Argument. Ceea ce urmează este un fel de ”studiu de caz” pe o revistă concretă, un fel de ”analiză media”, un fel de sumă de ”recenzii” ale unor articole publicate în revistă și un fel de ”promo” la o revistă care mi-a plăcut sub multiple aspecte. Este din toate câte puțin, dar scopul cel mai important pe care îl urmăresc în alocarea de timp pentru o asemenea întreprindere este diseminarea unui model (pozitiv!) de a face presă.
Până acum am scris mai multe ”recenzii” negative la adresa unor editoriale, politici manageriale sau articole publicate în reviste de cultură, dar ecourile au fost minime, ca să nu spun nule. Rareori, făcând aceste comentarii negative la adresa unor articole, am primit replici sau explicații, mai exact am făcut o corelație pozitivă între calitatea slabă a articolelor și a politicii editoriale, pe de o parte, și lipsa deschiderii spre dialog și spre învățare a autorilor și editorilor, pe de altă parte.
În cazul de față, îmi propun să ofer un exemplu pozitiv de revistă bine făcută, de articole bine scrise, de politică editorială cu bătaie lungă, cu deschidere și cu finalități nu doar strict financiare. Printre aceste finalități subliniez propensiunea educațională și formativă a politicii editoriale: oricine se considere apt să scrie un articol cu miez și cu talent este invitat să o facă și să trimită articolul redacției în vederea publicării. Mai mult, i se sugerează potențialului colaborator și modele concrete de scriitură, iar redacția se angajează la un proces de șlefuire a articolului împreună cu autorul. Pun în antiteză acest mod creativ și stimulativ de a face presă cu antimodelul editorial de la revista Tribuna din Cluj, un caz deja notoriu de distrugere a unei reviste și a unui colectiv de jurnaliști culturali. Proba supremă a antimodelului promovat de Mircea Arman, managerul revistei este precizarea din caseta redacției că întreaga responsabilitate revine autorilor articolelor. Atunci de ce mai există redactori și manager? Doar ca să accepte ”materiale” în limita spațiului tipografic disponibil, evident doar de la prieteni ”verificați”?
Ca urmare, revista este atât o pepinieră de condeie, cât și o scanare ”la zi” a temelor mari cu care se confruntă România. Am folosit ghilimelele pentru ”la zi” deoarece un trimestrial nu se poate substitui unui ziar. Temele alese sunt însă perene și par extrase chiar din activitatea noastră cotidiană, revista fiind citită cu același folos și plăcere și peste ani.
Referitor la propensiunea educațională a revistei amintesc doar două evenimente și moduri de lucru cu potențialii colaboratori. Mâine, 24 iulie 2013, are loc la București un nou Seminar (atelier-școală). Iată anunțul preluat de pe site ul revistei: http://www.decatorevista.ro Seminariile DoR; Cristain Lupșa, 24 iulie:
Miercuri, 24 iulie, vă aşteptăm la un nou Seminar DoR, o discuţie despre meşteşugul poveştilor cu editorul Decât o Revistă, Cristian Lupșa. Lupşa va vorbi despre câteva unelte esențiale — planificare, focus, structură — pentru a construi povești jurnalistice de impact.
În august, Lupşa va pleca cu o bursă de 10 luni la Nieman Foundation for Journalism at Harvard, unde va studia impactul pe care jurnalismul narativ și alte forme de conținut de profunzime îl poate avea asupra publicului și a societății.
Biletele costă 30 de lei şi se cumpără din DoR Shop (pentru alte modalităţi de plată, scrieţi la andreea.bota@decatorevista.ro). Locurile sunt limitate.
Evenimentul, organizat împreună cu prietenii de la Friends For Friends Foundation, are loc în mansarda FFFF şi va începe la ora 19:30 – intrarea se face de la ora 19:00.
Consider că această școală de presă ar putea fi extinsă ca adresabilitate, transformând aceste seminarii f2f în seminarii online. Altfel, revista va rămâne una ”dă București”, cu cantonarea tematicii în proximitatea capitalei și cu pierderea unor oportunități de a racola tinere condeie de pe cuprinsul întregii Românii.
Cel de-al doilea eveniment este Conferința internațională cu titlul ”The Power of Storytelling”, găzduită în acest an de București, o temă prin excelență postmodernă (vezi http://www.decatorevista.ro/storytelling/) cu posibilitatea dialogului cu reporteri postmoderni din lume.
####
Nu am găsit, prin(tre) revistele de cultură pe care le răsfoiesc, trimiteri voiase la apariția unui nou număr de ”DoR”… Geloziile colegiale sunt firești, până la un punct, dar eu continui să cred că valoarea se propagă (și) prin ea însăși. Am terminat de citit cele 160 de pagini ale revistei (cu pixul alături și cu adnotări aproape la fiecare pagină, majoritatea dintre acestea fiind eventuale teme de discuții cu autorii), iar concluzia finală este că am citit o revistă inteligentă la a cărei reușită au muncit nu doar autorii (neplătiți!), ci și editorii (recte redactorii), graficiennii, fotografii, designerii etc.
Referitor la stilul și categoria în care se încadrează această revistă, eu o clasific drept una eminamente postmodernă și de evidentă inspirație occidentală/ americană. Nu întâmplător, revista are și un frate geamăn care se exprimă în limba engleză (http://www.decatorevista.ro/english-dor/). O asemenea revistă ar merita sprijinul financiar al ICR, conținutul numerelor editate în limba engleză recomandând-o în mod expres pentru o astfel de finanțare. (Îmi exprim totodată rezerva că actuala conducere a ICR ar putea prelua o asemenea sugestie, dar…). Tot referitor la stil, recunosc în multe dintre articole stilul cvasiinconfundabil al Școlii de presă de la Opinia Studențească (acum Opinia Veche) de la Iași. Dacă este o simplă coincidență sau o filieră stilistică autentic ieșeană, sau doar una postmodernă voi afla mai târziu…
Postmodernitatea revistei provine din spațiul acordat, aproape în exclusivitate, reportajului-poveste, narațiunilor cu impact uman evident și cu putere de influențare a comportamentelor umane, în sensul umanizării și ”normalizării” acestora. Desigur, o căutare ușor obstinată a tematicii ”plitically correctness” este sesizabilă, dar nu și deranjabilă, inteligența autorilor și editorilor/ redactorilor reușind să estompeze tonul ușor moralizator al unor articole. Mai mult, revista este plăcută la citit, în pofida numărului mare de pagini. Curajul editorilor de a scoate o revistă de 160 de pagini și publicarea unor articole de 8-12 pagini este cu atât mai de apreciat cu cât propensiunea spre lectură a românilor este în cădere liberă, iar adresabilitatea revistei pare a fi una destul de elitistă. Cred că descoperirea acestei nevoi de elitism este unul dintre atuurile reușitei revistei. Și tot la plusuri: nu am găsit nicăieri (cu singură excepție, unde se face trimitere en passant la USL) săgeți la adresa unor partide, ideologii sau alte structuri instituționale, la modul demolator, criticist sau partizan. Totul este raportat la fapte concrete, iar faptele sunt ale unor oameni, poveștile sunt ale oamenilor și sunt adresate, benefic, oamenilor care au de învățat ceva din aceste povești.
Desigur, subiectivitatea autorului acestor rânduri este firească, atât la aspectele pozitive cât și la cele …perfectibile. Nu toți membrii redacției au adresele personale/ directe de email, și de asemenea, nici toți autorii articolelor nu au aceste adrese (poate și la dorința expresă a acestora). Consider însă că o revistă cu o asemenea deschidere spre dialog ar trebui să ofere și această șansă cititorilor de a dialoga direct cu autorul/ autorii. Prezentarea fotografiilor și a unor mini CV uri ale celor 9 autori considerați principali de către revistă ar fi putut fi extinsă la cei cca 20 de autori de texte (din totalul de 60 de colaboratori care au pus umărul la scoaterea acestrui număr de vară). Cu siguranță, titlul revistei este unul căutat și asumat. Mărturisesc că la apariția primelor numere ale revistei am reacționat negativ la acest titlu, considerându-l incorect (”Doar o Revistă” ar fi fost forma corectă) și unul care vrea să frizeze modestia absolută. Cu atât mai mult cu cât varianta engleză a titlului este ”Just a Magazine”, cred că ”Doar o Revistă” ar fi formula ideală. Am găsit de cuviință să subliniez acest aspect mai puțin plăcut și ca urmare a gafelor lingvistice făcute de ministrul educației, ing Mihnea Costoiu, cu ocazia Bacalaureatului 2013, una dintre acestea vizând tot proasta folosire a lui ”decât” (în loc de ”doar”).
Aceste cuvinte introductive fiind spuse voi proceda la o prezentare de ansamblu a revistei și a echipei editoriale, apoi voi face unele considerații asupra tematicii și scriiturii articolelor mai ”importante”.
Date de identificare: al 12-lea număr al revistei, vara 2013
Cantitativ: numărul de vară al revistei ”Decât o revistă” are 160 de pagini, cu multe pagini color, cu peste 60 de colaboratori și cu peste 20 de autori de texte/ articole.
Calitativ: pe hârtie de bună calitate (cretată), cu o așezare în pagină atractivă și relaxantă, Colegiul de redacție este prezentat în două chei: A.: clasic/ modern (funcții, nume): Editor: Cristian Lupșa; Art Director: Cristian Petrescu; Seniori editori: Gabriel Dobre, Lavinia Gliga, Adrian Lungu; Designeri: Carmen Gociu, David Stroe, Samira Natour; Fotografi: Alex Gâlmeanu, Andrei Pungovschi; Advertising @ Business Developer: Ana Vișan (ana@decatorevista.ro); Editori asociați: Oana Sandu, Gabriela Pițurlea, Georgiana Ilie, Ani Sandu, Simina Mistreanu, Sorana Stănescu, Andreea Lupu; B.: în stil postmodern (funcții denumite metaforic, cu nume): Ucenice: Andreea Bota, Mădălina Iacob; Magi Administrativi: Ramona Cherciu, Ana Maria Andronic; Ninja financiari: Accountess. Simple Finance; Înger de print: Laura Abrihan (peggy.ro); și din nou în stilul modern clasicizat A.: Editori fondatori: Cristian Lupșa, Gabriel Dobre, Lavinia Gliga, Sebastian Ispas; Art Director fondator: Raymond Bobar.
Contact: www.decatorevista.ro; dor@decatorevista.ro; facebook.com/decatorevista; Tel 021 210 0786
Redau, în continuare, cu preluare de pe website ul revistei, modul cum își atrage redacția cititorii ca să devină colaboratori/ colaboraDoRi.
”Fii colaboraDoR
Decât o Revistă este un proiect independent, finanţat dintr-o combinaţie de bani strânşi din vânzarea revistei, publicitate şi donaţii.
Suntem mereu în căutare de colaboratori și voci noi – atât pe partea de text, cât și pe vizual (fotografie, ilustrație, design).
Așteptăm propuneri la dor [at] decatorevista.ro. Înainte să ne scrii, ar fi bine să citești rândurile de mai jos.
__________________________________
CUM SĂ TRIMIȚI PROPUNERI LA DOR:
● Ca să scrii pentru DoR e important să ştii ce publicăm. Citeşte revista. Descoperă-i construcţia, secţiunile, curgerea şi alternanţa.
● Nu publicăm poezie. În ceea ce priveşte ficţiunea, suntem dispuşi să fim convinşi.
● Nu publicăm texte despre evenimente – lansări, expoziţii, festivaluri etc.
● Continutul din DoR – texte, ilustraţii, fotografii – este încă executat pro bono. Sperăm să ajungem să ne putem recompensa colaboratorii harnici cât mai curând.
● Textele publicate în DoR sunt rezultatul unui proces de editare prin care încercăm să le aducem la o formă cât mai completă şi închegată. Asta înseamnă discuţii nenumărate dintre reporter şi editor, drafturi, tăieturi, rescrieri. Nu credem în texte dictate de muză la ora de maximă inspiraţie.
● Dacă vrei să scrii un text personal, cel mai bine e să ne trimiţi fie un fragment, fie textul integral. Un text personal în DoR nu înseamnă opinia ta despre ceva – relaţiile dintre femei şi bărbaţi, soarta animalelor –, ci o poveste, cu o intrigă, cu acţiune, cu reflecţie şi cu atenţie la detalii. (Iată niște exemple.)
● Dacă vrei să scrii un text jurnalistic documentat, cel mai bine e să ne trimiţi o idee bine articulată.
● Nu avem subiecte preferate; poveştile pot să existe în orice domeniu – de la politică, la sport la tehnologie. Cheia e să vorbească despre lumea în care trăim sau despre ce urmează. Dacă citești ce ne place o să înțelegi.
● Când trimiţi o idee, vinde-o. Convinge-ne că trebuie s-o publicăm.
● Când trimiţi o idee, asigură-te că trimiţi o poveste. Nu ne spune că vrei să scrii despre încălzirea globală, educaţie, oameni care inspiră.
● Dă-ne exemple concrete. Poveştile bune pornesc de la un personaj şi o situaţie care poate să ilustreze un adevăr/sentiment universal.
● Când trimiţi o idee, ar fi bine să arăţi că ai făcut deja o pre-documentare şi că ştii ce propui şi de ce. Ai putea să urmezi în mesajul tău următoarea structură: despre ce vreau să scriu – de ce acum – de ce se potriveşte în DoR – de ce sunt eu autorul cel mai potrivit.
● O sursă minunată pentru a învăţa cum se scrie şi ce trebuie să conţină o propunere – baza de date de propuneri de la Pitch Database.
####
Mă voi referi atât la tematica revistei cât și la aspecte de conținut și formă ale articolelor. Mai întâi, sub raport structural, revista începe, standard, cu un Editorial de o pagină (semnat de editorul revistei, Cristian Lupșa), editorial care subliniază atașamentul total al autorului față de postmodernitate și temele acesteia: povestea/ narațiunea și eroul din poveste.
Temele predilecte ale postmodernismului american (majoritar de stânga, sub influența radicalilor americani de stânga, pe care i-am studiat în cadrul tezei mele de doctorat 1976 – 1996) sunt: subdezvoltarea și sărăcia, discriminarea pe baze etnice/ rasiale, de gen, de avere, imperialismul și dominația marilor companii transnaționale etc..
Acest al 12-lea număr de revistă este dedicat, în esență, situației romilor din România în noul context european, așa cum rezultă și din spațiul generos acordat articolelor cu această temă. În lipsa unui Cuprins care să ajute cititorul să poată naviga ușor prin paginile revistei, voi răsfoi revista în căutarea celor două articole tematice majore: le găsesc la paginile 84-96 (”Bă, de ce ești tu țigan?” de Oana Sandu) și 126-140 (”Libertate, libertate, libertate. Ai vrea ca profa asta să-i predea copilului tău?”, de Lavinia Gliga). Așadar, 13, respectiv 15 pagini (total 25 pagini), la care adaug Editorialul și Coperta revistei (care reprezintă chipul uni rom în fața căruia își dau mâna trei etnici, dintre care unul cu acordeonul (rom), unul chel, cu ochelari și cu un megafon de activist civic (român) și un altul îmbrăcat în costum național (pare unul turcesc, după părerea mea). Tot ca subliniere a temei acestui număr de revistă, pe prima copertă sunt amintite (stilizat) titlurile articolelor principale: Nicolae Gheorghe, Dilexie și soulții, Modelul Germania, Aventuri cu eroi și ilustratori și Profa de la Coșbuc. Așadar, dintre cinci titluri primul și ultimul se refera la problemele romilor. Eroii analizați sunt cei doi romi emblematici: Nicolae Gheorghe, fondatorul mișcării civice pentru drepturile romilor din România, 67 ani) și Roxana Marin, profa de engleză de la Liceul Coșbuc din București, 45 ani), eroi pe care editorul îi descrie ca fiind ”incomozi și neadaptați” (Editorial/ Eroi, p. 1) dar, în călătoria spre înțelegerea problemelor etniei lor, Cristian Lupșa susține că ”sunt printre puținii ghizi pe care ne putem baza”.
Mai multe dintre articolele publicate în acest număr sunt produse în cadrul unui concurs de proiecte jurnalistice (”Oameni. Cetățeni. Autorități”) parte, la rându-i, din proiectul ”Jurnalismul responsabil – cale spre participarea civică”, proiect derulat de Asociația Media DoR/ Decât o Revistă cu sprijin financiar de la Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe și cu sponsorizare de la Raifaissen Bank. Asta explică faptul că unele reportaje au presupus costuri serioase, dar nesuportate de către jurnaliștii-autori. Asta pune puțin în umbră precizarea Editorului, aceea că articulele publicate nu sunt plătite, fiind, deocamdată, scrise pro bono. Poate articolele mai mici sunt scrise de amorul artei, dar investigațiile serioase nu prea pot fi susținute din banii proprii ai autorului…
La pagina 7 găsim un ”Actualizator”, un Bref de evenimente întâmplate în ultimele trei luni, scrise cu umor și ironie fină. Trei interviuri – unul cu un regizor de film, celelalte despre muzici insolite – (fiecare având alocate câte două pagini, inclusiv poze) sunt publicate sub un titlu comun de rubrică: ”Spirit”, la care se adaugă, pe o pagină răspunsul Luizei Vasiliu de la Dilema Veche la întrebarea: ”Ai vreun personaj literar care ți-a fost model de aventură în copilărie?”. După cele patru materiale despre ”Spirit”, urmează trei despre ”Minte”, trei despre ”Trup” și alte trei sub titul de rubrică ”Trivia” (adică lucruri simple). De la Trivia mi-au plăcut (prin utilitarismul lor), ideea de ”Casierie non-stop” (un soft pentru plata taxelor la administrație), si ”Masina ta si a noastră” (carpooling). Ambele vizează optimizarea traiului în comun, respectiv trecerea de la colectivismul bolșevic de nesuportat și de la egoismul individualist nu întotdeauna benefic, la un mod uman și plăcut de con-viețuire. Cele trei scrisori de la rubrica Reactor (din Sofia, Boston, Chișinău și Viena) sunt realmente informative și formative, descriind probleme și oferind soluții posibile. Cu o ”Scrisoare din Cipru” la rubrica ”Explicație”, se încheie primul tronson de articole scurte și foarte scurte, înainte de a trece la lungile povești cu tâlc ce se întind cam de la 10 pagini în sus. Pe cca o pagină și jumătate de text Mihai Stoica oferă o explicație teribil de clară, simplă și logică despre criza financiară cipriotă.
Urmează sub titlul de rubrică ”Aprofundare”, un articol de 10 pagini despre gazele de șist, articol intitulat ”Disidenții improbabili” cu subtitlul: ”Două state, trei țări, patru oponenți ai exploatării gazelor de șist” scris de bulgarul Dimiter Kenarov, căruia i-aș acorda locul 1 într-o ierahie a calității articolelor. Drama ”șistilionarilor” din Polonia, România și SUA se citește ca un thriller, dar concluzia autorului este una cinică: ”Acum câteva milioane de ani, creaturi unicelulare au trăit și au murit în oceanele primordiale, iar rămășițele lor s-au dus la fund, transformându-se lent în petrol. Peste câteva milioane de ani, nimenu nu-și va mai aminti de noi” (p. 57). Editorul menționează că articulul a apărut inițial în revista americană ”The Virginia Quaterly Review”. Între altele fie spus, după ce actuala guvernare a României a susținut în perioada de dinainte de alegeri toate demersurile antigaze de șist, acum premierul Victor Ponta a decis că interesele financiare primează asupra vieților și sănătății unor familii de români. Oricum, mișcările antiguvernamentale din România pe tema exploatării gazelor de șist au în revista ”DoR” un puternic aliat, prin articolul bulgarului Kenarov.
La rubrica Educație, se abordează cazul unui educator pasionat, profesorul Dan Buzărnescu de la Penitenciarul de Minori și Tineri de la Craiova. Impresionant, emoționant și util de citit de cei care pot să-i oprească pe tineri înainte de a ajunge după gratii.
Cele trei pagini ale Oanei Băcanu (rubrica Personal) ale articolului ”Apropo de biciclete. Cum l-am cunoscut pe tata pe Facebook” este excelent scris (premiul II, după Kenarov…).
La rubrica ”Familie” Lorelai Mihală descrie drama unei familii de rwuandezi integrată (greu) în România. Este un manifest antirăzboi pe care orice decident militar și politic ar trebui săl citească înainte de a se angaja în războaie de orice fel.
În șirul lung de ”umiliți și obidiți”, avuți în vizor de politica redacțională a DoR, se înscriu și marginalizații de la Sucevița care azi formează comunitatea sătească Marginea. Mărginenii sunt ca exclușii englezi care au construit America. La Liceul (nr 2, pe atunci) din Rădăuți am avut colegi din Marginea, duri și dârji. Minunați oameni mărginenii din Marginea!
După cum spuneam, axul revistei este problema romilor: Oana Sandu scrie despre Nicolae Gheorghe (”Bă, tu de ce ești țigan?”), iar Lavinia Gliga despre Roxana Marin (”Libertate, libertate, libertate. Ai vrea ca profa asta să-i predea copilului tău?”). Pentru Nicolae Gheorghe primează problema identitară: ”sunt pierdut, sunt deprimat, sunt complet nul, pentru că sunt în golul dintre identități… Când sunt român, când sunt țigan, când sunt rom, când sunt european, când sunt cosmopolit, când sunt x, când sunt y…, și uneori simt că sunt între…, într-un limbo…, rămân în vid, rămân cu mine însumi… și atunci nu mai am niciun pic de identitate. …. dar această frământare, sau ”neîmplinire etnică” este parte din prețul libertății”. Povestea profesoarei Roxana Marin este mai trepidantă, fiind și mai proaspătă și cu un happy end binevenit, inclusiv pentru eroina poveștii care a fost identificată inițial (în primele săptămâni de Coșbuc) cu o negresă de la Washington. Amuzantă este expresia folosită de autoare, introdusă ca atare în limba romînă, ”șold la șold”, în locul clasicei sintagme ”umăr lângă umăr”. Amuzamentul provine din faptul că, la vizita unui președinte american în România, translatoarea a tradus expresia englezească ”shoulder to shoulder” (umăr lângă umăr) prin inovația pe bază de similaritate sonoră ”șold lângă șold”, stârnind multe zâmbete auditoriului român. Meritul profesoarei Roxana Marin este acela că ”colecționează ciudați – în cel mai special mod – și scoate din ei ce e mai frumos”. Stilul de lucru al profesoarei de engleză de etnie romă este unul realmente american: nonconformist, stimulativ, antrenant, amuzant, plăcut, instructicv și eliberator. Imaginile din revistă cu clasa de elevi așezați pe jos, mâncând câte ceva mi-a amintit de lecțiile profesorilor americani de la Facultatea de Litere, Secția Engleză din Iași (anii 70), în contradicție totală cu stilul scrobit al profesorilor români: îmbrăcat cu blugi și adidași, fumând din pipă, profesorul se urca pe catedră, uneori stătea în ”lotus”, dialoga permanent cu puținii studenți din sală, și cobora doar pentru a mai scrie câteva cuvinte cheie pe tablă. Uneori ne invita acasă la el, unde, la o cafea mare și un coniac mic, se preda lecția… Amintesc astea pentru a sublinia că Roxana a avut de înfruntat nu doar prejudecățile unora față de etnia ei, ci și mai gravele prejudecăți legate de cum trebuie să fie și să se poarte un profesor, la catedră și în timpul extracurricular.
Cele două articole ar putea deveni foarte bine cărți, date fiind trăsăturile de personalitate ale personajelor lor. Între cele două articole cu Nicolae și Roxana se mai află un articol referitor la copiii dislexici și unul de educație artistică, la care am încercat și eu să răspund: ce reprezintă pictura de alături? La o primă vedere am răspuns pe aproape, deși libertățile de interpretare ale artei abstracte sunt cvasiinfinite…
Numărul curent al revistei ”DoR” se încheie cu un foarte interesant documentar despre mentalitatea germană, una care odată însușită și aplicată nu dă greș în atingerea țintelor de bunăstare și pace propuse. Reproduc, în continuare, un extras din miniarticolul ”Pământul, între moștenire și eficiență”. (Cu voia redacției voi reproduce și comenta pe FB mai multe pasaje din grupajul de materiale pe teme germane, sau din alte articole. Mulțumesc anticipat, dar aștept acordul redacției).
”În nord e altfel, pentru că nu vei găsi ferme tradiționale, ci doar întrprinderi profesioniste. Legislația privind pământul e diferită. Deși e tot proprietate privată și poți face ce vrei cu ea, de fapt nu poți. Terenul arabil nu se împarte la moștenitori. Rămâne la unul dintre ei, care își asumă răspunderea pentru integritatea fermei – nu trebuie să le dea fraților decât o compensație. În schimb, nu are voie să vândă. Dacă vinde, trebuie ca în același an fiscal să cumpere un teren arabil cel puțin egal ca suprafață sau să le dea celorlalți moștenitori partea lor. E o atitudine diferită față de agricultură. Se consideră că pământul nu e cu adevărat al tău, ci al comunității pe care o deservește. Integritatea lui trebuie protejată pentru binele generațiilor viitoare. E o abordare anti-individualistă care a salvat agricultura din nord și a eficientizat-o” (Dintr-o poveste relatată Georgianei Ilie, p. 147).
Și acest pasaj îmi aduce în memorie începutul anilor 90 când am pledat, ca ziarist, dar și ca profesor de economie, pentru neparcelarea terenurilor agricole. Agricultura mecanizată, fapt elementar, nu se poate face decât pe suprafețe mari, compacte. Dacă la noi nu am fost ascultat, la Chișinău am găsit susținere (desigur, unii au luat asta ca pe o formă de păstrare a colhozurilor… J ). Fapt este că orice societate, are nu doar libertatea, ci și obligația de a adopta cadre juridice/ legale care să favorizeze dezvoltarea pe termen lung. Lecția germană ar trebui predată parlamentarilor noștri, fie chiar și la ceva cursuri serale…
Felicitări echipei DoR! Sper ca acest proiect să dureze și să aibă efectele scontate de inițiatori. Revin cu observația legată de titlu și afirm, fără reținere, că DoR nu este doar o revistă, ci este o școală de jurnalism și de atitudine civică proactivă de care societatea românească aflată în derivă are mare nevoie!
Liviu Drugus,
Miroslava, Iași, 23 iulie 2013
www.liviudrugus.ro
www.liviudrugus.wordpress.com
www.facebook.com/liviu.drugus
liviusdrugus@yahoo.com
liviudrugus 