatru, cit si in proza, dar si in multe din faptele ce compun biografia lui Caragiale. Intre altele, dorinta de a calatori, “nomadismul”, lipsa unui spatiu securizant – familia, originea, numele, identitatea stau sub zodia impreciziei, a provizoratului si a ipotezei –, soarta celor doi copii, Luca si Matei, ei insisi scriitori, exilul in Germania: intr-un cuvint dimensiunea tragica a operei si biografiei celui mai mare dramaturg roman a ramas mereu in plan secund. Toata familia, in fapt, atit de importanta pentru istoria culturii romane repeta acest “scenariu”. Unchii lui Caragiale – Iorgu si Costache –, actori, autori dramatici, conducatori de trupe de teatru si-au trait viata in instabilitate sociala. Costache Caragiale calatoreste in toate regiunile Principatelor romane de atunci, infiinteaza trupe de teatru la Bucuresti, Iasi, Botosani, Craiova, conduce Teatrul Mare din Bucuresti, se cearta cu Matei Millo si paraseste directia, calatoreste in Franta de doua ori, este invinuit ca nu a participat la revolutia romana de la 1848, scrie poezii, proza, teatru unde exploreaza mediul micii burghezii din mahalaua bucuresteana si unde cauta, mai ales, personajul comic, caricatura si “culoarea” limbajului – elemente ce vor putea fi regasite mai tirziu, in opera ilustrului sau nepot. Iorgu Caragiali (care isi spunea “Caragiale III”) a vrut sa fie actor, dar nu si-a gasit loc in nici una dintre trupele bucurestene, a vrut antrepriza Teatrului National din Iasi, dar a fost refuzat, este mereu pribeag, calatoreste mult, ca si fratele sau, prin tara, face trupe de teatru care au o existenta efemera; e “histrion prin vocatie” si un “actor boem”, cum spune teatrologul Florin Faifer in Dictionarul literaturii romane de la origini pina la 1900. Acestia au fost, pe scurt, unchii lui Caragiale. (va urma) Ioan Holban

I.L.Caragiale, fiul unui emigrant din Cefallonia (II) 18-05-2002
Evenimentul.ro http://www.evenimentul.ro/articol/i.l.caragiale-fiul-unui-emigrant1.html

Dar fiii sai? Luca si-a petrecut copilaria si adolescenta la Berlin, insotindu-si familia in exil, scrie un roman si e acuzat de pornografie, scrie versuri si reuseste mai mult, dar aprehensiunile tatalui sau in privinta artei pun ceea ce E.Lovinescu numea o “frina paterna”, moare tinar si cu un destin neimplinit. Celalalt fiu, Matei, e conceput cu o alta femeie, Maria Constantinescu; fiu natural, tatal, fiu natural, iata, si fiul lui Caragiale. Scrie o capodopera a prozei romanesti (un recent “top” literar al secolului trecut, in Romania, plasa Craii de Curtea-Veche pe primul loc), incepe alte carti pe care nu le termina si isi inventeaza o origine ilustra: sustine ca este “prince Basarab-Apaffy” si ultimul descendent al contelui Caracioni, cu care se petrece “l’extinction de ma race”. Motivul? Ereditatea e intransmisibila si, in consecinta, eventualii urmasi ar putea duce in deriziune desavirsirea stirpei ilustre; o viata care identifica intr-un orizont modernist amintitul complex al originii pe care il marturiseau opera si biografia tatalui sau.
Aceasta este familia pe care au intemeiat-o pentru cultura romana Stefan si Luca Karaialis din Ceffalonia. Informatia, comunicata cu eleganta de finul cunoscator al literaturii romane care este Kostas Assimacopoulos, presedintele Consiliului de Administratie al “Centrului Teatral de Cercetare a Teatrului Grec – Muzeul Teatrului” din Atena, reprezinta una dintre cele mai importante descoperiri de istorie literara care se petrece, iata, in “Anul Caragiale”, la 150 de ani de la nasterea marelui dramaturg.
Ioan Gheorghe Caragea, venit in Tara Romaneasca la 1812, a adus cu sine nu numai “Legiuirea Caragea” (o politica fiscala excesiva si o renta feudala apasatoare pentru tarani), iar memoria sa nu se leaga acum doar de “ciuma lui Caragea” (o epidemie de ciuma a bintuit in timpul domniei sale); i-a adus si pe Stefan si Luca Karaialis, primul, om de incredere (intr-o vreme a tuturor conspiratiilor, bucatarul trebuia sa fie, cu adevarat, un om de incredere), care, probabil, si-a luat nume romanesc – Caragiale –, pastrind radacina si sonoritatea numelui grecesc, adaugind, insa, poate, cite ceva si din numele celui pentru care pregatea masa: Karaialis – Caragea – Caragiale. Sigur ca aceasta descoperire nu mai poate schimba nimic din biografia si temele operei lui Caragiale si a fiilor sai; aduce, insa, un nou spatiu de explorare pentru exegetii de azi. Cel putin doua sint problemele pe care le pune aceasta pretioasa informatie istorico-literara. Prima are un caracter mai general si priveste dinamica cimpurilor culturale, semnificatia pe care a avut-o, pentru cultura romana si, deopotriva, pentru cea greaca, raportul centru/provincie. Distorsionat vreme de aproape doua secole, acest raport este de o sensibila actualitate, intr-o vreme cind se vorbeste atit de mult despre globalizare si, fireste, despre relatia nu o data tensionata care se creeaza intre efectele acesteia si ceea ce se numeste specific national. Identitatea culturala a “provinciei” (Grecia si Romania, Cefallonia si Bucuresti, unde a trait Caragiale, sau Iasi, unde a citit – in Cenaclul “Junimea” – si a publicat – in revista “Convorbiri literare” – piesele sale de teatru) reprezinta, in fond, sansa constituirii si temeiul fortei culturale a “centrului”. Inainte de toate, termenii si sensul lor. Centrul este cel care administreaza, difuzeaza valorile (avind logistica necesara si, inainte de toate, o limba de circulatie) sau produce el insusi valori? Provincia alimenteaza acel centru constituit la un moment dat, il atrage cu tot felul de “rafinerii de maniere”, cum zicea Caragiale, pentru a se face admisa la “curte”, sau produce ea insasi un centru structural prin ceea ce as numi concentrare interioara? Istoria mai veche sau mai recenta a evolutiei “centrelor” si “provinciilor” culturale demonstreaza, cu destule si incontestabile argumente, citeva certitudini care se afla chiar in intrebarile retorice de mai sus. Viena? Capitala valsului. America Centrala si de Sud? Capitala romanului din anii ’70. Zürich? Capitala dadaismului. Athos? Capitala ortodoxiei. Sirul intrebarilor si raspunsurilor depaseste, in orice caz, in timp si in spatiu, aceste citeva precizari. Un lucru e sigur. Centrul administreaza si difuzeaza valori pe care un orizont de asteptare al unui cimp cultural le cere la un moment dat; el ofera, deci, ceea ce i se cere, luind dintr-o “provincie” si difuzind in alta. Provincia se supune ea insasi acestei legi a cererii si ofertei pietei bunurilor simbolice; numai ca, neavind logistica de rigoare, ea administreaza valorile acolo, intr-un timp si intr-un spatiu strict delimitat, pentru a le oferi centrului in scopul exploatarii lor. Este un proces cultural mixt, in care “cuceritorul” (centrul) cere “invinsului” (provincia) sa-i ofere tot ceea ce ii cere. Iluzia unei nete separari de competente intre provincie si centru tine de o ideologie specifica modelului paternalist de societate. Democratiile occidentale au insistat, cel putin in ultimul timp, pe revizuirea acestei conceptii gresite asupra raportului dintre centru si provincie. Oferta vine, in general, din “provincie” pentru a fi pusa in valoare “la centru”. Sint Londra, Bonn, Roma, Washington D.C. si capitalele culturale ale statelor respective? Se gasesc sau se organizeaza aici cele mai importante universitati, tirguri de carte, festivaluri de teatru si de muzica, edituri? Traiesc acolo cei mai importanti scriitori contemporani? In perspectiva acestor intrebari si certitudini, Cefallonia este, pentru dramaturgia romana, admirabila provincie de la centru. (va urma) Ioan Holban

25-05-2002

I.L. Caragiale, fiul unui emigrant din Cefallonia (III)

A doua problema pe care o pune aceasta descoperire de istorie literara priveste in mod direct opera si biografia lui I.L. Caragiale, cu impactul amintit asupra operei si biografiei ilustrului sau fiu, Mateiu I.Caragiale. Sa ne reamintim vorbele lui G.Calinescu: “Stefan era un balcanic numaidecit adaptabil la cimpia dunareana”. Sa explice aceasta adaptabilitate rolul enorm pe care l-a avut nepotul sau in cultura romana? I.L.Caragiale e cel mai important dramaturg roman si, mai mult, creator de limba pentru ca epoca pe care o reprezinta, alaturi de M.Eminescu, I.Creanga, I.Slavici, T.Maiorescu, Constantin si Iacob Negruzzi, V.Alecsandri, este tocmai aceea in care s-au cristalizat limba literara, precum si notiunile de “opera” si “autor”. Si tot G.Calinescu: “Trebuie sa fie amestecatura in singele lui”. Cum se vede, nu e nici o amestecatura: e grec si dupa tata, si dupa mama. Fondul grec, acum implinit si pe linia genealogica a tatalui, explica, deopotriva, comicul, sarcasmul, mistificarea, “trancaneala” (cum ii zice criticul Mircea Iorgulescu), dar si dimensiunea tragica despre care s-a scris neasteptat de putin. Totusi, dintre cele mai recente interventii pe aceasta tema, trebuie amintita cercetarea lui V.Mandra, Caragiale si sindromul spaimei, publicata in revista “Romania literara” (nr. 17 din 1-7 mai 2002). Se analizeaza acum, din perspectiva tragicului, texte precum “Grand Hotel Victoria Romana”, “Napasta”, “O faclie de Paste”, “Conu’ Leonida fata cu reactiunea”, “Inspectiune”, “Telegrame”, “O noapte furtunoasa”. Se vorbeste, iata, despre ilustrarea in opera lui Caragiale a unui “fenomen caracteristic intregii literaturi europene postromantice care inregistreaza agravarea sentimentului de insecuritate a individului” si chiar de o “ambianta nevrotica” in care evolueaza personajele citite, pina acum, mai ales in orizontul comicului de situatie, de comportament si de limbaj. Sentimentul de insecuritate si “ambianta nevrotica” au una dintre explicatii in biografia lui Caragiale: confuzia privind originea, numele, identitatea culturala, intr-o vreme cind se vorbea tot mai mult despre “rasa”, despre psihologie si formarea personalitatii ca efect al mostenirii genetice, si-a pus, desigur, amprenta asupra felului de a gindi lumea si rosturile fiintei interioare. Fiul emigrantului din Cefallonia, primul nascut din familia lui Stefan Karaialis, a intemeiat, alaturi de V.Alecsandri si Constantin Negruzzi, dramaturgia romana. Si nu doar atit: Eugen Ionescu a declarat in citeva rinduri descendenta sa din Urmuz si Caragiale. Aparitia, in Franta, recent, a unei traduceri integrale a dramaturgiei lui I.L.Caragiale, a confirmat in mediile teatrale franceze vorbele celui care a intemeiat “teatrul absurdului”: Eugen Ionescu a exploatat tragicul operei lui Caragiale, dar si comicul de aici, in acceptiunea sa bergsoniana: “du mécanique plaqué sur du vivant”.
Imprejurarile au facut sa vad pentru prima data Grecia, la Salonic, in 1997. Fac parte din generatia care, in scoala romaneasca, a avut printre lecturile “suplimentare/obligatorii”, Legendele Olimpului de Al.Mitru; au urmat alte lecturi, fiecare la timpul ei, istorie, filosofie, literatura, apoi, “vederile”, marcile postale, zei, morminte, carturari – intr-un cuvint, o intreaga Papirosfera elenistica. Totul regasind, adaugind (stimulind?) o gena pe care o au toti europenii, dar, mai cu seama, cei pe care jocul mortii si al vietii i-a aruncat in aceasta parte de lume. Visez la Salonic, Atena, insulele ioniene, la Grecia, de cind am inceput sa citesc carti. Un hitru spunea ca interpunerea cortinei de fier intre romani si lume, vreme de aproape jumatate de secol, ne-a folosit; ne-a stimulat imaginatia, mai exact. Si nu are dreptate? Unele dintre cele mai frumoase “carti de calatorii” din literatura noastra contemporana au fost scrise de Mircea Horia Simionescu si Costache Olareanu (Ulise si umbra si Fals manual de petrecere a calatoriei), imaginind drumuri, orase, istorie, cotidian, lume si iar lume, fara sa fi calcat pe “acolo”. Iata acum inca un fel de a scrie proza care isi seaca resursele; locul inchipuit poate fi chiar vazut, pipait, contrapus “icoanei”. N-am facut exceptie de la aceasta regula, din pacate. Gindul mi s-a intersectat adesea cu Thessalia, iata, patria lui Ahile pe care nu l-am “iubit” de loc atunci cind, elev fiind, il citeam pe Homer. Dar muzica greceasca am ascultat cu atentie? Inchizi ochii si vezi Orientul, dar nu cel cu miez in Fanar, de unde veneau Stefan si Luca Karaialis si Ioan Caragea, ci un altul, purificat in Marea Ionica, la Cefallonia, alaturind ideea platoniciana si cucuta socratica pe coroana de spini a ortodoxiei. Se vorbeste despre o noua constiinta europeana, in conditiile in care multi vad inca valorile acesteia fixate in vestul continentului nostru, dar aceasta e vechea, artificiala Europa, creata in deceniul cinci al secolului trecut si supusa vremelnic aberatiilor unor raporturi politice. Noua constiinta europeana se va intoarce, nu ma indoiesc, la esentele europene, incepind prin a recupera si reintegra ceea ce i-a lipsit, in fapt, aproape jumatate de secol; printre aceste esente, elenismul, Balcanii. Si aceasta pentru ca Grecia e una – poate prima – dintre nostalgiile, sentimentele, esentele noastre. Realitatea ei astazi? Intr-o singura propozitie: a fi european inseamna a fi grec, cum a fi european va trebui sa insemne si a fi roman.
Cefallonia e acum ca o carte citita; iar o carte citita e ca o dragoste mistuitoare: iti intra in suflet, schimba ceva esential acolo, nu mai esti acelasi dupa ce vei fi inchis-o. O parte din inima, pentru ca o parte din literatura romana clasica a ramas in Marea Ionica. Ioan Holban

In continuare, vedem efortul de ”cercetator” al domnului Ioan Holban… Ca si autoplagiatul, revendicarea unor cercetari care nu-ti apartin constituie abateri grave de la etica si deontologia academica (si chiar de la legea penala). Astept precizarile domnului Holban, cu interes, cu speranta si cu convingerea ca Iasul nu merita a fi plasat pe orbita ”centrelor” de copiatoare (Xerox, Minolta etc.) care impanzesc Romania. Daca nu doreste sa o faca in apararea domniei sale, atunci sa o faca macar in apararea Iasului, deja prea urgisit in plan cultural. Din textul de mai jos se vede clar ca este vorba despre o descoperire a gazdelor kefaloniene/ grecesti, comunicarea lui I.H. bazandu-se pe aceste descoperiri care nu-i apartin.

08-06-2002

Grecii, mai interesati de opera lui I.L.Caragiale decit conationalii sai

http://www.evenimentul.ro/articol/grecii-mai-interesati-de.html

La inceputul acestei saptamini, Centrul de cercetari teatrale din Atena a organizat in insula Kefallonia un congres dedicat in exclusivitate dramaturgului roman I.L.Caragiale, de la a carui nastere s-au implinit, pe 30 ianuarie, 150 de ani. Printre invitati s-a numarat si criticul literar iesean Ioan Holban, directorul Teatrului National, care a sustinut comunicarea cu tema “I.L.Caragiale – fiul unui emigrant din Kefallonia – fondatorul dramaturgiei romane”. “Majoritatea comunicarilor au avut ca punct de plecare o descoperire recenta facuta de gazde, care a revolutionat pur si simplu biografia scriitorului Ion Luca Caragiale. Este vorba de citeva acte prin care se atesta faptul ca bunicul celebrului dramaturg, Stefan, este originar din insula elena Kefallonia, si nu din Idria, cum au sustinut George Calinescu si Serban Cioculescu. Mai mult, familia nu se numea Caragiale, ci Karaialis, noul nume fiindu-i dat, dupa toate probabilitatile, chiar de catre domnitorul Caragea, impreuna cu care a sosit in Tara Romaneasca”, ne-a spus dl Holban. Care ne-a marturisit ca a ramas foarte impresionat de felul in care grecii ii cinstesc si ii pun in valoare pe cei care au dus faima natiei peste hotare, si nu numai.
Toate acestea se intimpla in Grecia, in plin “An Caragiale” romanesc, in vreme ce in Romania se publica istorii literare in care nenea Iancu este pus la colt pentru “vina” de a-si fi descris contemporanii exact asa cum au fost. De unde si trista concluzie ca, spre rusinea noastra, grecii sint mult mai interesati de Caragiale si de opera lui, de care ii leaga, pina la urma, un insignifiant amanunt biografic.
Rosana Heinisch

In revista Banatul Montan din noiembrie 2007, se vorbeste despre initiativa lui Ioan Holban de a aduce la lumina originile reale ale familiei Caragiale. Iata ce scrie, pe marginea modului in care a aflat Ioan Holban cateva dovezi ale genealogiei caragialiene, in descrierea lui Radu Cernatescu, unul dintre cunoscatorii masoneriei din tara noastra: http://www.banatulmontan.ro/pdf2007/BanatulMontanNr.11%202007%20Noiembrie.pdf

Picătura de Literatură

În „Istoria Literaturii Române de la
origini până în prezent“, o lucrare de altfel
plină de inadvertenţe şisubiectivisme,
George Călinescu afirma cu doctă convingere
că originile lui Ion Luca Caragiale
sunt albaneze, familia scriitorului fiind
decretată idriotă, adică provenind din
Insula Hydra, insulă grecească din Marea
Egee (arhipelagul Saronic, circa 52
km2), dar cu locuitori în majoritatea lor
de provenienţă albaneză. În realitate însă,
originile părintelui dramaturgiei moderne
româneşti sunt de cealaltă parte a peninsulei
Peloponez, în Cefalonia (Kefallinia,
800 km2), cea mai mare dintre insulele
Ionice. Ioan Holban, directorul Teatrului
Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi, este
cel care a primit de la comunitatea elenă
din Cefalonia cu ocazia unei invitaţii în
vara anului 2002 copii după documentele
referitoare la originile lui Ion Luca Caragiale,
pe care le-a publicat în ţară. În acel
an, comunitatea din mica insulă Hydra l-a
comemorat pe dramaturgul roman printro
conferinţă intitulată: „Ion Luca Caragiale
– fiul unui emigrant grec – fondatorul
teatrului românesc“. Aceste documente
atestă faptul că bunicul lui Ion Luca Caragiale,
Ştefan, a emigrat din insula ioniană
la începutul secolului XIX în Valahia, unde
a devenit bucătarul lui Ioan Gh. Caragea,
mare dragoman al Porţii otomane, apoi
domn al Ţării Româneşti, între 1812 şi 1818.
Bunicul lui Caragiale a avut cinci fii, dintre
care doi au activat în trupe de teatru
(într-una dintre acestea fiind sufleor şi
Mihai Eminescu). Luca, tatăl dramaturgului
român, a convieţuit o perioadă de timp
cu fiica unui negustor din Braşov, numit
Caraboaş. Negustorul făcea parte din societatea
secretă a „cărvunarilor“ Braşoveni,
ascunsă sub titulatura unei „societăţi politice
şi culturale“ înfiinţată în târgul de
sub Tâmpa de boierii „progresişti“ autohtoni
şi valahi, aceiaşi care formulau
la anul 1822 proiectul de constituţie în 77
de „ponturi“, prin care cereau lichidarea
autocraţiei şi instituirea unui factor
electiv, ca sfat al ţării. De altfel şi emigrarea
bunicului lui Caragiale, Ştefan, în Ţara
Românească pare să se fi făcut tot pe canale
masonice, el făcând foarte probabil,
precum binefăcătorul său, domnitorul
Caragea, parte din Ordinul Crucii Constantiniene,
prin care Ordinul Rozicrucian
al vechilor Constantinişti a reînviat în anul
1804 în Grecia. Şi foarte probabil că, de aici
a început şi visul despre descendenţa dintro
„ocultă aristocraţie“, al nepotului Mateiu
Caragiale. Deocamdată, nu se cunoaşte ce
nume a purtat iniţial familia Caragiale,
însă este de presupus că acest context ocult
al emigrării sale la gurile Dunării, să-l
fi determinat pe bunicul lui Caragiale să îşi
schimbe numele (fapt echivalând în toate
ordinele oculte, cu o reînviere) şi să îl împrumute
pe cel al binefăcătorului şi Venerabilului
său, în cazul acesta domnitorul
Caragea.
Radu Cernătescu

Revenind la celebrul paragraf trei din articolul semnat de Ioan Holban in ”Vitraliu” an XX, nr 1-2 /(38) aprilie 2012, imi exprim indoiala fata de traducerea numelui de Karaialis (devenit, ulterior, Caragiale). I.H. sustine ca in limba greaca ”kara ialis” inseamna ”oglinda neagra” adaugand: ”si cate asociatii se pot face intre numele originar grecesc si esenta operei dramaturgului!”. Daca I.H. nu se refera cumva la ”asociatii ale scriitorilor” – generatoare de sinecuri si de operatiuni oculte de inversare a valorilor – , atunci, probabil, domnia sa se refera la ”asocieri” intre numele de ”oglinda neagra” si ”oglindirea” negurii si mizeriilor din societatea romaneasca de ieri si de azi. In acest caz, ”oglinda neagra” va apartine, domnule Holban, cu invitatia de a va privi cu multa atentie… In privinta sintagmei ”oglinda neagra” ca traducere a numelui de Karaialis, cred ca mai degraba referirea se face la partea neagra/ verso ul/ dosul oglinzii, intotdeauna vopsit in negru (cu nitrat de argint) pentru ca oglindirea sa fie cat mai buna cu putinta… Asadar, as traduce Kara ialis prin ”negru de (la) oglinda”.
Referindu-se la succesivitatea numelor Karaialis-Caragea (domnitorul din acea vreme)-Caragiale, si in urma precizarilor facute de catre grecii de pe Kefalonia, Ioan Holban conchide: ”Sigur ca aceasta descoperire nu mai poate schimba nimic din biografia si temele operei lui Caragiale si a fiilor sai; aduce, insa, un nou spatiu de explorare pentru exegetii de azi”. Fiind unul dintre exegeti, I.H. ne provoaca cu doua teme. Prima tema lansata de I.H. este ”dinamica sistemelor si campurilor culturale, semnificatia pe care a avut-o pentru cultura romana si, deopotriva, pentru cea greaca, raportul centru/ provincie”. Tema este interesanta si, cred, merita discutata, cu atat mai mult cu cat lucrurile stau azi nu cu mult diferit fata de secolele trecute, chiar daca acum vorbim mai mult despre socuri culturale, ciocniri ale civilizatiilor, tensiuni intre globalisti si nationalisti sau decalaje centru/ periferie. Ioan Holban defineste chiar in titlu preocuparea sa pentru tema decalajelor dintre spatiile culturale de varii intinderi, luand ca un studiu de caz dubla antiteza: una umana (Ulise si Caragiale) si una geografic-locativa (regatul lui Ulise si casa lui Caragiale), stabilind un decalaj cultural ce pare a se fi inversat in timp. In periferica Romanie, acum, Caragiale este regele necontestat al valorii literare, este invingatorul care si-a consumat exemplar propria odisee, intrand, ca si Ulise, in nemurire. Asadar, decalajele, infrangerile, peregrinarile nu sunt si nu pot fi nici continuui, nici eterne. Dimpotriva, la fel ca la o baterie electrica, tocmai diferenta de potential este aceea care genereaza noi energii, desigur consumand tocmai decalajul concretizat in substanta si informatie. In fond, diversitatea culturala este o forma a acestui decalaj, ceea ce ma face sa fiu de acord cu Carmen Musat care considera ca ”O cultură există prin diversitate, prin mobilitatea permanentă a raporturilor între centru și periferie (geografică, nu culturală), care asigură dinamismul și capacitatea sa de autoregenerare” (Vezi http://www.observatorcultural.ro/Relativa-distanČ›a-intre-provincie-Č™i-centru*articleID_26234-articles_details.html ). I.H. considera ca raportul centru/ provincie (probabil o varianta a raportului centru/ periferie, desi acest lucru ar fi trebuit precizat de autor, pentru dezambiguizare) a fost ”distorsionat vreme de aproape doua secole”, dar eu cred ca, dupa experimentul comunist nivelator, generator de stagnare si moarte, trebuie sa acceptam ca, de fapt, tocmai distorsiunea/ decalajul/ defazajul este una/ unul generatoare/ generator de noi energii. I.H. deplange – fara sa le numeasca – efectele globalizarii asupra specificului national, dar si umanitatea globala poate fi influentata de compenente ale acestui intreg cum ar fi natiunile cu specificul lor cultural. Descriind Grecia si Romania ca parti ale periferiei lumii actuale, I.H. considera, corect, ca tocmai . Din pacate, desi periferia este (oarecum definita, nu acelasi lucru se intampla cu centrul. Unde si cum este definit acesta? I.H. incearca sa ne sugereze, indirect, locatia unui posibil centru definind, interogativ, functiile acestuia. Astfel, I.H. se intreaba retoric: ”Centrul este cel care administreaza, difuzeaza valorile (avand logistica necesara si, inainte de toate, o limba de circulatie) sau produce el insusi valori?”. Distinctia, de sorginte marxista, dintre productie (de valori) si distributie (de valori) este, cred eu, una falsa si neproducrtiva pentru intelegerea diversitatii dinamice a spatiilor culturale. In realitatea, cultura spirituala, ca si producerea de bunuri materiale, sunt, tot mai evident, inseparabile si concomitente. Doar mecanicismul si materialismul marxistilor moderni (adica din secolul 19 si 20) au putut imagina cele doua momente ca fiind succesive si nu concomitente. Parerea mea este ca tocmai cresterea vitezei de derulare a acestor procese, precum si cresterea interconectivitatii lor le face ca ele sa fie chiar concomitente si inseparabile. I.H. sugereaza, tot interogativ si preventiv, dar interesant, ca provincia fie ”alimenteaza centrul”, fie ”produce ea insasi un centru structural prin ceea ce as numi concentrare interiora”. Postmodernul din mine da raspunsul pe loc: ambele! Dar, in proportii diferite, fapt care creeaza unora nedumeriri si/ sau interogatii retorice. ”Concentrarea interioara” nu este, nici ea, definita, dar presupun ca autorul are in vedere o stimulare a ambitiilor provinciei (eu as spune ”periferiei) de a se emnacipa, de a imita chiar comportamentul centrului, cautandu-si, la randu-i, sansele de a deveni centru relativ fata de o periferie si mai slaba decat ea. Il invoc aici pe Caragiale care a descris acest mod de transfer al relatiei centru-periferie catre periferii ”si mai periferice”, amintind celebra pledoarie a lui Catavencu din ”O scrisoare pierduta”: ”Iată ce zicem: această stare de lucruri este intolerabilă! (aprobări în grup. Cu tărie.) Până când să n-avem şi noi faliţii noştri?… Anglia-şi are faliţii săi, Franţa-şi are faliţii săi, până şi chiar Austria-şi are faliţii săi, în fine oricare naţiune, oricare popor, oricare ţară îşi are faliţii săi (îngraşă vorbele.)… Numai noi să n-avem faliţii noştri!… Cum zic: această stare de lucruri este intolerabilă, ea nu mai poate dura!.”. Cu putina bunavointa s-ar putea accepta acest citat drept descriere a ceea ce I.H. numea ”concentrare interioara” si ”centru structural”, cu nuanta ca aceasta energie nu este directionata inspre puternicul ”centru”, ci inspre ”mai slabii” faliti de aiurea. I.H. vorbeste despre ”provincii culturale” si despre ”valori”, fiind convins ca toata lumea cititorilor sai inteleg prin ”valoare”. Cu siguranta nu este astfel, drept pentru care sugerez si lui I.H. si altor cititori sa parcurga cele trei episoade ale recenziei-comentariu publicata pe acest blog sub titlul ”Remarci a(n)xioase….” . Ca o observatie de ordin general, se poate lesne constata ca majoritatea analistilor (inclusiv I.H.) nu-si definesc conceptul cu care lucreaza, ignorand deliberat faptul ca cu cat un concept este mai general si mai larg utilizat gama acceptiunilor acestora este tot mai larga.
I.H. descrie, in continuare, evolutia ”centrelor” si ”periferiilor” culturale, oferind ca exemple de centre o lista de … capitale culturale. Acum lucrurile se clarifica intrucatva, in sensul ca cititorul afla ca prin ”centre” I.H. intelege, de fapt, orase-capitale sau tari/ continente: Viena – capitala valsului; America Centrala si de Sud – capitala romanului din anii 70; Zurich – capitala dadaismului; Athos – capitala ortodoxiei. Aceste exemple anuleaza presupunerea mea anterioara ca I.H. ar avea in vedere celebra teorie centru-periferie, ca relatie de putere politico-economica-etica si propune teoria centru cultural-provincie culturala. Scrie I.H.: (voi cita intreaga argumentatie a lui I.H. dat fiind faptul ca revista Vitraliu nu are, din pacate, si format electronic) ”Un lucru e sigur. Centrul administreaza si difuzeaza valori pe care un orizont de asteptare al unui camp cultural le cere la un moment dat; el ofera, asadar, ceea ce i se cere, luand dintr-o ”provincie” si difuzand in alta. Provincia se supune ea insasi acestei legi a cererii si ofertei pietei bunurilor simbolice; ea administreaza valorile acolo, intr-un timp si intr-un spatiu strict delimitate, pentru a le oferi centrului in scopul exploatarii lor. Este un proces cultural mixt, in care cuceritorul” (centrul) cere ”invinsului” (provincia) sa-i ofere tot ce i se cere. Iluzia unei nete separari de competente intre provincie si centru tine de ideologia specifica modelului paternalist de societate. Democratiile occidentale au insistat, cel putin in ultimul timp, pe revizuirea acestei conceptii gresite asupra raportului dintre centru si provincie. Oferta vine, in general, din ”provincie” pentru a fi pusa in valoare la ”centru”. Sunt Londra, Berlin, Roma, Washington D.C. si capitalele culturale ale statelor respective? Se gasesc sau se organizeaza aici cele mai mari sau cele mai importante universitati, targuri de carte, festivaluri de teatru si de muzica, edituri? Traiesc acolo cei mai importanti scriitori contemporani? In perspectiva acestor intrebari si certitudini, Kefalonia, Itaca lui Ulise este, pentru dramaturgia si proza noastra, admirabila provincie de la centru”. Cu aceasta se incheie deja celebrul paragraf trei al articolului semnat de Ioan Holban si care este, in fapt, o reluare a textului publicat de I.H. la Iasi in anul de gratie 2002!
Nefacandu-se nici o referire la cartile lui Pierre Burdieu traduse in limba romana (Regulile artei, 1998 sau Economia bunurilor simbolice, 1986, Despre televiziune, 2007) dar utilizand concepte lansate de marele ganditor francez (piata bunurilor simbolice, camp cultural, productie si distributie de bunuri culturale etc.) I.H. ne garanteaza ca acestea ii apartin si le ofera cu generozitate intr-un articol (e adevarat, de deschidere, un fel de Editorial) din revista bacauana Vitraliu (2012). Chiar titlul articolului sau face trimitere la un concept lansat de Burdieu, acela de ”habitus”, atat ”regatul lui Ulise” cat si ”casa lui Caragiale” fiind habitusuri, respectiv – as traduce eu concepul lansat de Burdieu – moduri de intelegere si de practicare a vietii, definite in titlu prin nume istorice si dimensiuni geografico-fizice. Tot Burdieu preia vocabularul economic si il transfera sociologicului, poate chiar fara sa realizeze ca, prin asta, contribuie la transdisciplinarizarea disciplinelor umane, apropiindu-le pana la contopire.
In normalitatea occidentala, folosirea conceptelor lansate de un alt autor obliga automat amintirea creatorului/ parintelui acestora, tocmai pentru a elimina suspiciunea ca – prin necitare – cel care le (re)foloseste sa nu poata fiacuzat sau macar suspicionat ca ar incerca sa-si treaca in patrimoniul ideatic propriu ideile si conceptelor altora. Spre deosebire de cultura occidentala, cultura rasariteana, cea de sorginte sovietica indeosebi, ignora deliberat drepturile de proprietate intelectuala, pornindu-se, probabil, de la ideea proudhommiana ca ”proprietatea este un furt”. In consecinta, trimiterea la un autor, o opera, o editie sau o pagina concreta a fost/ este o raritate in aceste culturi rasaritene. In schimb, republicarea, dupa zece ani, a unui articol, cu titlu schimbat, cu foarte probabila primire de onorariu atat pentru editia 2002, cat si pentru cea din 2012 este un act nu doar neelegant sau lipsit de demnitate, este un act ilegal si pagubos pentru cultura romana. In rest, putem vorbi despre un autoplagiat, despre posibila primire de foloase necuvenite si despre demonstratia facuta, nici acum zece ani, nici acum, ca nu s-a gasit de cuviinta de catre autorul iesean sa recunoasca deschis paternitatea descoperirii facute de grecii kefalonieni, sa-l citeze pe Pierre Burdieu etc. Daca intr-un ziar regional ca Evenimentul nu putem avea pretentii la referinte bibliografice standard, atunci intr-o publicatie de cultura acest lucru apare ca obligatoriu. Nu exclud ca acest articol sa fi fost publicat si prin alte reviste sau chiar in carti.
Inchei cu un gust amar incercarea mea (nereusita sau doar partial reusita) de a pune in discutie idei si concepte, incercare finalizata, din pacate, prin schimbarea imaginii unui cunoscut autor iesean.
Iasul – capitala europeana a culturii, iata un vis destramat tocmai de cel/ cei care aveau datoria sa promoveze valorile autentice, onestitatea si decenta in publicistica culturala a acestor vremuri carageliene.

Miroslava, 22 mai 2012
liviusdrugus@yahoo.com

http://liviudrugus.wordpress.com

http://www.liviudrugus.ro

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,371 other followers