Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 422. Luni 26 februarie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (145).

Joi 17 martie 1966.  Dimineața m-am sculat cu mare greu pe la vreo opt. Ca după un program riguros, pe la 8 a plecat și tata cu recensămîntul, iar mama la școală. Noi am rămas iar gospodari acasă. Pînă ce-a venit mama (13) noi am pus bucătăria la punct, am reparat patul și-am făcut o ordine perfectă de-ți era mai mare dragul să stai. Apoi, tot la idea lui Mircea i-am mai ajutat un pic și el a pregătit cîte ceva pt masa de prînz. Restul timpului am stat tolănit pe canapea în sufragerie și – parcă le-aș fi văzut pentru prima dată – m-am uitat cu mare atenție și pasiune prin colecția de vederi. Apoi am început un nou articol din ”New Times” și anume ”North of Warsaw” (tot note de călătorie, de Irina Trofimova). La o propoziție m-am împotmolit și m-am lăsat păgubaș. Toată ziua nu m-am mai uitat prin vreo carte  sau revistă. La amiază, în timp ce luam masa, factorul Amorăriței ne-a adus o telegramă la care mă așteptam: ”Veniți vineri Rădăuți. Plecare în excursie. Camil.”. Deoarece mă așteptam la o asemenea veste nu m-am alarmat, ci, liniștit, am început să-mi fac planuri de călătorie. Pînă seara am fost foarte bine dispus și-am mai glumit. Azi mi-am ras favoriții (ieri – mustața).

Ieri Mircea s-a aprovizionat cu un nou rînd de cărți de la Bibliotecă (N. Labiș, E.A. Poe și Nuvele italiene contemporane.

După masă am ieșit pe-afară și-am făcut un pic de sport la despicatul cîtorva cioate. Apoi am mai stat vreo oră cu Mircea prin tînăra noastră livadă. De cîteva zile mi-am descoperit o nouă pasiune – aceea de ”scamator”. Îmi place să jonglez c-un băț de 25 de cm. Cu dreapta merge foarte bine și-mi place f mult.

Seara am început pregătirile pentru excursie: mi-am periat hainele, am făcut o baie generală și alte … planuri.

Dimineața fulguia și era ger – iarnă, restul zilei s-a topit totul și s-a uscat – primăvară.

Vineri 18 martie 1966.  Știind că mă așteaptă un drum destul de obositor, dimineața mi-am lungit somnul pînă la 8.30. De fapt, m-am trezit înainte de 8, dar am mai stat visînd (c2 b4 a1). Înainte de a mă scula, tata a plecat pe teren cu recensămîntul, iar mama, pînă să plece la școală, mi-a filat un pic ”jurnalul” (the game on the zero page). (L.D.: cu alte cuvinte, mama mi-a decriptat ”reușitul” meu cifru….). . Apoi a plecat la școală spunîndu-mi să mă mai pregătesc pentru drum. Eu însă n-am făcut nimic și la 11.30 cînd s-a întors m-a găsit tot așa cum m-a lăsat. În acest timp m-am mai ”jucat” cu Mircea (box), am ascultat obișnuita emisiune ”La microfon melodia preferată”. După ce-a venit mama, m-am schimbat și mi-am pus cele necesare excursiei, în servietă.

Mama a împrumutat 100 de lei de la Aivănesi și mi-a dat-o mie. Plus de asta, 10 lei pentru caiet și 3.50 pentru cursă. Avînd în vedere că plec la Iași mama m-a aranjat f bine. Aseară mi-a călcat pantalonii de la uniformă, batiste, iar azi dimineață mi-a dat o cămașă care vine foarte bine, bej, cu butoni (o port pentru prima dată). Cînd am plecat mi-a dat fularul tatei, într-un cuvînt m-a împopoțonat f bine. Am plecat înainte de 13. Mama m-a condus la cursă. Cu toate că nu prea vroiam mi-am luat pe mine paltonul și pe deasupra pelerina de ploaie. Asta chiar mi-a prins foarte bine deoarece a plouat.  Cînd am ajuns în stație, cursa abia venea de la Rădăuți. A trebuit să așteptăm pînă la 14 făr-un sfert cînd s-a întors de la Zamostea. Cum stăteam cu mama de vorbă la Auto-oprire factorul ne-a adus o scrisoare de la bunița. E supărată că nu i-am scris în ultimul timp (probabil n-o fi primit c.p. de la mine).

În sfîrșit, a venit și cursa: m-am suit primul și-am ocupat un loc în față. Una din(tre) fetele tov Amăiestroaie m-a rugat să-i duc un comision surorii ei de la Rădăuți. I l-am primit, că nu era mare lucru. Pînă la Siret am călătorit f bine și nici n-am simțit cînd am ajuns; dar, vai! Cursa noastră a întîrziat 5-10 minute și am pierdut legătura spre Rădăuți. N-am avut ce face și a trebuit să aștept pînă la ora 16. M-am instalat pe o bancă din sala de așteptare și mi-am însemnat în Jurnal micile și neînsemnatele mele întîmplări pentru prima jumătate a zilei. Acum e 15 fără 20 și-mi va fi cam greu să aștept pînă la 16, singur. Măcar dacă aș mai fi avut de scris, dar am terminat și cu asta și trebuie să mă consolez singur, așteptînd. Cu mine a plecat din Grămești și dna Panțir. Am salutat-o și mi-am adus aminte că suntem certați.

Azi mama mi-a povestit o întîmplare-banc pe care a auzit-o de la profesorul-inspector Romenco: Cică, odată a mers în inspecție la o școală dintr-o comună. Cînd a ajuns acolo, profesorii și copii erau pregătiți pentru o mică deplasare: – ”Unde mergeți?”, i-a întrebat inspectorul. O profesoară i-a explicat: ”Ne pregăteam să mergem la sectorul zootehnic, să vedem boii de acolo, dar dacă ați venit dumneavoastră...” (emoticon zîmbăreț marca autorului Jurnalului: un cerc cu două puncte – ochii – și un T inversat pe post de nas și gură). Am rîs cu mare poftă de asemenea poveste.

M-am mai plictisit pînă la ora 16 cînd a venit autobuzul și-am plecat apoi spre Rădăuți. În autobuz am stat față-n față cu tov Ruscior care a făcut zilele acestea inspecții la Siret (L.D.: capul familiei Ruscior, la care am stat la gazdă, era controlor pe linie financiară, revizor, probabil). Am ajuns la Rădăuți pe la 17. Am luat-o spre oraș cu gîndul de a mă întîlni cu prietenii și să-mi caut cameră pentru dormit, deoarece știam că plecarea-i la 5 dimineață. Prin centru m-am întîlnit cu diriginta care, f f amabilă, m-a întrebat ce mai fac, dacă mi-am luat mîncare și bani destui, dacă am unde sta pînă la ora 21 cînd vom pleca cu trenul și multe altele.

După ce m-am despărțit de dînsa, m-am dus la Cofetărie și-am predat comisionul, după care am luat-o prin oraș să mă mai întîlnesc cu cîte cineva. Am fost pe la școală, la gară și pe la autogară, dar nu m-am întîlnit absolut cu nimeni. Era cam răcoare și mai bureza încă și de aceea m-am hotărît să merg la un film. M-am dus la ”Unirea” unde deja începuse demult filmul ”Bocceluța” (american). Cu toate că nu i-am văzut începutul, mi-a plăcut și am făcut o paralelă cu filmul ”Un cartof, doi cartofi” (de aceeași producție). Cînd s-a terminat filmul m-am uitat prin sală și deodată i-am zărit pe Lungu Costică, Toader Gherasim și Grămadă Cezar. M-am întîlnit cu ei și n-am mai stat să văd începutul filmului. Toader, după ce a primit ieri telegramă, azi la 6 dimineața a și ajuns în Rădăuți și a avut tot timpul să se plictisească. După ce-am mai povestit cîte ceva ne-am mai plimbat prin centru și prin strada Putnei. Aici m-am întîlnit cu Stelu Ruscior și am schimbat vreo două cuvinte.

După asta, am intrat toți patru la ”Plăcintărie” unde Costică a făcut o mică comandă (fiecare cîte un rom de patru lei). Astfel înveseliți am mai colindat un pic prin oraș după care, la bufetul gării am mai luat cîte un ”aperitiv”; apoi încă unul și încă unul. Eu cu Toader ne-am despărțit de ceilalți și-am făcut-o – ”odată-n viață!” – lată. Am umblat de la gară la Grădina de tir (bufetul ”Ciocîrlia”), apoi pe str. 1 Mai (bufetul ”Victoria”) apoi ne-am pornit spre gară, prin oraș. Fără vreun scop anume am intrat în curtea școlii nr 2 – Școala Veche. Aici ușa era închisă și în ușă era pusă o răzătoare; eu am făcut un pic de gălăgie apoi am vrut să plecăm. Deodată s-a deschis ușa și a ieșit cineva afară. M-am gîndit că ar putea fi chiar ”cineva” (un profesor sau un director), m-am dat puțin înapoi și-am tulit-o. Toader a rămas să se descurce singur: ”…ăăă… noi sîntem cu excursia… cînd se pleacă?. ”Cineva” îi răspunde: ”La 9, dar tu cine ești?”. Gherasim: ”Mă numesc Gherasim și Druguș mă așteaptă după colț… Bună seara, dom director!”. A venit la mine rîzînd și un pic speriat și mi-a spus cum a discutat cu directorul Burdujan.

În gară, pe peron, am vorbit cu diriginta, dar am fost foarte calmi… Cînd a sosit trenul, am dat buzna toți patru și ne-am ocupat cîte un loc. Cînd a venit și Costică s-a întîmplat ceva… Cele două măsuțe de la geam erau întinse și Costică a avut plăcerea să se așeze pe ele. În aceeași secundă s-a trezit pe jos cu măsuțele sub el. Am întins-o cît ai zice zero și ne-am instalat în alt compartiment. În timp ce alergam pe culoar m-am întîlnit din nou cu dom director Burdujan. Acesta mi-a zis: ”Ascultă… tu ești cam certat cu disciplina. Să știi că la școală vei primi o sancțiune”. F speriat, m-am dus și mi-am anunțat prietenii. Toader a rîs și-mi zicea mereu că la școală voi primi o …. mențiune. Cum stăteam în compartimentul nostru și dormitam a venit diriginta împreună cu Teleagă Viorica și ne-a dat la fiecare cîte un bilet de 0,50 lei. Mai tîrziu, Viorica mi-a spus că eram tare a2 a5 a1 d4 … De asemenea, Ipati Ștefan și Geta Covașă mi-au spus ”pilitul”.

Pînă la Suceava, m-am spălat pe ochi și mi-am revenit imediat. Am ajuns la Suceava la ora 23. Ne-a coborît cu toții din tren și am intrat în sala de așteptare unde trebuia să așteptăm pînă la 5 dimineața, cînd aveam legătura spre Iași.  Ne-am găsit locuri pe o bancă, iar Toader a adormit pe loc. Zicînd că ieșim pînă afară, eu, Cezar și Costică am ieșit în spatele gării unde ne-am sfătuit și am hotărît: deoarece pînă dimineață mai erau aproape 6 ore, iar în sala de așteptare nu puteam dormi, să mergem toți trei și să vizităm centrul orașului Suceava măcar noaptea, dacă ziua n-am avut prilejul. Hotărînd astfel am pornit-o repejor pe drumul pietruit care ducea la Suceava. Bureza și toate gropile de pe drum erau pline cu apă. Curajoși și cu spirit de aventură n-am dat înapoi, ci am grăbit înainte, discutînd, povestind și uitîndu-ne din cînd în cînd la ceas. Am mers așa o bună bucată de drum urcînd un deal, apoi coborînd. Am trecut pe sub un pod de cale ferată, am trecut peste un pod peste rîul Suceava, apoi am luat-o pe lîngă un deal. Deodată, drumul s-a bifurcat și văzînd în stînga noastră multe lumini am hotărît să o luăm, totuși, înainte pe drumul principal. Văzînd că acesta se îndepărtează din ce în ce mai mult de luminile orașului care, după părerea noastră, era Suceava, am luat-o pe o străduță laterală numită Nicolae Labiș. După ce am băut apă la o fîntînă, făcînd zgomot mult, am coborît prin niște noroaie adînci. După ce am mers un timp am constatat cu tristețe că acea uliță se termina în curtea unei fabrici. Era miezul nopții.

Sîmbătă 19 martie 1966. În situația asta ne-am oprit să hotărîm. Deoarece străduța era noroioasă n-am mai avut chef să urcăm pe unde-am coborît. În stînga noastră, mai la vale, era o biserică înconjurată de morminte. Costică a zărit o poartă, Cezar a deschis-o, eu am luat-o înainte și toți trei am urcat pînă la ușa bisericii. Eu mai eram un pic vesel și le cam b4 c4 b5 d5 d2 a1 c3 (dumnezei). Am trecut pe lîngă biserică și am coborît prin cimitir dînd apoi într-o stradă principală. Părerea noastră unanimă a fost că nu a fost deloc fioros să treci la miezul nopții printr-un cimitir – după cum ne făcuserăm impresia citind cărți de aventuri. Am mers pe drumul respectiv tot înainte pînă drumul s-a bifurcat. Am luat-o pe cel asfaltat gîndindu-ne că, în sfîrșit, am intrat în Suceava. Am mers și pe acest drum o bună bucată de vreme, am trecut pe lîngă ”Combinatul de industrializare a lemnului” și l-am lăsat în urmă. Pe drum ne-am întîlnit c-un muncitor și eu l-am întrebat dacă mai este mult pînă-n centrul Sucevei. Acesta s-a mirat foarte mult și ne-a lămurit că noi sîntem în Burdujeni și că pînă la Suceava mai sînt 3-4 km. Vestea ne-a cam mîhnit, dar am hotărît s-o luăm pe drumul indicat și s-ajungem la Suceava. Eram uzi, imi sărise talpa de la pantoful drept (de atîta mers) și-am ajuns iar la drumul principal. Cînd mai aveam un pic și urcam dealul Sucevei vedem în zare un milițian și gîndindu-ne că ar putea să ne întrebe ce hram purtăm am făcut cale-ntoarsă și cu mare-mare greu am ajuns înapoi la gară. Aici ne-am mai șters un pic de glod și-am intrat în gară. Se făcuse 2.30. Aici ne-am întîlnit cu Toader care măsura de unul singur gara în lungime. S-a cam supărat pe noi că nu l-am luat cu noi și ne-a spus că Burdujan a făcut apelul. Toader i-a spus că sîntem pe peron și se pare că am scăpat. După asta n-am dat niciunul prin sala de așteptare deoarece eram prea murdari și s-ar fi putut să ne întrebe cineva. Cezar s-a dus și a adus mapa lui Costică și-am întins o masă mare pe un cărucior de pe peron. În noaptea asta am mîncat de vreo trei ori. Toți patru ne-am pus proviziile la un loc și fiecare mănîncă ca dintr-a lui.

Cu toate că avea loc în sala dea șteptare de clasa I-a, Burdujan s-a instalat în sala de așteptare de clasa II-a în așa fel încît să vadă și geamul și ușa. Pentru asta l-am și botezat: Paznicul. Încetul cu încetul s-a făcut și ora 5. Cu un pic de întîrziere a venit și trenul de la Cluj cu direcția Iași. Ne-am instalat foarte bine numai noi patru într-un compartiment și n-am mai primit pe nimeni. Asta pînă cînd trenul a oprit într-o haltă și s-a urcat un domn pe care l-am primit: era doar atîta loc! Încetul cu încetul am intrat în vorbă cu el, mai bine zis el a intrat în vorbă cu noi. M-a întrebat ce vreau să urmez, dacă am fost vreodată în Iași, dacă mai lucrează la noi la școală profesoarele Băncescu și Bauman etc etc etc. La un moment dat noi patru am început să discutăm despre profesori. Că Cutare habar n-are, că unul e dobă de carte și poți să-l întrebi orice, că unul are cusurul ăsta ș.a.m.d.. Nu mică ne-a fost mirarea cînd a intrat în vorbă și ”domnul”  nostru care ne-a spus că-i … profesor. ”Ce să-i faci, așa-s elevii; îi discută pe profesori mai bine decît inspectorii. De fapt, elevii apreciază mai bine decît inspectorii”, a spus ”domnul”. Ne-a mai spus că el este un prieten al elevilor și ne-a asigurat că nu ne pîrăște… Apoi discuția s-a însuflețit. El a început să povestească din viața sa de elev și de student. Ne-a spus că dacă ești elev și te ții numai și numai de carte, fără să ai și abateri, nu simți că ești elev. Despre părerea asta nu știu ce să zic, dar pentru mine este valabilă. Ne-a mai spus ce am putea vizita în Iași și și-a lăudat foarte mult orașul în care și-a făcut studiile. S-a dat jos cu cîteva stații înainte de Iași. Pe drum ne-a mai explicat cîte ceva despre Palatul de la Ruginoasa, lacul de lîngă linia ferată ș.a. Mie unul mi-a plăcut foarte mult de el. Avea o privire foarte blîndă, ca a profesorului meu de română de la Grămești, Constantin Maximiuc, pe care n-am să-l uit.

S-a făcut ziuă și noi ne continuam drumul spre Iași. Cînd ne plictiseam scoteam mîncarea și mai topeam cîteva ouă și o franzelă. După asta mi-a venit sete și m-am coborît să beau apă într-o haltă mică unde trenul a oprit numai cîteva minute. Cînd am ajuns la cișmea trenul s-a și pus în mișcare. Eu însă stăteam pasiv și mă pregăteam să beau apă. Cîteva fete mi-au strigat de la geam: ”Druguș! Rămîi!..”. Eu, s-o fac pe grozavul, am mai statu un pic, și le-am răspuns: ”Ei, nu mai spune...”, după care am văzut că se îngroașă gluma și trenul prinde viteză; am început să alerg după tren și abia am reușit să prind ultimul vagon…

Pe la ora 9 am intrat în Gara Mare a orașului Iași. Aici am debarcat, am ieșit în spatele gării de unde ne-am suit cu toții în tramvaiul 1 și ne-am dat jos în Tg Cucului, la Sărărie. Am luată pe str. Cucu, apoi pe str. Roșcani (fostă Aron Vodă) și am ajuns la internatul unde am fost cazați. Băieții au stat sus, în dormitorul 3, iar fetele jos, în dormitoarele 1 și 2. Ne-am instalat fiecare pe cîte-un pat. Noi patru am ocupat colțul din dreapta. Cu noi a dormit și Paznicul. Am mîncat și imediat a venit diriginta care a strîns bani pentru spectacole (cîte 11 lei de căciulă pentru două spectacole). După trebușoara asta, directorul/ Paznicul/ Burdujan ne-a dat voie să umblăm cît vrem pînă la ora 17 cînd urma să fim prezenți la internat. Mie mi-a plăcut foarte mult că ne-a lăsat această libertate. În total am fost 50 de elevi din care majoritatea fete. Imediat ne-am împrăștiat prin oraș, am luat un tramvai și am ajuns în centru, în Piața Unirii. Aici mi-am cumpărat broșura ”Orașul Iași – Ghid turistic” care conținea doar o hartă destul de sumară (5 lei). Am intrat într-o librărie de unde mi-am cumpărat vreo 20 de vederi colorate și necolorate, care împreună cu cîteva fotografii de aviatori ruși m-au costat 25 de lei. Am intrat și la Librăria Centrală de unde mi-am cumpărat o mapă de vederi din Soci (11,50 lei). Mi-am cumpărat, ca amintire și ziarul ”Flacăra Iașului” (L.D.: Deși acest ziar era organul PCR Iași, avea și o rubrică ”Știința și producția”. Prin 1973, pe când lucram la Academie, ca cercetător, deși nu nu eram membru de partid, am publicat aici primul meu articol. Fără exagerare, acel prim articol a stat la baza multor articole și cărți scrise înainte și după 89. De fapt, era modul meu de gândire care nu s-a schimbat din copilărie și până acum… Din acest motiv am (re)publicat (integral) acel articol chiar pe acest blog). Mi-am luat și o revistă în limba engleză (4,50) (Labour Monthly). De la o vreme m-am despărțit de ceilalți trei. Dintre cei trei, Toader s-a desprins și el și pînă pe la ora 17 l-a căutat pe fratele lui. Cu mare greu i-a găsit locuința, dar nu era acasă. Eu am umblat mult și bine de unul singur cu toate că mă dureau grozav picioarele. Mi-am luat bilet la Cinema ”Victoria” pt ora 14.30 (3 lei, rd 5). Pînă atunci am mai fost pe la internat și am venit înapoi. Am fost pe Str Ștefan Cel Mare și am văzut, numai în exterior, Palatul Culturii, Biserica Sf. Nicolai și Biserica Trei Ierarhi. Am vizitat cu de-amănuntul Piața Unirii, m-am plimbat pe str. Al Lăpușneanu și m-am odihnit în părculețul din spatele blocurilor turn. La 14.15 am intrat la film. M-a impresionat f mult stilul nou, modern al sălii. Scaunele sînt îmbrăcate în pluș roșu, ca la Sala Patria din București. După Jurnal a rulat filmul românesc ”Procesul alb”. Cum am intrat în sală și m-am așezat pe scaun m-a apucat somnul și au început să mă usture ochii. După o noapte albă și nici asta liniștită, ci tare zbuciumată, nu e prea ușor să te menții. Ca urmare am mai clipocit cîte-un pic la început. Nu o dată am scăpat capul în piept, m-am trezit și apoi am clipocit iar… Am văzut filmul printre gene. Totuși, atît cît l-am văzut, mi-a plăcut (aia a măsii, măta scîrțîie, a3 d5 d2 e1 a1) De la film m-am dus direct la internat. Am străbătut str Cuza Vodă în toată lungimea ei. La internat băieții dormeau. S-au sculat, am halit ceva apoi ne-am încolonat și-am mers la Teatrul Național din Iași. Am avut locuri la balcon, în picioare. Am lăsat hainele la garderobă, am ocupat locuri lîngă perete, foarte aproape de tavan. M-a impresionat foarte mult sala cu tavanul ei boltit și împodobit cu înflorituri și sculpturi aurite. După cîte am auzit sala e unică în Europa și poate mai sînt cîteva în lume. Cînd a început spectacolul am găsit un loc în ultimul rînd (era singurul loc liber). În actul 4 am stat în picioare și i-am oferit locul lui Teleagă Viorica. În seara asta s-a jucat piesa ”Becket” piesă în patru acte de Jean Anouilh. Spectacolul a început la 19.30 și s-a terminat la 23. Acțiunea piesei și jocul de scenă mi-au plăcut foarte mult. De asemenea, mi-au plăcut ingenioasele trucaje și aranjamente de pe scenă. Mi-a plăcut foarte mult jocul viu și energic al eroului principal, regele Henric II precum și cel al lui Thomas Becket (M-am săturat de a3 d5 d2 e1 a5). M-am culcat la miezul nopții, mort de oboseală.    (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Valeriu Gherghel povestește, în stil propriu, despre scriere, citire și interpretare, de la Facere până în prezent. Adică, gherghelizează

Valeriu Gherghel povestește, în stil propriu, despre scriere, citire și interpretare, de la Facere până în prezent. Adică, gherghelizează

 

Liviu Drugus liviusdrugus@yahoo.com

www.liviudrugus.ro                 www.liviudrugus.wordpress.com

Motto 1: ”Ce înseamnă a citi eronat?  Voi răspunde astfel: a citi literal o carte care impune o lectură alegorică și a citi alegoric o carte care impune o lectură literală” (Valeriu Gherghel, Breviarul sceptic. Si alte povestiri, Polirom, 2012, p. 170)

Motto 2:  ”I loved words. I love to sing them and speak them and even now, I must admit, I have fallen into the joy of writing them”.     Anne Rice

 

Gherghel Valeriu, ”Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate”, Editura Polirom, Iași, 2012, 248 pagini

Cuvinte cheie: Valeriu Gherghel, hermeneutică, Hermes, lectură, text, chei de lectură, literal, alegoric, Liviu Drugus, simplitate, principiul economiei, principiul simplității, principiul risipei, cum se face un index tematic, recenzie, Breviarul sceptic, Editura Polirom,  Alina Radu, Cauda pavonis, eseul ca expresie a simplității, Basarabia, David Walsh, postmodernism, Tiberiu Brailean, Universitatea Al. I. Cuza din Iasi, Iasi, alegorie, matafora, sens, semnificație, explicație, exegeză, Don Quijote, Cântarea cântărilor, Ana Maria Pascal, Richard Rorty, Ștefan Afloroaie, Nicolae Manolescu, Umberto Eco

Precizare: Acest pseudo-rezumat al lucrării ”Breviarul sceptic. Și alte povestiri despre simplitate” conține 20 de pagini de text original și o Anexa de 7 pagini de preluări de recenzii (sau adrese electronice de recenzii). Orice completare a acestei Anexe cu ajutorul cititorilor și, în primul rând, al autorului cărții este binevenită și va fi utilă viitoarelor analize dedicate vieții și operei unui filosof sceptic și agnostic ieșean.

 

Cuprinsul cărții ”Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate” de Valeriu Gherghel

 

Introducere

I Principium parsimoniae

 

Mâna celor simpli

Don Quijote c’est moi

Limba neo-adamică

Crux interpretum

Nodul gordian

Breviarul sceptic

Non sequitur

Simplitate și pești (sancta simplicitas)

La început va fi reînceputul

Erezia determinării

Roza numai

Roza cherubinului

Numai Rosa

Mic repertoriu de scrieri retorice

Nada, nulla, nothing, nihil

A fi și a semnifica

Purgatoriul, 28-33: Matilda

Bref

Index rerum

Poarta credinței

II Principium prodigitatis

Don Quijote și Gropius Becanus

Cavalerul Tristei Lecturi

Baska, Emma, Anne de Breuil

Excesul Quodlibetal

Ș.a.m.d.

            III Miscellanea

Verdeața, iarba

Stânca din mare

Cauda pavonis

Pleonasmul divin

Bibliografie adnotată

Index nominum

Index rerum

Cuprins de idei

• Mic tratat de hermeneutică personală
• Ghid laconic de lectură
• Sens și semnificație la Valeriu Gherghel
• Hermeneutica – între principul simplității (economiei, parcimoniei, brevității) și principiul complexității (abundenței, excesului, lungimii)
• Ce are Hermes (zeul comerțului la romani) cu literatura hermetică și critica hermeneutică
• Valeriu Gherghel nu scrie cărți – el doar se adresează (vorbește) unui auditoriu potențial
• Cum deosebim impostorul savant de comunicatorul cinstit?
• De ce citim cărți? (adică, în ce scop facem acest efort?)
• Cum citim cărțile? (adică, cu ce mijloace reușim să atingem efectul scontat?)
• Când apare plăcerea cititului? (adică, cum echilibrăm raportul cauză-efect, sau raportul scop-mijloc). Sunt cele două echilibre identice?
• Chiar nu ne interesează autorul? (Adică: ce înțelegeau junimiștii prin: ”Opera, domle, nu autorul!). Eu cred că interesează și contextul auctorial în de(s)cifrarea înțelesului unei opere. Așa crede și  face  însuși Valeriu Gherghel. Așa procedez și eu când scriu despre opera lui Valeriu Gherghel. Deci: cine ești dumneata, domnule Gherghel? Dar cine ești, dumneata, recenzorule?
• Sens, semnificație, simbol, alegorie, metaforă și înțeles: ce căutăm, de fapt?
• Elaborative si elucidatory interpretation, completare și explicare, lectură semantică
• Cum (nu) se face un Index tematic (Index rerum)
• Sunt scepticismul, ateismul și relativismul caracteristici ale postmodernismului?

 

 

Introducere

Scriam, la 29 decembrie 2008, în recenzia făcută cărții ”Fundamentele filosofice ale economiei”, de Tiberiu Brăilean (profesor la Universitatea ”Al. I. Cuza” din Iași), că ”Scrierea unei cărți (ca și a unei recenzii despre acea carte) este, în primul rând, un pre-text
pentru un dialog ulterior, pentru o comunicare mai intensă și mai bună cu mediile de cercetare
și de decizie cărora li se adresează. Grila de lectură a unui text trebuie să conțină, obligatoriu,
cred, și o analiză a pre-textului, a pre-gătirilor autorului/ recenzorului pentru textul ce
urmează a fi produs, publicat și apoi perceput de către destinatarii mesajului textual. Lipsa
unui dialog prealabil recenzor-autor face necesară imaginarea de către recenzor a ceea ce a
fost înaintea scrierii textului, a motivației care a determinat autorul să ia decizia scrierii
textului. Fără această imaginare rămâne riscul de a considera scriitura autorului cărții doar ca
pe un fapt în sine, sau ca pe o operă de binefacere culturală, respectiv o sacrificare a timpului
autorului în favoarea cititorilor săi. Evident, în lista motivațiilor posibile nu trebuie uitate:
orgoliul de a fi cunoscut, dorința de dialog și evaluare externă, obligația didactică pentru
promovare sau pentru participarea la un concurs pentru un post dorit, și, last but not least,
beneficiul financiar prin vinderea produsului pe o piață oricât de largă… De regulă, orice
scriere este pre-determinată de un amestec de aceste motivații, în proporții diferite. Evident,
altele, mai greu depistabile, pot fi adăgate. Propun ca autorii de cărți să sugereze în Prefață
conștientizarea acestor posibile motivații și argumentarea apelului la acestea în procesul de
fermentare a textului. De asemenea, și autorii de recenzii ar fi bine să procedeze similar.
Scrierea pe un blog exclude motivația financiară imediată, deși vizibilitatea crescută a unui
recenzor îi poate deschide acestuia oportunități suplimentare în obținerea unui job mai bine
plătit sau chiar invitarea de către o editură serioasă să producă el însuși un text pe o temă
conexă. Lipsa oricărei motivații pretextuale, atât pentru autor cât și pentru recenzor, de a
produce un text oarecare poate ridica semne de întrebare în legătură cu motivațiile existențiale
ale celor două personaje… Evident, evaluarea externă și post-textuală va pune în balanță
intențiile motivante cu rezultatele probante, obiectivând câtuși de puțin aprecierile care sunt
subiective prin definiție”. (https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/26/tiberiu-brailean-fundamente-filosofice-ale-economiei-grila-de-lectura-pre-text-text-con-text-sub-text-si-post-text/) Aș mai adăuga, după trecerea a peste patru ani de la scrierea celor de mai sus / ”de deasupra” (cf. Valeriu Gherghel vezi în ”Digresiunea 1” discuția referitoare la ”deasupra”), că scrirerea și cititul cărților au o menire subtextuală adesea ignorată sau mai puțin conștientizată, aceea de auto-lămurire, de auto-înțelegere a ceea ce suntem și am putea fi. Scriitorii își satisfac, prin scris, orgolii de varii intensități (nu ești citit, nu exiști!); unii își doresc notorietatea, alții vizează chiar eternitatea, iar majoritatea – cred eu – își  fac din asta o meserie sau un modest modus vivendi.

Cu siguranță, cititorii acestei cronici/ critici/ recenzii/ rezumări/ referiri/ analizări/ prezentări/ comentări/ conspectări/ completări/ explicitări/ interpretări/ divagări/ simplificări/ complicări/ etc. pot fi interesați și de răspunsul la întrebarea: dar tu cine ești, (re)cenzorule? Dincolo de ceea ce arată Mr Google la itemul Liviu Drugus, aș mai avea câte ceva de adăugat… Dar, iată ce arată Google, pe prima pagină de rezultate: ”Silviu Manolescu Says: April 9th, 2011 at 8:27 am Tovarasul Liviu Drugus, ma mir sincer ca dumneata te-ai transformat in comentator “postmodern” pe diverse forumuri. Cei care nu stiu, ar trebui informati ca ai fost profesor de socialism si ceausism inainte de 89, dupa care ai sters-o la Chisinau. Discipolii matale cam pe acolo se afla. Ma mir ca-l numesti “ideolog” al puterii pe Augustin Buzura, dumneata care ai bagat, malign, ceausismul in oasele unor bieti studenti medicinisti. Ti-am fost student inainte de 89 si mi-e rusine sa te vad vorbind despre … marile cuceriri ale postmodernitatii capitaliste”. Presupusul student este, mai mult ca sigur, chiar tovarășul Codrin Liviu Cuțitaru de la Universitatea ”Al. I. Cuza” din Iași, fiul tovarășului Virgil Cuțitaru, om de presă și de încredere a regimului trecut (ceea ce nu demonstrează deloc că fiul său, CLC, n-ar avea și calități, ci arată doar o posibilă explicație a faptului că manifestă unele reminiscențe comportamentale de tip bolșevico-securist, adică scrierea curajoasă sub pseudonim a unor injurii în lipsa oricăror contra-argumente și propensiuni dialogale).

Ce mai arăta Mr Google cu ceva timp în urmă (dar nu mai arată acum, din motive neclare mie…)? Includerea numelui meu într-un Raport al CIA din anii 80 împreună cu traducerea unui articol-dezbatere pe tema educației, alături de alți autori din țările unde urmau să aibă loc revoluțiile ”spontane” din țările satelite ale Moscovei gorbacioviste sugerează că spionajul american monitoriza și el (alături de alte servicii) potențialii noi lideri ai României postdecembriste. Dacă CLC ar fi citit acel articol, l-ar fi prezentat ca pe o dovadă peremptorie a faptului că am fost profesor de ceaușism, în timp ce americanii deduceau că eram un cârcotaș cu potențial informativ în timpul iminentei revoluții minuțios pregătite… Asta da duplicitate! Sau, iată ce poate produce o hermeneutică în două chei diferite! Exact ca în cazul interpretării mesajului ostensiv trimis de sciți către Darius (vezi, Gherghel, op cit p. 34). Ce putea să însemne oare: o pasăre, un șoarece, o broască și cinci săgeți? Darius a hermeneutizat și a conchis că sciții i se supun, respectiv ”că-i dăruiesc universul întreg: văzduhul (pasărea și săgețile), pământul (șoarecele), apele (broasca), făpturile. Abia Gobryas a intuit sensul exact al mesajului, care era următorul: dacă perșii nu se vor preface în păsări, în șoareci și în broaște, pentru a se ascunde de sciți, vor muri, fără nicio îndoială, străpunși de săgeți”.

În fine, cititorii curioși pot insista cu căutarea pe Google în continuare… În ce mă privește, am experimentat o situație cel puțin ciudată (din punctul meu de vedere). Înainte de 89 nu citisem mare lucru despre postmodernism (de scris, nici atât), dar modul meu de gândire era unul eminamente unul postmodern. După ce am citit mai multe despre postmodernitate am înțeles că modul meu de gândire avea doar nevoie de un nume, pentru a fi descris: postmodern. După care, consecvent, aproape în toate articolele și cărțile scrise după 1990 mi-am prezentat viziunea mea (Metdologia Scop-Mijloc) drept una postmodernă, transdisciplinară, holistică, sistemică și sinergică. După readucerea mea din Basarabia, în decembrie 1995, am încercat să mă dumiresc mai mult ce vrasăzică gândirea/ filosofia postmodernă. M-am înscris, împreună cu Ana Maria Pascal, la un Cerc(uleț) de filosofie condus de (tovarășul?) Ștefan Afloroaie. Am participat chiar la o întâlnire cu Richard Rorty, dar la ședința următoare conducătorul de cerculeț a somat pe cei care nu au luat cuvântul până atunci nu mai au ce căuta la ședințele următoare! Eu fiind singurul care nu vorbisem, am tras fireasca concluzie…

 

Despre conexiunea om-operă.  Cine ești dumneata domnule Valeriu Gherghel?

Trăim mereu cu setea – niciodată ostoită – de a cunoaște pe alții (dacă se poate chiar în totalitate) și cu spaima – niciodată diminuată – de a fi cunoscuți de către alții (indeosebi dincolo de ceea ce am dori să se știe despre noi). Încă de pe vremea când formele fără fond abia se conturau și descriau modul de a fi al românilor (de ieri, de azi, de mâine…), sintagma imperativă ”Opera, nu omul!” era la ordinea zilei. Să scrii și despre persoana autorului era o încălcare a regulii. Bineînțeles, interdicția se referea la a nu amesteca criteriile estetice aplicabile operei cu criteriile estetice aplicate autorului. Spre exemplu, un critic care ar fi scris despre un autor oarecare: ”acest individ necioplit, gras și urât, libidinos și șchiop are cu siguranță și un suflet urât și o operă pe măsură” era, pe bună dreptate un încălcător al regulii de mai sus. Din păcate, această interdicție a fost, treptat-treptat, generalizată sau aplicată excesiv de rigid încât s-a ajuns, în zilele noastre, să fii taxat ca atacându-l pe X sau pe Y dacă cumva i-ai criticat opera. Oare ce are criticul Z cu autorul X și cu autorul Y oare? se întreabă unii care văd în orice critică un atac la persoană și în orice laudă o cumpărare de favoruri… Cineva explica chiar numărul redus de femei în funcții de conducere în instituții (publice) pe motivul că: ”știu că ești mai bună decât toți, dar dacă te-aș propune la promovare lumea ar spune că te-ai culcat cu mine…Așa că îl voi propune pe Cutare”.  În primul citat (imaginar, desigur) avem de-a face cu o hermeneutică indirectă (opera, văzută prin fizionomia autorului), în cel de-al doilea, avem de-a face cu o explicație. Valeriu Gherghel atrăgea atenția, încă de la prima pagină a textului cărții sale că ”există simplitate în explicație și există explicație în interpretări” (p. 7). Primul citat, ar putea fi simplificat astfel: ”un individ neplăcut privirii scrie opere neplăcute”. Sau, și mai drastic, ”urâții scriu urât”. Al doilea citat, explicativ, poate fi și el simplificat, ca de ex.: ”promovarea femeilor  sugerează imoralitate”.

Am început micul meu conspect-recenzie-rezumat critic al cărții lui Valeriu Gherghel cu o ”probare”/ aplicare a principiului simplității discutat în prima parte a cărții sale. Prin aceasta doresc să atrag atenția că VG nu face (dar chiar deloc!) o pledoarie pentru simplitate de dragul simplității și nu vine cu argumente împotriva prodigității pentru simplul (sic!) motiv că risipa nu e bună (așa cum au crezut unii recenzori, sau cum ar putea crede unii cititori), ci le expune pe ambele spre a fi doar cunoscute, fiecare fiind liber să economisească sau să risipească – în scriitură sau în exegeză – cât dorește, în funcție de contexte specifice, cu riscurile, evident, asumate. Dacă simplitatea ar fi singura bună, atunci Război și pace ar trebui înlocuit cu o nuvelă sau chiar cu un eseu… Cele două exemple alese de mine arată că se poate ajunge la forme și structuri mai suple/ simple sau din ce în ce mai suple/ simple, dar cu inevitabile pierderi de conținut, culoare, specificitate, elasticitate, lizibilitate etc.. Invit, de pe acum, cititorii, să facem împreună exerciții de evaluare a celor două principii opuse, dar adesea complementare în mod necesar. Și nu în ultimul rând să nu uităm de aurea mediocritas care nu înseamnă nici economicos (simplu), nici prodigios (risipitor), ci exact dimensiunea optimă dintre efortul depus pentru obținerea efectului scontat, dimensiune numită (simplu!) eficiență! Amintesc că acest concept-ideal (eficiența) este prea adesea confundat cu termenul de economicitate (= simplitate) și cu termenul eficacitate (= grad de atingere a scopului). În context, consider că principiul economiei sugerat de Umberto Eco și relaut de Valeriu Gherghel ar avea mai mult sens, credibilitate și exactitate dacă ar fi înlocuit cu principiul economicității. Dar, revin, nici principiul eficienței, nici principiul economicității, nici princiupiul eficacității nu sunt principii sacrosancte. În terminologia propusă de mine în cadrul Metodologiei Scop Mijloc cele trei concepte sunt definitie după cum urmează: eficacitate = grad de atingere a scopului; economicitate = grad de reducere a mijloacelor; eficiență = compararea mijloacelor folosite per unitate de scop atins, sau sumă de scopuri per unitate de mijloc folosit. (vezi www.liviudrugus.wordpress.ro și www.liviudrugus.ro pentru articole ale mele pe tema MSM). Acestea fiind spuse, subliniez din nou că persoana autorului (cărții sau a recenziei cărții) trebuie cunoscută, tocmai pentru a conexa opera cu autorul. În ce mă privește, cunoașterea activității autorului este o problemă de context, dimensiune cu mare putere de influență asupra textului. Nu întâmplător fac mereu trimitere la blogurile și articolele mele (fatalmente mai bine cunoscute de mine în comparație cu cele ale autorului recenzat, Valeriu Gherghel. Totodată, reiterez schema mea de elaborare a recenziilor (aplicată expres în 2008): pre-text, text, sub-text, post-text la care aș adăuga și inevitabilul hypertext (Web 2.0). Abia după toate aceste unghiuri de abordare vor fi activate, putem spune că textul analizat începe să aibă un sens bine conturat (cu precizarea că sensul astfel obținut poate diferi radical de sensul avut în minte de autor. Dar asta voi încerca să  să aplic pe parcursul recenzării acestei incitante și bine scrise cărți. Nota bene: sunt adeptul scrierii tuturor textelor (fie acestea cărți, fie recenzii) doar la persoana I –a singular și nicidecum la așa-zisul plural al majestății (o formă de fugă de răspundere…).

Digresiunea 1. În care atrag atenția că eventualele mele critici la adresa autorului nu sunt deloc motivate de conjucturi, de  influențe oculte sau de pizmă gratuită.

La câțiva ani după ”Marea Revoluție din Decembrie” (cum o numea, glumind, Cassian Maria Spiridon în momentele pregătirii mișcării spontane de la Iași – cf. http://www.irrd.ro/caiete/caiet40.pdf – site ul instituției conduse de tovarășul său de gândire și acțiune revoluționară, Ion Iliescu) criteriile de analiză a operei unor scriitori nu erau departe de  cele aplicate anterior victoriei depline și definitive a capitalismului asupra comunismului: criteriul de clasă. Opera unor scriitori este și acum conexată intim cu grupul/ gașca/ clasa/ ”pătura socială” din care făceau parte ei înainte sau după decembrie 89, direct sau prin comunicare (securist, sindicalist, pecerist). Un exemplu: nu sunt un fan al operei lui Adrian Păunescu (cu atât mai puțin unul al omului), dar chiar acum, după moartea poetului, postând o poezia a sa pe pagina mea de FB, un amic ce hermeneutizează logic și științific pe bloguri și liste se detașează de mine spunându-mi că AP este, oricum am lua-o, nefrecventabil… În consecință, aplicând principiul căii celei mai scurte dintre premisă și concluzie, imediat și eu am devenit nefrecventabil pentru unul dintre amicii noștri comuni… Care amic – emițător de etichete și calificative – este amic cu alți filosofi ieșeni, cu unii dintre aceștia intersectându-ne pe FB, și pentru care (filosofi ieșeni) am (re)devenit, brusc, nefrecventabil… Cred că ar fi interesant de făcut un studiu al modului cum este percepută opera scriitorilor români în funcție de bătaia vântului politic, de partidul aflat la putere, de trecutul demult apus, sau de gusturile pentru anumite cărți sau anumiți autori. Să nu uităm că președintele Iliescu ceruse interzicerea vânzării cărții lui Hitler, Mein Kampf, pe piața românească de carte, sporind, evident, interesul pentru socialismul național al dictatorului nemțesc. Cu alte cuvinte, ar fi marfă destulă, în România anului 2013, pentru o lucrare de hemeneutică politico-ideologică ”de tip nou”, adică vechi, comunistoid asupra textelor autorilor și recenzenților acestora..

Dacă un tânăr din aceste zile și-ar fi început preocupările de exegeză literară cu unele articole din Ziariști Online sau de pe alte bloguri, chiar în perioada alegerilor din decembrie 2012, dar mai ales imediat după, ar fi aflat că Mircea Cărtărăscu este un plagiator ordinar, fără operă și fără bun simț, că Gabriel Liiceanu este un profitor al schimbării de regim din 1989, fiind continuatorul Editurii Politice a Partidului Comunist Român…(cf. Constantin Barbu în: http://www.ziaristionline.ro/2012/12/20/constantin-barbu-nicolae-manolescu-a-plagiat-din-jauss-si-a-explodat-in-chaos-manolescu-si-cartarescu-sunt-ca-spartanii-cand-nu-au-treaba/).   Un scriitor ieșean, Mihai Dinu Gheorghiu, a fost scos din circuitul larg în urma unor devoalări ale trecutului colaboraționist etc. Lista este lungă și include nume din diverse grupări (stânga sau dreapta fiind noțiuni foarte relative la noi). Oricum, scriitorii numiți de regimul Victor Ponta în fruntea ICR din Paris, Chișinău sau Iași, vor afla, peste câțiva ani, că sunt niște scriitori complet lipsiți de valoare, caracterizați, în consecință, drept pupinpontiști, profitori ordinari ai unui regim odios, colaboraționiști cameleonici și versatili ș.a.m.d.  Cât despre disputa Nicolae Manolescu – Eugen Simion, toată lumea realizează/ vede cum unul este mai ”valoros” decât altul – în ochii unor ”exegeți” – în funcție de cei care sunt la conducere. Pe scurt, o țară tristă, lipsită de humor…

După o risipă atât de mare de cuvinte despre alții, ajung și la autorul a cărui carte voi încerca să o prezint (conspectez, analizez, rezumez, recenzez, critic). Voi scrie ceea ce știu eu despre el (ajutat și de Mr. Google). În perioada în care furia FB ului era la început și la maximum, am dat Add friend (era cam prin toamna 2012) și pe numele de Valeriu Gherghel cu care mă intersectasem, în Iași, prin 1989-1990 o dată sau de cel mult două ori. Am primit acceptul, dar nu am mulțumit (cum se mai obișnuiește) și nici nu am folosit rubrica Messages pentru a stabili o comunicare directă. După un număr neașteptat de mare de Like uri primite de la VG la unele dintre postările mele, constat că în preajma anului nou am fost scos de pe lista sa de prieteni (vorba cântecului: de ce-ai venit, de ce-ai mai fi rămas…).  O posibilă interpretare a deciziei de excludere (fără preaviz, evident…) poate fi  și prin conexarea excluderii cu pledoariile mele de pe pagina mea de FB în favoarea educației online, în timp ce Valeriu Gherghel s-a declarat mereu un ”conservator înrăit”, adică unul care nu acceptă dispariția dulcelui stil clasic de predare/ seminarizare/ examinare ”pe viu” (vezi: eseul din 24 august 2009 publicat de VG în Ziarul de Iași) http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/de-ce-as-desfiinta-invatamintul-la-distanta~ni5n9j). Se vede clar, din articol, că VG confundă ID (Invațamantul la Distanță) cu educația online, ceea ce este, în ultimă instanță, doar o lipsă de informare și de cunoaștere a ce avantaje certe are online-ul în comparație cu ”dulcele (și costisitorul!) stil clasic”.  Mulți, bănuiesc eu, regretă că predarea și examinarea la mari distanțe nu mai permite transmiterea discretă a șpăgii, sau vânzarea diplomelor inutile. Altfel, vehemența de tip ”anti” a celor care cunosc și înțeleg bine ce este ”online education” nu prea ar avea explicație. Mai pot presupune (doar) că decizia lui VG de a mă exclude din lista de prieteni (cu toții facem asta, din varii motive) este una strict ideologică, și chiar presupun că unii prieteni comuni l-au somat că nu se face să ai în listă o persoană absolut nefrecventabilă ca subsemnatul… Exact ce spuneam deasupra (folosesc aici, din nou, chiar exprimarea lui VG care a înlocuit suprauzata și parțial corecta expresie ”vezi mai sus” cu ”deasupra”): ideologiile, găștile pe cartiere, mahalale, comune urbane, regiuni administrative, regiuni istorice, clanuri partidice, sindicate ale editorilor sau librarilor, prieteniilor FB iste, de pahar sau de conjunctură etc etc. divizează la maximum posibil ceea ce, se spune, ar fi fost odată, poporul român. O sumă de găști la care se adugă un număr de indivizi solitari absolut nefrecventabili și demni de ocolit pentru că spun ceea ce gândesc nu va putea defini, ever!, populația locuitoare între niște granițe drept popor român. (Agreez punctul de vedere, oarecum similar, al lui Briscan Zara (vezi http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/zodia-gandacului-de-balegar~ni98d3 din 5 ianuarie 2012)… Și ami aduag o posibilă cauză a excluderii: niciuna de mai sus… Am făcut această risipitoare (de cuvinte și de timp) digresiune pentru a  sublinia că eventualele critici mai acide la adresa textului scris de VG și interpretat de subsemnatul nu au nicidecum o legătură cu scoaterea mea din lista de prieteni selecți ai domniei sale. Voi scrie și eu precum Păstorel când fusese scos din Dicționarul Academiei de către Sadoveanu: ”Nu-i nimic, îmi este drag; El m-a scos și eu îl bag” (în seamă, în cazul de față, respectiv fac un promo gratis pentru creștere vânzărilor cărților lui VG…). Aici se închide Digresiunea 1.

 

Revenind la autor, pe parcursul citirii cărții ”Breviarul sceptic”, am avut mereu impresia că îl ascult vorbind (nu l-am auzit niciodată vorbind în public pe VG) datorită stilului său de scriere, care este unul eminamente oral, respectiv este un stil pe care îl agreez mult și chiar îl practic. Personal, asociez acest stil cu exprimarea de tip postmodern. (vezi: http://ro.wikipedia.org/wiki/Postmodernism). Și din acest motiv, prietenilor cărora le-am recomandat cartea le-am spus că este o carte pe care ”parcă aș fi scris-o eu”… (evident, referirea era la stil).  Așadar, VG este un bun comunicator, devreme ce, citindu-l, îl și vedeam la sala de curs făcând exerciții de elocință, cursivitate, claritate și temeritate. Spun temeritate pentru că nu este chiar de ici colea ca tu, absolvent de filosofie, dar și hermeneut amator, angajat la facultate ca lector de ”Ontologie” și ”Filosofia limbajului”, să faci ironii la ideea de interpretare în general (practic, toți interpretăm câte ceva, tot timpul…) dar îndeosebi a interpretării presupus savante, academice, scrobite și sentențioase, fără drept de recurs, și, mai grav, fără finalitatea care i-a permis nașterea și existența: dorința de a lămuri cum stau lucrurile. În această postură de cârcotaș la adresa propriei profesii mă văd și eu,  absolvent de ”economie”, acum profesor de Management care reduc(e) această disciplină en vogue la doar câteva cuvinte, restul perorațiilor ”științifice” ale altor autori de Management nefiind, pentru mine, altceva decât …interpretări excesive, savantlâcuri care justifică o normă didactică, o leafă sau o poziție în gașca partidului din care, vai, prea mulți experți în management fac acum parte. Într-un fel, atât eu cât și VG suntem un fel de Sokal-i pe invers: criticăm modernii pentru delicte de falsă obiectivitate, științificitate, respectabilitate. (vezi, spre edificare: http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=7257 , http://www.9am.ro/comunitate/forum/view_topic/25389/Afacerea-Sokal.html , http://www.descopera.ro/stiinta/2619162-top-10-falsuri-si-fraude-comise-in-numele-stiintei , http://www.lucianurcan.com/2011/11/pseudo-cunostintele-de-expert/#more-601 și nu în ultimul rând: http://en.wikipedia.org/wiki/Sokal_affair . Stilul nostru (al meu și al lui VG) este eminamente ironic la adresa modernilor prezumțioși… Și încă o paranteză: am facut trimitere la link uri ajutătoare pentru cititorii care doresc să se edifice, mai pe larg, asupra unor chestiuni. Folosesc acest prilej pentru a sublinia o parte dintre avantajele certe ale online ului . (Domnului Gherghel: spre știință….).

Încă un lucru mă apropie de VG: nu doar trecutul jurnalistic, ci și dezinteresul față de propria promovare în carieră (eu am ”zăcut” ca asistent universitar din 1976 până în 1997, deși am figurat ca ”lector asociat”, adică am fost avansat în grad, dar fără leafă corespunzătoare gradului pentru că ”nu ajungeau banii”…). Prezentările din ziare, reviste, bloguri și edituri îl prezintă pe Valeriu Gherghel drept ”profesor asociat” la UAIC, dar site-ul Facultății de filosofie îl include la categoria titulari cu gradul didactic de lector. Bănuiesc că VG ”trage tare” acum pentru a obține mult râvnitul și bine plătitul post de profesor universitar. Nu știu dacă eseurile vor fi punctate în dosarul de promovare, mai ales că VG a avut grijă să-și tragă singur preșul de sub picioare, scriind în ”Breviarul...” că ”E intil să repet: eseul nu e o specie academică” (p. 12). Păi, de regulă, în spațiul academic se cer probe că slujești (bine!) speciile academice. Este adevărat, după democratizarea neobolșevică postrevoluționară și anarhică postdecembristă, de nivelare a ierarhiilor, toate ”cadrele didactice” (horrible dictu!) au devenit brusc ”dom profesor”. Așa se explică faptul că, nu demult, un student m-a întrebat, ușor ironic, dar sincer: ”Dom profesor, dar la varsta dumneavoastră nu sunteți nici măcar lector?”. Acum realizez că, statistic vorbind, per total, numărul lectorilor și al profesorilor titulari din România este constant…

Știu că scriu această (pseudo)recenzie la modul ne-simplu, ne-laconic și ne-economicos despre o carte pe care câțiva recenzenți au prezentat-o în doar câteva pagini, străduindu-se din răsputeri să arate că au înțeles mesajul pro-simplitate al cărții, recenzii adesea greu de considerat ca fiind îndemnuri sincere la lectură. Sunt convins că (și) laconicitatea are riscurile ei… Voi insera, la final, și recenziile (altora) la care am avut acces, conturând ceea ce cred că este util atât autorului, editorului și cititorului interesat, și anume un meta-feed back, un feed back al feed back urilor văzute de unul dintre recenzori, adică de subsemnatul. Nu exclud ca la o ediție viitoare VG să preia o serie din semnalele critice, acceptându-le sau respingându-le cu fermitate și, nu mă îndoiesc deloc, cu ironie sau chiar cu sarcasm. Reacția gen Hemingway față de recenzorii care i-au comentat și interpretat romanul ”Bătrânul și marea” nu este deloc exclusă și în cazul lui VG față de unii dintre recenzorii ”Breviarului sceptic”.

Așadar, la întrebarea devenită deja clișeu: ”Cine ești dumneata, domnule…”, cu referire la ”profesorul asociat” Valeriu Gherghelaș putea spune, bref, că acesta este un eseist ieșean de succes și de meritorie notorietate, un hermeneut provenit dintr-un filosof sceptic veritabil, un exeget pasionat dar bine temperat, un povestitor/ apologet nedogmatic și agnostic, un educator de/ pe stil vechi, dar un bun scriitor-orator, un gânditor cu mintea proprie al ipotezelor infinite ce conturează definitoriu incertitudinile pe care le avem, un ironist în stil pleșuan-noicean și, aș îndrăzni, un postmodern ce nu se revendică de la nicio încadrare bazată pe mode, pe moduri de gândire și modalități de clasificare rigide. Ar mai rămâne să aflu că – pe baza raționamentelor găsite în scrierile sale  – VG este un adversar ferm al bolșevismului (ca mod de impunere a cantității în detrimentul calității) în dialogul filosofic.

Încadrarea lui Valeriu Gherghel în categoria postmodernilor este consecința propriei sale definiri ca agnostic, sceptic și relativist (logica de tip și-și). Lipsa tot mai vizibilă a unei finalități existențiale umane transcendente, în epoca postmodernismului, este contracarată de catolicul David Walsh prin subliniere posibilității și a necesității reconversiei acestei lipse într-o credință și mai puternică în Dumnezeu: ”Decât să considerăm prezentul ca pe o epocă a ateismului, scepticismului și relativismului, am putea mai degrabă să-l vedem ca pe o perioadă marcată de o nouă izbucnire a credinței în misterul transcendent care veghează integritatea existenței noastre”  (David Walsh, ”Vegheați de mister. Sensul într-o lume postmodernă”, Paideia, 2000, p. 45 – Originalul a apărut în SUA la The Catholic University of America Press în anul 1999). Am amintit această opinie a unui liberal postmodern pentru că sublinia că Valeriu Gherghel este un ateu, un liber cugetător pe care misterele transcendentului nu-l preocupă și nu-l atrag. Totuși, agnosticismul său provine din conștientizarea limitelor rațiunii umane și a dificultății omului de a pătrunde în eternul infinit numit convențional divinitate.

Toate acestea converg spre concluzia că Iașul (Iașii? Iașiul?) se poate lăuda cu un intelectual autentic, sobru și sever cu sine, dar și cu alții. Cu cât mai puțini intelectuali veritabili are (deja!) Iașul, cu atât mai vizibilă și notabilă este prezența relativă a lui VG în cultura română! Pentru că, nu-i așa?, (și) raritatea creează valoarea…

 

Structura și compoziția cărții ”Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate”

 

Titlul cărții. După părerea mea titlul cărții nu reflectă cu suficientă exactitate conținutul și mesajul principal al cărții. De altfel, titlul inițial propus și acceptat de Editura Polirom a fost nu ”Breviarul sceptic”, ci ”Cauda pavonis”, fapt care sugera mai bine întinderea gamei înterpretărilor de la cele laconice la cele excesive, cu trecerea prin dimensiunea optimă de tip natural, sugerată chiar de coada păunului. Din păcate, un redactor grăbit, Alina Radu, a lăsat referirile la titlu, din carte, tot cu titlul inițial. Exemple: ”Titlul cărții, Cauda Pavonis ….”, la p. 13; ”Voi cita și în alt eseu din Cauda Pavonis acest pasaj decisiv”, la p. 19; ”… soluția problemei se găsește, poate, într-una din paginile volumului Cauda pavonis” (p. 76).  Într-adevăr, sub raport comercial, ”Cauda pavonis” spune și atrage mai puțin decât ”Breviarul sceptic”. Problema este însă la subtitlu (”Și alte eseuri despre simplitate”), care se aliniază ideii de breviar (scurt tratat de), dar exclude cu totul principiul excesului, precum și aspectele legate de istoria hermeneuticii incluse în Miscellanea. Titlul chiar induce în eroare cumpărătorul, dar chiar și cititorul cărții, aceștia rămânând cu falsa impresie că au de-a face cu o pledoarie pro-brevitate. Nu mă grăbesc să sugerez un titlu mai plauzibil, dar un asemenea titlu există cu siguranță (cu respectarea strictă a conținutului și mesajului cărții, dar și cu un pronunțat caracter comercial – în fond cărțile trebuie vândute, dar nu cu diferențe între titlu și conținut).

(Tehno)redactarea cărții: Conforma casetei tehnice, responsabili de îngrijirea acestei cărți sunt Alina Radu (Redactor) și Luminița Păun (Tehnoredactor). Era de datoria lor să suprime o serie (destul de lungă) de erori de exprimare, de stil, de gramatică, de topică etc. La gafa deja semnalată (cu referiri la titlul inițial al cărții, Cauda pavonis) se aduagă erori care scad din prestigiul autorului, al editurii și al redactorilor de carte. Iată câteva exemple:

–                           alternanța folosirii pluralului majestății (”vom examina”, la p. 17, ”vom vedea” – la p. 109, ”vom mai vorbi” – la p. 142) cu persoana întâia singular (”voi cita”, ”voi merge” – la p. 19, ”voi reveni” – la p. 141). Personal, susțin utilizarea doar a formei de singular, cea care conferă un plus de responsabilitate în comparație cu impersonalul ”vom”;

–                           ”La știința mea” (p. 17) în locul lui ”După câte cunosc eu” mi se pare o supralicitare a termenului vetust și golit de sens ”știință”, iar construcția sintagmei este una de nivelul ”simpliciores”;

–                           Prețiosul ”intelecție” folosit în locul lui ”înțelegere” pare un mărgăritar printre multe expresii colocviale: ”mai la vale” (p. 17) în loc de ”mai încolo” și altele;

–                           ”Savanții metafizici” (p. 7) sună ciudat (de comparat cu potențiala construcție ”savanții fizici”. Sugerez: ”metafizicienii”;

–                           Cred că este de preferat ”în ce mă privește” expresiei folosite în carte ”în ceea ce mă privește” (p. 41);

–                           ”La știința mea (ce-i dreptul (??? LD), puțină)… (p. 49);

–                           ”Interpretările cată” (p. 63) în loc de ”caută” . E greu de înțeles ce caută într-un eseu cu pretenții forma populară a lui ”căuta”. Este de așteptat, bănuiesc, că pentru a da savoare textului VG va apela, în viitor, la moldovenisme (”ghinișor”, ”oleacî” etc.).

–                           ”eu voi vorbi” (p. 82) în loc de ”eu voi scrie”; ”vom mai vorbi” (p. 142) în loc de ”voi reveni”:

–                           ”de-o pildă” (p. 88) este o ghidușie gratuită, de tip Stud Bar…

–                           ”Aș face adaos” (p. 143), în loc de (mai simplul ”voi adăuga”;

Faptul că timpul scurs între depunerea manuscrisului și apariția cărții a fost de doar două luni sugerează că s-a preferat viteza în locul corectitudinii exemplare. O bilă neagră pentru Polirom.

Structura cărții. Valeriu Gherghel, un adversar declarat al oricărui dogmatism numerologic (reprezentanții căruia sunt numiți de VG ”gânditori obsesivi” – p. 9),  structurează cartea sa în trei părți, iar principiile simplității le găsește ca fiind (”în mod involuntar” – p. 10) în număr de șase. VG ironizează conexiunile forțate legate de o cifră, de ex. cifra trei: ”Dacă într-o poveste e vorba de trei purceluși (exemplul este al lui Jonathan Culler), nu are rost să discuți (și) despre cei trei magi de la Răsărit, și despre trifoi, și despre ”schemele triadice din istoria omenirii”, cum ar vrea, poate, ilustrul critic, când apără principiul risipei”.  Hermeneutul din mine ar fi preferat în locul acestei ironii o posibilă explicație/ interpretare a faptului că această cifră este atât de larg preferată la marea majoritate a popoarelor de pe mapamond…  Rostul împărțirii cărții lui VG pe cele trei părți îmi pare însă unul nefiresc. Deși sunt un adept al gândirii triadice (”Alle guten Dingen sind Drei”), (generate, cred, chiar de tridimensionalitatea spațiului și a timpului terestru) structurarea celor trei capitole este una care îmi pare și șchioapă și forțată. Mă explic: după ce alocă, firesc, majoritatea spațiului tipărit cu text (160 pagini, din totalul de 220) Principiului simplității (”Principium parsimoniae”) și doar 30 de pagini Principiului excesului (”Principium prodigitatis”), cel de-al treilea capitol (de cca 20 pagini) este intitulat sec, neutru și fără trimitere la conținutul real al eseurilor care îl compun: ”Miscellanea”. De altfel, primul eseu din această a treia parte face trimitere tot la interpretarea excesivă și se putea include în partea a doua. Fac o propunere pentru o posibilă ediție viitoare: cel de-al treilea capitol să fie intitulat ”Principium optimum”, ”Cauda pavonis” fiind un excelent exemplu de optimizare naturală a măsurii și echilibrului expresiv. Acest al treilea capitol ar putea fi ”terțul inclus” între primele două, știut fiind că între două principii extreme (puținul și multul) există aurea mediocritas.  Cu un pic de efort, considerațiile referitoare la echilibru (”est modus in rebus”) și calea de mijloc din primele două capitole fiind posibil de adunat în acest al treilea capitol. În afară de cazul în care autorul nu va dori să aplice, în viitor, foarte riguros principiul simplității și să ofere cititorilor o ediție ”de buzunar” care să conțină doar ideile principale, frumos structurate și exemplificate (max. 50 pagini), cred că el ar putea elabora un interesant op de Hermeneutică în trei volume (sau într-un volum de cca 400 – 500 pagini, structurat pe cele trei capitole ale ”Breviarului”, ceea ce ar fi deosebit de util. Argumentul meu ar fi acela că Valeriu Gherghel are un talent nativ de povestitor, de bun sintetizator și de comunicator eficient, fără pretenția căutării sau pretinderii originalității cu orice preț. Cred că amintita trilogie ar putea fi foarte utilă tuturor celor care lucrează cu cuvinte, idei și texte, nu doar pentru studenții, care au de ”pasat” un examen.. Mărturisesc că am avut senzația de emoție reală că o temă sau alta din carte ar putea fi tratate prea succint, adică ”filmul” s-ar termina prea repede, cel puțin în comparație cu interesul meu pentru el(e).  Uneori, teama s-a confirmat, alteori mă gândeam că principiul simplității ar fi fost de aplicat… Voi da seamă/ exemple de aceste temeri ale mele.

 

Cap. I Ce este simplitatea hermeneutică? Falsa hexada ghergheliană a simplității.  Gherghelizarea simplității herme(neu)tice.

 

1. Despre simplitate. În ultimă instanță, principiul simplității – promovat, aparent, și de VG – presupune, prin ipoteză, lipsa complexității, mai exact, a complicațiilor inutile. Aș sugera că principiul simplității ar putea fi numit și principiul menșevic sau principiul minimalist. Valeriu Gherghel îl mai numește și principiul economiei. Minimalismul este pe val în postmodernismul actual, perfect consonant cu miniaturizarea din zona tehnică. Succesul eseului în concurența cu romanul se datorează tocmai aplicării minimalismului. Minimalismul este agreat de economiștii libertarieni și liberali prin zicerea de notorietate mondială, în perioada postbelică, ”Small is beutifull”.  Recent (ian 2013), serverul WordPress.com a lansat o nouă aplicație numită Minimalizine (denumire rezultată probabil prin contragere de la Minimalism si Magazine) (Iată descriere făcută chiar de autorul ideii: ”Minimalizine is an elegantly simple solution for your blog or website, that puts the focus on your content. With clean lines and a sleek modern look, this theme supports featured images, multiple post formats, three footer widget areas, and a custom menu in the header”. Cf http://theme.wordpress.com/themes/minimalizine/) .S-a ajuns însă la concluzia că doar cei mari (și acaparatori) se pot impune cu adevărat în lupta de concurență. După care s-a văzut că firmele mici se pot adapta mai ușor crizei și, în general, condițiilor noi. Cu alte cuvinte, simplitatea/ micimea nu este nici scop în sine, nici panaceu universal, nici sursă infinită de plăceri intelectuale. Acestea fiind spuse precizez că se impunea să se facă o distincție clară între definirea simplității ca mod de construire a lumii (breviarul ontologic) și definirea simplității hermeneutice, a simplității logice, a simplității explicațiilor, a simplității epistemice, a simplității  nominaliste etc. (Cu alte cuvinte, simplitatea se adresează deopotrivă cuvintelor și lucrurilor – a se vedea J.P. Sartre, Les mots et les choses). Atunci când face referire la principiul (hexadic) al simplității VG ar fi trebuit, cred, să se refere strict la definirea simplității în general (ignorând, temporar simplitatea hermeneutică), apoi să facă trimitere la o anume simplitate, concretă: simplitatea hermeneutică (a interpretărilor, adică) sau alte forme de simplitate. Din păcate, lucrurile sunt amestecate (o probă vie de exces de postmodernism!) și se vorbește când de una, când de alta, cu precizarea că nu toate elementele hexadei ghergheliene fac pledoarii pro-simplitate. Aș numi acest mod de abordare ”gherghelizare” (după modelul oferit de însuși Valeriu Gherghel: goropizare).

Încercând să de o definire generală a simplității, VG face însă o definire a simplității logice: ”calea cea mai concisă de la premise la concluzie”.  În fine, cel puțin în cele șase detalieri ale principiului simplității (hexada ghergheliană) există preocuparea pentru general (deși exemplele sunt luate doar din filosofi și literați, ca și cum doar aceștia s-au preocupat pentru definirea și aplicarea principiului simplității. Spre exemplu, în teoria economico-politică-etică eu practic și aplic principiul simplității de aproape patru decenii, principiu care a generat Metodologia Scop-Mijloc). În multe articole care descriu Metodologia Scop Mijloc (MSM) acest principiu al simplității apare sub numele de esențializare și/ sau compactare. Pentru mine, Managementul ca teorie a acțiunii umane eficiente se reduce la trei grupări de câte trei cuvinte: gandire-simțire-acțiune cu privire la scop-mijloc-raportul scop/mijloc în dimensiunile spațio-temporalo-existențial. Apoi urmează descrierile triadice ale fiecăruia dintre cuvintele utilizate. În cele din urmă, ”cursul” de Management (partea generală, pe care o mai numesc și Management machiavellic) nu depășește câteva zeci de pagini. Desigur, discuția pe tema abordării concrete a acestui mod de aplicare a principiului simplității este ceva mai complexă și presupune o pregătire aparte. Un asemenea mod de predare este perfect pretabil educației online, pe care colegul meu de breaslă VG o condamnă cu sfântă mânie… conservatoare.

Prima propoziție a cărții lui Valeriu Gherghel (din ”Introducere: hexada simplității”) aduce în atenția mea și a economistului din mine (atât cât este…) o bucurie, urmată doar peste cinci pagini de o dezamăgire, ca să nu spun mâhnire. Iată propoziția: ”Principiul simplității (sau al economiei) a fost discutat de către savanții metafizici în fel și chip” (p. 7). Bucuria era generată de identitatea sugerată de autor între simplitate și economie. Speram să găsesc o viziune nouă, mai clară (și mai logică poate) a ceea ce înseamnă, pentru un gânditor din afara economicului conceptul de ”economie”. Pentru mine, efortul de simplificare a economiei a condus la următoarea identitate: economicul = mijloce. Din păcate, VG nu are și nu a împrumutat măcar o definiție a economicului (ca realitate) și a economiei (ca teorie). Mai mult, cuvântul economie apare de nu mai puțin de 11 ori în cele șapte pagini ale Introducerii. Dezamăgirea apare la antepenultima pagină a Introducerii unde ”profesorul asociat” de filosofie V.G. declară cu o candoare specifică doar studenților din anul I: ”Dacă, prin definiție, nu există sinonimie perfectă, rămâne de văzut cândva în ce măsură termenii ‚simplitate’ și ‚economie’ coincid”, luându-l ca paravan pe ”semiologul Umberto Eco” (de ce nu semioticianul? LD) care ”a invocat mereu necesitatea simplității, dar nu a definit termenul niciodată” (p. 11). Așadar, deși se sugerează mereu că principiul simplității este identic cu al economiei (vezi prima propoziție), acum ni se spune că ar putea fi niște diferențe, dar nu știm care… Asta mă dezamăgește cu atât mai mult cu atât cu cât VG a ținut la Sala Senat a UAIC o prezentare a acestei cărți, iar titlul prezentării începea chiar așa ”Despre principiul economiei în…”. Sincer, aveam o așteptare mare de la autor (probabil de aici și dezamăgirea…). Și ca să fie și un capac la toate acestea, încântat să văd că deja cuvântul economie a fost invocat de 11 ori în Prefață, mă grăbesc să văd la Index rerum, cam cât de des mai apare cuvântul până la sfârșitul cărții. Ei bine, surprize-surprize! Acest cuvânt NU figurează (deloc!) în Index rerum! Singura explicație ar fi că autorul a considerat că acest cuvânt nu merită indexat, deși este invocat pe parcursul întregii cărți și este echivalat cu cuvântul care dă titlul cărții. Interesant este însă că penultimul eseu din capitolul I Principium parcimoniae este intitulat chiar Index rerum! Aici găsim și o posibilă ”cheie” a faptului că un termen esențial din lucrare este ignorat de autor și pus la (alt) index. Aici aflăm ce este, carevasăzică, un index rerum: ”…un index rerum, o înșiruire alfabetică de cuvinte desemnează abreviat lumea cărții care, la rândul ei, e o abreviere confuză a lumii sensibile, care, la rândul ei e o dezvoltare confuză a lumii inteligibile, care, la rândul ei, e o dezvoltare confuză a unui prototip luminos, aflat în intelectul divin, încă înainte de facerea lumii.” (p. 148). Și cum economia nu a apărut înainte de facerea lumii….  Și mai departe: ”De obicei,  pentru a realiza indexul e necesar să străbați în repetate rânduri cartea, să meditezi la diferitele succesiuni nominale, la importanța personajelor, la conotația noțiunilor, la ierarhia conceptelor” (ibidem). Și pentru ca mirarea mea generată de faptul că unul dintre conceptele cheie a lucrării (principiul economiei) nu este indexat, autorul, prevenitor parcă, spune la finalul eseului: ”…orice index rerum poate fi deslușit și interpretat, până la urmă, dacă identificăm titlul și autorul cărții. … Nimic nu rămâne de neînțeles. Surpriza inițială se stinge” (p. 153). Ahaaaa…. Deci dacă știi autorul știi și la ce să te aștepți de la el. Altfel, îți faci iluzii și ai, fatalmente, deziluzii…

Acum voi încerca să rezum acest rezumat al cărții intitulată ”Breviarul sceptic” , care este un rezumat al multor alte cărți, care și ele au rezumat niște idei anterioare, care….

Nu pot să nu observ stilul noicean al trecerii alerte și crescende de la un general vag conturat la un general ce frizează absolutul. De aceea, am caracterizat stilul lui VG ca fiind unul pleșuan, deși cred că filiația stilistică este una directă, autorul beneficiind de îndrumări și învățături ale marelui filosof Constantin Noica. Trecerea sprințară de la o afirmație la o negație, urmată apoi de o simultaneitate a ambelor se încheie cu o concluzivă memorabilă. Cred că merită amintită aici o asemenea mostră de stil noicean: ”Principiul simplității (sau al economiei) a fost discutat de către savanții metafizici în fel și chip. Are mulți patroni (filosofi și logicieni). Are mai multe formulări. Este și nu este valid. Este și nu este util. Este și nu este originar și constitutiv. Este și nu este.” (p. 7).

De la Aristotel si Ockham citire oamenii urmăresc (cu obstinație, cu moderație sau cu strângeri din dinți) utilizarea unui ”minim strict necesar și suficient” de mijloace pentru atingerea scopurilor propuse.  Convingerea mea este că economicitatea, finalitatea acțiunilor și armonia dintre acestea reprezintă chintesența ființei umane,  structura ternară fundamentală cu care ar trebui să înceapă orice proces educațional. Haosul crizelor succesive care scutură umanitatea provine, cred, din ignoararea acestei esențe umane evidente și imposibil de eludat. (Interesant de cunoscut motivația acțiunii umane în concepția lui David Walsh în cartea citată mai sus. Fără să le numească astfel, DW structurează o posibilă teorie a acțiunii umane axată pe scop și mijloc,  bazată pe motivațiile teleologice și instrumentale ale acțiunii umane eficiente, cu deosebirea că în timp ce Metodologia mea se rezumă la finalități strict mundane, DW descrie aceste finalități ca fiind subordonate finalității de ordin superior, transcedentale).

Propun cititorilor să reflecteze asupra următoarele identități (simplificatoare) propuse de mine: economicul = (colectarea, combinarea și consumarea) mijloace(lor), politicul = (selectarea, formularea și urmărirea) scopuri(lor), eticul = adecvarea (simultană, continuă și reparatorie a) scopurilor la mijloace și a mijloacelor la scopuri. Dacă acestea vor fi și înțelese/ acceptate, atunci principiul simplității aplicat ne sugerează că nu avem nevoie de trei discipline separate și specializate (politologia, etica și economia) care să se mai și contrapună una alteia, cu consumuri inutile de resurse (inclusiv timp), plus confuziile conceptuale!, ci putem respecta legea simplității considerându-le pe toate trei ca pe un continuum (continuumul politic-economic etic). Acest continuum se numește deja Metodologia Scop Mijloc (MSM) și are o istorie în plan teoretic de aproape patru decenii. Cu alte cuvinte, în loc de trei discipline confuzive și contradictive sunt preferabile trei cuvinte, respectiv trei litere: MSM! Dacă cineva poate demonstra că Managementul este un discurs distinct decât MSM, atunci aștept o asemenea demonstrație. Dacă ne mai gândim că Managementul s-a lăbărțit și apoi a ”puit” zeci de discipline ”de sine stătătoare”, apoi că mai mulți zeci de fii, unul dintre aceștia a fost botezat Managementul vânzărilor. Dar cuiva nu i-a plăcut numele și l-a numit (laconic!)  Marketing, iar apoi Marketingul s-a cunoscut cu Psihologia consumatorului și iar au pui niște zeci de discipline, conform principiului nesacrosanct al excesului, risipei și autodistrugerii necreatoare. Procesul de puire continuă…. Își imaginează cineva unde se poate ajunge cu această creștere canceroasă (deocamdată nedureroasă)?  Chiar era oare așa de complicat ca fiecare absolvent de liceu să rețină imperativul lui Ockham: ”nu se cuvine a multiplica entitățile dincolo de necesar!”. Și atunci, nu e așa că vi se pare perfect justificată acuzația de lipsă de bunăcuviință la adresa tuturor taților și mamelor de noi și noi și noi și noi… științe? Mai trebuie spus oare că tații și mamele ”științifice”, având același sânge (negru!) au procreat urmași debili și nevrotici?

Acum, probabil autorul Valeriu Gherghel și cititorii acestei pseudorecenzii-comentariu-conspect-referat-rezumat vor înțelege mai bine de ce am citit cu atâta nesaț, curiozitate și speranță ”Breviarul sceptic”, sperând că frontul simplificatorilor/ avarilor/ aplicanților principiului economiei se va consolida și că normalitatea aristotelo-ockhamiană se va reinstaura pe Terra…

Concluzia și îndemnul meu: avari din toată lumea, reinstaurați ordinea simplă a lucrurilor!

Iată cele șase porunci simplificatoare adunate din literatura literaro-filosofică clasică și considerate de Valeriu Gherghel ca fiind definitorii și explicative pentru ideea de simplitate. Le voi lista în varianta românească, adică fără echivalentele lor latinești și fără (prea multe) comentarii:

a. Undeva este necesar să te oprești (autor necunoscut, promovat de Aristotel, Sf Toma)

b. Este o limită și o măsură în toate (Quintus Horatius Flaccus)

c. Nu are rost să faci cu mai multe, ceea ce poți să faci cu mai puține (Ockham)

d. Dorește-ți doar mediocritatea! (fii moderat în solicitări și ipoteze interpretative)

e. De cele mai multe ori formularea cea mai potrivită a principiului simplității e tautologia (Kafka)

f. Ceea ce nu poate fi spus, nu poate fi spus (Wittgenstein)

Pe parcursul lucrării autorul folosește mai multe sinonime pentru ideea de simplitate (îndeosebi în interpretare). Iată o listă a acestora: parcimonie, zgârcenie, avariție, puținătate, asceză, economie, simplitate, concizie, laconic, direct (fără ocolișuri), strict necesar, limitat (cunoașterea limitelor), măsurat, echilibrat, temperat, reținut, taciturn, rezistent la seducții, abstinent, auster, frugal, suficient, redus, minimal, rațional etc. Dintre acestea, aș extrage câteva care nu fac trimitere la avariție, ci la optimzare: rațional, echilibrat, temperat, măsurat – la care aș adăuga și eu câteva: adecvat, potrivit, firesc. De aceea, revin cu propunerea de a reedita cartea cu structura triadică completă: Principiul ascezei (economicității), Principiul optimului/ optimalității  (eficienței) și Principiul risipei (eficacității). Evident, Principiul optimalității face referire la economicitate, raționalitate, echilibru, adecvare, măsură. Acesta este răspunsul meu la nota de subsol de la pagina 11 referitoare la nedumerirea lui Valeriu Gherghel în legătură cu măsura în care termenii ”simplitate” și ”economie” coincid sau nu. Preocuparea mea pentru această terminologie este motivată de consecințele educaționale ale modurilor în care se sugerează normalitatea, integralitatea și echilibrul. Orice confuzii terminologice se transformă, în timp, în dificultăți de comunicare și apoi în decizii eronate cu consecințe greu de cuantificat. În ultimă instanță, întreaga existență umană poate fi tratată, în scopul de a facilita și îmbunătăți această existență, prin prisma modurilor de interpretare, la fel cum ar putea fi descrisă prin grila modurilor de comunicare (Eco), a modurilor de producere a bunurilor materiale (Marx) etc. Toate pot fi subordonate (simultan sau succesiv) celor trei principii fundamentale a gândirii, simțirii și acțiunii umane (și pe care l-am numit, simplu, Management).

Valeriu Gherghel oferă câteva definiții și/ sau descrieri ale simplității în viziune proprie. Voi face o compactare a acestor definiții, pornind de la ideea că puse una lângă/ după altele aceste definiții vor construi un tablou mai clar și mai memorabil al ideii (deloc simple) numite simplitate. Desigur, nu mă voi abține de la unele comentarii…

a. ”Iată o definiție (foarte simplă!) a simplității: calea cea mai concisă de la premisă la concluzie” (p. 7). Am spus deja, cred că aceasta nu este o definiție a simplității, ci a simplității în logică.

b. ”Altfel spus, a fi simplu înseamnă literalmente și în toate sensurile” (p. 13). Ce să comentezi la o tautologie? Tautologia este tautologie și gata!

c. ”Principiul simplității presupune (și) economia exprimării”. Cu o condiție: să știi ce vrea să spună cuvântul economie…

d. ”O remarcă provizorie. Interesantul nu poate fi un scop în sine. Simplitatea, da” (p. 21). Autorul desfide, pe parcurs, această opinie… Exemplu: ”Paranteza scepticului: nu sunt tocmai sigur de universalitatea principiului simplității. … Există împrejurări unde risipa e inevitabilă, fiindcă universul nu e deloc simplu” (p. 23).  Deduc că dacă universul nu poate avea ca un scop al său (în sine) simplitatea, atunci cum poate un biet scriitor să fie simlu? Zice: VG: ”Lumea din jur nu e obligatoriu economică. … La fel e și cu risipa hermeneutică. Toți o practică”. (p.23). Deduc că deși simplitatea e un scop (în sine!), extrem de puțini ating acest scop. Să fie asta o cauză profundă a nefericirii exegeților?

e. ”Principiul simplității înseamnă…: efortul maxim pentru a stabili minimul” (p. 56). Ce bine ar fi dacă am ști care este nivelul efortului maxim și ce definește un efect/ rezultat minimizat. Aș reformula (relativizant, postmodern) principiul simplității definit mai sus de VG, drept ”eforturi maxim posibile pentru obținerea de texte superconcentrate, dar cu semnificații cât mai bogate posibil!”.

2. Despre simplitatea în interpretare și în explicare.

După părerea mea, orice discuție despre interpretare (simplă sau irositoare) ar trebui să înceapă cu lămurirea clară a procesului de cogniție, respectiv cum se transferă informația din carte în mintea noastră și cum se transformă una și aceeași informație (preluată de orice cititor din una și aceeași carte citită) într-un anumit fel de informație în funcție de mediul cognitiv în care sosește acea informație. Sau, vice versa, cum gândește oare scriitorul unui articol sau a unei cărți atunci când se hotărăște să compună un text (bazat pe principiul simplității sau pe principiul risipei)? Cred că o pregătire în teoriile cogniției și ale neuroștiinței este cât se poate de binevenită în opera de scriere/ citire/ interpretare a unui text oarecare. Am distribuit pe pagina mea de Facebook, în luna ianuarie a anului 2013, mai multe surse și articole despre cogniție și cercetare.

http://newbooksinbrief.com/2012/11/27/25-a-summary-of-how-to-create-a-mind-the-secret-of-human-thought-revealed-by-ray-kurzweil/ . Cei interesați pot urmări această pagină (www.facebook.com/liviu.drugus) și în continuare deoarece voi posta acolo cât mai multe referințe la procesul de gândire, cunoaștere, acțiune, comunicare, interpretare, eficientizare etc.

Cunoașterea mecanismelor prin care un text poate (sau nu) să creeze imagini adecvate în mintea cititorului este de mare ajutor în aparent banalul proces al înțelegerii și interpretării. În ultimă instanță, aceasta explică și varietatea incredibil de mare a interpretărilor apărute în urma citirii unui text. Dacă mai adăugăm mediul educațional-cultural, experiența de viață și cea livrescă, starea de sănătate generală a interpretului, condițiile de viață și starea de mulțumire față de mediul de viață etc. toate astea ar putea explica și marea varietate a nuanțelor descifrate de un cititor-interpret după citirea unui text dat. Unii văd într-o carte sau un film doar mesaje subtextuale, trimiteri la modele generale de viață și atitudini care sunt agreate sau nu. Am întâlnit persoane exasperate de faptul că un alt cititor nu a văzut mesajele cărții și a reținut doar intriga propriu-zisă, respectiv ce a făcut și a zis personajul X sau cu ce era îmbrăcat personajul Y, acuzându-l de citire superficială, impresionistă, fără să simtă mesajul alegoric transmis de cititor în subtext. La posibila și fireasca întrebare: ce înseamnă citire corectă, Valeriu Gherghel a răspuns  (vezi Motto ul de la începutul acestei recenzii) că este corect să găsești alegorii acolo unde ele există și să nu le găsești acolo unde ele nu există. Și totuși, chiar dacă ”Bătrânul și marea” nu a fost scris în cheie alegorică, este oare o eroare să vezi acolo destine, mâini invizibile și fluide eterice generatoare de acțiuni umane determinate? Personal cred că varietatea interpretărilor este deja un lucru bun și binevenit. Un text care va genera mereu și mereu exact aceleași sentimente, interpretări și redări ale trăirii acelor sentimente este, cred, un text sărac sau lipsit de vlagă. Valeriu Gherghel deși mimează perfect exercțiul democratic al libertății de interpretare și exprimare nu se abține să ironizeze ”viziunile” generate în mintea unui critic/ interpret/ cititor, altele decât cred unui hermeneuți mai cunoscuți sau chiar propriile sale viziuni.

Aș face o paralelă (potrivită sau nu…) între avantajul multiplicității interpretărilor textuale și avantajul existenței unui mare număr de înțelegeri și interpretări ale lui Dumnezeu. Într-o discuție cu un spaniol catalan catolic, pe vremea discuțiilor legate de ecumenism am sugerat că ar fi bine pentru întreaga religie creștină să fie unită, mai ales în dialogul acestiea cu alte religii importante ale lumii. Recunosc, în viziunea mea de atunci se regăsea ideea omogenizării credinței, a existenței unui singur for diriguitor etc. Și mă așteptam ca spaniolul catolic să mă susțină  sau să facă o pledoarie a ecumenizării sub steag catolic. Preopinentul meu a zâmbit și m-a contrazis de plano. Nu este nevoie de niciun ecumenism și de nicio unificare, este mai bine ca să existe o libertate deplină de conștiință și de credință. ”Fiecare crede ce și cum dorește” a punctat Joan în finalul dicuției, astfel încât argumentația sa mi-a rămas în minte și astăzi. Ulterior am aflat că creștinismul are peste 300 de secte, orientări și biserici fără de care, poate, numărul total al creștinilor ar fi fost mai mic. Deși nu numărul de prozeliți era în discuție, iată că un mod mai liber de a trata o problemă de conștiință/ credință/ interpretare genera un plus și în plan cantitativ.  La fel se întâmplă, cred, și cu varietatea interpretărilor textuale. Cu cât mai multe, cu atât mai bine pentru șansa surprinderii unei palete cât mai largi de nuanțe de efecte posibile și/ sau plăcute. Unii cititor doresc simplitate maximă în exprimare, alții sunt adepții stilului roccoco, cu viraje și volute alambicate care sugerează ideea de soliditate în exprimare, în timp ce alții clamează simplitatea maximă. Iată ce nota un iubitor de lectură după citirea unei cărți despre gândirea lui J.S.Mill. Iată o clamare directă ți vehementă pentru simplitate:  ”Last night I kept re-reading a passage in J.S. Mill by Dale E. Miller. In which he is trying to explain Mill’s proof of Utility and definitions of happiness. Sometimes I wish authors would be straightforward and not twist my mind in circles”.

Pentru a nu alunga chiar de la primele rânduri un potențial cititor, sincer interesat de problema simplității/ minimalismului/ mensevismului/ economismului/ laconismului/ brevitatii/ , precizez că fraza/ paragraful ce urmează este una/ unul voit construită/ construit astfel, tocmai pentru a determina cititorul să exclame, la final: ce-i cu porcăria asta de frază? Oare nu putea autorul acestei prezentări de carte (recenzie?) să concentreze ideile doar în câteva cuvinte? Răspunsul este ”ba da”, dar cum ai putea să duci dorul simplității și a unei lecturi despre simplitate, decât doar constatând lipsa acesteia?  La fel a procedat și Valeriu Gherghel punând față în față două stiluri de scriere: unul bazat pe simplitate, celălalt bazat pe risipă de cuvinte, desigur, lăsând cititorii să decidă ce le place: simplu sau complicat? Iată fraza alcătuită de mine și care se vrea o mostră a ”abuzului de exces” (sau a abuzului la superlativ):

Valeriu Gherghel scrie cât poate el de concis, adică sub forma unui breviar, despre scepticismul său, de filosof ascetic ieșean, față de posibilitatea reală a expandării consistente a prezenței în hermeneutica contemporană a elaboratelor savante sub forma unor concentrate simple, nesofisticate și maxim esențializate, gândul acesta al său fiind exprimat la modul cel mai auster-avar posibil și prezentat cititorilor ca un regret bine temperat față de existența doar a unor  foarte puțini indivizi umani pe care cineva i-ar putea numi economicoși  adevărați și care își scriu gândurile lor frugale de o manieră hiperconcentrată, adică extrem de simplu și în cuvinte cât mai puține, dar care să conțină informații absolut indispensabile înțelegerii, altfel spus el, autorul, face un seducător elogiu simplității într-o eră a complexității și a transdisciplinarității autodevoratoare de sensuri și semnificații pe care cei vechi le transmiteau semenilor în forme cât se poate de directe, echilibrate, autosuficiente, adică simple.

Dar este oare întâmplător faptul că economiștii (de fapt economicienii) se preocupă și ei – la fel ca și filosofii și filologii – de  semiotică/ semiologie, semantică, pragmatică, metaforă, minimalism, comunicare, praxeologie, teleologie, hermeneutică, statistică și logică (pentru a enumera doar câteva dintre disciplinele ce presupun o bună pregătire economică)? Răspunsul meu este: nu numai că aceste intersecții de preocupări sunt firești, dar ele mi se par (acum) obligatorii, dat fiind că economicul nu se referă doar la lucruri (cum mai cred materialiștii), ci îndeosebi la oameni și la comportamentul acestora, respectiv la dimensiunea spirituală a existenței umane.

            Din pasajul subliniat mai sus rezultă că cea mai bună pledoarie pro-simplitate o constituie confruntarea cu complexitatea, cu excesul și risipa. Necunoașterea excesului face imposibilă cunoașterea simplității/ economicității. Nu întâmplător, în istorie au alternat perioade ale frugalității și  simplității (cu extrema acestora – crizele economice de subconsum) cu perioade ale excesului, risipei și consumismului dus la extrem (numite abuziv ”creștere economică” – în realitate este vorba despre o creștere de-a dreptul neeconomică).

Afirmam în titlul acestui prim capitol al ”micii” mele recenzii, că autorul gherghelizează atunci când declară emfatic componentele hexadei simplității. În opinia mea, doar cea de a treia componentă (Ockam) ține de principiul simplității/ economiei, celelalte țin de principiul optimalității, al echilibrului și armoniei. Practic, tocmai acest principiu al echilibrului este cel mai greu de realizat, aplicarea lui sugerând raționalitate, umanitate, normalitate. Din păcate, în pofida premiilor Nobel oferite pentru raționalitatea economică (cu hilarele încercări de matematizare a deciziilor), umanitatea se zbate între extreme, trecând grațios de la o era la alta, arareori reușind să păstreze mult doritul echilibru. Pentru doritorii de cunoaștere suplimentară în privința teoriei echilibrului economic recomand citirea (cu mare folos!) a operei economistului român de cetățenie americană Anghel N. Rugină (1913 – 2008). Prietenia care m-a legat de marele gânditor și respectul față de opera sa au devenit publice, cum prea adesea se întâmplă, abia după moartea sa (vezi și In memoriam Anghel Rugina, scris de mine in 2008, în pregătirea celei de a X-a Conferințe a ISINI ce urma să aibă loc la Bacău și București în decembrie 2009: http://www.ugb.ro/isini10/index_files/Page1081.htm). Textul a fost publicat și în revista Economy Transdisciplinarity Cognition (www.ugb.ro/etc). Așadar, în completarea gherghelizării hermeneutice a simplității aș sugera și ruginizarea economicului printr-o preocupare mai susținută pentru echilibru și armonie în alegerea și utilizarea mijloacelor generatoare de scopuri umane anterior definite și stabilite. Rugină aplică regula ockamiană a bunului simț conform căreia ”nu se cuvine a multiplica entitățile dincolo de necesar”, regulă parcimonioasă generatoare – ulterior – de echilibre și optimalități. Tradusă în limbajul liberalismului și libertarianismului economic această regulă ar suna astfel: nu oferiți mai mult decât se cere!, respectiv produceți sub și până la limita necesarului. Niciodată peste necesar! Din păcate, teoriile consumismului agresiv au generat economii obeze și predispuse la grave boli economice. Deviza acestora este produceți oricât de mult, apoi găsiți soluții să vindeți cât mai mult, chiar cu riscul unor mari irosiri și distrugeri nejustificate de resurse. Este abandonarea principiului simplității și a principiului optimalității și înlocuirea acestora cu ”principiul plenitudinii” sau ”principiul suplimentării” formulat, în plan epistemic de Walter Chatton (1290-1343), ca o contrazicere a principiului susținut de contemporanul său Ockham (vezi http://plato.stanford.edu/entries/walter-chatton/ ).  Gherghelizarea continuă prin punerea sub semnul întrebării a posibilității reale de a aplica principiul simplității, dar argumentarea este, cred, neconvingătoare, respectiv susținerea că ”într-un univers excesiv e greu să fii simplu” (p. 9). Nu susține nimeni că simplitatea este comodă și accesibilă oricui, dar să accepți risipa (doar) cu motivația universului infinit mi se pare greu de acceptat.

Cap. II Eseurile simplității

1. Campionii simplității

Dacă la capitolul despre sintagmele definitorii (și premoderne) ale simplității (vezi ”Hexada simplității”) VG s-a oprit la cele șase ziceri (antice) celebre, și care sunt reprezentate de Aristotel și Thoma, de Quintus Horatius Flaccus, de Ockham, de Francois Rabelais, de Franz Kafka,  și de Wittgenstein (în total șapte nume), pentru perioada premodernității sunt amintiți cinci: Theodor de Mopsuestia, Honorius Augustodunensis, Thoma d’ Aquino, Nicolaus de Lyra, Martin Luther, iar pentru modernitate numărul reprezentanților de frunte ai laconismului în exprimare se reduce tot la cinci: Erich Auerbach, Laurence Perrine, Umberto Eco, Barry Targan și Nicolae Manolescu.  Exact cât să facă autentică sintagma ”îi poți număra pe degetele de la o singură mână”.

2. Chei de lectură – interpretări multiple

Sunt de acord cu observația lui VG că simplitatea ține de scriitori, în timp ce risipa ține de exegeții/ interpreții textelor scriitorilor.  Mai mult, cu cât textul e mai (h)ermetic, cu atât mai multe interpretări sunt posibile! O afirmație simplă de genul ”Eu sunt cel ce sunt!”, dincolo de tautologia (acceptată de VG ca fiind un lucru firesc și generator de simplitate), a generat și poate genera nenumărate interpretări, in funcție de con-textul cultural al interpretului, de imaginația și de bunăvoința/ reavoința acestuia etc. Se ajunge, susține Valeriu Gherghel, la un paradox/ ciudățenie (în ultimă instanță, un sofism, cum conchide chiar VG): cu cât sunt posibile mai multe interpretări și explicații, cu atât e mai greu să accepți vreuna dintre ele, ba chiar se ajunge la concluzia că textul cu pricina este ”inexplicabil tocmai fiindcă este explicabil” (p. 62).  Așadar, e liber la explicații și interpretări! Este interesantă etimologia cuvântului ”hermeneutică”. Acesta provine de la Hermes, zeul comerțului la vechii greci (Hermes (greaca veche: Ἑρμῆς ) este zeul comerțului, zborului și al hoților în mitologia greacă, mesagerul zeilor. Vezi pe larg http://ro.wikipedia.org/wiki/Hermes) Dubla sa identitate sugerează din start posibilitatea interpretării, a interpretărilor multiple. El este ”și – și”. Hermes Trismegistus se ocupa cu descifrarea textelor divine, încifrate, cu sensuri închise pentru muritorii de rând. Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Hermeneutică  ”denumirea derivă de la numele zeului grec Hermes, mesagerul zeilor și interpretul ordinelor lui Zeus”. Orice interpret este, de altfel un intermediar, ceea ce face trimitere la comerț, negocieri și transferuri de proprietate, de avuție. (în sens economic). Desigur, intermediarul (cel care cumpăra dintr-un loc și vindea într-altul) își interpreta propriul său rol, de comparator (și cumpărător) între prețurile de pe diverse piețe. El era un negociator, un comunicator  de (false!) informații privitoare la valoarea reală a bunurilor comercializate. Tot astfel cum negociatorii/ comercianții vor să cumpere ieftin (cât mai economic) și să vândă scump (cât mai risipitor de bani ai cumpărătorilor săi), la fel putem compara scriitorii (invitați să scrie cât mai economicos, cât mai simplu) cu exegeții (liberi să re-vândă textul inițial în forme cât mai stufoase și deloc economicoase către cititorii care vor să vadă și ce au înțeles ”specialiștii”). Acestea fiind spuse, cred că o cooperare strânsă între hermeneuți și economicieni este foarte necesară pentru ca fiecare dintre aceste categorii să se înțeleagă mai bine pe sine. Hermeneuții vorbesc despre validitatea unor interpretări, economicienii vorbesc despre valoarea intermedierilor făcute de comercianți (speculanți). La rândul său, speculantul (derivat din latinescul speculum = oglindă) își compară prețurile pentru a-l alege pe cel mai favorabil lui.

Cap. 3 Despre subiectivitate în interpretare

 

După cum se poate vedea din recenziile reproduse mai jos, subiectivitățile interpreților cărții lui Valeriu Gherghel se întind pe un evantai larg, cel puțin la fel de larg și plin de pete de culoare precum o Cauda pavonis. Fiecărui interpret/ exeget/ critic/ recenzor/ cronicar/ comentator etc. i-a plăcut un anumit eseu din ”Breviarul sceptic. …”. Unora le-a plăcut tocmai Cauda pavonis, eseul care a dat și prima variantă de titlu a acestei cărți. Mie mi-a plăcut mai mult eseul despre recenzori/ reviewers/ abridgers, eseu intitulat Bref (p. 138 – 146).  De aici deduc că textul meu despre gherghelizare nu va fi pe placul autorului cărții care își manifestă simpatia pentru ”abgridgers” pentru că ”rezumatorul mânuiește ca nimeni altul briciul lui Ockham. Detestă verbiajul, digresiunile (mă felicit, acum că m-am oprit la o singură digresiune, recunoscută ca atare… LD), lungimile, risipa…” (p. 138).  În ultimă instanță și ”Breviarul…” este, în bună măsură (sic!), un rezumat de rezumate ale unor rezumatori de rezumate scrise pe baza unor texte interpretate…, fapt care explică și iubirea lui VG față de rezumatori, adică inclusiv față de domnia sa, narcisismul făcând casă bună cu subiectivismul și hermeneutica. Dacă nu ne-ar place rezumatul făctut de noi, atunci nu l-am mai face (public), nu? La fel am procedat și eu când, narcisiac, am decis că mi-a plăcur eseul despre recenzori (adică despre unul ca mine, nu?).

În încheierea prea lungilor mele considerații, vreau să fac o comparație între un recenzor și un (simplu!) cititor. Mărturiesc că am citit cartea mai întâi ca un cititor, ca unul care nu avea deloc intenția de a face o prezentare acestei cărți (intenția a apărut pe parcurs, spre sfârșitul cărții), rezultatul fiind bucuria de a afla, de a reflecta, de a dialoga cu alții – peste generații. Pentru o recenzie (inclusiv pentru una atât de vastă, permisă doar de generozitatea spațiului virtual) am citit cartea de mai multe ori, cu diferite grile de lectură și de selecție, dar și cu surpriza de a găsi și acele erori de redactare, de exprimare, de limbă. Desigur, propunerile de reeditare făcute vor rămâne simple propuneri, neluate de nimeni în seamă, pentru simplul motiv că rescrierea cere eforturi mai mari și recompense (mult) mai mici. Pentru mine, cel câștigat din trecerea de la calitatea de cititor la cea de reviewer am fost eu, câștigurile fiind de ordin informațional, intelectual (ca să nu spun ”intelecțial”) și desigur dialogal. Cu constatarea, oarecum sceptică și tristă, că dialogul se va opri aici, la fel cum s-a întâmplat și cu ”dialogul” generat de celelalte zeci de recenzii (critice!) făcute unor cărți și articole.

Indiferent dacă va exista și o ediție revăzută și adăugită, recomand citirea acestei cărți ca fiind benefică pentru cititorul încă neinițiat în texte ce păreau a avea doar o singură interpretare. Antidogmatismul expres și relativismul potmodern al lecturilor cu chei multiple  constituie mesaje importante și interesante ale acestei cărți. Și o remarcă finală: deși titlul sugerează că simplitatea este cea mai dezirabilă atitudine, până la urmă se deduce că și laconismul și risipa de cuvinte au rostul lor, totul fiind o chestiune de libertate de alegere. Așadar, departe de a fi un elogiu adus simplității, cartea universitarului Valeriu Gherghel este un elogiu adus libertății.

Liviu Drugus

15 ianuarie 2013

Sat Valea Adâncă, comuna Miroslava, Județul Iași

www.liviudrugus.ro     www.liviudrugus.wordpress.ro   liviusdrugus@yahoo.com

 

 

 

 

 

ANEXA   Breviarul în ochii și formulările altor exegeți hermeneutici

Mihaela Grădinariu, ”Imitație și contrapunct – scepticismul bine temperat”, în: Cronica Veche nr 23/ decembrie 2012, p.8. http://cronicaveche.wordpress.com/2012/12/20/cronica-veche-nr-1223-2012/

CRONICA LITERELOR

Imitaţie şi contrapunct – scepticismul bine temperat de Mihaela Grădinariu

Aşteptată cu interes, apariţie editorială irezistibil anunţată cu ceva timp înainte (îmi amintesc uluitoarea colecţie de imagini cauda pavonis, jocul celor două variante de copertă…), ultima carte a lui Valeriu Gherghel (Breviarul sceptic. Şi alte eseuri despre simplitate,Polirom, Iaşi 2012) compune, rafinează şi orchestrează o partitură tensionantă, asupra căreia autorul ne previne încă din prima pagină, cea a cheilor de lectură, a pregustării: opt citate în cinci limbi diferite, texte incitante care construiesc un orizont de aşteptare, acea „promisiune a cărţilor”de care vorbea Michel Foucault în Cuvintele şi lucrurile. Paradoxal, volumului, care se vrea un frenum aureum al excesului interpretativ, nu i se poate aplica deloc eticheta de „simplu”. Structura tripartită, completată cu o Bibliografie adnotată şi cu necesarele Index nominum et rerum, obligă cititorul la o permanentă stare de alertă. La o primă lectură, am avut sentimentul întâlnirii unui veritabil Jurnal de front, în care un corespondent tenace se strecoară abil printre bătălii şi notează cu exactitate minuţioase detalii dintr-un război hermeneutic (încă) neterminat, în care ameninţătoare principii îşi dispută întâietatea. Descoperim însă nu un simplu martor al istoriei (zbuciumate sau catifelate, a interpretării, ci un spectacol de fascinantă erudiţie şi fină (auto)ironie, din care te desprinzi cu greu, şi la finele căruia întrebările sunt mai numeroase decât răspunsurile. Inevitabila şi necesara Introducere focalizează atenţia asupra declaratei intenţii de aplicare a principiului simplităţii în interpretarea textelor, argumentată şi augmentată cu elemente

din aceeaşi sferă semantică: oprire, limită, măsură, umilinţă, tăcere, multiple încercări de definire a conciziei, şi, pitită printer unghiuri şi puncte de vedere, preferinţa recunoscută pentru eseu (să mai amintim oare Porunca lui rabbi Akiba ?), ca una din puţinele posibilităţi de abordare neinhibată a unei probleme. Principium parsimoniae, corpul de rezistenţă al cărţii, adună sub acelaşi acoperiş situaţii interpretative, cărţi, autori, exegeţi într-un dualism tiranic. Lista cu iubitorii simplităţii (interpreţii dubioşi, acei simpliores luaţi în derâdere de către Origen) nu e

foarte lungă: Theodor de Mopsuestia, Erich Auerbach, Laurence Perrine, bineînţeles Umberto Eco (apologia economiei din Limitele interpretării) şi Barry Tagran, iar din spaţiul românesc e

amintit numai Nicolae Manolescu. Eseurile acestei prime părţi dezvoltă idei polemice bine

temperate, o revalorizare a unor texte foarte cunoscute (Don Quijote c’est moi) sau registrul de crux interpretum, acele cuvinte obscure, expresii incerte care declanşează bătălii între exegeţi (şi

nu putea lipsi celebrul Il veltro – Ogarul din Commedia lui Dante, cel care a provocat sute de scrieri, fiecare, încercări în zadar…). Pasiunea pentru laconism (un alt atribut al simplităţii) este pusă în relaţie cu explicaţiile deictice (noţiune prea puţin întâlnită în hermeneutica textuală, fiind apanajul noilor teorii ale pragmaticii), însă, după o înşiruire de elemente ale unei limbi

neo-adamice (cu trimiterea binevenită la cartea lui Petru Caraman, Pământ şi apă), Valeriu Gherghel ne trage, maliţios, de mânecă: interpretările ostensive sunt ostensive,

dar nu sunt interpretări. Discursul întregii cărţi respectă registrul iniţial – spumos, atractiv, demonstrativ fără a aluneca într-un didacticism facil, bucuria lecturii venind inclusiv din re-cunoaşterea sau, dimpotrivă, din noutatea interpretărilor propuse. Eseurile despre Roză, ca pretext pentru problematizarea determinării, a interpretărilor simbolice, a medierii hermeneuticii sau a apologiei tautologiilor sunt completate fericit de un Mic repetoriu de scrieri laconice, acele opere minimale, austere până la zgârcenie, ca Eseul despre tăcere al lui Fra Elbertus, Fisches Nachtgesang, poezia cu titlu performativ a lui Christian Morgenstern sau Epistola de acreditare a Ambasadorului Melancoliei, scrisă de Mihai Ursachi, numai pentru cunoscători, în limba melancolică… Hermeneutul poate alege diverse modalităţi de poziţionare faţă de text. Poate să facă o demonstraţie de forţă, paradă inutilă de instrumente, blocate într-o babilonie a comentariilor; sau, dimpotrivă, poate admira textul de la distanţă, ca pe un spaţiu

seducător, perfect închis. Lecturii i se pot atribui etichete precum ludică, perversă, gratuită, însă interpretarea are o legitimitate raţională, întrucât impune justificări. Eseul care împrumută titlul

volumului reface apologia unei metafizici a abţinerii, punctată cu oarece amărăciune de realista constatare scepticii nu sunt legiune (curiozitate necesară: de ce nu suntem???), deoarece francheţea îndoielii e rară.

C R O N I C A

L I T E R A R Ă

Locurile relativ sau definitiv obscure beneficiază de o densitate semantică ce impune lectorului o strunire eficientă a propriilor impulsuri: în registrul ideilor gingaşe, cea dintâi obligaţie este aceea de a fi autentic şi cinstit. Mi-a plăcut mult misterioasa legătură descoperită între simplitate şi peşti, premisă a iluminării diferenţierii acute între simplitate şi sărăcia hermeneutică, ultima cauzată de lipsa de experienţă exegetică, text construit ca un spaţiu de joc inteligent,

acoperit de scrieri dinamice, piese de rezistenţă ale culturii universale : Quo vadis (Henryk Sienkiewicz), The Old Man and the Sea (Ernest Hemingway) şi Omilia a VII-a la Levitic a lui

Origen. Celelalte eseuri ale primei părţi jalonează acelaşi itinerary al spiritului, un drum ondulatoriu între a fi, a lectura, a interpreta şi a semnifica, un spaţiu beligerant în care tratate de

război şi neutralitate sunt, rând pe rând, semnate şi încălcate, iar dificultatea cunoaşterii ultime, cunoaşterea lui Dumnezeu, e comparată cu o clădire cu 50 de porţi, dintre care ultima e necesar să rămână pe veci închisă. Partea a doua, Principium prodigitatis, întregeşte ansamblul

construcţiei textuale, reliefând o viziune a excesului, a supraabundenţei interpretative. Figura aceluiaşi Cavaler (al Tristei Lecturi…) legitimează demersul autorului, efortul de a căuta şi aduce la lumină acele situaţii de interpretare cât mai stufoase, încărcate de ipoteze suplimentare, concentrate într-un faimos verb (a goropiza) derivat de la nu mai puţin faimosul etimologist Goropius Becanus. Din modalităţile surprinzătoare de risipă hermeneutică, Valeriu Gherghel apelează la acelaşi Don Quijote (există exegeze care propun un etimon ebraic al numelui personajului lui Cervantes !), model erminic pentru o serie întreagă de confuzii între lectura completivă (de concretizare) şi lectura pur semantică (explicativă): cavalerul simte ca în cărţi sau nu simte deloc. Eseistul sancţionează nemilos excesul quodlibetal, argumentând că risipitorii cei mai aprigi sunt, dintotdeauna, exegeţii şi teologii scolastici, inventariind patru situaţii-limită ce

refuză să se supună nu doar oricărui tip de disecare, ci chiar minimului bun-simţ interpretativ, şi pe care le evidenţiem pentru plăcerea păstrării nuanţelor ludice: 1. Dumnezeu e cel care ştie

totul, dar poate şti mai mult sau mai puţin decât ştie ? 2.Care este numărul îngerilor ce încap, dansând o horă, pe un vârf de ac? 3. Ce s-ar fi întâmplat dacă Iisus Hristos nu ar fi fost condamnat şi răstignit? 4. Problema himerei care mormăieşte printre dinţi.

Neutralitatea, aparenta echidistanţă e părăsită tranşant în finalul celei de-a doua părţi, locul în care e gravat îndemnul de a te opri undeva: ananke stenai (şi lăsăm cititorului bucuria de a

descoperi unde…). Cea de-a treia parte ne oferă patru episoade din istoria hermeneuticii, avertismente clare pentru ceea ce poate însemna excesul (diferenţierea artificială dintre verdeaţă şi iarbă în cartea Facerii, la Philon din Alexandria), exegeza unei traduceri defectuoase, fără a avea acces la original (comentariul Fericitului Augustin la Psalmul 103), sau bucuria descoperirii

interpretării ca proces infinit, cu semnificaţii nenumărate şi surprinzătoare precum culorile din coada păunului (de la Eurigena cetire), în perfectă concordanţă cu textul considerat

infinit interpretabil al lui Roland Barthes. Dacă adăugăm la cele descoperite până acum comentariile savuroase din notele de subsol, ironia subtilă (aş întreba sfios, ne provoacă autorul, care este necesitatea gândurilor necesare…), întâmpinarea aşteptărilor şi dezamorsarea nedumeririlor cititorului, lipsa stridenţelor de orice fel, curajul de a privi o multitudine de soluţii hermeneutice, care, uneori, se contrazic total, lejeritatea mişcării printre autori şi texte din epoci şi cu caracteristici din cele mai felurite (unii invocaţi repetitiv), austeritatea şi densitatea sentinţelor, invitaţia la joc dintr-un motto… final (Explicit, expliciat, / Ludere scriptor eat.), obţinem imaginea unui concert în care fiecare instrument îşi ştie locul şi rolul, realizând o armonie de o complexitate şi fineţe remarcabile. Şi, iată, în spaţiul bibliotecii, al paradisului

borgesian, cartea lui Valeriu Gherghel ni se dezvăluie ca o ispită a cunoaşterii şi, totodată, a recunoaşterii limitelor lecturii şi ale scriiturii. O pledoarie deloc simplă pentru a re-învăţa să privim cu ochiul cel mai dinlăuntru, cel a cărui vedere nu greşeşte niciodată. Concluzia? Deşi mi-am dorit nespus de mult să scriu cât mai simplu, cu degete cât mai sceptice, vraja multicolorei

caudae pavonis se pare că a fost mai puternică…

 

Sep 13th, 2012 | By admin | Category: Agenda de carte

La Editura Polirom, în colecţia “Plural”, va apărea volumul “Cauda pavonis. Şi alte eseuri despre simplitate” de Valeriu Gherghel.

Principiul simplităţii sau al economiei i-a preocupat dintotdeauna pe filosofi şi logicieni, care de-a lungul timpului au propus pentru el diferite formulări şi interpretări. Eseurile lui Valeriu Gherghel sînt centrate pe simplitatea aplicată în interpretarea textelor, care presupune a nu fi excesiv, a respecta limita şi măsura, a accepta faptul incomod că poţi explica numai ceea ce poţi explica şi a te mărgini strict la ceea ce spune textul, fără să construieşti ipoteze suplimentare. Pe parcursul volumului, speculaţia alternează cu exerciţiul practic – analiza de text – şi, în cîteva cazuri, cu exerciţiul imaginativ. Dacă prima parte vorbeşte despre simplitate şi conciziune, iar cea de-a doua despre principiul opus, reprezentat de risipa interpretativă şi exces, partea a treia prezintă unele episoade din istoria hermeneuticii (Philon din Alexandria, Sfîntul Augustin, Hugo de Saint-Victor) care demonstrează cît este de dificil să fii simplu în interpretare.

Valeriu Gherghel, doctor în filosofie, este profesor asociat la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. La Editura Polirom a mai publicat Porunca lui rabbi Akiba (2006). (Cf. http://www.agentiadecarte.ro/2012/09/%E2%80%9Ccauda-pavonis-si-alte-eseuri-despre-simplitate%E2%80%9D-de-valeriu-gherghel/ )

Sorin Lavric, Cauda  Pavonis,  în: România Literară nr 45/ 2012:, http://www.romlit.ro/cauda_pavonis

Stelian Țurlea, Sancta simplicitas, http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/sancta-simplicitas-de-stelian-turlea-10095901

Andreea Grinea http://www.revistatransilvania.ro/arhiva/2006/pdf/numarul10/p46-47.pdf Despre Porunca lui rabbi Akiba

http://semnebune.ro/2012/breviarul-sceptic/

 

http://filosofiatis.blogspot.ro/2012/01/valeriu-gherghel-principiul-simplitatii.html Joi, 26 ianuarie 2012, la ora 18, în Sala de Consiliu a Facultății de Filosofie și Științe Social-Politice, va avea loc întîlnirea lunară din cadrul Colocviilor Centrului de Hermeneutică, Fenomenologie și Filosofie practică.

Discutia va fi deschisă prin prezentarea domnului Valeriu Gherghel, cu titlul „Principiul economiei în interpretarea textelor“.

Dan Pârvan-Jenaru, Posibilitate și relativitate în simplitatea interpretărilor , În: Observator cultural nr 653 din decembrie 2012   (http://www.observatorcultural.ro/Posibilitate-%C4%8C%C2%99i-relativitate-in-simplitatea-interpretarilor*articleID_27957-articles_details.html )    Pelicula fiecărei zile surprinde inevitabil fel și fel de surîsuri cu subînțelesuri oculte ori priviri mirobolante, încărcate cu promisiuni himerice. Viața e grea și interpretabilă, iar literatura… ce să mai vorbim! Numai scriitorii știu cîte cărți n-au avut parte de acele întîlniri pline de înțelegere, sau cel puțin de acea înțelegere la care spera autorul. Și cîte drame nu s-au ridicat în spațiul cavitar dintre „intenția autorului“ și interpretările simpl(ist)e ori suspect de pedante ale exegeților! Și tocmai despre aceste inefabile (im)posibilități scrie Valeriu Gherghel în cea mai recentă carte a sa – Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate. Și o face așezat la mijloc de extreme, între principiul simplității (cel fără de prestigiu!) și principiul suplimentării, cu viziunea „grea“ oferită de filozofie, îmblînzită de umor și ironie, dar și cu trăirea aceea pe care numai îndrăgostiții autentici de literatură o pot da din suflet în suflet. Sau din minte în minte. Și o mai face și cu scepticism, bineînțeles, singura atitudine fecundă! Uneori.
Deși se declară un fan al simplității, Valeriu Gherghel nu se transformă însă și într-un fanatic, știind că în interpretare este foarte greu să respecți acest principiu, nu de alta, dar: „Într-un univers excesiv, e greu să fii simplu“. Cu toate astea, rămîne fidel princi­piului că „dovada adăugată dovezii oboseș­te dovada“, căutarea simplității rămînînd idealul. Imposibilitatea de a evita paradoxul se conturează încă de la începutul volumului, prin formulări pline de miez sugestiv: „Simplitatea însăși e de mai multe feluri, ceea ce confirmă domnia ubicuă a risipei“. De aceea, inevitabil, eseurile abordează concomitent principiul simplității, concizia, puținătatea, economia, dar și principiul suplimentării, al risipei, fără a recomanda insistent opțiunea pentru unul dintre ele.

Valeriu Gherghel optează permanent pentru preţuirea textului

Definind simplitatea (nu sărăcia, nu platitudinile simțului comun!) hermeneutică drept „calea cea mai concisă de la premise la concluzie“, Valeriu Gherghel înclină mereu balanța către „a citi economic“, atitudine mult mai rezonabilă decît aceea „de a interpreta în exces“. În viziunea filozofului ieșean, a fi simplu în interpretare înseamnă, printre altele, „a accepta faptul incomod că poți explica numai ceea ce poți explica“, „a te mărgini doar la ceea ce spune un text și a evita să pui întrebări pe care textul nu le susține în nici un fel“, „a nu construi ipoteze suplimentare“, „a nu căuta interpretări seducătoare doar pentru aspectul lor seducător“, dar și „economia exprimării“. Principiul lui Umberto Eco – „Limitele interpretării coincid cu drepturile textului“ – îmi pare a orienta maniera în care Valeriu Gherghel concepe interacțiunea dintre cititor și text, un cititor prins între intentio auctoris, intentio operis și… propria ima­ginație, care îl poate expune riscului unei lecturi deviante.
Autorul face și un inventar al exegeților care n-au ales să citească prin complicare, ci au preferat bucuriile simple ale lecturii. Indexul nu e prea bogat, deși loc parcă ar mai fi fost. Cei aleși sînt Theodor de Mopsuestia (care i-a combătut pe alegoriști și a văzut în Cîntarea cîntărilor „doar“ un poem erotic și astfel a șocat, și-a făcut dușmani, a fost condamnat ca eretic), Eric Auerbach (cel care a găsit forțat ca nebunia lui Don Quijote să fie considerată simbolică și tragică), Laurence Perrine, Umberto Eco sau, de pe meleagurile noastre, Nicolae Manolescu.
De remarcat în acest volum este mai ales raportarea nuanțată la care Valeriu Gherghel recurge de cele mai multe ori, în numele scepticismului și nu numai. Una dintre situațiile grăitoare este relativitatea interdependenței dintre economie și validitate, pe care miza Perrine: „Deși apreciez simplitatea (și am un cult pentru ea), nu văd o legătură fatală între economie și validitate. În definitiv, orice lectură e numai o ipoteză probabilă prin­tre altele, nenumărate. Ipoteza nu poate deveni cu nici un preț certitudine, oricîte «dovezi» i-am aduce. Și, în fond, textul însuși e o ipoteză interpretativă“. Simplitatea nu este un test, o garanție. Adevăr simplu, cu care nu putem decît să fim de acord.
Valeriu Gherghel optează permanent pentru prețuirea textului în special prin demonstrarea fidelității față de acesta, prin lectura controlată de text. Astfel, interpretarea este văzută nu ca exercițiu ludic, gratuit, ci ca o operațiune rațională, care impune de fiecare dată justificări și care nu trebuie să aibă niciodată drept scop „interesantul“. Simplita­tea, da! Cu atît mai mult cu cît de bunul-simț este apropiată simplitatea și nu complicarea. „Paranteza scepticului“ nu întîrzie însă a se deschide: „nu sînt tocmai sigur de universalitatea principiului simplității. Uneori poate avea numai o relevanță locală. Există împrejurări unde risipa e inevitabilă, fiindcă universul nu e deloc simplu“.
Într-unul dintre eseuri, limitele interpretării sînt demonstrate de Valeriu Gherghel pe baza studiului scris de Auerbach despre Don Quijote, punctul nevralgic al întregului demers fiind „intenția autorului“. Auerbach a declarat că s-a străduit să interpreteze cît mai puțin, deoarece  și-a cenzurat pornirea hermeneutică pentru a respecta „intenția scriitorului“. Pe bună dreptate, autorul nostru îi pune la îndoială reușita, pentru că această  „intenție a autorului“ este urzită chiar de exeget, Cervantes fiind un taciturn, nespunînd niciodată nimic care ar fi putut umple spațiile goale ale textului. Atîta timp cît intenția provine dintr-o interpretare, iar interpretarea provine dintr-o intenție care provine la rîndu-i dintr-o interpretare… validitatea sau pretenția de adevăr hermeneutic nu mai au nici o șansă. Premisele nu îndreptățesc concluzia. Oferindu-i cititorului o mostră de exces interpretativ pe marginea numelui cavalerului rătăcitor, Valeriu Gherghel conchide cu ironie subtilă și deloc inocentă (așa cum o face la finalul fiecărui eseu) că, dacă Auerbach ar fi bănuit finețurile interpretative de mai tîrziu, s-ar fi străduit să nu mai interpreteze deloc.
Unul dintre cele mai reușite eseuri din volum este „Limba neoadamică“, în care autorul urmărește avantajele și dezavantajele discursului ostensiv, ale rostirii fără cuvinte la care recurg cei pasionați de laconism, lovindu-se însă de ambiguitatea „arătatului cu degetul“ care anulează însăși ideea interpretării ostensive: „Ca execuție, recitare, dans, pantomimă, interpretarea nu elucidează o semnificație. Nu justifică un înțeles. Nu e o ipoteză cu privire la sens. Dă pur și simplu ființă operei“. Concluzia lui Valeriu Gherghel este formulată în același stil al paradoxului subtil, abil: „interpretările ostensive sînt ostensive, dar nu sînt interpretări“. Cu o singură excepție: există o singură interpretare ostensivă inteligentă: cînd nu înțelegi ceva, ridici din umeri.
Continuînd drumul pe care l-a întîlnit și pe Albérès cu al său scepticism ce viza structura alegorică a operei kafkiene, Valeriu Gherghel analizează şi crucile interpretative (a se citi indeterminarea interpretativă a unor cuvinte, enunțuri, formule) sau nodurile gordiene care devin tot atîtea prilejuri de a ni se confirma ideea că „dificultățile lirice sînt eterne ca și frumusețea lor“. De aceea, bineînțeles, orice neînțeles trebuie să rămînă de neînțeles și atunci cînd întîlnești ininteligibilul trebuie să te oprești. Dar imediat apare și o avertizare hîtră: „Rămîne să inventezi tu, cititorule, o coerență acolo unde nu pare a fi nici una“.
Multe abordări readuc în discuție „temeiul nebulos“ al „intenției autorului“ văzute ca o „fantasmă care îi apare în pustiu celui însetat. Nu poate fi ajunsă cu nici un chip“. Forma verbală „nu poate“ îi este indisociabilă. Nu și validitatea interpretărilor care decurg de aici: „Validitatea e o himeră“. Fără ca asta să constituie un motiv pentru a se renun­ța la interpretare, căci  Valeriu Gherghel nu confundă scepticismul cu nihilismul interpretativ sau cu dogmatismul, respingînd ideea că, dacă un text este infinit interpretabil, ar fi și ininterpretabil. Nici împotriva interpretării nu se declară, așa cum a făcut-o Susan Sontag. Deschiderea textului nu trebuie confundată cu închiderea. Pluralitatea pestriță a interpretărilor e fecundă, iar conflictul interpretărilor nu trebuie oprit. Așa cum trebuie acceptată și ideea că există obscu­rități definitive. Dar și bucurii care se nasc din efortul hermeneutic, din rațiuni speculative, nu doar din contemplarea estetică. Fericirea este a înțelegerii, așa aproximativă și cu rest cum este ea: „Fericirea e să descoperi treptat înțelesul poemului, să te înșeli și să o iei mereu și mereu de la capăt“.

Revelarea expresivă a sensului şi uimirea

Dovedind erudiție, bun-gust și capacitatea de a reciti creativ și polemic texte vechi,  Valeriu Gherghel recurge la autori precum Dante, Homer, Borges, Blake, Kafka, Pound, Joyce, Thomas Mann, Hemingway, Gertrude Stein, Mihai Ursachi, Beckett, Poe, Stendhal, Augustin etc. pentru a demonstra necesitatea și în același timp dificultatea de a interpreta simplu și eventual valid. Iar simplitatea interpretării este susținută tocmai prin niș­te ecuaţii deloc simple, cum ar fi relația dintre simplitate și pești, dintre început și reînceput, erezia determinării, profunzimea și misterul imediatului, misterele rozei tautologice, virtuțile surprinzător ironice ale repetiției, căutarea identitatății precise a iluziilor, subiectivitatea rezumatului (cu excepția celui care îi aparține autorului însuși), consecințele inversării lecturii alegorice cu cea literală sau a celei completive cu cea semantică, diferența dintre regresul în infinit și repetiția circulară, necesitatea gîndurilor necesare.
În ultimul eseu din volum – Cauda pavonis –, Valeriu Gherghel pleacă de la comparația făcută de Joannes Scottus Eriugena pentru a repune conclusiv în discuție relația dintre semnificație și existență, dintre simplitatea și pluralitatea sensurilor: semnificațiile Scripturii sînt nenumărate și infinite precum culorile din coada păunului. O comparație surprinzătoare, căci – ne explică autorul – păunul este o făptură ce întrupează tocmai gratuitatea și risipa, inutilitatea decorativă, frigiditatea, vanitatea, trufia. „În schimb, Eri­ugena a ignorat toate aluziile etic-pastorale și a privit cauda(m) pavonis, înainte de orice, ca manifestare expresivă, ca izbucnire semantică. De obicei, coada păunului e strînsă. Și nu bănuiești cîtuși de puțin în această «povară» greoaie bogăția ei infinit-repetitivă, revărsarea tautologică de culori. La răstimpuri, însă, coada păunului se ridică, spre uluirea privitorilor: unul se desface dintr-odată în multiplu. Coloritul frapează“. Revelarea expresivă a sensului și uimirea pe care o produc semnificațiile prin infinitudinea lor sînt minunat surprinse de Valeriu Gherghel în această metaforă.
Nu e tocmai simplu să înțelegi Breviarul sceptic al lui Valeriu Gherghel, dar efortul hermeneutic e departe de a fi gratuit. Nu există riscul să ridici din umeri. Interpretările subtile, coerente, inedite şi în plus pigmentate cu plăcerea paradoxurilor polemic-jucăuşe fac din Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate un volum esenţial în domeniul hermeneuticii.

Valeriu Gherghel

Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate

Editura Polirom, Iaşi, 2012, 256 p.

 

Liviu Antonesei în dialog cu Valeriu Gherghel: “Dar cine mai are taria de a fi umil azi? In nici un caz dogmaticul…”  în: Suplimentul de cultura 372 din 27 octombrie 2012 http://www.suplimentuldecultura.ro/index/continutArticolAllCat/7/7860

Doris Mironescu, Suplimentul de cultură, nr. 375, din 17 noiembrie 2012, Iași, http://www.suplimentuldecultura.ro/index/continutArticolNrIdent/Cronica%20de%20carte/7917

Liviu Antonesei, în @ntonesei’s blog,  4 noiembrie 2012 http://antonesei.timpul.ro/2012/11/04/alt-interludiu-o-discutie-cu-valeriu-gherghel/

Valentin Huțanu, în Bună Ziua Iași din 29 octombrie 2012 http://www.bzi.ro/breviarul-sceptic-de-valeriu-gherghel-lansat-la-universitatea-cuza-323206

Liviu DRUGUS, RADICALISMUL ECONOMIC AMERICAN teză de doctorat 1976 – 1996

NOTA:

Cartea ”Radicalismul economic american” este teza mea de doctorat elaborată în anul 1984 (anul de vârf și ultimul al gerontocrației ultradogmatice a dictaturii bolsevice sovietice, cu reverberațiile de rigoare asupra mersului politico-ideologic al statelor satelite, România inclusiv, indiferent de politica de independență a presedintelui român Nicolae Ceaușescu). Se poate spune că 1984 este anul in care Ferma animalelor (George Orwell) și-a atins maximul istoric al devenirii sale în realitatea imediată. Citarea unor nume ca Leszek Kolakowsky era, pe atunci, incompatibilă cu dogmatismul ceaușist promovat și de conducătorii de doctorat. Expresia ”Imperialismul sovietic”, realitate criticată de radicalii americani (criticată și de Nicolae Ceaușescu în celebrul discurs de la balcon din august 1968), nu putea fi acceptată într-o teză de doctorat. Desigur, naivitatea mea era imensă, astfel încât aceste adevăruri (respectiv ce se poate spune și ce nu) le-am descoperit mult mai târziu. O prima explicație a neacceptării acestei teze la susținere a apărut chiar în ianuarie 1990 când am primit un telefon de la îndrumătorul meu de doctorat, profesorul Nicolae Ivanciu-Văleanu de la ASE București, și care mi-a transmis următorul mesaj: ”Liviule, hai repede că acuma se poate! Scoate citatele cu Ceaușescu și vino la susținere!” (În treacăt fie spus, unul dintre ”motivele” neacceptării tezei era că nu am făcut referire la și nu am introdus citate din gândirea tovarășului Nicolae Ceaușescu! Spre nefericirea mea, ”tovarășul” nu făcuse nicio referire la doctrina economică a radicalilor americani…).  Într-un acces de orgoliu (bucovinean) și  de lehamite acumulată de-a lungul anilor, am găsit de cuviință să ”mă răzbun” pentru anii pierduți și mi-am spus: ”acuma nu mai vreau eu…”.  In fine, după ce am dat curs unei vechi și irepresabile dorințe de a face jurnalism profesionist, în perioada în care am lucrat la Chișinău (septembrie 1990 – decembrie 1995), am refăcut (mai exact, am adus la zi) teza, susținând-o în anul 1996, când se împlineau exact 20 de ani de la momentul înscrierii mele la doctorat (dupa alți cinci ani de tentative nereușite de înscriere la doctorat, motivate îndeosebi de lipsa calității de membru PCR). Publicarea cărții se datorează Editurii Institutului pentru Societatea și Cultura Română din Iași (condusă de sociologul Cătălin Bordeianu, care a reținut și teza în original, așa cum a fost ea depusă la ASE București), în anul 1998 (184 pagini). ISBN 973-98058-7-9. Am găsit de cuviință să public această teză de doctorat pe blog, dat fiind numărul mare de accesări a titlului tezei mele la Biblioteca ASE din București. Interesul brusc față de teza mea se datorează, cred, atitudinii mele intransigente față de orice fel de plagiat, indiferent de autorul furtului. ”Ia să vedem noi ce fel de teză a avut marele justițiar…”, au spus probabil unii dintre cei criticați pe acest blog. Încerc să le vin în ajutor făcând public conținutul tezei, așa cum a rezultat acest conținut în urma unei ușoare editări pentru publicare.  Mulțumesc anticipat celor care vor avea timp și răbdare să citească acest text și care vor veni cu eventualele critici și observații.  Voi publica, ulterior, și varianta engleză a tezei pe care o propun spre publicare oricărei edituri interesate, evident tot free of charge.  

Gasesc pe Contributors (http://www.contributors.ro/reactie-rapida/apel-pentru-onoare-academica-mega-plagiatorul-ponta-nu-are-dreptul-moral-sa-patroneze-o-conferinta-a-diasporei-stiintifice-romanesti/) un articol al lui Vladimir Tismăneanu în care, printr altele, face referire la o situație similară cu a mea (până la un punct), cu precizarea că, cu o temă asemănătoare, dl Tismăneanu a reușit să-și susțină teza în anul 1980, ba chiar să obțină, după plecarea din țară, un post de profesor la Washington. Redau un pasaj din acest articol al dlui Tismăneanu cu scopul de a mai adăga câteva tușe la tabloul ideologic al anilor 80: ” Scriam pe 27 iunie in “Evenimentul Zilei” aceste randuri care, iata, nu si-au pierdut actualitatea: Ţin să spun că am şi o miză personală în toată această poveste. Nu, nu cum crede probabil Victor Ponta, pentru că aş participa la o imaginară acţiune “furibundă” împotriva Guvernului urzită de tot mai demonizatul Traian Băsescu. Deţin titlul de doctor de la Universitatea din Bucureşti, obţinut în urma unei susţineri publice, în 1980, a tezei “Revoluţie şi raţiune critică. Teoria politică a Şcolii de la Frankfurt şi radicalismul de stânga contemporan”. Un subiect, la vremea aceea, heterodox. Ceea ce numim “marxismul occidental” era departe de a fi pe placul ideologilor oficiali. Sunt mândru de munca mea, dincolo de faptul ca multe lucruri le văd acum diferit. Ştiu precis că n-am furat ideile şi textele nimănui. Am citat din Adorno, Arendt, Benjamin, Fromm, Gramsci, Horkheimer, Kolakowski, Korsch, Lukacs, Marcuse, Marx, Sorel. Cu trimiteri la surse şi la paginile din surse. Cum o fi fost profesorul Ovidiu Trăsnea, coordonatorul ştiinţific al tezei, dar nici în ruptul capului n-ar fi acceptat o teză doctorală fără note de subsol, fără ghilimele necesare, şi cu o “bibliografie selectivă” în final. Verificabilitatea citatelor dintr-o asemenea disertaţie doctorală este o condiţie sine qua non a onorabilităţii ei, o premisă metodologică non-negociabilă a scientificităţii ei.”.

În mod normal, o teză se poate finaliza în 2-3-4 ani. Dar se poate face și în câteva zile, utilizând metoda ”copy paste”, după cum se poate face și în 20 de ani, ca învățătură de minte pentru îndrăzneala de a alege o temă nu doar heterodoxă, ci de-a dreptul riscantă într-o dictatura. Desigur, mă pot mângâia cu gândul că ceea ce nu ne omoară ne întărește (și, într-adevăr, am fost stimulat să citesc mereu nu doar radicalism economic, ci și politic, filosofic, sociologic etc., cu consecința firească de a vedea mai clar ceea ce mă interesează cel mai mult: comportamentul uman), dar și consecințele neprimirii, timp de cinci ani la doctorat, apoi interminabila pregătire pentru finalizare și susținere au influențat în mod clar evoluția mea în carieră. Am găsit de cuviință să fac aceste precizări pentru a-mi justifica oarecum intrasigența mea față de (auto)plagiate, de mimarea efortului intelectual și de scăderea dramatică a exigențelor în cercetare.

RADICALISMUL ECONOMIC AMERICAN

Liviu DRUGUŞ

CUPRINS

ARGUMENTUM

PARTEA I: ECONOMICA POLITICĂ RADICALĂ AMERICANĂ
Capitolul 1Esenţa ideatică a radicalismului american
Capitolul 2 Condiţiile social-economice din SUA în perioada apariţiei
radicalismului economico-politic. Cauzele generatoare de atitudini radicale.
Capitolul 3 Arborele ideo-genealogic al radicalismului economico-politic
Capitolul 4 Contururile teoretice ale curentului radical
4.1. Obiectul şi metoda economicii politice radicale
4.2. Temele predilecte ale economicienilor radicali
4.3. Scurtă analiză a sistemului conceptual folosit de economicienii
radicali americani
4.4. De la teoria creşterii la cea a crizei economice
4.5 O viziune radicală despre statul american
4.6. Imperialismul şi subdezvoltarea economică în viziunea
radicalilor americani
4.7. Gândirea economică radicală: schimbare şi evoluţie, dar spre ce?
4.8. Alte probleme (teme) abordate de economicienii radicali
americani
PARTEA II: A GÂNDI RADICAL – A FI PENTRU SCHIMBARE
Capitolul 5 O abordare radicală a economicului, politicului şi eticului
Capitolul 6 Axiologie economică radicală.
6.1. Teoria duală a valorii
PARTEA III: CONSIDERAŢII FINALE
Capitolul 7 Locul curentului radical în teoria economico-politică
7.1.Aprecieri asupra curentului radical şi a evoluţiei sale
În loc de încheiere: care economică politică?
BIBLIOGRAFIE

CONTENTS

PREFACE……………………………………………………………….3
PART I: THE AMERICAN RADICAL POLITICAL ECONOMICS
Chapter 1 The ideatic essence of American radicalism…………………..6
Chapter 2 The USA social-economic terms during the birth and growth of
political economic radical thinking.Genetic causes for radical
attitudes………………………………………………………12
Chapter 3 The genealogic table of political economic radicalism ……….17

Chapter 4 The theoretical framework of radical mainstream ……………24
4.1 Scope and method of radical political economics…………..24
4.2 Prefered themes of American radical economicians ………..31
4.3 Short analysis of the conceptual system used by American
radical
economicians……………………………………………….33
4.4 From the growth theory to the crisis theory …………………39
4.5 A radical vision on American/capitalist state…………………45
4.6 Imperialism and development…………………………………55
4.7 Radical economic thinking:change and evolution, but what
direction?…………………………………………………71
4.8 Other problems (themes) tackled by American radical
economicians ……………………………………………. 76
PART II: TO THINK RADICALLY – TO STAND FOR CHANGE
Chapter 5 A radical approach to the economic, the politic, and the
ethic…101
Chapter 6 Radical political economic axiology ………….110
6.1 The dual theory of value……………………..112
PART III: FINAL APPRECIATION
Chapter 7 The place of radicalism in the political economic theory……119
7.1 Opinions on radicalism……………122
Instead of conclusion: which political economics?……….132
BIBLIOGRAPHY ……………………………..137

REZUMAT
ARGUMENTUM
Motto1:

“Radicalismul nu e liberalism.
Radicalismul are cele mai diverse nuanţe:
unii admit omnipotenţa statului,
alţii vor nimicirea lui totală”.
Mihai Eminescu; Timpul, 4 septembrie 1882.

Motto2:

“Noi toţi eram liberali, aripa stângă a Partidului Democrat”.
Stephan Marglin, economician radical american.

Motto3:

“A fi radical înseamnă a merge la rădăcina lucrurilor.
Pentru om rădăcina este omul însuşi”.
Karl Marx.

De ce radicalismul? Cel puţin pentru faptul că există. Acesta ar fi
deci un prim motiv al interesului pentru un curent de gândire ce promitea o
atitudine mai echilibrată, destul de realistă, ştiinţifică şi îndeosebi
democratică în peisajul ideologic al deceniilor VII şi VIII ale secolului XX,
încărcate de dogmatismul marxist şi de disputele din cadrul stângii
occidentale. În al doilea rând, pentru că radicalismul se arăta dispus să pună
sub semnul întrebării excesele marxismului dogmatic din ţările din zona de
influenţă sovietică, să pună în adevărata lumină intenţiile primilor critici
radicali ai capitalismului. În al treilea rând, pentru faptul că regimul
comunist din România anilor 65-70 a avut unele tente radicale (critica
stalinismului, a imperialismului sovietic manifestat acut în 1968, o
propensiune pentru regândirea tezelor marxismului şi aplicarea lor
“creatoare” în spaţiul românesc etc.). Mişcările studenţeşti din 1968 din
Occident au avut un oarecare ecou şi în rândurile studenţimii române.
Din toate acestea a rămas, în ce mă priveşte, preocuparea pentru
cunoaşterea adevărată, netrunchiată, francă, directă şi utilă pentru acea
structură socială care să nu opreseze individul.
Abordarea noului curent de gândire a fost o temă predilectă în
fostele ţări “comuniste”. O apreciere asupra manierelor de abordare realizate
în aceste ţări m-a dus la concluzia că în România au existat abordări ceva mai
realiste, în comparaţie cu cele din fosta RDG, Polonia, U.R.S.S., care
excelau prin nihilism, analize tendenţioase şi concluzii pe măsură.

Cărțile au nu numai soarta lor, ci și istoria lor. Procesele despre care am

amintit mai sus erau în plină desfășurare în țările de origine, sau chiar își
consumaseră deja energiile fundamentale, dar pentru un cercetător din
Romania anului 1976 o atare temă reprezenta nu numai o noutate șocantă, ci
și o provocare de ordin științific. Alegerea unei teme de cercetare care
presupunea să intri în contact nu numai cu literatura despre imperialismul
american, ci și cu cea despre imperialismul sovietic era un risc asumat.
Relativa democratizare internă a totalitarismului romanesc postbelic (1965-
1972) era deja istorie în anul 1976, fapt dovedit pe parcursul următoarelor
decenii. Desigur, poate apărea acum întrebarea referitoare la utilitatea
publicării rezultatelor acestei cercetări, acum când însăși radicalismul este
nesemnificativ ca pondere științifică și politică în SUA, iar România anului
1997 pare a nu mai vrea nici măcar să se uite în urmă, respectiv să compare
sistemele economico-politice posibile și probabile pentru noi. Fără a intra aici
în detalii sau note polemice aș sugera că sub raportul cunoașterii nici o formă
organizatorică și nici o ideologie nu pot fi ignorate pentru motivul că ar fi
depășite sau …neplăcute. Interesant de reținut este că radicalismul de stânga a
deranjat cel mai mult regimurile totalitare, nicidecum pe cele democratice…
Specialişti din S.U.A. afirmă că la ora actuală radicalismul nu
mai există ca un curent demn de luat în calculele economico-politice, și că
multe din tezele sale nu mai au obiect, ca urmare a faptului că mass-media a
vehiculat atât de mult tezele radicale încât ele au intrat în vocabularul și
programele oficiale. Posibil. Dar, tezele fundamentale ale radicalismului
economico-politic rămân valabile atât timp cât nimic semnificativ nu s-a
schimbat în lume și îndeosebi în S.U.A. Ar fi suficient să amintim
expansiunea mișcărilor ecologiste, pacifiste, feministe etc., desigur cu
anumite conotații noi. Ele nu mai șochează conștiințele și nu mai îngrijorează
guvernele, chiar dacă ar fi mai puternice decât în anii 70 și 80. Totuși, chiar
dacă aceste mișcări pot fi ignorate de cei care consideră că a venit “sfârșitul
istoriei” și că nimic semnificativ nu se mai poate întâmpla până la sfârșitul
lumii, ele nu pot fi desconsiderate sub raport analitic și științific. O atenuare
substanţială a criticismului radical va putea avea loc doar în condiţiile unui
avânt economic substanţial, cu consecințe ecologice pozitive, cu resorbţia
şomajului şi reducerea inflaţiei, precum şi diminuarea unor nemulţumiri
sociale (rasiale, sexiste, administrative etc.). Aşadar modelul criticii radicale
nu va dispărea atât timp cât vor mai exista rădăcinile apariţiei oricăror
nemulţumiri.
O notă ce merită a fi reţinută din experienţa creşterii şi descreşterii
radicalismului o constituie caracterul nonviolent şi ştiinţific al demersului
lor, în pofida existenţei unor influenţe din partea dogmatismului sovietic sau
chinez. Cu alte cuvinte, dacă obiectul criticii poate dispare pentru un timp,
metoda trebuie păstrată, deoarece evoluţia actualului mod de organizare a
lumii va mai oferi suficiente motive de critică radicală. Mai mult, modul
dezorganizat, iar uneori incompetent şi iresponsabil în care se face tranziţia
spre economia de piaţa în fostele ţări “socialiste”, va oferi cu siguranţă
suficient teren pentru critică şi analize radicale.
În orice caz, un lucru poate fi reţinut ca fiind un bun câştigat:
menirea economicienilor politici nu este de a justifica acţiunile unui segment
social (numit, eventual, partid) ci de a oferi programe viabile şi realiste în
conformitate cu scopurile majorităţii cetăţenilor, a asigurării condiţiilor
decente de viaţă pentru întreaga populaţie şi a folosirii raţionale a resurselor
existente, ceea ce echivalează cu urmărirea unei idealităţii permanente dar
rezonabile, a cărei posibilă înfăptuire relativă va depinde de informaţia,
substanţa şi energia naţiunii, respectiv a fiecărui individ, cu alte cuvinte de
modul cum este înţeleasă Sfânta Treime existenţială, economică în fond şi
politică în formă, dar etică în ansamblul ei.
Trecerile de la concepţiile economice materialist-substanţialiste
(marxismul în primul rând) la concepţii energetiste (dirijismul keynesist şi
teoriile economice bazele pe entropie) şi, acum, la o concepţie economico-politică

preponderent informaţională, au reprezentat şi reprezintă tot atâtea
momente de critică radicală şi de construire a unei concepţii superioare.
Omenirea va ieşi din criza actuală când resorturile informaţionale şi raţionale
vor funcţiona din plin. Este, aşadar, momentul construcţiilor teoretice axate
pe informaţii şi care vor putea asigura o perioadă îndelungată de prosperitate
pentru omenire. Definirea informaţională a omului, prin traducerea în
informaţii a tuturor scopurilor şi mijloacelor, ierarhizarea corectă a acestora,
precum şi păstrarea informaţională a concordanţei relative dintre scop şi
mijloc va permite evitarea erorilor sau a persistenţei în eroare, fiind necesară
şi posibilă o construcţie teoretică şi socială cu un conţinut etic superior.
Există opinii că eticul nu are ce căuta în economic şi în politic, în sensul că
moralitatea şi comportamentul civilizat nu au ce căuta în lupta de concurenţă,
respectiv în lupta pentru putere. Dacă aceste opinii pot fi interpretate,
discutate şi apreciate diferit, cred că existenţa eticului este imperios necesară
în discursul şi practica economico-politică. De altfel, etica afacerilor, etica
managerială și alte accente etice puse la nivelul economicului reprezintă
recunoașteri ale lipsei acestei dimensiuni în teoria economică neoclasică
dominantă la ora actuală. De fapt, eticul este oricum prezent în discursul
economico-politic, el fiind acela care precizează nivelul de concordanță dintre
economic şi politic, adică, dintre mijloc şi scop. Deşi această opinie nu are o
arie de răspândire foarte largă, o consider că fiind de esenţă radicală, iar
posibila aplicare a întregului eşafodaj teoretic, numit paradigma scop-mijloc,
la analiza şi re-construcţia socială ar oferi şansa unei ieşiri demne din criza
actuală. Precizez că de la lansarea în presa de specialitate a paradigmei scop-mijloc

(denumită ulterior Metodologia Scop-Mijloc sau, pe scurt MSM) în
revista “Tribuna Economică” nr. 28/1990, p. 23-24, propunerea
subsemnatului, de a utiliza termenul de Economică politică în loc de
Economie politică a cîştigat tot mult teren. De asemenea, modul economic de
gândire bazat pe scop şi mijloc este tot mai prezent în manualele noastre.

Partea I: ECONOMICA POLITICĂ RADICALĂ AMERICANĂ
Capitolul 1. ESENŢA IDEATICĂ A RADICALITĂȚII ȘI A
RADICALISMULUI
Tentaţia de a merge la rădăcina lucrurilor, la esenţele prime,
generatoare de efecte şi consecinţe extrem de diverse, defineşte esenţa însăşi
a radicalității. Radicale au fost toate concepţiile ce au fundamentat o etapă
nouă pe scara evoluţiei istorice a omenirii. Creştinismul, Renaşterea,
Iluminismul, Liberalismul şi Socialismul – pentru a aminti doar câteva din
momentele de profundă schimbare a mentalităţilor – au fost mişcări radicale
prin excelenţă. Ele au constituit un uriaş efort de înţelegere şi explicare a
unor daturi existenţiale neconforme cu natura şi idealurile umane de la un
moment al evoluției societale. Numitorul comun al acestor curente
reformatoare a fost revolta faţă de înjosirea oamenilor de către oamenii
înşişi, iar fondul acestui sentiment acut de nedreptate l-a constituit
repartizarea inechitabilă a MIJLOACELOR existente într-o comunitate.
Orice nemulțumire față de o stare de fapt induce – mai mult sau mai puțin
acut – ideea de schimbare. Evident, inechitatea REPARTIŢIEI mijloacelor
era văzută prin prisma dificultăţii atingerii unor SCOPURI. Practic, orice
decalaj grav între SCOPURILE posibile de atins şi MIJLOACELE de care
dispune un individ sau o comunitate umană generează reflecţii asupra
cauzelor inechităţii şi, implicit, asupra modalităţilor de înlăturare a lor.
Astfel, orice mişcare de revoltă are o componentă ideologică (reprezentarea
mentală a cauzelor inechităţii) şi una praxiologică (construirea şi aplicarea
mecanismelor de înlăturare a cauzelor). Ideea falsă a “morții ideologiilor”
(alături de “moartea culturii”, “moartea lui Dumnezeu” etc.) nu reprezintă
decât o subliniere a perenității ideologiilor, indiferent de natura, conținutul,
finalitatea sau acceptabilitatea acestora. “Moartea ideologiilor” este ea însăși
o ideologie, una care exprimă satisfacția dispariției ideologiilor adverse.
Moartea (“sfârșitul”) istoriei, este afișată ca un triumf al ideologiei
neoliberale, ceea ce subliniază imposibilitatea morții ideologiei ca atare.
Definind ECONOMICUL ca fiind totalitatea MIJLOACELOR existente
sau posibile de atras şi modalităţile concrete de combinare a lor în vederea
atingerii unui SCOP, considerat posibil de atins, deducem că orice mişcare
reformatoare are o componentă ECONOMICĂ, în pofida faptului că
MIJLOACELE considerate ca inechitabil distribuite nu sunt doar bunuri şi
servicii. Astfel se explică faptul că mişcările protestatare (inclusiv hippy,
sexy sau ecologiste) au apărut în ţările bogate şi în cadrul “claselor” bogate
ale acestora. Evidenţiem aici că bogăţia nu este reductibilă la volumul
producţiei, al abundenţei mărfurilor etc., ci ea defineşte totalitatea
MIJLOACELOR posibile de atras în SCOPUL împlinirii fiinţei umane. De
aceea, o mişcare grevistă pentru sporuri salariale este identică în esenţa ei cu
o mişcare feministă pentru înlăturarea discriminării pe bază de sex.
Am insistat asupra acestor definiţii şi exemplificări pentru a estompa
acele opinii despre radicalismul american văzut ca având preocupări “neeconomice”: urbanism şi curăţenia oraşului, consumul de stupefiante,
problema înarmărilor, alienare, discriminare, sărăcie, dependenţă etc.,
preocupări despre care încă multi afirmă că sunt de resortul
specialiştilor cum ar fi: arhitecţi, poliţişti, politicieni, pihologi sau
psihosociologi etc. Fără a formula direct acest lucru radicalii par a spune: tot
ce ţine de MIJLOACE apte să creeze o stare individuală şi socială mai bună
intră sub incidenţa economicului şi TREBUIE analizate împreună cu toate
celelalte elemente care încă îl definesc restrictiv: bunuri materiale şi servicii.
Radicalismul este opusul dogmatismului şi conservatorismului duse
peste limitele firescului, el fiind o operă de re-gândire, de re-creare şi de reformulare sintetizatoare atât ale unora dintre scopurile umane fundamentale,
cât şi de re-structurare şi de re-considerare a sferei MIJLOACELOR folosite
pentru atingerea vechilor sau noilor scopuri. Radicalii – în marea lor
diversitate conceptuală – utilizează o mare varietate de instrumente şi
metode: statistice, matematice, logice, fără însă a se limita la acestea.
Analizele cauzale şi genetice se împletesc cu cele prospective şi de
evidenţiere a inter-dependenţelor.
Capitolul de faţă sugerează filiaţia de idei a radicalilor americani cu
marii lor înaintaşi, întemeietori de şcoli de gândire, precizându-se că ei se
revendică a fi de “stânga”, unii definindu-se ca “marxişti”, alţii doar ca
“marxieni”, sau simpatizanţi ai metodelor de analiză utilizate de Marx.
Faptul că ei critică, pe un front larg “capitalismul” şi se pronunţă
pentru “socialism” nu trebuie să ne ducă cu gândul la opoziţia capitalism-socialism promovată de dogmatismul totalitar comunist, criticat şi el de
radicali ca şi de capitalismul american. Mai utilă pentru înţelegerea esenţei
gândirii economico-politice radicale americane ar fi dihotomizarea societate
umană (normală) – societate inumană (anormală). Faptul că toate socităţile
contemporane sunt profund marcate de criză, face ca radicalii să apară în
poziţia singulară şi incomodă de critici ai întregii lumi contemporane.
Radicalismul nu se reduce doar la viziunea economico-politică, el
având şi componente ca: radicalismul sociologic, istoric, geopolitic, ecologic
etc., transcendând toate disciplinele socio-umane existente.
În privinţa radicalismului economico-politic, sugestivă este definirea
acestuia de către Malcolm Sawyer în 1989: “Economia politică radicală este
un studiu multiparadigmatic al economiei care pune accentul pe trăsături ca
distribuirea veniturilor, natura mai degrabă dinamică decât statică a
economiilor capitaliste, acumularea capitalului şi utilizările surplusului
economic./…/Dimensiunea multiparadigmetică rezultă din utilizarea unei
varietăţi de abordări, dintre care principalele patru sunt: post-keynesiană,
marxiană, instituţională şi sraffiană.” ( Sawyer, Malcolm C., The Challenge of Radical Political Economy,
Harvester Wheatsheaf, London, 1989, p.3. La fel de semnificativă pentru
definirea poziţiei ideatice a radicalilor este precizarea acestora că ei nu
includ economica neo-clasică în rândul ştiinţelor sociale.

Capitolul.2 CONDIŢIILE SOCIAL-ECONOMICE DIN SUA ÎN
PERIOADA APARIŢIEI RADICALISMULUI ECONOMICO-POLITIC.
CAUZELE GENERATOARE DE ATITUDINI RADICALE
În acest capitol sunt evidenţiate condiţiile social-economice din SUA
în perioada apariţiei şi evoluţiei radicalismului economico-politic, condiţii
marcate de anii premergători crizei din 1973-75, precum şi de anii de criză,
recesiune sau avânt limitat ce au urmat. Modificările de structură economică
au fost marcate de tensiuni sociale. Amintesc doar schimbarea de locuri
dintre industrie şi informaţii (37% şi respectiv 23% în 1940 şi 22% şi
respectiv 45% în 1980) proces economico-social pozitiv, dar generator de
alte şi alte schimbări. Printre cauzele generatoare de atitudini radicale în
SUA sunt analizate: a) ponderea mare a minorităţilor etnice şi rasiale, dintre
care negrii au o influenţă deosebită. Modificările în structura acestui grup
etnic au atras după sine tensiuni la nivelul întregii societăţi; b) mişcarea
pentru drepturi civile (feminismul) şi războiul din Vietnam; c) creşterea
gradului de monopolizare (corporativizare) a economiei americane, fenomen
de a cărui existenţă este acuzat statul american; d) adâncirea decalajelor
economice din lume, fenomen pus şi pe seama imperialismului american.

Capitolul 3 ARBORELE IDEO-GENEALOGIC AL RADICALISMULUI
ECONOMICO-POLITIC
În acest capitol al lucrării se analizează arborele genealogic al
radicalismului economico-politic american începând cu părinţii (Marx şi
Marshall) şi continuând cu rudele apropiate (Keynes şi Robinson, Ricardo şi
Sraffa), cu vecinii (J.K. Galbraith şi alţi neoinstituţionalişti) şi prietenii
radicalismului (autorii de manuale care prezintă radicalismul ca un fenomen
real, demn de cunoscut şi chiar de studiat). Printre urmaşii radicalilor
(cercetători care utilizează premise sau concluzii radicaliste) sunt amintiţi în
lucrare prof. Malcolm C. Sawyer (Anglia) şi prof. Paul Bran (România). O
cunoaştere bună a unei familii se face şi prin amintirea celor ce o duşmănesc,
dintr-un motiv sau altul. Detractorii radicalismului sunt conservatorii
neoclasici şi cei marxist-dogmatici.
Căderea sistemelor totalitare bazate pe marxismul dogmatic a
diminuat masiv tabăra duşmanilor radicalismului, întărind, totodată, tabăra
sprijinitorilor săi. Actualmente, radicalismul este duşmănit cel mai mult de
pe poziţiile conservatoare, care după ce au preluat o serie de teze radicale,
incluzîndu-le în propriile lor programe, par a spune: ceea ce voi aţi criticat
noi deja am schimbat. Desigur, radicalii vor o schimbare mai profundă,
eveniment previzibil după ce criza pieţelor nu va mai avea nici o soluţie
cantitativă (respectiv nu se vor mai găsi pieţe nesaturate). Aşa cum îmi spunea
prof. Anghel Rugină, “în Est buba a spart; în Vest mai coace încă”.
(Adaug: “în Est buba a spart, dar infecţia nu a fost înlăturată încă”).

Capitolul 4. CONTURURILE TEORETICE ALE CURENTULUI
RADICAL
Este cel mai cuprinzător capitol, fiind alcătuit din 8 subcapitole ce
reprezintă analiza propriu-zisă a radicalismului economic american. Primul
dintre acestea, “Obiectul şi metoda economicii politice radicale” afirmă, prin
însăşi denumirea sa, ataşamentul ideatic al autorului faţă de maniera analitică
ce-şi are rădăcinile în liberalismul clasic şi marxismul originar ambele
izvorîte din gîndirea greacă (Aristotel, îndeosebi). Această manieră se
defineşte prin claritatea expunerii a ceea ce se urmăreşte prin noua abordare
(obiectul de studiu) precum şi prin prezentarea directă, explicită a
modalităţilor de analiză (metode care vor duce la confirmarea ipotezelor de
lucru iniţiale. Autorul tezei de doctorat a inclus toate problemele
fundamentale ale unui sistem de gândire (curent, doctrină, teorie) în cadrul
binomului scop-mijloc, definitoriu pentru existenţa umană. Aplicarea acestui
binom în analiză facilitează desprinderea esenţelor, evidenţierea laturilor
pozitive şi negative, precum şi a conexiunilor (similitudini-deosebiri) cu alte
sisteme de gândire. De asemenea, analiza conceptelor fundamentale ale unui
corp de gândire prin intermediul binomului scop-mijloc permite o cunoaştere
mai profundă a acestora precum şi evidenţierea punctelor comune cu
concepte aparent diferite. Astfel, concepte ca: economic, mijloace, fond(uri),
ofertă, real(itate), metodă, muncă, substanţă, avere etc. fac parte din aceeaşi
familie semantică (toate fiind subsumate conceptului de MIJLOC), în timp ce
conceptele politic, scopuri, formă, cerere, ideal(itate), obiect, fericire,
energie, putere etc., fac parte din aceeaşi familie semantică (toate fiind
subsumate concptului de SCOP). Analizarea conceptelor în funcţie de
apartenenţa lor la o familie semantică sau alta conferă un plus de precizie şi
claritate analizei, subliniind totodată, relativitatea definirilor şi a poziţiei
conceptelor într-o structură teoretică dată.
Orice disciplină nouă (radicală, prin definiţie, faţă de cele existente)
sau teorie distinctă din cadrul acesteia începe cu prezentarea “obiectului şi
metodei” (adică a scopului şi mijlocului) atât ca o declaraţie de intenţie cât şi
ca o garanţie a ştiinţificităţii acesteia (în sensul posibilităţii de verificare a
conţinutului cu declaraţia iniţială). Justificarea necesităţii apariţiei unei noi
teorii începe cu o critică exhaustivă a esenţelor teoriei precedente, adică a
obiectului (scopului) şi metodei (mijlocului) acesteia.
Combătând obiectul de studiu al teoriei economice dominante
(“creşterea abundenţei materiale şi perpetuarea actualei repartiţii a
abundenţei”) radicalii vin cu propunerea unui scop nou pentru economică,
respectiv “o reducere a producţiei în interesul democraţiei şi egalităţii”. Întradevăr, pentru o ţară foarte bogată, care produce mult mai mult decât
consumă, problema principală este cea a repartiţiei, a împărţirii bogăţiei.
O remarcă se impune aici. Obiectul (scopul) economicii politice
diferă de la a ţară sau de la o zonă geoeconomică la alta, ceea ce face
inoportună şi chiar dăunătoare preluarea tale-quale a unor teorii şi
“economics”-uri emise într-o ţară bogată sau superindustrializată. Un rezultat
important al studierii economicii politice radicale este chiar această
concluzie despre existenţa unei multitudini de economici politice, funcţie de
realităţile pe care le studiază sau doreşte să la modifice. Radicalii au
construit economici politice pe domenii: sărăcie, sexism, militarism, mediu
ambiant etc. Este un exemplu pozitiv de cum trebuie alcătuit un manual de
economică politică, după criterii de utilitate reală şi finalitate individuală şi
socială. Pentru România, aflată în tranziţie se impune o deliberare cât mai
adecvată referitoare la teoriile şi doctrinele cu efect imediat şi de perspectivă
asupra economiei.
În privinţa metodei (mijlocului) radicalii procedează asemănător şi
corespunzător: după enumerarea reproşurilor adresate metodelor economicii
ortodoxe se propun, în consecinţă, metode ale economicii politice radicale.
Ce reproşează radicalii ortodocşilor? Anistorismul metodologic, excesul de
matematizare (“tirania corelaţiei”), abordarea nediferenţiată a realităţilor
invocându-se legile economice generale etc. Ce propun ei în schimb? O
viziune istorică şi globală, un limbaj logic, simplu, nematematizat,
sublinierea diferenţelor, specificităţilor, o preocupare pentru (re)definirea
conceptelor existente şi forjarea altora noi. Metodologia radicală nu este un
set de tehnici şi metode aplicabile oriunde şi oricând, ci reprezintă mai
degrabă atitudini, unghiuri de vedere, scenarii, direcţii de cercetare,
comparaţii etc. Toate acestea permit a defini metodologia radicală ca fiind
relativistă prin excelenţă şi adaptabilă mereu în funcţie de obiectivele
(scopurile) de studiat.
Din obiectul şi metoda radicalismului derivă cu necesitate “Temele
predilecte ale economicienilor radicali” (cap. 4.), teme ce vizeză tratarea
“bolilor” economice contemporane, fie din SUA sau din ţările sărace ale
lumii. Ca urmare a diagnosticelor puse diverselor segmente ale economiei,
radicalii studiază cu predilecţie problema resurselor, a repartiţiei şi a muncii
(procesul de muncă, piaţa muncii, şomajul) adică esenţele economicului.
Inechitatea repartiţiei generează preocupări pentru studierea surplusului
economic, a imperialismului şi a subdezvoltării economice. Propensiunea lor
pentru democraţie, egalitate de şanse şi drepturi civile generează noi capitole
ale Economicii Politice Radicale referitoare la discriminarea rasială şi pe
bază de sex, militarismul ca mod de risipire a resurselor, sărăcia
(“inegalitatea ar trebui să fie singurul obiect al economicii”) etc. Inainte de a
trece la analiza propriu-zisă a câtorva dintre temele majore abordate de radicali,
autorul tezei de doctorat efectuează o “Scurtă analiză a sistemului conceptual
folosit de economicienii radicali americani” (Cap.4.3.). Importanţa acestei
analize rezultă din terminologia când proprie când compozită, semnificaţia
căreia fiind sau detaşare completă de abordările anterioare sau un mixaj de
unghiuri de vedere. Astfel unii radicali utilizează termenul “economie
politică” (filiaţia cu clasicismul este evidentă) alţii utilizează termenul
neoclasic de “economică”, iar o a treia categorie sunt adepţii denumirii
“economică politică”, ceea ce ar fi exact în spiritul radicalismului. Fără a
face prozelitism faţă de cel mai nou curent de gândire mă declar adeptul
acestei denumiri, ea fiind consonantă cu: originea greacă a denumirilor
domeniilor în cauză (economicul şi politicul), cu modul de formare a
terminologiei ştiinţifice în limba română obţinând – în acelaşi timp – o bună
modalitate de a distinge practica, realitatea (economia) de teorie, idealitate
(economica). Argumentaţia în sprijinul primei şi clasicei denumiri, utilizată
masiv în ţările dominate de comunism constă doar în …obişnuinţă,
comoditate şi “magister dixit”. Argumentaţia în sprijinul denumirii radicale
(economica politică) este de ordin logic, etimologic, istoric şi lingvistic. O
discuţie ştiinţifică pe această temă se impune, deşi s-ar părea că nu face
plăcere forurilor academice, conservatoare prin definiţie şi menire. Din
acelaşi scop al distincţiei necesare între teorie şi practică a fost derivat şi
termenul “economician” (cel ce slujeşte economica) spre deosebire de
termenul “economist” (cel ce slujeşte practica economică).
Printre conceptele analizate mai amintesc aici: surplus economic şi
capital de monopol.
În continuarea capitolului 4 sunt prezentate şi analizate cinci teme
majore ale criticii radicale: creşterea economică şi criza economică (cap.4.4),
rolul statului în economie (cap.4.5), imperialismul şi subdezvoltarea
economică (4.6).
Creşterea economică nu mai este o temă tehnică (sau preponderent
tehnică) de îmbinare optimă a resurselor în scopul maximizării producţiei, ci
devine o temă social-politică majoră “de de a cărei soluţionare depinde
luarea deciziei în favoarea revoluţiei sau evoluţiei, socialismului sau
capitalismului, democraţiei sau dictaturii şi, în ultimă instanţă, a păcii sau
războiului” (Howard Sherman). Abordarea problemei creşterii economice nu
poate fi separată de cea a ciclurilor economice, abordare care îi opune pe
radicali adepţilor legii lui Say şi-i apropie de ideea marxiană a imposibilităţii
creşterii economice continue, radicalii făcând, de altfel, trimitere la Marx ca
fiind primul care a abordat creşterea ciclică.
În privinţa crizei economice, radicalii afirmau (în 1975, deci la
începuturile radicalismului) că “actuala criză economică este de natură
sistemică şi că macropoliticile deceniului trecut au fost …inevitabile, date
fiind obiectivele politico-economice şi restricţiile puse în faţa macropoliticii
autorităţilor”. Cu alte cuvinte, criza este inevitabilă – urmare a scopurilor
propuse şi a mijloacelor utilizate care, mai devreme sau mai târziu, îşi
manifestă incompatibilitatea. Ca un corolar al teoriei crizei, apare ca soluţie
– problema planificării, despre a cărei instituire logică şi legică radicalii
susţin că “acesta va fi următorul mare pas în dezvoltarea capitalistă”.
Viziunea radicalilor despre statul american (cap.4.5) este în primul
rând o analiză a statului capitalist în faza dominaţiei monopolurilor. Înainte
de a prezenta, pe scurt, această viziune, o remarcă nu lipsită de semnificaţie,
Atât în lucrările radicalilor cât şi în cele ale adepţilor/criticilor lor se
întâlnesc doi termeni ce se utilizează când în acelaşi sens, când în sensuri
diferite, Este vorba despre conceptele “guvern” şi “stat”, guvernul fiind
desigur o simbolizare şi concretizare a statului, a ideii de stat. Remarca are
semnificaţie dacă readucem în memorie confuzia (voită sau nu, explicită sau
implicită) ce se făcea în dogmatismul comunist, între stat şi societate.
Aşadar, o economie bazată pe individualism tinde să minimalizeze rolul
statului, individualizându-l şi personificându-l, cu trimitere la timpul prezent,
în timp ce economia bazată pe socialism tinde să exagereze rolul statului,
socializându-l şi depersonalizându-l, cu trimitere la timpul viitor. Comparaţia
de mai sus are darul să sublinieze că statul este greu de explicat şi făcut
suportabil dacă nu este asociat cu conceptele fundamentale ale societăţii
respective (individualism sau colectivism).
Prin analiza radicală a statului american, radicalii fac o radiografie a
rezultatelor (efectelor) sistemului capitalist-monopolist asupra indivizilor şi a
societăţii în ansamblu. Deşi au fost învinuiţi (de conservatori) că au tendinţe
anarhiste şi distructive, radicalii au dreptate când subliniază puterea
exagerată a statului corporat în societate, propunând – în consecinţă – o
sporire a autonomiilor regionale, în plan administrativ şi instituirea
autogestiunii în plan economic. Funcţia externă a statului americn este, de
asemenea, apreciată ca exagerat de pronunţată, fiind generatoare de
instabilitate, inechitate şi subdezvoltare în lume.
În fine, problema imperialismului şi a subdezvoltării (cap.4.6) ocupă
un spaţiu pe măsura ponderii acestor teme în analizele radicale. Teoria
radicală despre imperialism poartă amprenta convingerilor lor despre esenţa
structural ierarhică a capitalismului “naţional” în care tocmai relaţiile de
putere (economică şi politică) asigură atingerea producţei capitaliste. În fapt,
studierea problemei imperialismului este o extensie a analizei sărăciei pe
plan intern şi internaţional: “Economica radicală se preocupă de problemele
dezvoltării ţărilor sărace, al căror eşec de a se dezvolta este explicat în
termeni de imperialism economic şi neocolonialism, în care corporaţia
multinaţională joacă un rol crucial. Dezvoltarea unei economii duale, cu
corporaţii multinaţionale care au o mică influenţă pozitivă asupra economiei
tradiţionale, eşecul de a califica personalul local, repatrierea profiturilor şi
epuizarea, în multe cazuri, a resurselor naturale ale ţărilor subdezvoltate,
toate acestea înrăutăţesc subdezvoltarea astfel încât există o dezvoltare a
subdezvoltării”. Nota 1:  David W. Pearce (editor), The Dictionary of Modern Economics, MIT
Press, Cambridge, Massachussetts, 1983, p.369.
Definiţiile date imperialismului de diferiţi autori radicali în diverse
etape sugerează atât contaminarea unora cu dogmatismul cât şi ruptura
firească cu acesta, respectiv o evoluţie pozitivă dinspre concepţiile mai mult
sau mai puţin dogmatice spre puncte de vedere mai personale şi autentic
radicale. Discuţia radicală despre imperialism oferă prilejul unei cunoaşteri
în profunzime a gândirii radicale, aceasta definindu-se ca un duşman deschis
al puterii discreţionare şi ca un aliat ştiinţific şi politic al celor aflaţi în
suferinţă. Este de remarcat convergenţa analizelor radicale provenite din
metropole cu cele provenite de la periferie (economicienii din aceste ţări care
abordează problemele dependenţei alcătuiesc un grup distinct denumit de
prof. Ivanciu Nicolae Văleanu drept “radicalismul subdezvoltării”. Nota 2: Ivanciu Nicolae Văleanu, Subdezvoltarea economică în lumea actuală,
Bucureşti, Ed. Academiei R.S. România, 1986.
Majoritatea economicienilor radicali care au abordat problemele
imperialismului au tratat implicit şi problemele subdezvoltării economice. Se
poate afirma că există o convingere unanimă în ce priveşte existenţa sărăciei
pe plan mondial. Diferenţele încep odată cu definirea acestui fenomen şi
devin tranşante când se abordează cauzele şi soluţiile de remediere a unei
situaţii economico-politice tot mai alarmante şi intolerabile. Interesant este
că actualmente, odată cu prăbuşirea totalitarismului comunist în Europa,
problema sărăciei în lume apare şi mai pregnant, ceea ce va acutiza întreaga
problematică a crizei economice mondiale. Deoarece zorii avântului
economic nu se prea înterezăresc la orizont, este de presupus o creştere a
radicalismului atât în plan ştiinţific cât şi politic, în acest final de secol XX.
Ca o subliniere a finalităţii criticii radicale la adresa instituţiilor
fundamentale ale societăţii americane (şi nu numai) contemporane, cap.4.7
sugerează două din esenţele atitudinilor radicale: schimbarea însoţită de
evoluţie. Faptul că în multe din lucrări se vorbeşte despre viitorul socialist al
Americii nu trebuie să sperie sau să atragă aprecieri grăbite. Aici este
posibilă o precizare de principiu: mai devreme sau mai târziu concentrarea
producţiei în mâinile monopolurilor transnaţionale (proces derulat pe fondul
tendinţelor integraţioniste) va genera – caeteris paribus – o serie de trăsături ale
societăţii socialiste (dirijate, planificare, soluţionarea tot mai socială a unor
probleme ca poluarea, criminalitatea, sărăcia etc). Că socialismul posibil a se
înfăptui nu va semăna deloc cu caricaturile de tip feudal pe care le-am
suprtat sub numele de “societate socialistă”, acesta este un fapt aproape cert.
Sintetizând, se poate afirma că singurul lucru care poate transform orice
societate într-un feudalism de tip sovietic este suprimarea libertăţilor. Restul
vine de la sine. Nu întâmplător, sistemul capitalist criticat şi vizat a fi
“răsturnat”, a reacţionat mai puţin violent şi vehement decât sistemul
socialist dictatorial criticat în aceeaşi măsură de radicali. Istoria a confirmat
deja unele concluzii radicale: sistemul realmente malefic a dispărut sau este
pe cale de dispariţie în timp ce sistemul care mai are resurse pentru
dezvoltare continuă să existe. Critica susţinută a ideologiei marxiste
dogmatice şi a sistemelor comuniste totalitare atât din partea ortodoxei
burgheze cât şi a radicalismului de stânga a contribuit la căderea regimurilor
despotice din majoritatea ţărilor de dictatură comunistă, ceea ce poate fi
apreciat şi ca o victorie a gândirii radicale.
Cap. 4.8. intitulat “Alte probleme (teme) abordate de economicienii
radicali” face o trecere în revistă a unor teme ce marchează toate societăţile
contemporane, indiferent de nivelul de dezvoltare şi denumirea partidului
aflat la conducere: alienare, distrugerea mediului, risipă, penurie de energie,
“îmbătrânirea” sistemului educaţional, şomaj, inflaţie, sărăcie, discriminare,
inechitate şi inegalitate.
Partea II: A GÂNDI RADICAL – A FI PENTRU SCHIMBARE
Capitolul 5. O ABORDARE RADICALĂ A ECONOMICULUI,
POLITICULUI ŞI ETICULUI
În această parte a lucrării de doctorat, se concretizează partea cea
mai importantă a contribuţiei originale a autorului, care – deşi prezentată
incomplet în lucrare – intenţionează se se transforme într-o abordare in
extenso a economicului, politicului şi eticului precum şi a conceptelor
fundamentale ale acestor domenii, prin intermediul binomului scop-mijloc.
Capitolul 6. AXIOLOGIE ECONOMICĂ RADICALĂ.
TEORIA DUALĂ A VALORII
Este propusă spre dezbatere şi apreciere critică teoria duală a valorii,
cu pretenţii de universalitate şi care ar soluţiona multe dispute în axiologie în
general şi în axiologia economică în special. Utilizarea definirii duale a
valorii ar fi de mare utilitate în studierea doctrinelor economice (adică în
aprecierea valorii acestora precum şi în aprecierea teoriilor despre valoare
emise de diverse şcoli sau curente de gândire).
În esenţă, utilizarea binomului mijloc-scop în definirea domeniilor
amintite are loc astfel:
ECONOMICUL = domeniul MIJLOACELOR
POLITICUL = domeniul SCOPURILOR
ETICUL = domeniul de adecvare/compatibilizare între scopuri şi
mijloace
Studierea celor trei domenii amintite (care nu sunt distincte, ci
formează un continuum al VIEŢII UMANE) cade în sarcina unor discipline
ale căror denumiri corecte sunt următoarele:
ECONOMICA –  studiază ECONOMICUL20
POLITICA – studiază POLITICUL
ECONOMICA POLITICĂ – studiază concomitent îmbinarea optimă
a mijloacelor în vederea atingerii scopurilor anterior alese
ETICA – studiază nivelul de adecvare scop-mijloc şi oferă posibile
modalităţi de adecvare. Astfel etica este un permanent însoţitor al economicii
politice, contopindu-se adesea cu aceasta.
Importanţa demersului ştiinţific propus depăşeşte simpla redefinire a
unor concepte şi domenii de studiu sau chiar pe cea a stabilirii unui cod
internaţional de comunicare între slujitorii domeniilor amintite (idealul unui
mare economician politic român: l-am numit pe Mihail Manolescu) Nota 3:O excelentă monografie despre marele economician român a apărut la Iaşi
sub cordonarea prof. univ. dr. V. Nechita (“Mihail Manoilescu – creator de
teorie economică; Coautor şi coordonator: Vasile C. Nechita, Ed.
”Cugetarea”, Iaşi, 1993). .
Finalitatea demersului paradigmatic va fi obţinerea unei noi mentalităţi în
viaţa economică şi politică, a unui sistem permanent de control şi autocontrol
al informaţiilor referitoare la scopuri şi mijloace, la raţionalitatea,
oportunitatea, necesitatea şi utilitatea diverselor decizii economico-politice.
Partea III: CONSIDERAŢII FINALE
Capitolul 7. LOCULUI CURENTULUI RADICAL ÎN TEORIA
ECONOMICO-POLITICĂ
Locul radicalismului în tabloul gândirii economico-politice
contemporane ar putea fi precizat în câteva cuvinte sau descris pe spaţii mai
mari fără a-i contura un loc cât de cât precis. În prima variantă se poate
afirma că radicalismul este un curent situat la stânga tuturor curentelor
existente: a ortodoxei neoclasice şi a marxismului dogmatic. Nu întâmplător
toate radicalismele din lume au fost de stânga, fapt pentru care însăşi
denumirea “radicalism de stânga” apare ca fiind pleonastică. Mai precizez că
a fi de stânga înseamnă a fi pentru schimbare în favoarea majorităţii, iar a fi
de dreapta înseamnă a fi pentru păstrarea structurilor existente, a fi pentru
neschimbare.În acest caz, regimurile comuniste instaurate de sovietici au fost
de stânga doar în teorie şi în momentele incipiente până la consolidarea
structurilor “noi”. Actualmente, nostalgicii comunismului sunt de dreapta, în
timp ce formaţiuni declarate ca fiind de dreapta sunt, de fapt, de stânga atât
timp cât urmăresc o schimbare reală a mentalităţii feudale de tip sovietic şi o
umanizare a economicului/politicului.
În varianta a doua, a precizării – pe larg – a locului radicalismului în
ansamblul gândirii economice contemporane, complicaţiile intervin datorită
multitudinii poziţiilor radicale, unele mai apropiate de Marx, altele de
Keynes sau Friedman. Desigur, economicienii neoclasici se află în opoziţie
directă cu radicalii, ceea ce îi situează pe radicali într-o opoziţie clară faţă de
toate establishment-ele lumii actuale şi-i descrie drept pioni ai unor
organizări sociale viitoare. Aprecierile neoclasicilor au evoluat odată cu
şcoala radicală de gândire, respectiv de la calificativul “neglijabilă” ca
importanţă (R. Solow), “utopică” şi “neştiinţifică” (1968) până la cea a lui
Paul Samuelson:”o mişcare serioasă de cercetare despre care se va auzi mult
în viitor” (1970). În 1980, doi neoconservatori, E.C. Ladd jr. şi Seymour
Martin Lipset sugerează că deceniul opt a fost unul al ambivalenţei, adică
fără o prezenţă semnificativă a radicalilor concomitent cu o revigorare a
conservatorilor. I. Kristol este foarte categoric, descriind radicalismul ca
fiind “socialism utopic îmbrăcat în straie academice moderne”.
Interesante sunt şi atitudinile radicalilor faţă de ei înşişi cu
precizarea că o apreciere venită dintr-o extremitate a curentului radical poate
fi mai dură decât a unui neoclasic moderat…
În ce priveşte opiniile teoreticienilor marxişti din fostele ţări
socialiste este de reţinut că liniile oficiale dogmatice au obligat la o critică
dură a “revizioniştilor” şi “trădătorilor” cauzei socialismului, cu precizarea
că literatura din România a utilizat un limbaj mult mai echilbrat şi civilizat în
comparaţie cu literatura din Polonia, RDG şi URSS pe care am consultat-o în
perioada documentării pentru elaborarea tezei.
În finalul capitolului 7.1 autorul încearcă o detaşare de celelalte
opinii, inclusiv cele ale radicalilor şi formulează o opinie proprie asupra
curentului în analiză. Se consideră ca un merit al radicalilor faptul că ei au
dat economicului sfera sa maximă de cuprindere, evitând reducţionismul
monist materialist de tip marxist-leninist. Se reproşează totuşi
economicienilor radicali o prea deasă trimitere la “părintele” Marx, uneori
chiar nejustificat. Autorul speră că o preluare şi aplicare în critica radicală a
paradigmei scop-mijloc, propusă în capitolele anterioare, ar conferi
radicalismului un plus de vigoare şi de verificabilitate.
Lucrarea se încheie cu prezentarea unor considerente proprii pe
seama necesităţii unor căutări ale statutului şi conţinutului teoriei
economico-politice în care se susţine ideea că “existenţa şi aplicarea unei
singure concepţii economico-politice este nu numai dificilă, …, ci de-a
dreptul periculoasă” pentru segmentul social-istoric dat. Se pledează pentru
un învăţămînt alternativ care să ofere studenţilor posibilitatea cunoaşterii mai
multor concepţii (susţinute de adepţi, nu de critici) economico-politice şi să
opteze liber pentru una dintre ele. Fiecare concepţie trebuie motivată
temeinic pentru a nu lăsa loc în şcoli utopiilor periculoase sau doctrinelor
extremiste şi antiumaniste. Eşecul marxismului în Europa de Est
(deocamdată) este de fapt consecinţa modificării tezelor fundamentale ale
acestuia, aplicarea lui forţată şi nediferenţiată la ţări, popoare şi timpi istorici
diferiţi. Autorul tezei se pronunţă împotriva oricărei încercări de introducere
forţată a vreunei concepţii, inclusiv a celei a radicalilor. Totodată, autorul se
pronunţă împotriva eliminării forţate a oricărui filon de gândire marxistă din
şcoli, căzându-se astfel dintr-un dogmatism în altul, de la o cenzură la alta.
Toate curentele trebuie lăsate să existe liber, iar dialogul şi lupta dintre ele
va decide care poate fi acceptat, când şi în ce proporţii.
Se insistă, în final, pe oportunitatea utilizării paradigmei scop-mijloc
şi în alegerea economicii politice adecvate etapei date, respectiv pregătirea
pentru adoptarea celei mai adecvate în etapa următoare. Exclusivismul şi
dogmatismul trebuie să facă loc relativismului. Şi pentru că doar acest
relativism este necesar a se permanentiza, autorul tezei de doctorat îl numeşte RELATIVISM
ABSOLUT. Sau, cu alte cuvinte, singurul absolutism acceptabil este
relativismul, ceea ce se şi întâmplă de mult în lumea reală.

BIBLOGRAFIE consultată
1. Albertini, J.M. Silem – Comprendre les theories economiques, vol. II,
Seuil, Paris, 1983
2. Anikin, A. – A Science in its Youth, Progress Publishers, Moscow, 1975
3. Aptheker, H. – For a return to reason, în: Political Affairs, New York, nr.
8/1966
4. Attali, Jaques; Guilaume, M. – L‟Anti-Economique, PUF, Paris, 1978
5. Baran, P.A.; Sweezy, P.M. – Le capitalisme monopoliste, Paris, 1970
(New York, 1966)
6. Baran, P.A. – The Political Economy of Growth, Monthly Rewiew Press,
1963
7. Boddy, Roy; Crotty, James – Class Conflict and Macro Policy: The
Political Economics, nr. 7/1975
8. Bowles, S. – Economists as Servants of Power, în: American Economic
Review (AER), 2/1974
9. Bowles, S. – Understanding Unequal Economic Opportunity, AER, nr.
2/1973
10. Bowles, S., Gintis, H.
– The Invisible Fist: Have Capitalism and Democracy Reached a Parting of
the Wages, în AER, nr. 2/1978, p.358
11. Bottomore, T.B.
– Sociology of Social Criticism, London, 1975
12. Boorstin J. Daniel
The Decline of Radicalism: Reflections on America Today, Random House,
N.Y., 1968
13. Bran, Paul
– Economia valorii, Chişinău, Ştiinţa, 1991
– Economica valorii, Bucureşti, Economica, 1995
13. Braun, M.
– Despre rădăcinile teoretice şi ideologice ale economiei politice radicale.
Unele aspecte ale analizei imperialismului, (l.rusă) în: K. Marx i
sovremennaia burjuaznaia ekonomia, p. I-a, Moskva, 1982
14. Bronfenbrenner, Martin
– Radical Economics in America: A 1970 Survey, în: Journal of economic
Literature (Jel), vol viii, 1970, p.74
15. Brown, M. Barrat
– After Imperialism, Humanities Press, New York, 1970
16. Cain, Glen G.
– The Challenge of Dual and Radical Theories of the Labour Market to
Ortodox Theory, În AER nr, 2/1975
17. Campbell, R. McConnel
– Economics, ed. 7-a, McGraw Hill Book Co? 1978
18. Calvert, Greg, Neiman, C.
– A Disrupted History, New Left and New Capitalism, Randon House, New
York, 1977
19. Carson, R.B.; Ingles J.;Mclaud, D. (editori)
– Government in the American Economy, D.C. Heath Co., Massachussetts,
1973
20. Carson, Robert M.
– Economic Issues Today. Alternative Approach, St. Matrin‟s Press, N.Y.,
1978
21. Christoffel, T.; Finkelhor, D.; Giblbord Dan
– Capitalism and Military Industrial Complex. The Obstacles to Conversion,
New York, 1973
22. Cohen, B.J.
– The question of imperialism. The political economy of dominance and
dependence, MacMillan, New York, 1974
23. Cochran, Thomas
– Economic History, Old and New, în: American Historical Review, LXXIV,
5/1969
24. Constantinescu, N.N.
– Teoria valorii muncă şi lumea contemporană, Bucureşti, Ed. Politică, 1984
25. Crotty, J.; Raping Leonard
– Class Struggle and Macropolicy, în: AER, dec. 197526
26. Cypher, James
– The Liberals Discover Militarism, în: The Review of Radical Political
Economics, vol. 4, nr. 1/1972
27. Dent, J.M. and Sons (Ed)
– Everyman‟s Dictionary of Economics, London, 1987
29. Dobrescu, Paul
– 10 teme actuale în dezbaterea specialiştilor români, Ed. pol., Bucureşti,
1984
30. Druguş, Liviu
– Antropocentrismul gândirii economice radicale americane contemporane,
în: Revista Economică nr. 20/1984
31. Druguş, Liviu
– Realitatea şi teoria economică în: “Tribuna Economică” nr. 28/1990.
31. Druguş, Liviu
– Condiţia umană în gândirea economiştilor radicali americani, în vol.
“Condiţia umană şi civilizaţia contemporană” (red. şi coord. C. Gh.
Marinescu Ed. Junimea, Iaşi, 1982
32. Druguş, Liviu
– Radicalismul ca filosofie a schimbării, în: “Sfatul Ţării” (Chişinău) nr. 134
din 31 iulie 1992
33. Druguş, Liviu
– Dualitatea valorii, în: Literatura şi arta (Chişinău) nr. 31 din 30.07.1992
33. Druguş, Liviu
– Sfera de cuprindere a economicului, a politicului şi eticului. Ce studiază,
totuşi, Economica Politică? în: “Economica”, Nr. 3-4(8-9)/1995 (în limbile
română, engleză şi rusă).
33. Druguş, Liviu
– “Criza economică: Blestem sau eroare umană? (viziune psiho-sociologică),
în: ”Glasul Naţiunii, Chişinău, serial în cinci episoade: ian. 1992; feb. 1992;
20 martie, 1992; 1 mai 1992 şi 15 mai 1992
34. Edwards, R.C.; Reich, Michael;Weiskopf, Thomas
– The Capitalist System. A Radical Analisys of American Society, Prentince
Hall, Englewood Cliffs, New Jersey, !973
35. Epstein, Josef
– Radicalismul în retragere, în: Sinteza, nr. 46/1981
36. Erdos, T.
– Surplus value and its rate in contemporary capitalism, în: Acta Oeconomica
Scientiarum Hungariae, nr. 5/1970
37. Ewan, A.; Weiskopf, Thomas
– Perspectives on the economic problem, Ed. II-a, Englewood Cliffs, 1973
38. Fann K.T.; Hodges D.C. (ed)
– Readings in U.S. Imperialism, Boston, 1971
39. Fromm, Erich
The Sane Society, New York, 1965
40. Fernandez, Raul A.
– Heroin Consumption Problem and Radical Economics, AER nr. 2/1973
41. Fetch, Bod
– A Galbraith Reappraisal: the ideologue as gadfly, Ramparts, May 1968,
pp.73-84
42. Gould, J.; Kolb, W. (edit)
– A Dictionary of Social Sciences, Tavistock Publications, London, 1964
43. Gintis, H.; Bowles, S.
– The Problem with Human Capital Theory. A Marxian Critiques, în AER,
2/1975
44. Galbraith, J.K.
– The Affluent Society, New York, 1958
45. Gavi, Philippe
– L‟Amerique se casse, în: Les Temps Modernes, nr. 361-3, 2/1976
46. Gerberding, W.; Smith, D. (ed)
– The Radical Left. The Abuses of Discontents., Houghton Co., Boston, 1970
47. Gintis, H.
– The Reemergence of Marxian Economics in America, în: The Left
Academy: Marxist Scholarship in American Campuses, 1982
48. Giersch, Herbert
– The Age of Schumpeter, în: AER 2/1985
49. Gintis, H.
– Consumer Behaviour and the Concept of Social Decay, în: AER nr. 2/1972
50. Gintis, H.
– Alienation from self and culture, în: J. Weaver, Modern Political Economy,
Boston, 1973
51. Gordon, David M.
– Problems in Political Economy. An Urban Perspective, Lexington, 1971
52. Glynn, A.; Suftcliffe, B.
– Capitalism in Crisis, New York, 1972
53. Grunberg, Ludwig
– Opţiuni filosofice contemporane, Ed. politică, Bucureşti, 1981
54. Fusfeld, Daniel R.
– The Age of Economist, Scott Foresman and Co., Glenview, Illinois, 1966,
1972
55. Grosu, Nicolae
– Tendinţe radicale în gândirea economică americană. Rezumat al tezei de
doctorat, Universitatea Bucureşti, 1980.
56. Greenwald Douglas (editor)
– Encyclopaedia of Economics, McGraw Hill Book Company, 1982
57. Gurley, John
– The State of Political Economics, în: AER 2/1971
58. Gurley, John
– Marx‟s Contributions and their Relevance Today, în: AER 2/1985
59. Hall, Gus
– Why a Left-Centre Coalition? în: Information Bulletin nr. 10/1978
60. Heilbroner, Robert, L.
– Inescapable Marx în: The New York, Review of Books, 29 iunie 1978
61. Heilbroner, Robert L.
– Les Grandes economistes, Seuil, 1971
62. Holier, D. (editor)
– Panorama des Sciences Humanies, NRF, Paris 1972
63. Hunt, E.; Schwartz (editori)
– A Critique of Economic Theory, New York, 1972
64. Horowitz, David
– The Fate of Midas and Other Essays, Ramparts Press, San Francisco, 1973
65. Hunt, E.K.; Sherman, H.J.
– Economics: An Introduction to Traditional and Radical Views, New York,
1978
66. Hunt E.K.; Sherman, H.J.
– Value, Alienation and Distribution, în: Science and Society, vol. 36, I/1972
67. Ivanciu, Văleanu Nicolae31
– Radicalismul în gândirea economică contemporană, Rev. Economică,
7/1978
68. Ivanciu, Văleanu Nicolae
– Doctrinele economice contemporane şi criterii de apreciere a lor, în:
Orientări actuale în gândirea economică contemporană, nr. 3/1981, Bucureşti
69. Ivanciu, Văleanu Nicolae
– Radicalismul în ştiinţa economică americană, în: Revista de referate şi
recenzii, Bucureşti, 1973
70. Ivanciu, Văleanu (coordonator)
– Subdezvoltarea economică în lumea actuală, Edit. Acad. R.S. România,
1986
71. Ivanciu, Văleanu Nicolae
– Gândirea economică burgheză şi lumea contemporană, Ed. politică,
Bucureşti, 1975
72. Ivasiuc, A.
– Radicalitate şi valoare, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1972
73. Ivens, M.; Dusten, R. (editori)
– The Case for Capitalism, London, 1967
74. Jalee, Pierre
– The Pillage of the Third World, Monthly Review Press, N.Y., 1968
75. Horowitz, David (editor)32
– Marx and Modern Economics, McGibbon and Kee, London, 1968
(reeditare 1970)
76. Konstantinov, F. (coord)
– Boriba ideii v sovremennom mire, vol. 2, Politizdat, Moskva, 1976
77. Klein, Thomas A.
– Social Costs and Benefits of Business, Prentice Hall Inc., E. Cliffs, New
Jersey, 1977
78. Krause, K.
– Das Elend des “Linken”. Zur Kritik der Politischen Oekonomie des Linksrevisionismus, Berlin, 1977
79. Kloss, Roberts
– Social Movements – between the Balcony and Barricade, 1974.
Krasilşcicov, V.
– New Tendencies in Western Political Economy, în: Social Sciences 1/1983
81. Kristol, Irving
– Criza teoriei economice, Sinteza, 48/8
82. Krasilşcikov, V.
– O levoradikalinoi politeconomii, în: Mirovaia Economica i mejdunarodnâe
otnoşenia, nr. 2/1982
83. Labica, George (red.)
– Dicţionare Crtique du Marxisme, PUF, Paris, 1982
84. Ladd, E.C. jr.; Lipset, S.M.
– Anatomia unui deceniu, Sinteza, 46/981
85. Lindbeck, Assar
– The Political Economy of the New Left An. Outsider‟s View. Ed. II-a, New
York University Press, New York, 1977
86. Lepage, Henri
– Demain le capitalisme, PUR, Paris, 1978
87. Levi, Arrigo
– Journey Among Economists, Alcove Press London, 1973
88. Lipset, S.M.
– Socialismul în America, în: Dialog SUA, Vol.8, nr. 1/1979
89. Luria, Daniel; Mc Ewan, A.
– International Crisis and Politicization of Economic Activity, AER, nr. 2/76
90. Lynd, Staughton
– Intellectual origins of American Radicalism, New York, 1968
91. Mansfield, Edwin
– Study Guide for Economics. Principles, problems, decisions, New York,
1977
92. Marcuse, Herbert
– Scrieri filosofice, Bucureşti, 1977
93, Mihu, Achim34
– Wright Mills şi marxismul, Bucureşti, Editura politică, 1976
94. Miliband, Ralph
– The State in Capitalist Society, London, 1969
95. Melman, Seymour
– Pentagon Capitalism. The Political Economy of War, Mc Grav Hill, n.
York, 1978
96. Marmelstein, D. (editor)
– Economics. Mainstream Readings and Radical Critiques, Random House,
New York, ed. II-a, 1973
97. Magdoff, H.
– The Age of Imperialism, Monthly Review Press, New York, 1969
98. Malinowski, Antonin
– Wospolczeny “neomarxism”, Warszava, 1983
99. Muller, Karl
– Probleme ale criticii economiei politice radicale de stânga contemporane,
în: K. Marx v sovremennom mire, Moskva, partea I-a, 1982
100. Marx, Karl
– Opere (Scrieri din tinereţe), vol.I, Ed. pol., Bucureşti, 1969
101. Miller, Klaus O.
– Politische-economie der Linksradikalen, Ed. II-a, Akad Verlag, Berlin,
1984
102. Norenberg, G.
– Planwirtschaft in Zerspiegel des Linksradikalismus, Verlag Die
Wiertschaft, Berlin, 1984
102. bis.
– Nichita, Vasile C. (coord), Mihail Manoilescu – creator de teorie economică
Editura “Cugetarea”, Iaşi, 1993
103. O‟Connor, James
– The Fiscal Crisis of the state, St. Martin Pres, New York, 1973
104. Osiatynsky, Wiktor
– Wspolczeny konservatyzn i liberalizm americanski, PWN, Warszawa, 1984
105. O‟Connor, James
– Scientific and ideological Elements in the Theory of Government Policy: A
Radical Critique, în: Science and Society, vol. 33, nr. 4/1969
106. Pearsons, Stow
– American Minds. A History of Ideas. New York, 1975
107. Pilat, Vasile
– Radicalidsmul în gândirea economică americană, Era Socialistă, nr.
16/1976
108. Pilat, Vasile
– Radicalismul în gândirea economică americană, în: K. Marx v
sovremennom mire, p. I, Moskva, 1982
109. Plano, C.; Greenberg, M.
– The American Political Dictionary, ed. V-a, New York, 1979
110. Postolache, T.
– Capitalismul. Economia şi criza sistemului. Ed. pol., Bucureşti, 1981
111. Postolache, T.
– Restructurări în economia politică, Ed., Bucureşti, 1981
112. Puel, H.
– Les economistes radicaux aux USA. Citoyen, Paris, 1974
113. Romano, Richard; Leiman, M.
– Views on Capitalism, Glancoe Press, Beverly Hills, 1975
114. Reich, Michael
– Does US Economy Need Military Expanses? în: AER nr. 2/1972
115. Reich, Michael; Gordon, D.; Edwards,Richard C.
– Dual Labour Markets. A Theory of labor Market Segmentation, în: AER nr.
2/1973
116. Silk, Leonard
– The Moving Target, Praeger publication, New York, 1974
117. Schumpeter, J.A.
– Capitalisme, Socialisme et Democratie, Paris, Puf, 1974
118. Samuelson, P.A.: Nordhouse
– Economics. Ed. 13. McGraw Hill. 1989
119. Sherman, H.
– Elementary Aggregate Economics, N.Y., 1966
120. Sherman, H.
– Stagflation. A Radical Theory of Unemployment and Inflation, New York
1976
121. Shackleton, J.R.
– Twelwe Contemporary economists, New York, 1981
122. Sawyer, Malcolm C.
– The Challenge of Radical Political Economy, Harvester Wheatsheaf,
London, 1989
123. Sherman, Howard
– Radical Political Economy. Capitalism and Socialism from a MarxistHumanist perspective, Basic Books, New York, 1972
123. bis. Sherman, Howard
– The Business Cycle. Growth and Crisis under Capitalism, Princeton
University Press, Princeton, 1991
124. Sazelon, D.T.
– The Paper Economy, Random House, New York, 1963
125. Sweezy, Paul M.
– The Theory of Capitalist Development, New York, 1942
126. Sorycz, Mieczyslaw
– Reformizm Korporacyny, PWN, Warszawa, 1984
127. Spencer, Milton H.
– Contemporary Economics, Ed. II-a, New York, Worth Publications, 1974
128. Stanilard, Martin
– What is Political Economy? Yale University, 1985
139. Smith, Vernon L.
– Economic Theory and its Discontents în: AER, nr. 2/1974
130. Semeiatenkov, V.
– New Tendencies in Western Political Economy, în: Social Sciences,
Moscow, nr. 1/1983
131. Sweezy, Paul
– Toward a Critique of Economics, in The Review of Radical Political
Economics, Spring, 1970
132. Sorgin, Vladimir
– American Radical Historiography in U.S. policy, în: Social Sciences, 3/84
133. Şestakova, Monika
– Kritika ekonomiceskich koncepţii “nowey lewice”, în: Nowa Mysl, 7-
8/1977
134. Sava, Sorica
– Mecanismele economice şi implementarea lor – controverse, în: Tratat de
Economie Contemporană, vol 2, p.693-700. Ed. politică, Bucureşti, 1987
135. Sută-Selejan, Sultana
– Controverse teoretice privind sistemul economic capitalist şi destinul lui
istoric, în TEC, vol 1, Bucureşti Ed. politică, 1986
135. bis. Sută Selejan, Sultana:
– Doctrine economice contemporane Edit, “All”, Bucureşti, 1992.
136. Sunkel, Osvaldo
– Big Business and Dependencia. A Latin American View, în: Foreign
Affairs 3/72
137. Tismăneanu, Vl.
– Noua Stângă şi Şcoala de la Frankfurt Ed. politică, Bucureşti, 1976
138. Tismăneanu, Vl.
– Ghilotina de scrum, Editura de Vest, Timişoara, 1992
139. Todosia, Mihai
– Radicalismul în gândirea economică contemporană, în: Analele Ştinţifice
ale Universităţii “Al. I. Cuza” Iaşi, tom. XXV, 1980
139. bis. Todosia Mihai
– Doctrine economice, Ed. Univ. “Al. I. Cuza” Iaşi, 1992
140. Veblen Thorstein
– The Theory of the Leisure Class (An economic study of instutions), The
Modern Library, New York, (1899) 1934
141. Weaver, James H.
– Modern Political Economy. Radical and Ortodox Views on Crucial Issues,
Allyn and Bacon Inc., Boston, 1973
142. Weinstein, James
– The Corporate Ideal in the Liberal State, 1900-1918, Boston, 1969
143. Wolf, Richard P.
– Marxian Crisis Theory: Structure and Implications, în: The Review of
Radical Economics, nr. 10/1978
144. Weiskopff, Thomas
– Marxian Crisis Theory and the Rate of Profit in the Post-War U.S.
Economy, în: Cambridge Journal of Economics, Dec. 1979
145. Wahtel, Howard M.
– Capitalism and Poverty in America: Paradox or Contradiction, AER 2/1972
146. Zamfirescu, Elena
– Noua stângă americană. Rezumatul tezei de doctorat, Univ. Bucureşti, 1980
147. Zamfirescu, Elena
– “Noua Stângă” între contestaţie şi revoluţie, Ed. polit., Bucureşti, 1982
148. Zamfirescu, Elena
– Radicalismul de stânga nord-american, (1950-1980), în: O. Trăsnea (coord.)
Confruntări în gândirea politică contemporană, Ed. pol., Bucureşti, 1982
149. Zarifopol, Paul
– Marxism amuzant, Ed. Albatros, Bucureşti, 199241
150. Zweig, Michael
– Teaching Radical Political Economics on the Introductory Course, în: AER,
nr. 2/1972
151. x x x
– Encyclopedia Britanica, Ed. 1929
152. x x x
– L‟Economie politique non-marxiste contemporaine: analyse critique, Ed. du
Progres, Moscou, 1981
153. x x x
– Noua Stângă, 1960-1980, Ştefan Gheorghiu, Culegere de texte) Bucureşti,
1981
154. x x x
– Co to jest “socializm democratczny” Warszawa, 1982
155. x x x
– Readings in Economics 76/77, Annual Edition, Duskin Publ. Group, 1976
156. x x x
– URPE‟s Newsletter, vol 12, nr. 1/1980
157. x x x
– Political Power and Military Spending (număr special) The Review of
Radical Political Economics, vol 3, nr. 2/1971
158. x x x
– Facing the 1980: New Directions in the Theory of Imperialism (număr
special) The RRPE, vol 13, nr. 4/1983

PARTEA I
ECONOMICA POLITICĂ RADICALĂ
AMERICANĂ

Capitolul1
ESENŢA IDEATICĂ A RADICALISMULUI AMERICAN
Motto: “După un lung travaliu, care a însemnat perioada sa de analiză, ştiinţa parcurge
acum, sub ochii noştri, trecerea la o viziune de sinteză”.
Pierre de Latil, 1956.
Noutatea teoriei economico-politice radicale constă în capacitatea
deosebită a promotorilor ei de a accepta adevărurile indubitabile ale teoriilor
situate pe poziţii deosebite sau chiar opuse. (Nota 1:    Deosebit de utilă şi cu o mare încărcătură etică (respectiv cu un
grad înalt de adecvare a raportului scop-mijloc) este următoarea afirmaţie a
lui Gramsci: “Într-o discuţie ştiinţifică, din moment ce se presupune că
scopul ei este căutarea adevărului şi progresul ştiinţei, mai „avansat‟ este cel
care se situează pe punctul de vedere că adversarul lui ar putea exprima o
exigenţă ce trebuie să fie încorporată fie şi numai ca un moment subordonat
în propria lui contribuţie”. (A. Gramsci, Opere alese, Editura politică,
Bucureşti, 1969, p.40)

Se poate afirmă că orice teorie
respectă cel puţin o felie de realitate şi, în consecinţă, conţine măcar un
sâmbure de adevăr. Preluarea şi armonizarea acestor adevăruri sau puncte de
vedere se încadrează în procesul firesc de renunţare la reducţionism, la
unilateralism şi de creare a unor noi sinteze, cu o încărcătură ideatică nouă şi
îmbogăţită.
Radicalismul este opusul dogmatismului şi conservatorismului duse
peste limitele firescului, fiind o operă de re-gândire, de re-creare şi de reformulare atât al unora din scopurile umane fundamentale cât şi de restructurare şi re-considerare a mijloacelor folosite pentru atingerea noilor sau
vechilor scopuri. Renunţarea bruscă la dogmatismul marxist în fostele ţări
ale socialismului de tip sovietic a însemnat, pentru o bună parte din
gânditorii pe teme economico-politico-etice, căderea într-un nou dogmatism,
acela a respingerii totale, nediferenţiate şi nejustificate a oricărei idei, teorii,
metode sau poziţii ce decurg direct sau indirect, din opera lui Marx sau a
altor promotori ai ideilor socialiste sau reformiste. Acest nou dogmatism s-a
concretizat şi prin preluarea necritică a uneia sau alteia dintre teoriile
economice neoclasice aflate, aproape în aceeaşi măsură ca şi marxismul, la
un plafon ideatic ce echivalează cu starea de confuzie sau criză. În lucrările
radicalilor nu este vorba de reabilitarea marxismului, deoarece unele metode,
ipoteze şi teze din acest corp de gândire nu au nevoie de re-abilitare ci doar
de constatarea validităţii şi valabilităţii lor logice, precum şi a utilităţii lor în
înţelegerea şi schimbarea existentului uman dat. Într-un spirit radical, ce
devine tot mai necesar la ora actuală, voi trata cu respectul cuvenit acele idei
şi atitudini preluate de radicali fie de la Marx, Smith, Ricardo sau Keynes,
fie de la şcoala austriacă a marginalismului sau neoclasicismului dominant la
ora actuală. De asemenea, voi afirma rezervele necesare faţă de unele
concluzii sau teze ale radicalilor care, în dorinţa lor nedisimulată de
schimbare a existentului uman tot mai greu acceptat, formulează soluţii puţin
realizabile sau de-a dreptul utopice. Aceste rezerve nu sunt însă de natură să
scoată din circuitul ideatic şi analitic toate aceste teze şi concluzii.
Dimpotrivă, ele vor constitui fermentul şi catalizatorul necesar pentru noile
construcţii teoretice, mai realiste şi adaptate la diversele realităţi ale lumii.
Radicalismul a apărut iniţial în anii 60 ca un curent de stânga, sau,
mai exact spus, că o teorie a schimbării elaborată de pe poziţiile ideologice
ale stângii. De altfel, controversata dispută actuală referitoare la ce înseamnă
dreapta sau stânga cred că poate fi tranşată prin afixarea la acestea a două
sensuri cât se poate de clare: dreapta înseamnă conservatorism faţă de
realităţi (fie ele comuniste sau capitaliste) iar stânga înseamnă reformă,
schimbare (fie într-un mediu capitalist, fie într-unul comunisto-totalitar).
Dar, lucru important, radicalismul nu este reductibil la poziţiile stângii,
deoarece o teorie generală a schimbării ar fi incompletă şi neavenită dacă nu
ar avea contribuţii preluate şi de la centru şi de la dreapta, deoarece
schimbările totale, atotdemolatoare sunt absolut imposibile.  (Nota 2:  Deşi în lucrare nu vor fi abordate toate segmentele radicalismului, ci îndeosebi cele de stânga, nu trebuie scăpat din vedere că o bună cunoaştere
a radicalismului şi o eventuală impunere a lui ca doctrină dominantă depinde de luarea în considerare a tuturor teoriilor ce pledează pentru schimbare, indiferent de natura şi finalitatea acestora. În caz contrar, am recădea în
reducţionism şi dogmatism, respectiv în acea poziţie care anihilează orice şansă şi tentativă de schimbare. Precizez că în lucrare mă voi ocupa doar de segmentele de stânga şi centru stânga, nu dintr-o prejudecată ideologică, ci,
pur şi simplu, din cauza lipsei de acces la celelalte laturi ale gândirii radicale. Autorul lucrării de faţă îşi propune continuarea cercetării radicalismului în toate dimensiunile sale, fără de care nu vom putea dispune de un sistem
coerent şi complet de gândire asupra schimbării, atât de necesară, acum şi în viitor, peste tot în lume).

Ar părea
paradoxal, sau cel puţin ca o abilă manevră ideologică, emiterea unor teorii
ale schimbării de pe poziţiile dreptei, ale conservatorismului şi
neconservatorismului. Şi totuşi, reprezentanţii acestui spectru ideologic
realizează că supravieţuirea lor (teoretică şi practică) depinde de adoptarea
unor schimbări de structură, unele chiar incipient radicale, în vederea
consolidării poziţiei lor.
Voi reda coordonatele principale ale radicalismului (de stânga şi
centru stânga) din SUA, îndeosebi din precizările reprezentanţilor săi de
marcă, consideraţi ca exponenţi ai acestei şcoli de gândire. Deşi unul dintre
aceştia, Howard Sherman îşi intitula în 1972 lucrarea sa de sinteză “Radical
Political Economy”, el precizează punctul său de vedere în subtitlul lucrării:
“Capitalism and Socialism from a Marxist-Humanist Perspective”, ceea ce ar
putea însemna şi faptul că autorul nu-şi revendică întregul spectru al gândirii
economico-politice radicale, ci doar segmentul său de stânga. Şi pentru a nu
lăsa loc dubiilor, autorul îşi începe prefaţa cu următoarele precizări: “Sunt
marxist. Sper, totuşi, că cititorul va descoperi că sunt un marxist independent
şi nedogmatic, adică urmez metoda lui Marx, dar nu în mod necesar şi
analizezele specifice ale lui Marx. Este un marxism ce nu diferă de curentul
de gândire radicală de stânga din Statele Unite. Este un marxism care
încearcă să încorporeze cele mai bune instrumente şi descoperiri ale ştiinţei
sociale nemarxiste” (Nota 3:  Sherman, Howard: “Radical Political Economy. Capitalism and
Socialism from a Marxist-Humanist Perspective”, Basic Books, New York,
1972, p.VII. Câteva date din biografia autorului pot fi utile pentru înţelegerea
punctului său de vedere. Este născut într-o familie de evrei americani,
aparţinând clasei mijlocii, în timpul marii crize interbelice. Între 1946-1956 a
fost activist al mişcării studenţeşti radicale. Adept al marxismului stalinist
este şocat de dezvăluirile lui Hruşciov despre crimele staliniste şi devine un
gânditor independent, rămânând un luptător împotriva discriminării,
imperialismului şi represiunii. Este duşmanul războiului, rasismului şi
sexismului, pronunţându-se pentru mai multă democraţie politică, mai puţină
birocraţie şi alienare şi pentru reducerea inegalităţilor economice oriunde ar
apărea acestea în lume. Manifestul său politic din 1972 era: “O stafie bântuie
partidele comuniste – stafia comunismului democratic”. (Acest titlu ca şi
conţinutul său ideologic au fost reluate de reformatorul sovietic Gorbaciov.
Aplicând însă o teorie adusă de pe alte meleaguri la o societate dominată de
totalitarism, rezultatul perestroicii gorbacioviste, de esenţă radicală de
stânga, a dus la compromiterea atât a ideii de radicalism cât şi a celei de
reformism dirijat). Ca ideologie, Sherman alege democraţia, socialismul şi
umanismul marxist nedogmatic, ceea ce ne permite să asimilăm ideologia
radicalismului de stânga american cu cea a social-democraţiei europene.
Radicalii de stânga americani au fost critici neîndurători ai comunismului
sovietic, motiv pentru care acest curent a fost criticat şi blamat în ţările foste
“socialiste”).
În pofida idealurilor democratice şi umaniste afirmate, Sherman şi o
parte dintre colegii săi rămân dominaţi de personalitatea lui Marx şi de
marxism, găsind de cuviinţă să se raporteze mereu la cunoscutul
premergător. Consider că o asemenea mentalitate este tot o rămăşită a
stalinismului şi dogmatismului, ceea ce oferă un teren facil criticilor din
partea altor curente de gândire, radicalii de stânga fiind deseori amestecaţi cu
marxiştii dogmatici sau cu alte nuanţe derivate din marxism.
Aşadar, o primă apreciere a esenţelor radicalismului de stânga este
apelul supărător şi neştiinţific la un singur nume, în ciuda primenirilor şi
adaptărilor unor puncte de vedere străine marxismului. Marx devine un punct
de reper în clasificarea întregii gândiri sociale din lume! Iată cele trei părţi
consitutive ale acesteia, în formularea lui Sherman: 1) ştiinţa socială
nemarxistă convenţională (conservatoare sau liberală), 2) marxismul
dogmatic şi 3) marxismul nedogmatic sau radical. Prin această raportare
directă la marxism, radicalii de stânga îşi diminuează din start amploarea şi
forţa de schimbare, în timp ce ar fi fost mai realistă, pragmatică şi eficientă o
construcţie teoretică radicală în care Marx să-şi afle locul corespunzător
alături de atâţia alţi reformatori de prestigiu din trecut sau din
contemporaneitate. Din această caracteristică de esenţă a radicalilor de
stânga americani derivă o serie întreagă de riscuri şi consecinţe: pomenirea
permanentă a numelui lui Marx a generat cultul personalităţii şi căderea în
dogmatism a unor lideri comunişti afirmaţi iniţial ca reformatori ai
marxismului; a permis criticarea în bloc a tuturor celor ce se revendicau de la
Marx, deşi radicalii de stânga criticau în aceeaşi măsură excesele
dogmaticilor, radicalii fiind etichetaţi de către dogmatici ca “revizionişti
burghezi”.
O trăsătură ce derivă din raportarea la Marx este aceea că radicalii
precizează (şi se conformează acestei precizări) că ei nu preiau de la Marx
decât metoda, fără a o adopta însă integral şi nediferenţiat. Un exemplu de
metodă radicală de tip marxian este cea utilizată de sociologul C. Wright
Mills. Renunţarea la preluarea tale-quale a metodei utilizate de Marx a făcut
ca în cadrul “Uniunii pentru Economica Politică Radicală” să existe o
multitudine de metode de cercetare, asemănătoare mai mult sau mai puţin cu
originalul marxist. Libertatea de alegere a metodei, consonantă însă cu
finalităţile ştiinţifice ale analizei marxiste, este o importantă trăsătură
caracteristică a gândirii economice radicale de stânga din SUA. Aplicând
propria noastră schemă analitică bazată pe binomul mijloc-scop, rezultă că
radicalii acceptă unul dintre scopurile urmărite de analiza marxistă
(schimbarea) dar modifică mijloacele (metodele) de analiză, adecvându-le
noilor realităţi.
Esenţa economică a radicalismului de stânga american va fi cel mai
bine relevată prin descrierea modului prin care înţeleg radicalii metoda
marxistă. Iată ce au reţinut ei din aceasta:

1) Scopul nu este doar o înţelegere “obiectivă” a lumii, ci oferirea de instrumente pentru schimbarea lumii. Aceste instrumente constau în critica tuturor instituţiilor existente, din punctul de vedere al opresaţilor care se indignează şi urăsc orice discriminare, exploatare neloială sau represiune
politică).

2) Accentul pus pe interconexiuni. Toate evenimentele şi instituţiile trebuie coordonate în legăturile lor cu restul societăţii, iar societatea trebuie înţeleasă în relaţia sa cu mediul natural (flora, fauna şi mediul fizic). În sensul cel mai larg, activitatea economică a omului este interacţiunea productivă cu natura şi relaţiile umane dintre producători şi consumatori.

3) În timp ce o bună parte din ştiinţa socială nemarxistă studiază armonia şi echilibrul, marxismul explorează tensiunile şi conflictele din cadrul fiecărui proces şi se aşteaptă să găsească aceste dizarmonii sau
contradicţii în miezul fiecărei probleme sociale. În fiecare proces social radicalii încearcă însă să examineze atât unitatea de interese cât şi conflictul de interese care există între grupurile umane, fapt ce îi detaşează pe radicali
de marxismul clasic.

4) Renaşterea şi accentul pus pe schimbare, evoluţie şi dezvoltare. Pe de o parte, radicalii accentuează că schimbarea prezentă este bazată pe evoluţia trecută, iar pe de altă parte ei sugerează analiştilor să aibă în vedere schimbările reale ce apar. Radicalii sunt la fel de critici la adresa capitalismului cât şi a socialismului de tip sovietic pe care ei îl considerau cu multă condescendenţă ca fiind “un fel de socialism”. Finalitatea teoriei radicale o constituie atât
înlăturarea capitalismului cât şi a socialismului exploatator şi generator de grave conflicte şi tensiuni, oprimator şi nedemocratic. Criza mondială actuală vine să confirme faptul că ambele sisteme trebuie schimbate. Problema
rămâne însă: spre ce? (Merită de remarcat faptul că, în actualele condiţii de criză în care se află atât ţările ex-socialiste, cât şi cele capitaliste, o serie de doctrine politice considerate ca fiind de de centru, cum ar fi de exemplu
democraţia creştină şi social democraţiile post-comuniste, se pronunţă în mod ferm pentru schimbare, ceea ce ne-ar permite să le considerăm ca fiind radicale, respectiv de stânga.) Afirmam că paleta nuanţelor şi abaterilor de la litera metodei marxiene este suficient de largă, încât cei ce se îndepărtează de esenţa originală a modei sunt încadraţi în tabăra post-keynesienilor, instituţionaliştilor sau sraffienilor. (Nota 4: Sawyer, Malcolm, C.; The Challenge of Radical Political Economy. An Introduction to the Alternatives to Neo-classical Economics”, Harvester Wheatsheaf, New York, 1989, p.3.50)

Însăşi definirea radicalismului economic
apare ca fiind o operaţiune temerară şi riscantă, atât din punctul de vedere al
radicalilor înşişi cât şi din cel al criticilor acestora, ca urmare a paletei largi
de surse de inspiraţie, de metode utilizate şi de finalităţi sociale vizate. Dacă
la începuturile apariţiei acestui curent de gândire, radicalismul era uşor de
definit prin trimiterea la marxism, în ultimii ani definirea este mai dificilă
obligând la descrieri şi caracterizări ale surselor de inspiraţie şi a temelor
abordate. Înşişi autorii radicali definesc destul de diferit esenţele economicii
radicale, păstrând încă numitorul comun al finalităţii demersului lor ştiinţific:
schimbarea, respectiv trecerea la o societate organizată pe principii
democratice, opuse celor ce caracterizează capitalismul în fazele sale de
criză şi socialismului dictatorial de tip sovietic.
Esenţializând coordonatele economicii politicii radicale, Malcolm
Sawyer scria că “Economica politică radicală este un studiu
multiparadigmatic al economiei care pune accentul pe trăsături ca
distribuirea veniturilor, natura mai degrabă dinamică decât statică a
economiilor capitaliste, acumularea capitalului şi generarea şi utilizările
surplusului economic…. Dimensiunea multiparadigmatică rezultă din
utilizarea unei varietăţi de abordări, dintre care principalele 4 sunt: ”postkeynesiană, marxiană, instituţională şi sraffiană”. (Nota 5:  Ibidem).

Capitolul 2
CONDIŢIILE SOCIAL-ECONOMICE DIN SUA ÎN
PERIOADA APARIŢIEI ŞI DEZVOLTĂRII RADICALISMULUI
ECONOMICO-POLITIC. CAUZELE GENERATOARE DE
ATITUDINI RADICALE

Situaţia social economică a SUA din perioada postbelică până în prezent. Structurile sociale în SUA şi relaţiile dintre acestea
Capitalismul american a confirmat natura sa contradictorie,
caracterizată prin dezvoltare ciclică, prin specificul contemporan al acestei
ciclităţi – respectiv permanenţa neobişnuit de mare a perioadelor de
depresiune şi criză. Economia SUA a înregistrat – după perioada de avînt din
deceniile postbelice o constantă detriorare a poziţiei ei mondiale dominante,
culminând cu criza economică din 1973-1975, considerată cea mai puternică
pe care lumea capitalistă a înregistrat-o de la marea criză din 1929-1933 până
astăzi
În analiza unor economişti radicali, realizată în 1973, “începînd cu
sfîrşitul anului 1969, sporind în 1974 şi continuând în prima jumătate a
anului 1971, economia americană a dat semne de serioase dificultăţi. Deşi
există un dezacord destul de mare printre economişti în legătură cu …
relaţiile cauzale dintre dezvoltările economice, s-a căzut practic în mod
unanim de acord asupra unei liste de indicatori pe la mijlocul anului 1971.
Inflaţia care a început să crească începând cu 1971, a continuat cu un ritm
anual de peste 7%. Şomajul se ridică la peste 5 milioane, ca 6% din forţa de
muncă. Nota 1: La nivelul anului 1985 existau oficial în lumea capitalistă 34
milioane şomeri, din care 8 milioane erau în SUA. Într-un studiul dedicat
şomajului în SUA şi intitulat “Comunităţile în criză. Adevărul despre şomaj
în America”, publicat în 1985 de un organ de presă al AFL-CIO se arată că
rata oficială a şomajului în SUA era – la nivelul acelui an de 7% din forţa de
muncă, cu 500000 mai mult decât în 1980. Urmând metodologia radicală de
analiză, studiul amintit relevă că, în realitate, rata şomajului se ridica la 13%,
prin includerea şomerilor parţiali (5,5milioane) şi a celor ce nu mai solicită
locuri de muncă, fiind siguri că nu le pot obţine (1,2 milioane). Conform
acestui nivel de 13%, în SUA existau 15 milioane de şomeri, subliniază sursa
citată. Dacă la o rată a şomajului de 13% corespund 15 milioane şomeri,
deducem că la rata oficială de 7% existau în SUA 8 milioane de şomeri (cifră
oficială). Indicii de producţie manufacturieră erau la niveluri scăzute…
Puseul inflaţionist a generat o sporire a… convorbirilor sindicale cu caracter
militant… Situaţia comerţului exterior al SUA se înrăutăţea, astfel încît 1971
a fost primul an, după aproape opt decenii, în care s-a înregistrat un deficit
comercial…/Majoritatea experţilor/ au fost de acord că există o situaţie de
recesiune periculoasă” ( Nota 2:  2) R.B.Carson, J.Ingles, D.Mclaud (editori); Government in the
American Economy; D.C.Heath Co.; Massachussetts, 1973, p.1.).
Paralel cu această evoluţie negativă s-au înregistrat revigorări ale
ideologiilor neoclasice şi neoconservătoare care domină în prezent gîndirea
americană (monetarismul, reaganomics). Prin aceasta capitalismul
demonstrează că mai are resurse de dezvoltare, că pînă la atingerea unor
contradicţii ireconciliabile, teoria economică şi societatea modernă vor apela
la toate mijloacele pentru “supravieţuire”.
Structura sectoarelor economice a suferit transformări majore de la
începutul secolului până astăzi. Conform unei aprecieri făcute de ministrul
comerţului al SUA, M.Porot, evoluţia, sectoarelor economice a fost
următoarea:

TABEL

Sectoarele                                       Anii                                 1900         1940           1980

Agricultura                                                                                33%            18%              3%

Industrie + manufactura                                                     28%             37%            22%

Servicii                                                                                         25%              22%          30%

Informational (prelucrarea informatiilor/ presa      14%              23%           45%

Total                                                                                          100%           100%          100%

– procesul de dezindustrializare a mers prea departe, ceea ce a dus la
scăderea ritmului de creştere a productivităţii muncii (1% în
1973-1980 faţă de 3-4% în 1948-1955);
– de asemenea, sectorul manufactural este prea puţin productiv;
– dezindustrializarea a dus la dispariţia “culturii” muncitoreşti;
– a scăzut procentul forţei de muncă feminine;
– s-a avansat prea mult în sectorul cuaternar
Evident, această interpretare nu are în vedere natura capitalismului,
dezvoltarea sa ciclică şi nu încearcă să discearnă cauzele reale ale scăderii
productivităţii muncii, creşterii şomajului, efectele contradictorii ale
automatizării etc., a căror origine rezidă în modul specific de organizare a
capitalismului.
Tabelul oferă totuşi imaginea creşterii ponderii ocupaţiilor
intelectuale, context în care radicalizarea intelectualităţii capătă semnificaţia
unui potenţial transformator crescând, cu mari implicaţii în stabilirea
strategiilor şi alianţelor politice.
În formularea prof. Roberta Garner (care ne-a vizitat ţara în 1984)
structura şi relaţiile interrasiale în SUA au o mare specificitate,
considerîndu-se ca un factor cauzal important al apariţiei radicalismului:
– în SUA există un foarte numeros grup de negri şi alte minorităţi
rasiale;
– în perioada interbelică 3/4 din ei erau săraci şi foarte săraci;
– s-a înregistrat, în consecinţă o migrare a negrilor de la sud spre
nord şi de la agricultură spre manufactură şi servicii, respectiv
de la sate la oraşe;
– în 1984 numai 2/3 reprezentau săracii iar 1/3 era considerată
integrată din punct de vedere economic şi social;
– în structura totală a săracilor care reprezenta oficial 14% iar
neoficial 29% din populaţie, ei deţin încă primul loc, această
structură prezentându-se astfel: negri 33%, hispanici 25%, albi
sub 10%, restul reprezentând alte grupuri etnice;
– negrii reprezintă o forţă “progresistă” prin interesul lor faţă de
sectorul public şi de egalitate;
– ei tind să devină un grup corporativ, sporind şi numericeşte (de la
10% în 1950 la 12% în 1985) în populaţia totală a SUA;
– o informaţie interesantă şi semnificativă pentru structura
segmentată a societăţii americane o reprezintă ponderea
proprietarilor de culoare; 1-2% din totalul populaţiei.
În formularea unui alt economician american (care nu aparţine
radicalismului) se apreciază că – în opiniile radicalilor – “capitalismul” a fost
condamnat pentru una din convingerile şi practicile sale larg răspândite. De
exemplu, scopul sporirii continue a producţiei este pus sub semnul întrebării
pe temeiul că este dăunător societăţii şi mediului înconjurător. Alţi critici
(radicali-n.n.) au ajuns la concluzia că ţările capitaliste bogate, avansate,
profită din exploatarea celor sărace mai puţin dezvoltate. Iar alţii
argumentează că SUA, exponentul mondial de frunte al sistemului capitalist,
beneficiază sub aspect economic de perpetuarea unei structuri de clasă care
asociază bogăţia cu privilegiile şi sărăcia cu opresiunea “(Nota 3:  Milton H. Spencer, Contemporary economics, 2-nd edition, New York, Worth Publications, 1974, p.39).

Aceste ”motive
de condamnare” au generat într-adevăr o critică radicală, care s-a constituit
treptat în adevărată şcoală de gândire, cu o poziţie distinctă în cadrul gândirii
economice contemporane.
În concepţia radicalilor E.K. Hunt şi H.J. Sherman, “…doi dintre cei
mai importanţi catalizatori ai reînvierii crticii radicale au fost mişcarea
pentru drepturile civile şi războiul din Vietnam”.( Nota 4: E.K. Hunt şi H.J. Sherman; Economics. An Introduction to
Traditional and Radical Views, 3-rd edition, New York, 1978, p.137.). Din formularea
economicienilor radicali citaţi deducem că cele două evenimente au
“catalizat” radicalizarea, fără a se constitui însă în cauze generice, cauze care
sunt implicate în formularea: “Criticii radicali… consideră inegalitatea şi
militarismul ca fiind inerente într-o economie capitalistă şi că această implică
cu necesitate (1) exploatarea imperialistă a ţărilor subdezvoltate ca mijloc de
menţinere a producţiilor înalte şi a profiturilor mari în SUA, (2)
discriminarea endemică faţă de grupurile minoritare şi faţă de femei, (3)
neputinţa de a controla poluarea şi epuizarea resurselor (4) comercialismul
degradant şi alienarea socială”. (Nota 5:  Op. cit, p.144.)
O mişcare ştiinţifică şi ideologică de amploarea şi diversitatea
radicalismului economic american nu poate fi apreciată direct sub aspectul
implicaţiilor prezente şi viitoare dacă nu vom porni, în această apreciere, de
la identificarea structurilor sociale care vor fi beneficiare potenţiale ale
schimbării radicale. Din lucrările radicaliştilor se deduce că aceste grupări
sunt reprezentate de săraci, negri şi femei.
Descrierea situaţiei social economice din SUA de către radicalii
înşişi poate sugera, de asemenea, cauzele generatoare ale propriei lor
concepţii. Astfel, ei susţin că “În Statele Unite capitalismul a atins un stadiu
avansat, economia fiind dominată de imensele corporaţii monopoliste, în
timp ce micile corporaţii au fuzionat sau au dat faliment. Ipostazele de
parteneriat şi de proprietariat înfloresc numai la marginile neimportante ale
economiei. Chiar agricultura este dominată de formele corporate. Dinamica
expansiunii capitaliste a generat întreprinderi gigant cu producţii multiple,
deseori cu caracter multinaţional. Toate industriile majore sunt caracterizate
printr-un înalt grad de concentrare a activităţii economice la nivelul unui
număr mic de corporaţii gigant şi, ceea ce este mai important, circa două sute
dintre cele mai mari corporaţii industriale, financiare şi comerciale
influenţează şi definesc caracterul economiei şi societăţii americane”. (Nota 6:

apud: Campbell R.M. McConnel, Economics, McGraw Hill Book Co, 1978, p.835).

Aşadar, prima trăsătură negativă (şi deci menită schimbării) o
reprezintă nivelul înalt de monopolizare (respectiv de corporativizare), fapt
pus de radicali pe seama unei lipse de supraveghere din partea statului,
acuzat el însuşi de complicitate cu marele capital. Neaplicarea adecvată a
legislaţiei antitrust a dus la apariţia coloşilor economici care domină tot mai
mult politicul (de fapt se identifică cu acesta). Astfel, în loc ca statul să
controleze şi să limiteze puterea corporată, aceasta din urmă foloseşte statul
ca instrument pentru sporirea puterii sale, respectiv are loc un proces de
simbioză între giganţi şi puteri. Partidele politice sunt finanţate şi dirijate de
marele corporaţii, iar guvernele alese adoptă legislaţii favorabile
monopolurilor. Această stare de lucruri este, de fapt, încă un argument că
politicul şi economicul sunt acelaşi lucru, manifestat sub două forme
existenţiale aparent diferite.
Dinamica monopolurilor le-a obligat, de asemenea, să depăşească
graniţele naţionale ducând la o adevărată “internaţionalizare a capitalului”,
ceea ce este de fapt imperialism economic şi care este considerat de către
radicali ca fiind prima cauză a subdezvoltării. Deci, pornind de la
concentrarea puterii economice şi politice în tot mai puţine mâini, cu o
ramificaţie internaţională tot mai diversificată, radicalii sunt îndreptăţiţi să
pună pe seama acestor factori cauzali toate celelalte rele întâlnite în
societatea americană: discriminare, alienare, poluare, inechitate în
distribuirea veniturilor, imperialism, militarizare, războaie, decalaje etc.
Desigur, în pofida uriaşei puteri de care dispune capitalismul
american acesta nu este scutit de recesiune, inflaţie şomaj, elemente
simptomatice pentru orice economie bolnavă.
Cunoaşterea, în continuare, a acestor condiţii social-economice şi
politice le va permite radicalilor americani o demonstrare logică a necesităţii
schimbării. De fapt una dintre prognozele lui Marx a fost aceea că
socialismul va apărea în ţara cea mai dezvoltată din lume, prognoză de care-şi
aminteau mereu realiştii din fostele dictaturi comuniste. Oricum, indiferent
de forma concretă sub care se va structura societatea viitoare, concluzia
tuturor analizelor radicale este necesitatea imperativă a schimbării. Spre ce?

Capitolul3
ARBORELE IDEO-GENEALOGIC AL RADICALISMULUI
ECONOMICO-POLITIC
Faptul că analiştii au ajuns la concluzia că economica politică
radicală este un studiu multiparadigmatic vine să contracazere afirmaţiile
unilaterale ale unor reprezentanţi care se revendică doar de la Marx, doar de
la Keynes sau doar de la alţi înaintaşi (Ricardo, Sraffa, instituţionalişti,
neokeynesieni etc.). O analiză a tuturor surselor de inspiraţie este benefică,
redând radicalismului larga sa paletă metodologică, fapt de natură să înlăture
acuzaţiile unor economicieni care s-au pronunţat asupra radicalismului citind
doar cărţile lui Sherman (ajungând la concluzia că radicalii sunt marxişti) sau
din cărţile lui Galbraith (spunând că radicalii sunt neo-instituţionalişti) etc.
Relevarea tuturor surselor de inspiraţie şi a tipurilor diferite de analize
utilizate, cu concluziile respective, conferă radicalismului imaginea unui
curent de gândire realmente deschis spre orice achiziţie ştiinţifică, apt să
stimuleze schimbarea şi să contribuie la instalarea atât de doritului bine
social.

Părinţii radicalismului
S-a afirmat deseori, în analizele doctrinare din ţările socialismului
dictatorial că Marx este singurul punct de reper în evoluţia gândirii
economice moderne şi că însuşi Keynes s-a inspirat în teoriile sale din Marx.
O asemenea apreciere (mai voalată şi relativizată) se deduce şi din
autoprezentările unor economicieni radicali de stânga (Sherman, Baran,
Sweezy etc.). Dar aceasta nu înseamnă că totul vine prin Marx şi de la Marx.
Mai mult, discernerea cu maximă precizie a surselor de inspiraţie este o
sarcină extrem de dificilă, ţinând cont de interferările, împrumuturile,
preluările critice sau pur şi simplu asemănările dintre diferitele teorii
economice aparţinând diverselor şcoli de gândire. Pentru a înlătura cât de cât
aceste dificultăţi, voi selecta sursele de inspiraţie în privinţa celei mai
importante părţi din cadrul oricărei teorii economice, acelea referitoare la
valoare. În funcţie de modul cum concep economicienii politici geneza,
măsurarea şi distribuirea valorii (valorilor) ei se revendică, mai mult sau mai
puţin de la predecesori de marcă, creatori de şcoli de gândire recunoscute ca
atare în lumea ştiinţei. Sub acest aspect, teoria radicală a valorii se revendică
de la Marx şi Marshall, întemeietori a două explicaţii fundamentale
referitoare la valoare, bazate exclusiv pe muncă, respectiv exclusiv pe
utilitate. Traducând aceasta în termenii paradigmei scop-mijloc putem spune
că marxismul este sistemul axat preponderent pe mijloace (muncă în primul
rând) iar marginalismul este sistemul axat preponderent pe scop (utilitatea
fiind gradul de satisfacere a unor scopuri). Meritul şcolii radicale constă în
înlăturarea exclusivismului şi în relativizarea ponderii acestor factori în
explicarea valorii, apropiindu-se mult de o definiţie completă şi reală a
valorii, bazată pe suma dintre mijloc şi scop. Sherman face o strălucită
demonstrare a faptului că teoriile bazate pe cei doi factori nu sunt
contradictorii, ci complementare, salvând astfel importantele contribuţii ale
celor doi mari analişti, preluându-le şi sintetizându-le într-o teorie radicală a
valorii în care una din cele două teorii apare, pe rând, drept caz particular al
celeilalte. La această încercare de sinteză a radicalilor americani se adaugă,
pe aceeaşi linie de gândire, teoria entropică a valorii formulată de
economicianul român Paul Bran (Nota 1: Bran Paul: Economia valorii, Editura “Ştiinţa”, Chişinău, 1991. Vezi
pe această temă dezbaterea intitulată “Economica valorii” apărută în
cotidianul “Sfatul ţării” de la Chişinău, din 13 martie 1992 dezbatere
organizată de subsemnatul. Ulterior (în 1995), profesorul Bran a preluat
această nouă titulatură (“Economica valorii”) odată cu reeditarea lucrării sale
la Bucureşti, în editura “Economica”.), precum şi încercarea autorului acestei
lucrări de a include toţi cei trei factori (munca, utilitatea, entropia) într-o
viziune sintetică intitulată “paradigma de gândire şi acţiune scop-mijloc”,
ambele contribuţii (teoria entropică şi cea axată pe scop-mijloc) înscriindu-se
în curentul radical de gândire economico-politică. Aşadar, la capitolul părinţi
ai radicalismului vom trece doar două nume: Marx şi Marshall, iar celelalte
personaje pe care unii analişti le includ în categoria predecesorilor, vor fi
trecute la capitolul rude apropiate sau vecini, deoarece ele însele se
revendică în bună măsură de la cei doi părinţi amintiţi. (Precizez că Smith şi
Ricardo, primii care au fundamentat rolul muncii în definirea valorii, nu vor
fi consideraţi părinţi ai radicalismului din cauză că ei nu au întemeiat o teorie
a schimbării, ci una a întemeierii şi consolidării sistemului capitalist aflat în
expansiune pe vremea lor). Acelaşi lucru ar putea fi afirmat şi în legătură cu
Marshall, dacă acesta nu ar fi fost într-adevăr un pionier al utilităţii
marginale. Teama unor analişti de a nu fi bănuiţi că simpatizează cu Marx în
totalitatea gândirii sale, inclusiv concluziile sale revoluţionare, eventual chiar
cu concluziile unor urmaşi ai lui Marx (Lenin şi Stalin) care au malformat
monstruos aceste concluzii, deci teama acestora de a-l considera pe Marx
drept un părinte al radicalismului, îi determină să-l claseze pe Marx “printre
alţii”. Astfel analistul britanic (de la Universitatea din New York) Malcolm
Sawyer enumerează astfel cele patru surse de inspiraţie ale radicalismului:
post-keynesiană, marxiană, instituţională şi straffiană (neoricardiană), pentru
ca apoi, în descrierea acestor surse, să-l treacă pe Marx pe locul trei, după
neokeynesieni şi instituţionalişti. Cred că acesta este un reflex ideologic,
reacţie la preamărirea şi absolutizarea lui Marx de către comuniştii
dogmatici, precum şi la critica nediferenţiată promovată de reprezentanţii
ortodoxiei neoclasice. De altfel, Sawyer reduce influenţa lui Marx asupra
genezei radicalismului la teoria claselor sociale şi a conflictelor de interese
dintre clase, la teoria surplusului şi a exploatării capitaliste. Reflexele
amintite sunt, totodată, rezultate din superideologizarea economicii politice
marxiste dogmatice şi din dezideologizarea (ca gen particular de
ideologizare) promovată de economica neoclasică. Ca o dovadă a depăşirii
nivelului atins de Marx în analizele sale, radicalul Sherman precizează că nu
vede numai conflicte ci şi convergenţe de interese, nu numai surplus ci şi
creştere economică rezultată din investirea acestui surplus. Nu întămplător
concluziile la care a ajuns Marx (răsturnarea prin forţă a capitalismului) şi
radicalii americani (reformarea non-violentă a capitalismului şi
transformarea sa pe cale democratică într-o societate mai bună, fie ea şi
socialistă) sunt diferite. Radicalii, prin sinteza propusă, oferă şansa
constituirii în continuare a acelei economici politice care să depăşească
extremismul celor amintite, respectiv constituirea unei a treia căi în gândirea
economico-politică actuală, aptă să ducă la reformarea radicală a tuturor
societăţilor aflate în criză pe tot globul.
Rudele radicalismului
Procesul de înrudire a teoriilor economico-politice este în plină
desfăşurare, confirmând aprecierea lui Pierre de Latil din 1956, care afirma
că ştiinţa în general se află în faza sa de sinteză. Adevărurile absolute,
susţinute atât de tranşant şi sectar se relativizează, se contaminează şi se
înrudesc, cedând din poziţiile extreme şi căutând puncte de comuniune,
aflate în consens cu noile realităţi în mişcare şi în convergenţă. De fapt, noua
realitate mondială (criză economică mondială) va obliga tot mai mult
analiştii să privească şi la teoriile considerate până nu de mult neştiinţifice
(utopice), sau doar ideologice şi chiar să conclucreze în elaborarea unor
teorii noi apte să explice criza şi să ducă la depăşirea ei. Înrudirea are loc în
mod tacit, rezultând teorii cu un grad mai mic sau mai mare de originalitate.
Nu întâmplător majoritatea teoriilor acceptate şi larg utilizate la ora actuală
sunt denumite cu prefixul -neo. Astfel, radicalismul este numit de
conservatori cu termenul de neomarxism, conservatorii înşişi se numesc
neoliberali sau neoclasici, iar o teorie radicală ca cea a lui Sraffa este
denumită neoricardiană. Moda “neo” este de fapt moda “retro”, în sensul că
se revine la sursele fundamentale care se adaptează noilor realităţi rezultând
teorii mai mult sau mai puţin noi, dar tot mai convergente şi mai sintetice, în
sensul dat de Pierre de Latil.
În consecinţă, dacă părinţii radicalismului sunt Marx şi Marshall
rudele apropiate ale acestuia sunt Keynes şi Robinson, Ricardo şi Sraffa (de
semnalat originea anglo-saxonă a tuturor acestor reprezentanţi).
Demonstrarea rudeniei tezelor radicale cu cele ale (post)keynesienilor şi
(neo)ricardienilor este suficientă prin prezentarea esenţelor acestora. Astfel
postkeyiesienii îşi bazează teoriile pe următoarele ipoteze: a) dezvoltarea
economicului este un proces istoric; b) dat fiind că incertitudinea este
inevitabilă în economie, estimările asupra rezultatelor economice trebuie
bazate pe aşteptări (expectaţii); şi c) instituţiile economice şi politice joacă un
rol semnificativ în conturarea evenimentelor economice.
Opera lui Sraffa (1960) a retrezit interesul faţă de ideile lui Ricardo,
fiind denumită chiar “preludiu la critica teoriei economice” respectiv a
teoriei neoclasice. Sraffa evită abordarea neoclasică a echilibrului general
limitându-se să stabilească corelaţiile dintre salarii, preţuri şi ratele
profiturilor. Se pune sub semnul îndoielii validitatea interpretărilor agregat
efectuate de neoclasici (lucru pe care îl întâlnim şi la radicali), subminând
interpretarea agregat realizată de teoria distribuirii bazată pe productivitatea
marginală.
Vecinii radicalismului
Separarea vecinilor de rude este destul de dificilă, fie pentru că
vecinii se înrudesc cu uşurinţă între ei, fie că rudele caută să se aşeze una în
vecinătatea alteia. Voi include instituţionaliştii şi neoinstituţionaliştii printre
vecinii radicalismului şi nu printre rudele acestuia deoarece deşi ei
efectuează o critică socială acută la adresa sistemelor existente, critica lor se
îndreaptă îndeosebi asupra scheletului social şi mai puţin asupra conţinutului
şi semnificaţiilor acestui conţinut (deşi acest aspect nu lipseşte cu desăvârşire
din criticile instituţionaliste). “Poziţia instituţionalistă fundamentală, afirmă
W.J. Samuels în 1987 este aceea că nu piaţa, ci structura organizaţională a
economiei în sens larg este cea care alocă resursele în mod efectiv”. (Nota 2: Apud: M.C. Sawyer;op. cit., p.6.)
De asemenea printre vecinii apropiaţi ai radicalismului îl includem şi
pe J.K. Galbraith, a cărui critică radicală vizează schimbări mai puţin
profunde decât cele preconizate de radicali. Opera lui Galbraith ar trebui mai
larg cunoscută şi apreciată, date fiind analizeze sale socio-economice
pertinente care ar putea să echilibreze apetenţa absolutizantă a unor
teoreticieni şi oameni politici spre formele primare ale capitalismului de
piaţă. Nu întâmplător aprecierile neoclasicilor asupra operei sale sunt
minimalizatoare, şansele sale de a fi onorat cu un premiu Nobel fiind practic
inexistente atât timp cât neoclasicismul domină încă teoria economică (şi
bineînţeles juriile care acordă premiile). Ceea ce nu înseamnă că el nu va
putea primi ulterior o asemenea distincţie. În anul 1972 el supunea unui atac
direct întreaga economică neoclasică dominantă: “economica (neoclasică)
este insuficient de normativă. Construirea de modele a devenit un scop şi nu
un mijloc. De mai mulţi ani, în ultima vreme, se declanşează un şir de critici,
inclusiv atacuri foarte puternice la adresa economicii matematice…. Ne aflăm
acum într-o perioada când critica s-a generalizat, când o parte tot mai mare a
teoriei oficializate este supusă unui atac extensiv”. (Nota 3: Galbraith, J.K.; “Power and the Economist”, publicat în martie 1973
în “The American Economic Rewiew” şi republicat în 1976 în: “Annul
editions. Readings în Economics 76/77″, Duskin Publishing Group Guiord,
1976, p.12-17.) Galbraith reproşează
teoriei ortodoxe iluzia pe care o perpetuează referitoare la faptul că puterea
nu face parte din obiectul de studiu al economicii, sugerând că dirijorul
firmei este piaţa şi numai piaţa. Această scoatere a puterii (politice) din
studiul economicii o face să fie ruptă de lumea reală, să genereze aberaţii în
distribuirea resurselor şi veniturilor şi să scape de sub control şomajul şi
inflaţia. Critica galbraithiană este perfect valabilă şi la adresa teoriei şi
realităţii economice din ţările eliberate de dogmatismul comunist, care au
căzut pradă unei ideologizări exagerate a virtuţilor nemăsurate ale economiei
de piaţă şi ale proprietăţii private. Merită amintită aici aprecierea lui Paul
Fabra (un alt vecin de marcă al radicalismului): “A susţine că piaţa este
forma cea mai perfectă de organizare a vieţii economice nu înseamnă
ideologie; aceasta se poate demonstra. Ideologia începe cu pretenţia de a
asimila această eficienţă cu fericirea”.
Desigur, vecinii radicalismului sunt mult mai mulţi decât am putut
cunoaşte şi decât pot fi prezentaţi în această lucrare. Important este să
reţinem că familia şi prietenii radicalismului se află în continuă creştere,
impunându-se tot mai mult prin accentul pus pe critică şi pe schimbare. Voi
face doar o remarcă asupra tezei critice enunţată de “vecinul” Galbraith.
Degeaba este el nemulţumit de faptul că economica nu include şi analiza
politicului, deoarece renunţarea la cuvântul politică din denumirea
disciplinei a avut tocmai acest scop. Politicul trebuie să intre obligatoriu în
obiectul de studiu al economicii politice, denumire pe care radicalii o
păstrează şi o promovează. Sau chiar dacă denumirea va rămâne
“Economica”, corelaţia cu politicul este obligatorie şi subînţeleasă.

Prietenii şi simpatizanţii radicalismului
Aceştia reprezintă o sub-categorie a economicienilor din tabăra
economicii oficiale care privesc, la început cu condescendenţă apoi cu
simpatie şi înţelegere, la contribuţiile teoretice ale radicalilor, fără a putea
renunţa la susţinerea “înţelepciunii convenţionale”. Fără a nominaliza,
includem în această sub-categorie autorii de manuale care, abordând analiza
curentului radical nu o fac de pe poziţii ideologice distructive şi negatoare, ci
îi conferă locul tot mai important în tabloul gândirii economice
contemporane. Dintre aceştia se vor selecta viitori vecini şi eventual rude ale
economicienilor politici radicali.
Radicalii înşişi
Tabloul noului corp de gândire intitulat radicalism economic (mai
corect: radicalism economico-politic) este aproape la fel de vast ca şi cel al
părinţilor, vecinilor, prietenilor şi simpatizanţilor, sfera de cuprindere a ceea
ce numim radicalism economic (şi politic), crescând mereu atât că număr de
reprezentanţi cât şi ca elemente de conţinut. Mulţi dintre ei nu acceptă
eticheta radicală ca urmare a identificării radicalismului cu marxismul şi a
marxismului cu dogmatismul comunist.
În prezentarea de faţă voi face doar o listare a reprezentanţilor mai
cunoscuţi ai curentului radical şi a contribuţiilor lor la ieşirea din criză a
teoriei economice. Analiza propriu-zisă a conţinutului radicalismului face
obiectul capitolului “Temele generale şi specificul demersului radical”.
Urmaşii
Atât timp cât curentul radical se află în plin proces de maturizare
pare dificil a afla urmaşi ai radicalilor. Totuşi, ţinând cont de locul de
emergenţă al radicalismului (SUA), constatăm acum existenţa unor adepţi şi
aderenţi la ideile amintite. De exemplu, Malcolm C. Sawyer profesor de
Economică la Universitatea din York (Anglia) a scris cartea “The Challenge
of Radical Political Economy” (1989) ca suport de curs pentru studenţii
anilor doi şi trei de la amintita Universitate (cursuri de Economică radicală,
respectiv Economica post-keynesiană). Receptivitatea faţă de abordările
radicale va spori, generând noi adepţi şi urmaşi ai fostei “tinere generaţii”
din America anilor 60.
Problema urmaşilor se dovedeşte uneori a fi la fel de dificilă ca cea a
stabilirii paternităţii. Mulţi autori de cursuri de Economică preiau teze ale
radicalilor şi le integrează în propiile concepţii, fără a se transforma în
gânditori radicali. Printre autorii care au îmbrăţişat tacit sau explicit
manierele radicale de abordare pot fi amintiţi prof. Malcolm C. Sawyer
(Anglia) şi prof. Paul Bran (România). Faptul că tot mai mulţi economicieni
au renunţat la dogmatismul marxist dar nu au îmbrăţişat în totalitate teoria
neoclasică, îi plasează într-o “a treia cale” care poate fi asimilată cu
radicalismul. Autorul lucrării de faţă se consideră, de asemenea, un adept al
radicalismului în măsura în care acesta va rămâne non-violent, democratic,
participativ şi, în primul rând, ştiinţific.
Detractorii
Fără a face o detaliere a economicienilor şi tezele lor, opuse celor
radicale, este evident că principalii detractori ai curentului radical s-au
recrutat din rândul conservatorismului (fie el neoclasic, fie marxist). Dat
fiind că radicalismul şi conservatorismul se află într-o poziţie ireductibilă,
rămâne ca mersul istoriei să confirme definitiv valabilitatea unuia sau altuia
dintre curente. Căderea dogmatismului marxist este simptomatică. Aşa cum
afirma prof. Rugină, “în Est buba a spart, în Vest mai coace încă”.

Capitolul 4
CONTURURILE TEORETICE ALE CURENTULUI RADICAL
4.1. OBIECTUL ŞI METODA ECONOMICII POLITICE RADICALE
Evoluţia economicii politice radicale
Voi considera ca moment al naşterii acestui curent anul 1968, anul
fondării Uniunii pentru Economica Politică Radicală (URPE) (2000 membri
în 1978) şi al apariţiei Revistei de Economică Politică Radicală (RRPE).
După 1968, încep să apară manuale şi cursuri universitare de economică
politică radicală, în ediţii succesive (de ex. Hunt şi Sherman: Economics…,
trei ediţii pînă în 1978, D.Mermelstein: Economics… două ediţii pînă în
1972), The Capitalism System, de R.C. Edwards, Michael Reich şi Th. E.
Weisskopf; Modern Political Economy, de James Weaver (1973), R.B.
Carson, Economic Issues Today, (1978). Printre principalii reprezentanţi ai
acestui curent, la loc de frunte se află: Paul M. Swezy, H.Gintis, John
Gurley, E.K. Hunt, Howard Sherman, J. Weaver, Th.Weisckopf, M. Reich,
R. Edwards, D.Fusfeld etc.
De asemenea, exegezele despre radicalismul american proliferează în
aceeaşi proporţie (H.Puel, Les economistes radicaux aux SUA, 1977, ed. II-a,
Malcolm Sawyer, The Challenge of Radical Political Economy – 1989.)
În ce priveşte evoluţia ideilor radicale, se poate afirma că s-a
înregistrat o translaţie continuă de la marxismul tradiţional şi de la fondul
instituţionalist şi keynesian de stânga spre o adaptare continuă a acestui fond
ideatic la noile condiţii ale vieţii social-economice ale SUA. Evoluţia
concepţiei despre producerea şi absorbirea surplusului economic şi (în
special) despre imperialism, este semnificativă. De asemenea, are loc o
efervescenţă a dezbaterilor şi a confruntărilor de idei în cadrul
radicalismului, ceea ce este un fapt pozitiv, care duce la cristalizarea
punctelor de vedere radicale, la conturarea unor concepte care-i subliniază
specificitatea. Concomitent, radicalii abordează noi aspecte ale teoriei
economice (teoria crizei, cicluri economice, relaţii financiare etc.) în funcţie
atât de evoluţia datelor empirice cât şi de punctele de vedere ale teoriei
economice ortodoxe, aflate constant în focul criticii radicale.
În prefaţa cărţii lui Hunt şi Sherman (Economics) John Gurley
apreciază că “economica radicală are un lung drum de străbătut înainte de a
putea înlătura cea mai mare parte a vechiturilor din teoria economică
burgheză actuală” (Nota 1: John Gurley, Foreword, în E.K. Hunt şi

H.J. Sherman, Economics…. op.
cit.p.XX)

Hunt şi Sherman subliniază acceptarea ideii generale
conform cărei “creşterea economică este necesară pentru rezolvarea multor
rele sociale. /Dar/ peocuparea excesivă pentru o creştere de dragul creşterii, a
ascuns adesea multe probleme economice şi sociale importante. Bunăstarea
umană poate fi îmbunătăţită chiar fără o creştere economică, dacă se elimină
diverse feluri de risipă şi dacă o parte mai mare a produsului va fi destinată
oamenilor obişnuiţi decât câtorva indivizi bogaţi.” (Nota 2: Hunt şi Sherman, Economics, op.cit.p.498)
Radicalii se preocupă de dezvoltarea societăţii ca întreg şi a
individului ca personalitate umană. Este una dintre certele laturi pozitive ale
acestei şcoli de gândire economică.
Critica radicală a obiectului de studiu al teoriei economice ortodoxe.
Obiectul de studiu al economicii politice radicale
Sintetizând critica radicală a obiectului de studiu şi a direcţiei de
cercetare ale economicii “tradiţionale” J. Weaver subliniază următoarele
elemente de scop, definitorii pentru ortodoxia dominantă:
– principalul scop urmărit de teoria economică oficială îl reprezintă
“creşterea abundenţei materiale şi perpetuarea actualei repartiţii
a acestei abundenţe” (Nota 3: James Weaver, Modern Political Economy, Radical and Orthodox Views on
Crucial Issues, Allyn and Bacon Inc, Boston, 1973, p.3)
 – scopurile derivate sunt menţinerea sistemului capitalist (pe plan
intern) şi “prevenierea diseminării comunismului şi menţinerea actualei
repartiţii internaţionale a veniturilor” (pe plan extern). (Nota 4: Ibidem)
De remarcat punerea pe prim plan a repartiţiei, deoarece aşa cum
sublinia tot J. Weaver: “Radicalii argumenteză că avem suficiente bunuri şi
servicii pentru a accepta o reducere a producţiei în interesul democraţiei şi
egalităţii” (Nota 5: J. Weaver, op.cit.p.8)
Importanţa acordată de radicali repartiţiei, rezultă din faptul că
deoarece într-o societate în care volumul producţiei pe locuitor este printre
primele din lume, cea mai importantă problemă nu apare ca fiind creşterea
acestui volum, ci repartiţia lui echitabilă. Cu alte cuvinte, datorită faptului că
problema cea mai şocantă a economiei americane o reprezintă inegalitatea,
radicalii apreciază că este firească această orientare spre problemele
repartiţiei.
Economicienii ortodocşi susţin că repartiţia venitului este o
problemă politică în timp ce radicalii “unesc politicul cu economicul…
/propunîndu-şi/ cum să realizeze o societate a egalităţii, democraţiei,
dreptăţii şi păcii” (Nota 6: Idem, p.12)
Dezgolită de învelişul matematic sofisticat (“ghettoul matematic” –
O.Morgenstern) ce vroia să-i confere o logică inexpugnabilă, teoria
economică “burgheză” rămâne, în esenţa ei, ca o apologie la adresa
capitalismului existent. Această funcţie ideologico-aplogetică este vizată în
primul rând de critica radicală. “Radicalii economişti sunt nesatisfăcuţi… de
tratarea convenţională făcută de către Economics, care ia de bun sistemul
capitalist, considerându-l mai mult sau mai puţin etern şi în consecinţă
tratează cu zgârcenie atât istoria sistemului cât şi ideologia sa. (Prin ideologie autorii acestei lucrări înţeleg ideile şi credinţele care tind să
justifice din punct de vedere moral relaţiile sociale şi economice ale unei
societăţi (cf. Hunt şi Sherman, op. cit.p.3).
… /şi de
asemenea/ distorsionează realitatea persupunând armonii de interese în
întreaga societate, ignorând adâncile conflicte de clasă care predomină în
societatea noastră” (Nota 7: John Gurley, Cuvânt înainte la lucrarea lui Hunt şi Sherman, Economics. An
introduction to Traditional and Radical Views, New York, 1978, p.XIX).
 Critica făcută de John B. Gurley este foarte asemănătoare cu cea a
unui economician care a fost considerat multă vreme marxist şi care se
autodefineşte acum ca fiind radical, fapt ce pledează pentru existenţa unei
continuităţi şi a unei omogenităţi de gîndire în economica radicală. Iată
critica “economics”-ului făcută de P.M. Sweezy: “Economics-ul consideră
regimul social existent ca un fapt cucerit, ca şi cum el face parte dintr-un fel
de ordine naturală a lucrurilor. În acest context, el /Economics-ul/ cercetează
armonia de interese dintre indivizi, grupuri, clase sociale şi naţiuni; el
scrutează tendinţele spre echilibru şi tot el postulează că orice schimbare este
graduală şi nu atrage după sine modificări profunde. … Dar lumea în care
trăim nu este o lume a armoniei dintre interese, a tendinţelor spre echilibru,
nici a schimbărilor graduale. Aceasta este mai exact o lume în care domina
conflictele de interese, tendinţele spre dezechilibru şi întreruperile repetate în
continuitatea dezvoltării… ” (Nota 8: Paul M. Sweezy, Towards a critique of economics, in: Review of Radical
Political Economics, 1970, p.79)
De asemenea, în introducerea făcută la lucrarea colectivă intitulată
“Critica teoriei economice”, editorii ei, E.K. Hunt şi J.G. Schwartz, enumera
setul de ipoteze ce stau la baza economicii “academice” (teoria economică
oficială predată în universităţi) şi pe care radicalii le repudiază: “ 1)
Acceptarea structurii socio-economice instituţionale. Capitalismul îşi
defineşte restricţiile, iar sarcina economistului este clar delimitată în cadrul
acestor limite. 2) Premisa armoniei sociale. În afara unor ”fricţiuni” şi
dificultăţi, nu există conflicte de interese între grupurile sociale. 3) Un
individualism bombastic, învechit. 4) Statul este un arbitru imparţial care nu
este legat de un grup sau de o clasă anume. 5) Lipsa totală a perspectivei
istorice – capitalismul este acceptat ca etern – evoluţia sa trecută de la
feudalism este tratată sumar, alte sisteme fiind discutate (analizate) numai
pentru a sublinia superioritatea capitalismului.
Aceste ipoteze nu numai că limitează, dar chiar distrug teoria
economică academică.” (Nota 9: E.K. Hunt, J.G. Schwartz (editors). A Crtique of Economic Theory, New
York, 1972, p.8) Sugestive sunt şi aprecierile generale la adresa
economicii “academice”, făcute de cei doi economicieni radicali americani,
numind-o “o aritmetică a preţurilor, limitată istoric. În locul fiinţelor umane,
a comunităţii, găsim numai conglomerate de muncă şi capital. Condiţiile
muncitorului sunt tratate numai dacă acestea se corelează cu funcţionarea
imperturbabilă a procesului de producţie”. (Nota 10: Op., cit.; p.14)
O analiză comparativă și contrastivă a obiectului economicii
“tradiţionale” şi a economicii radicale, este realizată de J.G. Gurley care
pune punctul pe “i” în evidenţierea deosebirilor de esenţă dintre acestea. Voi
reproduce mai pe larg această analiză: “Economica politică, spre deosebire
de economica convenţională, studiază problemele economice luând
sistematic în consideraţie, în context istoric, existenţa autotcuprinzătoare a
relaţiilor stăpân-supus în societate /…/ Tocmai aceste relaţii de dominaţie şi
servitute, aceste relaţii de putere şi autoritate, duc la conflict, dizarmonie şi
schimbare distrugătoare. Economistul politic observă aceste structuri de
putere şi le pune la baza analizei sale; economistul convenţional – care vede
numai o societate de oameni liberi, cu interese economice personale,
acţionând ca egali la piaţă – nu face acest lucru.
Extinzând discuţiile asupra acestor diferenţe, economistul
convenţional, deoarece vede armonii de interese aproape peste tot, se
consideră ca un tehnician neutru care aplică tehnicile sale cât mai obiectiv
posibil. Dacă nu există clase sau interese de clasă, el lucrează, desigur,
pentru “interesul general”. Economistul politic radical, pe de altă parte, nu
numai că studiază problemele economice în contextul istoric al relaţiilor
stăpân-supus, dar este activ de partea celor săraci şi lipsiţi de putere
(economică şi politică – n. ns.) şi consideră, în general, sistemul capitalist ca
opresor” (Nota 11: John G.Gurley, “The State of Political Economics”, în: AER, nr.2/1971,
p.54-55)
Implicaţiile unei asemenea atitudini din partea “economiştilor
convenţionali” sunt evidente: “ei sprijină de fapt un sistem care maltratează
un număr mare de oameni”. (Nota 12: op. cit., pp. 55 şi 56).
În mod corespunzător, în viziunea acestor susţinători ai
capitalismului “societatea internaţională constă din naţii libere, interesate de
ele însele, unele bogate altele sărace, fiecare cu o populaţie mai mult sau mai
puţin omogenă din punct de vedere social, interacţionând ca egali pe pieţele
internaţionale.” (Nota 12: Hunt and Sherman, Economics. Introduction p.152).
Evident, poziţia radicalilor se află la antipodul acestei
descrieri. Deducem că radicalii stabilesc o legătură directă, de altfel logică şi
naturală, între formele de manifestare ale capitalismului pe plan intern şi
internaţional, respectiv între capitalismul monopolist de stat şi imperialism.
De astfel, monopolurile, statul (guvernul) şi imperialismul constituie teme
importante de studiu pentru economienii radicali (ca forme de manifestare a
inegalităţii pe plan intern şi internaţional).
Radicalii îşi definesc poziţiile – în privinţa obiectului de studiu al
economicii politice pe care o promovează – deseori în mod implicit. După –
sau înaintea – tratării unor probleme stringente ale economiei şi societăţii
americane, radicalii subliniază clar poziţia lor: “Radicalii consideră aceste
probleme sociale şi economice drept consecinţe directe ale proprietăţii
private a capitalismului şi a procesului de luare deciziilor sociale în cadrul
relaţiilor băneşti impersonale ale pieţei” (op. cit. p. 14) 
 Obiectivele, adică scopurile
(ştiinţifice şi politice) ale radicalismului american, sunt opuse ortodoxiei
dominante: “Ceea ce dorim noi este egalitate şi democraţie. Prin egalitate
înţelegem absenţa diferenţelor involuntare de bogăţie şi consum şi anularea
rolurilor sociale determinate după rasă şi sex. Prin democraţie înţelegem un
proces prin care oamenii pot exercita o influenţă substanţială asupra unor
instituţii ca: stat, familie, comunitate, loc de muncă – care guvernează atât
dezvoltarea noastră individuală, cât şi evoluţia societăţii ca întreg. Aceste
obiective vin direct în conflict cu perpetuarea acestor instituţii ((Radicalii înţeleg prin instituţii “un proces social în care indivizii sau
grupurile de oameni interacţionează unii cu alţii într-un mod tipic, pe baza
unei înţelegeri comune”. În general radicalii apreciază drept instituţii:
familia, religiile organizate, legile, sistemul educaţional, mediile de
comunicaţie. (cf. Hunt şi Sherman, op. cit. p.XXX), dar în concepţia unor
radicali – patru din ele sunt considerate instituţii economice fundamentale ale
capitalismului (piaţa muncii, proprietatea privată, controlul asupra
mijloacelor de producţie şi omul economic.) (cf. “Capitalist System, p.89-
91).
care definesc sistemul capitalist. …O societate egalitariană controlată de muncitor
şi cetăţean, pur şi simplu nu este realizabilă în capitalism” (Nota 13: Samuel Bowles, Economists as Servants of. Power, în: American Economic
Review, nr. 2/1974, p.129). 
 Abandonarea studierii “omului economic” (care este obiectul teoriei
economice dominante) şi abordarea “omului social” îşi află concretizarea în
gândirea economică radicală în stabilirea unui set de obiective, a căror
studiere va pune în evidenţă relaţiile sociale (în ansamblul lor) ce
caracterizează capitalismul american şi cel internaţional. Radicalii Herbert
Gintis şi Ralph Pachoda sintetizează – pe câteva grupe de probleme –
preocupările lor în acest sens: a) cercetarea instituţiilor de bază ale
capitalismului şi efectul lor general asupra organizării sociale; b) studierea
naturii bunăstării individuale şi sociale în cel mai general sens; c)
concentrarea atenţiei asupra naturii claselor sociale şi a relaţiilor lor faţă de
putere şi de structura producţiei; d) studierea procesului de schimbare socială
în legătură cu tehnologia şi conştiinţa politică în cursul dezvoltării
istorice.” (Nota 14: H. Gintis şi Pochoda, “Economics in a Revolutionary Age”, în: James
Weaver; Modern Political Economy, 1973, p.43).
Din această prezentare de obiective se poate observa apariţia
constantă a atributului de “social” (organizare socială, clase sociale,
bunăstare socială, schimbare socială) ceea ce subliniază propensiunea acestor
economicieni pentru judecarea economiei în contextul ei social, şi concluzia
lor privind necesitatea schimbării societăţii pentru însănătoşirea economiei şi
devenirea umană a oamenilor.
Arrigo Levi, economician italian, sesizează pe bună dreptate că “în
această perioadă, temele economiştilor încetează a fi pur economice şi devin
politice”, respectiv că “în societăţile occidentale, economia politică pare
astăzi să fi ajuns la un punct de cotitură, exprimat prin creşterea tot mai mare
a implicării economiştilor ca oameni de ştiinţă politică……” (Nota 15: Arrigo Levi, Journey among Economists, London, 1973, p.278)
Sublinierea că “inegalitatea ar trebui să fie singurul subiect al ştiinţei
economice” (Nota 16: John Weeks, Political Economy and the Politics of Economists, in: Review
of Radical Political Economics, vol.I, nr.1/1969,p.1)
pare a duce la o îngustare forţată a obiectului de studiu al
economicii politice radicale. De fapt, prin acestea, se apreciază principalul
obiect de studiu al noii teorii economice şi care este intim conexat cu o largă
paletă de probleme (sărăcie, şomaj, inflaţie, discriminare, poluare,
subdezvoltare, militarism, dependenţă, alienare etc.) Deoarece inegalitatea
este nu numai economică (deşi, în primul rând) ci este şi politică, socială,
naţională, individuală etc., se justifică propensiunea radicalilor spre studierea
omului ca tot şi nu ca simplu “subiect” economic (homo oeconomicus). Din
cele arătate, se deduce că teoria economică radicală este în primul rând o
economică politică a capitalismului. Cu siguranţă, altele vor fi direcţiile de
cercetare ale economicii politice care va fundamenta o societate fără
diferenţe majore de avere şi putere.
Preocuparea pentru social a economicienilor radicali, face din
economica politică radicală o ştiinţă socială în adevăratul sens al cuvântului.
“Probleme ca educaţia, sărăcia, şi discriminarea rasială erau considerate
tradiţional apanajul sociologilor. Astăzi aceste probleme intră tot mai mult în
câmpul de cercetare al economiştilor.” (Nota 17: op. cit.p.105)
recunoaştea Garry Becker,
reprezentant al Şcolii de la Chicago.
Radicalii opun teoriei economice dominante propria lor teorie,
radical diferită, în care se arată că “nici liberalii, nici conservatorii nu-şi pun
serios problema cadrului instituţional de bază al economiei capitaliste de
piaţă în care operează forţele cererii şi ofertei. Radicalii supun aceste
instituţii unei analize critice amănunţite.” (Nota 18: John Gurley, Foreward in: Hunt, Sherman, op.cit.p.XXI).
Critica radicală a instituţiilor burgheze provine din convingerea că
între istoria ideilor economice şi istoria instituţiilor economice există o
strânsă legătură.
Critica metodei de studiu folosită de economica ortodoxă.
Metoda economicii politice radicale
Cei mai mulţi analişti ai curentului de gândire economică radicală
subliniază cu prioritate detaşarea acestuia de gândirea economică dominantă,
în primul rând sub aspectul obiectului de studiu. Analiza este fără îndoială
incompletă dacă nu abordăm aceste diferenţieri şi sub aspectul metodei de
cercetare folosite. În realitate, concluziile privind stabilirea unui nou obiect
de studiu pentru economica politică radicală pornesc – într-o primă fază – de
la realitatea sesizabilă pentru oricine, concretizată în crize, nemulţumiri,
decalaje etc. pentru ca apoi cercetarea cauzelor şi a tendinţelor de evoluţie a
acestor fenomene să se realizeze folosind o nouă metodă, în comparaţie cu
metodele “economics”-ului.
Reproşind economicienilor neoclasici lipsa de preocupare pentru
problema repartiţiei, radicalii ajung la concluzia că acest lucru este cauzat de
“metodologia anistorică a teoriei economice ortodoxe”, arătând – în
continuare – că “ei nu realizează că acest sistem are o istorie, că el a evoluat
din societăţile anterioare, şi că este acum într-un proces de schimbare
continuă.” (Nota 19: J. Weaver, op.cit.p.17)
Finalitatea revoltei metodologice a economicii radicale este
îndreptată “împotriva esoterismului gnostic al specialistului tehnic şi a
folosirii matematicii şi a statisticii, ca mijloace expozitive.” (Nota 20: Martin Bronfenbrenner, Radical Economists in America, JEL, 3/1970).
Ei nu agrează
în totalitate mărimile macroeconomice agregat pe care le consideră ca fiind
prea generale, ascunzând diferenţele de clasă, de venituri etc.
De exemplu, criticând ponderea exagerată a cheltuielilor militare în
totalul cheltuielilor guvernamentale, Michael Reich precizează: “Pentru a
stimula economia, orice formă de cheltuială guvernamentală este
aproximativ la fel de bună ca oricare alta; ceea ce intereseată este suma
agregată a cererii şi nu compoziţia acesteia.” (Nota 21: Michael Reich, Does U.S. Economy need Military Spending? in AER, 2/1972, p.296)

Un alt element metodologic
dezavuat de radicali (şi în bună măsură de postkeynesisti şi “neoaustrieci”) îl
reprezintă “tirania corelaţiei”, prin care rafinamentul matematic cel mai înalt
urmăreşte să demonstreze reliefarea unei corelaţii, fără a oferi însă explicaţii
cauzale. Deoarece natura demersului face foarte improbabilă stabilirea
constantă de corelaţii, explicaţiile cauzale sunt cu atât mai rare. Această
critică metodologică este realizată de Mark A. Lutz şi Kenneth Lux. (Nota 22: Mark A. Lutz, Kenneth Lutz, The Challenge of Humanistic Economics,
apud. Irving Kristol, Criza teoriei economice, în Sinteza nr. 48/1981).
Sub aspect metodologic, economicienii radicali renunţă în cea mai
mare parte la aparatul matematic sofisticat, numai pentru uzul specialiştilor,
demonstrarea inegalităţii, agresiunii, discriminării şi a altor fenomene
economice fiind perfect posibilă fără acestea, asigurându-şi totodată o largă
receptivitate din partea celor direct interesaţi.
Opţiunea pentru o metodă sau alta este definitorie pentru încadrarea
unui economician într-un curent sau altul de gândire. “A scrie că argumentezi
deschis în favoarea unei noi ideologii sau că arăţi o tendinţă misionară în
favoarea unei schimbării radicale în majoritatea instituţiilor, este apreciat ca
neştiinţific şi neserios. Aceasta poate explica de ce bătăliile în învăţământul
american se dau adesea în legătură cu metodele.” (Nota 23: Thomas Cochran, “Economic History, Old and New”: American Historical
Review, LXXIV, nr.5/1969, p.1565) arată istoricul gândirii
economice Thomas Cochran.
John G.Gurley (de la Stanford University) ca reacţie la cele scrise de
P.M. Sweezy, nu este de acord cu faptul că “economics”-ul nu se ocupă
deloc de probleme de care se ocupă radicalii, dar acceptă faptul că
“puternicul accent pe care economiştii convenţionali îl pun pe tehnici, îi
canalizează pe aceştia nu spre cele mai importante probleme sociale … ci
spre cele mai convenabile pentru folosirea tehnicilor de care dispun, şi
acestea sunt de obicei probleme banale.” (Nota 24: John G.Gurley, “The State of Political Economics”, in: American Economic
Review, May, nr. 2/1971, p.54.152).
Orientarea metodologică radicală are specificul ei, aşa cum rezultă
din cele afirmate de radicalul Thomas E. Weiskopf, a cărui explicare a
“punctului de vedere radical despre lume”, expusă în 1982, este, parţial, după
cum urmează: “Economica politică radicală uneşte orientarea
interdisciplinară a economiei politice cu un set de premise intelectuale ce
rezultă dintr-un punct de vedere global. Acest punct de vedere global începe
cu o viziune despre o ordine socială radical nouă, care este atât egalitariană,
cât şi democratică. /…./ În conformitate cu punctul de vedere radical global,
orice mediu socio-economic dat poate fi caracterizat cel mai bine prin
structura particulară a claselor socio-economice, /…/ structură foarte inegală,
clasele dominante folosindu-şi puterea lor superioară în efortul lor de a
menţine o ordine socială în care interesele lor tind să prevaleze, întrând în
conflict cu interesele claselor subordonate. Din această perspectivă analitică
generală radicalii trag concluzia că nu este suficient să atenueze excesele
mediilor socio-economice existente pentru a obţine un progres semnificativ
spre o ordine socială mai umană; esenţial este să se realizeze schimbări
fundamentale în aceste medii. Această concluzie duce la preocuparea politică
radicală de a sprijini clasele subordonate pentru schimbarea bazelor
structurale atât ale ordinii sociale inegale, cât şi a claselor dominante care le
susţin.” (Nota 25: Thomas E.Weiskopf, Radical Economics, in: Encyclopedia of Economics,
Mc Grow Hill Book Comany, 1982, p.800) “Economiştii politici radicali pot fi distinşi şi prin efortul lor de a
orienta investigaţiile ştiinţifice către nevoile mişcărilor politice pentru
schimbări sociale fundamentale.” (Nota 26: Ibidem)
Această expunere a principiilor metodologice fundamentale ale
paradigmei radicale, sintetizată chiar de pe poziţiile radicalismului este
indispensabilă unei corecte aprecieri asupra poziţiei lor ştiinţifice, precum şi
a locului deţinut de radicalismul economic.
4.2. TEMELE PREDILECTE ALE ECONOMICIENILOR RADICALI
Ca o apreciere generală se poate afirma că nimic din ceea ce
contravine personalităţii umane nu a fost omis din analizele radicalilor şi din
propunerile lor pentru schimbare. Dat fiind numărul suficient de mare de
probleme cu care se confruntă indivizii, grupurile şi societăţile umane atât
din SUA cât şi din întreaga lume, probleme abordate de economicienii
radicali, în acest capitol voi face o prezentare globală a acestora după care
voi prezenta câteva din temele mai importante. Din această prezentare vor
rezulta atât priorităţile în tratarea “bolilor” economiei contemporane cât şi
soluţiile posibile întrevăzute de diverşi radicali.
O problemă importantă a economicii politice radicale o constituie
studiul utilizării şi creării resurselor, cu un accent deosebit pus pe resursele
umane. În mod conex este studiat procesul de muncă (incluzând utilizarea
timpului de muncă şi efortul de muncă) şi piaţa muncii. Legat de procesul de
muncă, există studii referitoare la organizarea şi necesitatea reorganizării
acestui proces. Ca urmare a importanţei acordate muncii, o atenţie majoră se
acordă şomajului şi modalităţilor de reducere a acestuia.
În privinţa creării de noi resurse, sunt avute în vedere procesele
investiţionale, precum şi teoriile creşterii şi dezvoltării economice.
Rezultatele eforturilor de creare de noi resurse trebuie să fie echitabil
distribuite (nu egal şi nici proporţional)
celor implicaţi. Ca urmare sunt
abordate problemele de repartiţie a veniturilor precum şi corelaţiile dintre
preţuri, salarii şi profituri. Urmare a faptului că toate acestea se desfăşoară
într-un cadru juridic generat de instituţiile statului, se acordă studii speciale
rolului statului şi guvernului în persistenţa unor anomalii economice. În
general sunt analizate cadrele instituţionale, structurile corporaţiilor
naţionale şi multinaţionale.
Relaţiile de dominaţie în plan internaţional, cu formele lor de
existenţă: imperialismul şi subdezvoltarea ocupă un loc important în studiile
economico-politice radicale. Legat de esenţa sistemului capitalist atât la nivel
naţional cât şi la nivel internaţional, radicalii efectuează analize prin
intermediul conceptului de surplus (subliniindu-se ideea că deţinerea
controlului asupra surplusului este prima sursă de obţinere a surplusului).
O temă importantă în studiile radicalilor o constituie sublinierea
importanţei claselor sociale, văzute ca grupări de interese în conflict (în
primul rând) dar şi în cooperare (respectiv când conflictele nu sunt
acutizate).
O trăsătură semnificativă pentru gândirea radicală contemporană este
refuzul acesteia de a face generalizări neîntemeiate. Dimpotrivă, se
subliniază mereu că rezultatele uneia sau alteia dintre analize sunt valabile
pentru ţara/ ţările studiată/ studiate, la un anumit orizont de timp. Această trasătură
este opusă celei specifice marxismului dogmatic ce caută acele rezultate care
să fie compatibile cu o teză dată, apriori acceptată sau impusă. Am făcut
această precizare, deoarece desele referiri la Marx, marxism şi teze ale
acestuia, ca surse generale ale unor analize radicale, pot fi confundate cu
excesele dogmatice din perioada dictaturii comuniste. De altfel, refuzul
dictaturii şi dogmatismului face ca uneori în fostele ţări socialiste să fie
preamărite, deseori nejustificat, toate trăsăturile capitalismului, îndeosebi ale
celui american, în ciuda faptului că înşişi reprezentanţi ai economicii
neoclasice au atitudini critice faţă de acestea. Se face, în aceste cazuri,
abstracţie de nivelurile diferite de dezvoltare, de nivelul de educaţie, de
structurile economice şi politice, de poziţia în plan internaţional etc. Cred că
maniera ştiinţifică de nuanţare a tezelor generale şi a concluziilor face ca
radicalismul să prezinte tot mai mult interes şi preocupare din partea
societăţilor post-totalitare.
4.3.  SCURTĂ ANALIZĂ A SISTEMULUI CONCEPTUAL FOLOSIT DE
ECONOMICIENII RADICALI AMERICANI
Sistemul conceptual al unui curent de gândire reprezintă chintesenţa
acestuia. Analiza sistemelor folosite ne indică filiaţia de idei (sursele de
inspiraţie), măsura şi semnificaţia formării unor concepte noi, sugerează
gradul de noutate al teoriei în ansamblu şi direcţia de cercetare aleasă. De
asemenea, şi nu în ultimul rând, alegerea conceptelor are o încărcătură
ideologică de mare semnificaţie. Vom insista, în cele ce urmează, asupra
câtorva dintre conceptele fundamentale ale teoriei economice radicale
americane contemporane.
a) Vom începe cu însăşi denumirea aleasă de unii radicali pentru
ştiinţa pe care o slujesc, şi anume accea de “economie politică”. Aceasta este
denumirea sub care a apărut ştiinţa despre economie. De asemenea, teoria
economică clasică engleză – care a avut un evident caracter ştiinţific – s-a
numit tot “economie politică” (deşi mai corect este “economică politică”).
Denumirea nu este întâmplătoare, deoarece economicul a fost totdeauna –
chiar dacă nu explicit – preocuparea principală a politicului, a puterii
conducătoare, şi a celor preocupaţi de viaţa “polis”-ului.
Înţelegerea finalităţii politice a economicului, respectiv formularea
concluziilor teoriei economice radicale în termeni politici (necesitatea
depăşirii modului de organizare actual) o detaşează de “Economica”
(Economics) neoclasică ce ignoră politicul în sensul că îl consideră implicit,
adică aşa cum este, fără a pune problema compatibilităţii sale cu scopurile
urmărite de majoritatea populaţiei.
Atributul de “radical” sugerează analiza esenţei fenomenelor
economice (a merge la rădăcina lucrurilor), precum şi natura soluţiilor
propuse, adică schimbări din rădăcină, nu de suprafaţă.
Totuşi, ca o manifestare a eterogenităţii curentului radical şi a
surselor de inspiraţie ei folosesc atât termenul de “economie politică”
(political economy), cît şi termenul de “economică”, “economics” (Vezi
Hunt şi Sherman: “Economics. An Introduction to Traditional and Radical
Views”). De asemenea se foloseşte şi termenul compozit “political
economics” (Vezi: The Review of Radical Political Economics), ca o dovadă
a locului intermediar pe care îl ocupă, între “Economics-ul” liberal
(“Economică”) şi economia politică (clasică sau marxistă). În concepţia
radicalului american Thomas E. Weisskopf, “Economica politică radicală
este un termen care a fost folosit pentru a descrie operele economiştilor
clasici britanici (Smith, Ricardo ș.a.) a căror operă – ca şi aceea a lui Marx – a
atras şi a îmbinat multe din disciplinele în care erau subdivizate ştiinţele
sociale. Economiştii politici resping, în general, compartimentalizarea
disciplinelor academice; ei caută, în special, să integreze în analiza
economică, tipuri de variabile şi relaţii care au devenit în mare parte
proprietatea intelectuală a sociologilor şi a specialiştilor în ştiinţele politice.
O preocupare majoră a economiei politice este analiza puterii – sursele
puterii politice şi economice şi modurile în care diferitele genuri de putere
interacţionează cu viaţa politică şi economică”. (Nota 27: Thomas E.Weiskopf, Douglas Greenwald (editori), Radical Economics, în:
Encyclopedia of Economics, Mc Graw Hill, 1982, p.799).  Această definire a uneia
dintre denumirile utilizate, şi anume economica politică radicală, are o
semnificaţie aparte, indicând legătura cu clasicii burghezi şi cu opera lui
Marx, precum şi sublinierea propensiunii lor declarate pentru analizele
economice în termeni de putere (deci politici) şi de antropologie integratoare.
Este sesizabilă o alternare a folosirii denumirilor de “economics” şi “political
economy”, sugerându-se filiaţia diversă, a cărei sinteză este gândirea
radicală. De altfel şi articolul de dicţionar la care ne-am referit mai sus este
intitulat “radical economics” şi apoi “radical political economy”.
b)Conceptele de “forţe economice” şi “relaţii economice”, sunt
corespondentele conceptelor marxiste “forţe de producţie” şi “relaţii de
producţie” renunţându-se însă la accentul excesiv şi reducţionist al
marxismului dogmatic pus pe producţie. De altfel, o anumită justificare din
punct de vedere logic există: de exemplu, folosirea termenului de relaţii de
producţie pentru întreaga gamă de relaţii economice (inclusiv de proprietate)
poate crea confuzii şi dificultăţi în înţelegere. (Păstrarea terminologiei
tradiţionale marxiste a impus, de altfel, explicarea şi în manualele marxiste
de economie politică a faptului că, de fapt, prin relaţii de producţie se înţeleg
relaţiile economice. (Economie politică, Socialismul. Ed. a V-a, Ed. didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1983,p.15)
În contextul economiei capitaliste contemporane accentul pus pe
producţie apare în diverse teorii economice neoclasice (teoria factorilor de
producţie, funcţiile de producţie etc.), bineînţeles cu o altă finalitate şi
semnificaţie, (uneori, “de producţie” însemnând “economic”).
c) Conceptul de “surplus economic” a fost introdus în gândirea
economică radicală americană de către economicienii P.A. Baran şi
P.M.Sweezy, în lucrarea “Monopoly Capital” (Capitalul de Monopol). În
definiţia dată de autori, surplusul economic este “diferenţa dintre ceea ce
societatea a produs şi costul acestei producţii”.
(P.A.Baran, P.M. Sweezy, Le capitalisme monopoliste, Paris, 1970, p.29)
Iată şi argumentaţia radicalilor privind necesitatea folosirii acestui nou concept: “într-o societate dezvoltată surplusul poate lua numeroase forme și numeroase deghizări. Acesta este motivul pentru care am preferat conceptul de ”surplus” tradițional ei ”plusvalori” marxiste, aceasta din urmă fiind suma dintre profit, dobândă și rentă. Este adevărat că Marx demonstrează că plusvaloarea conține, de asemenea, și alte elemnte cum ar fi veniturile statului și ale bisericii, cheltuielile generate de transformarea bunurilor în bani, și salariile muncitorilor neproductivi. Totuși, ei consideră aceste elemente ca fiind secundare și le elimină din schema sa fundamentală. Credem că în capitalismul monopolist această metodă nu se justifică și pentru faptul că o schimbare terminologică va ajuta să se efectueze necesara transformare teoretică”. (P.A.Baran, P.M.Sweezy, op.cit.p.30).

Conceptul de surplus a fost definit şi folosit de Edwards, Reich
şi T.Weiskopf sub forma “surplusului social care este acea parte a producţiei
materiale totale a unei societăţi care rămâne după satisfacerea necesităţilor
de bază care asigură menţinerea unui nivel de subzistenţă al traiului
oamenilor.” (Nota 28: Edwards, Reich, Weiskopf, The Capitalist System, Prentice Hall, Englewood
Cllffs, New Jersey, 1973,p.50.
 Thomas E. Weiskopf arată – în aceeaşi lucrare – că “conceptul de
surplus a fost dezvoltat iniţial de Karl Marx şi a fost apoi elaborat într-un
context modern de Paul Baran şi Paul Sweezy” (Nota 29: Op.cit.p.365).

Aşa cum însuşi Weiskopf
declară, accepţiunea sa privind conceptul de surplus este oarecum diferită de
cea a lui Baran şi Sweezy, prin integrarea unor elemente din teoria
macroeconomică a determinării venitului a lui J.M.Keynes, rămânând totuşi
în mare măsură asemănătoare tratării de către Baran şi Sweezy. În concepţia
lui Weiskopf, surplusul anual al unei economii reprezintă “excedentul de
producţie totală potenţială faţă de producţia esenţială din punct de vedere
social, în acest an. Producţia totală potenţială este măsura maximului pe
care-l poate produce economia în funcţie de mediul natural şi tehnologic dat
şi a resurselor productive folosibile. Producţia esenţială din punct de vedere
social este cantitatea minimă de producţie necesară pentru menţinerea
(creşterea) populaţiei la un standard de viaţă necesar supravieţuirii sale”
(Nota 30: Op.cit.p.366.)

Semnificativ pentru întreaga gândire economică radicală este faptul că esenţa
economică a unei societăţi (respectiv diferenţele dintre societăţi) este
apreciată nu în funcţie de mărimea surplusului (respectiv a producţiei) ci de
modul de folosire a acestuia; iar creşterea constantă a surplusului generează
problema modului său de absorbire (de consum). Pe scurt, factorii care
afectează (pozitiv sau negativ) absorbirea surplusului sunt grupaţi în
categoria de origine keynesistă,”nivelul cererii totale”, concretizat în:
consum privat, investiţii private şi cheltuieli guvernamentale (primele două
constituind sectorul privat şi ultimul – sectorul public). Spre deosebire de
concluzia keynesistă, conform căreia întotdeaună va exista un decalaj între
cerere şi ofertă, între producţie şi consum, (respectiv şomaj şi inflaţie),
radicalii susţin contrariul, respectiv concluzia optimistă privind realizarea
concordanţei între producţie şi consum, cu precizarea că acest lucru este
posibil numai într-o societate nouă. Până la înfăptuirea acestei treceri,
“soluţia” preconizată de “înţelepciunea convenţională” în vederea stabilirii
concordanţei între producţie şi consum constă în “efortul de a vinde”, de a
stimula cererea cu orice preţ (chiar cu preţul militarizării şi războiului), ceea
ce subliniază iraţionalitatea unui sistem care “dirijează” absorbirea
surplusului în direcţii antiumaniste, punând sub semnul întrebării însăşi
raţiunea sa de a fi. Concluzia lui Weiskopf este că “alternativele raţionale de
limitare a volumului producţiei şi de dedicare a întregii activităţi productive
unor scopuri folositoare din punct de vedere social sunt excluse de modul de
producţie capitalist”
(Nota 31: Op.cit.p.371) ceea ce este, evident, o exagerare.
Termenul de “surplus economic” a fost folosit pentru prima oară în
istoria gândirii economice de către primul economist clasic burghez american
Benjamin Franklin (1706-1790) considerat de economistul rus A.Anikin
“unul dintre cei mai radicali conducători ai revoluţiei americane şi ai luptei
pentru independenţa noului stat”
(Nota 32: A. Anikin, A Science in its Youth, Progress Publishers, Moscow, 1975)
Anikin arată că “în multe din lucrările
sale Franklin a tratat de asemenea problema ”surplusului economic”, a
venitului necâştigat, ceea ce este, de fapt, sub diverse aspecte, plusvaloarea.”
(Nota 33: Op.cit.p.143)
Deoarece Franklin a “formulat legea economiei politice moderne, adică
legea valorii, putem presupune că folosirea noţiunii de ”surplus economic”
poate avea semnificaţia unui apel la însăşi rădăcinile gnoseologice ale
radicalismului: economia politică clasică. Pe de altă paste, termenii originali
(în limba engl.) de “surplus economic” şi de “plus valoare” sunt asemănători
ca formă “economic surplus” şi “surplus value” ceea ce poate sugera
derivarea unuia din celălalt.
Conceptul de surplus este folosit acum pentru demonstrarea posibilei
prăbuşiri a capitalismului monopolist. Acest sistem economic are ca element
definitoriu crearea constantă a unui “surplus potenţial” de producţie peste
consumul necesar, şi care se va dovedi neputincios să absoarbă întregul
surplus. Surplusul care nu va putea fi absorbit nu va fi produs, astfel încât o
depresiune pe termen lung apare ca inevitabilă. Cheltuielile militare joacă un
rol crucial în absorbirea surplusului şi există îndoială că capitalismul să
poată menţine un nivel înalt al ocupării forţei de muncă fără acest
sprijin„. (Nota 34: David W. Pearce (editor), The Dictionary of modern Economics, MIT, Press,
Cambridge, Massachussetts, 1983, p.369.) Se observă că acest concept (surplus economic) este un element
component al paradigmei radicale, şi încă unul central, analiza evoluţiei
surplusului economic fiind un adevărat barometru al stării sistemului
economic actual, a tendinţelor sale spre crize, şomaj şi războaie. Un lucru pe
care însă nu l-au sesizat radicalii americani este acela că dirguitorii
economiilor capitaliste dezvoltate au mereu în rezervă o soluţie de ieşire din
criză. La ora actuală, soluţia utilizării eficiente şi benefice a surplusului
economic creat în economia SUA o reprezintă deschiderea imenselor pieţe
ale Răsăritului. Marea “inovaţie” adusă de preşedintele Reagan, în
soluţionarea pe teren lung a utilizării surplusului economic o reprezintă
renunţarea la investirea acestuia în cheltuieli militare, cu atât mai mult cu cât
“partenerul” sovietic ajunsese la conştientizarea limitelor economice ale
înarmării şi folosirii arsenalului militar ca o modalitate de impunere pe plan
internaţional şi de soluţionare a unor probleme economice interne. Interesant
este că ambii conducători, sovietic şi american, respectiv Gorbaciov şi Bush,
Clinton şi Elţin, au ajuns la concluzia că este în interesul ambilor să renunţe
la investirea surplusului în armament şi să devină economii complementare,
una faţă de cealaltă. Aşadar, soluţia ieşirii din criză a economiei americane
constă în deschiderea largă a pieţelor răsăritene.
În România, o primă luare de poziţie referitoare la folosirea
conceptului în cauză a fost realizată de Vasile Pilat în 1976. Arătând că
“abordarea şi utilizarea de către tinerii radicali a unor concepte marxiste nu
înseamnă că ei au şi devenit marxişti.”
(Nota 35: V. Pilat. Radicalismul în gândirea economică americană. Era socialistă, anul
LVI, august nr.16/1976,p.54.)
Această apreciere reprezintă o notă
proastă pentru radicalii americani, deoarece se considera că ei nu reuşiseră să
se ridice la “înălţimea” ştiinţificităţii marxismului dogmatic. La ora actuală,
această apreciere are o tentă pozitivă şi valoare de adevăr.
Economicianul marxist francez C. Bettelheim, în prefaţa la “Le
capitalisme monopoliste” de Baran şi Sweezy, scria: “conceptul de surplus,
aşa cum este el folosit de autori, rămâne de altfel cam imprecis. El este
definit ca un excedent al producţiei peste cost, dar acest cost nu este riguros
definit. Aceasta indică de ce legea valorii nu este introdusă explicit în analiză
şi nici – în consecinţă – în condiţiile de reproducţie; or, numai astfel noţiunea
de surplus ar fi putut fi constituită teoretic. Ne putem, evident, îndoi de
utilitatea conceptului de ”surplus” care pare să-l dubleze pe cel de
“plusvaloare”. …Chiar justificarea adusă de autor pentru introducerea
noţiunii de surplus arată că acesta nu este altceva decât plusvaloarea.
Necesitatea subzistă mai puţin, dacă vrem să introducem în opera teoretică
conceptul de surplus ataşându-l sistemului de concepte necesare reproducţiei
lărgite.”
(Nota 36: Baran şi Sweezy, op.cit. p.16)
Pe aceeaşi linie critică de pe poziţiile marxim-leninismului dogmatic,
un colectiv de autori francezi apreciau, în 1982, că “forjând conceptul de
„surplus‟, Baran şi Sweezy fac un amestec eclectic de teorie marxistă a
valorii şi a conceptului keynesian de cerere globală efectivă.”
(Nota 37: George Labica, (red), Dictionaire Critique de Marxisme, PUF, Paris, 1982, p. 140)
În realitate,
schimbarea terminologică a pornit – în concepţia lui Baran şi Sweezy – de la
schimbarea petrecută în evoluţia capitalismului în stadiul monopolist, în cea
mai dezvoltată ţară din lume. Între a înghesui realităţile în scheme sau
formulări teoretice valabile în alte timpuri şi locuri, respectiv a adapta
realităţile la acestea pe de o parte şi a cerceta realităţile fără prejudecăţi,
formulînd eventuale concepte şi legi noi, în conformitate cu necesităţile şi
posibilităţile transformării prezentului real, pe de altă parte, economicienii
radicali americani au ales cea de-a doua alternativă.
Detaşându-se de teoriile apologetice de tip sovietic, autorii radicali
Baran şi Sweezy adresează critici economicienilor marxişti dogmatici care
“se mulţumesc adesea să repete formulările tradiţionale cum că nimic cu
adevărat nou s-a produs de la Marx şi Engels încoace, sau, în cel mai bun
caz, de la Lenin.”
(Nota 38: Baran şi Sweezy, op.cit.p.25.154)
”Lipsa fertilităţii analizelor marxiste dogmatice îşi are
una dintre cauze – după Baran & Sweezy – în faptul că acestea – se bazează
întotdeauna pe ipoteza unei economii concurenţiale… …Credem că a venit
timpul să remediem această situaţie în mod implicit şi cu adevărat radical.”
( Nota 39: Baran şi Sweezy, op.cit.p.28)
Arătând că tema centrală a lucrării lor o reprezintă “crearea şi absorbirea
surplusului în condiţiile capitalismului monopolist” autorii
subliniau:…Suntem foarte conştienţi de faptul că această tratare, aşa cum am
realizat-o, are drept consecinţă neglijarea aproape totală a unei probleme
centrale din analiza capitalismului lui Marx: procesul de muncă. …Faptul că
facem abstracţie de procesul de muncă nu înseamnă că această lucrare se
dezinteresează de lupta de clasă/care/se află astăzi într-un context
internaţional. Iniţiativa revoluţionară împotriva capitalismului care, în timpul
lui Marx, aparţinea proletariatului ţărilor avansate, a trecut în mâinile
maselor sărăcite din ţările subdezvoltate care luptă pentru a se elibera de sub
dominaţia şi exploatarea imperialistă.„
(Nota 40: Baran şi Sweezy, op.cit.p.29)
Autorii vor să demonstreze că
această “luptă de clasă internaţională” va avea cea mai mare influenţă asupra
“folosirii surplusului de către puterile imperialiste dominante şi asupra
întregului caracter al societăţii”. Acceptând limbajul încă marxist al
radicalilor (“lupta de clasă”) putem spune că această luptă s-a dus nu între
capitalismul monopolist (imperialist) şi coloniile acestuia, ci între cele două
mari imperii: sovietic şi american. Consecinţa acestei lupte este deja
cunoscută şi ea se concretizează în eliberarea de sub dominaţia politică
economică şi militară a ţărilor satelite ce gravitau în jurul centrului moscovit.

d) Conceptul de “capital de monopol”
Un fapt specific ce conturează mai clar ideile principale ale gândirii
economice radicale americane contemporane este alegerea de către radicali a
unor denumiri ce au ca semnificaţie tendinţa de autonomizare a acestei şcoli
faţă de principalele curente ale gândirii contemporane şi anume: marxismul
dogmatic şi ortodoxismul neoclasic. Astfel lucrarea de referinţă a lui Baran
şi Sweezy “Monopoly Capital” se traduce prin “Capitalul de monopol” şi nu
prin “Capitalismul monopolist” cum au tradus francezii şi cum s-a preluat şi
pe la noi. Semnificaţia titlului iniţial rezultă după părerea mea, din
următoarele:
– În primul rând, evitarea -ismelor pe care radicalii le dezavuează din
principiu, ei fiind adepţii unei relativizări atât în ceea ce priveşte abordarea
legilor economice cât şi a metodologiei de cercetare. Ei s-au constituit ca o
şcoală autonomă de gândire tocmai prin atitudinea lor dezaprobatoare faţă de
ceea ce ei considerau absolutizări şi dogmatizări ale ideilor unor valoroşi
economicieni (Smith, Keynes, Marx);
– În al doilea rând, ideea continuării şi depăşirii gândurii marxiene
este mereu prezentă în lucrările lor. De aceea, “Capitalul de monopol” vrea
să fie o continuare a “Capitalului” lui Marx, respectiv o analiză ştiinţifică a
capitalismului în noul său stadiu de existenţă.
Sintetizând semnificaţiile lucrării lui Baran şi Sweezy, “Monopoly
Capital”, R.B. Carson afirma: “ …Paul Baran şi Paul Sweezy au argumentat
că dezvoltarea capitalismului de monopol împreună cu viziunea imperialistă,
a permis sistemului o ieşire din criza de acumulare şi de profit. Conform
acestei interpretări neomarxiste capitalismul modern este capitalism de
monopol. …(Această revizuire a teoriei marxiste ortodoxe despre dezvoltarea
capitalistă este, într-o formă sau alta, acceptată de majoritatea radicalilor
moderni).” (Nota 41: P.V.Carson, Economic Issues Today. Alternative Approaches, St. Martin

Press, New York, 1978, p18)
– De asemenea, în al treilea rând, adoptarea denumirii în cauză are în
vedere o detaşare de analizele şi concluziile teoreticienilor care au folosit
denumirea de capitalism monopolist, (clasicii marxism-leninismului).
Această schimbare terminologică este dovada certă a unei dorinţe de detaşare
faţă de o viziune dată şi care nu a fost acceptată cu entuziazm nici în SUA
nici în fosta URSS. Este, totodată, dovada unei tendinţe de autonomizare, de
asigurare a independenţei în gândire, a constituirii unei şcoli de
gândire de sine stătătoare.
4.4. DE LA TEORIA CREŞTERII LA CEA A CRIZEI ECONOMICE
Majoritatea economicienilor şi politicienilor consideră creşterea
economică drept principala lor preocupare, de a cărei rezolvare depinde şi
înlăturarea altor probleme economice şi sociale: sărăcie, şomaj, discriminare
etc. Problema creşterii economice este tot mai stringentă pentru majoritatea
omenirii aflată la niveluri scăzute de dezvoltare economică. Într-adevar, “de
modul cum se soluţionează aceasta, depinde luarea deciziei în favoarea
revoluţiei sau evoluţiei, socialismului sau capitalismului, democraţiei sau
dictaturii şi, în ultimă instanţă, a păcii sau războiului.”
(Nota 42: Howard J. Sherman, Elementary Aggregate Economics, New York, 1966 p.1)
Creşterea economică este tratată de radicali în mod diferenţiat, în
funcţie de nivelul dezvoltării economice al ţării respective. Astfel, pentru o
ţară ca SUA, – susţin radicalii de influenţă keynesiană – cauza unui ritm mai
scăzut de creştere economică o reprezintă scăderea nivelului cererii de
bunuri, ceea ce duce la o folosire incompletă a forţei de muncă şi a
capacităţilor de producţie. Reciproc, o cerere sporită duce la o folosire
completă a forţei de muncă şi la o creştere economică fapt care, la rându-i,
stimulează creşterea cererii, concluzia fiind că un posibil avânt al creşterii
duce la o sporire a folosirii forţei de muncă. Pentru ţările subdezvoltate, însă,
cauza şomajului este lipsa capacităţilor de producţie (investiţii).
Recunoaştem în această explicaţie o critică la adresa legii Say (cererea
globală egalizează întotdeauna oferta globală, la orice nivel al cererii şi în
condiţiile folosirii complete a forţei de muncă) şi o acceptare a unor principii
ale teoriei (post)-keynesiene.
Am redat poziţia lui H.J. Sherman din 1966, pentru a arăta evoluţia
sa spre radicalism, în tratarea acestei probleme. În ediţia din 1978 a lucrării
lui Hunt şi Shermen, aportul acestuia din urmă nu se rezumă numai la a
evidenţia punctul de vedere (post) keynesist, el fiind de acord cu concluziile
radicale ale lui Hunt.
Abordarea problemei creşterii economice nu poate fi separată de cea
a ciclurilor economice. Simpla tratare a acestora îi opune pe radicali
adepţilor legii lui Say şi-i apropie de ideea marxiană a imposibilităţii creşterii
economice continue (fără cicluri) în condiţiile capitalismului, idee preluată şi
de Keynes.
Radicalii pretind chiar a formula o nouă teorie despre ciclurile
economice. Vom exemplifica cu poziţia susţinută de Hunt şi Sherman: “Deşi
teoriile liberale ale subconsumului şi cele conservatoare ale suprainvestirii
par a fi opuse, punctul de vedere radical le consideră ca un fiind două aspecte
ale unui proces mai general… Teoria conform căreia depresiunea este cauzată
atât de cererea limitată (subconsum) cât şi de costurile ridicate
(suprainvestiţii) este radicală deoarece arată că ciclurile de expansiune şi
depresiune sunt inevitabile în capitalism. … în prezent, majoritatea
economiştilor tradiţionali sunt de acord cu radicalii că ciclurile….sunt
inerente în capitalism. Ei au trecut în linia a doua a apărării /susţinând că/
depresiunile pot fi prevenite prin politicile monetare şi fiscale ale guvernului
SUA.” (Nota 43: Op.cit., p.423).
Autorii precizează – într-o notă de subsol – că punctul de vedere
radical a fost formulat pentru prima oară de către Marx. Dintre economicienii
contemporani, cu contribuţii la teoria ciclurilor, sunt citaţi: P.M. Sweezy
(1958) şi M. Kalecki (1968). De asemenea, se precizează că unii radicali
contemporani nu sunt de acord cu interpretarea dată lui Marx, făcută de cei
doi autori.
În ce proveşte teoria creşterii economice, radicalii au receptat o bună
parte din teoria marxistă, via post-keynesism, respingând din aceasta cadrul
instituţional capitalist care o face inoperantă în practică. Într-adevăr,
principiile de bază ale mecanismului economic keynesist au valoare, în
sensul că sesizează corelaţii ce au loc sau pot avea loc (ca urmare a
dirijsmului) în economia capitalistă.
Criza din 1974-1975, cea cea mai severă criză economică după anii
30, a fost analizată de economicienii oficiali şi de radicali. Astfel, raportul
din 1975 al Consiliului Consilierilor Economici ai preşedintelui (SUA) a
recunoscut realităţile evidente ale anului anterior: creşterea ratei şomajului,
scăderea salariilor reale, stagnarea consumului şi cea mai mare inflaţie din
timp de pace. Cauza acestor realităţi este atribuită “unei serii de
macropolitici greşite, timp de decenii, care în conjunctură cu problemele
preţului alimentelor şi petrolului, n-au lăsat decidenţilor politici altă alegere
rezonabilă decât precipitarea unei serioase recesiuni. Cu alte cuvinte, cu o
politică mai bine gândită şi cu ceva noroc, s-ar fi putut evita diminuarea
severă a activităţii economice.” (Nota 44: James R. Crotty & Leonard A. Rapping, The 1975 Raport of the President’s Council Economic Advisers: Radical Critique”, în: AER 5/1975, p. 791).

În contrast cu aceste explicaţii oficiale,
radicalii “argumentează că actuala criza economică este de natură sistemică
şi că macropoliticile deceniului trecut au fost raţionale şi probabil inevitabile
date fiind obiectivele politico-economice şi restricţiile puse în faţa
macropoliticii autorităţilor.” (Nota 45: Op.cit. p. 810).  În continuarea acestui contra-raport, se face
o analiză istorică, bazată pe analiza ciclurilor profiturilor, salariilor şi
productivităţii muncii, evidenţiarea tendinţelor din capitalismul mondial, a
luptei pentru hegemonie a SUA. Se fundamentează o adevărată “teorie a
crizei”, plecând de a la rezultatele obţinute de Marx în acest domeniu,
argumentându-le cu datele empirice furnizate de evoluţia economiei
americane contemporane. Reţinem concluzia ce rezultă din întreaga
argumentaţie radicală: “Este mai important ca oricând acum, ca balanţa
politică să fie schimbată, iar puterea corporaţiilor distrusă. Oamenii muncii şi
aliaţii lor trebuie să apere interesele majorităţii poporului american,
împotriva intereselor fundamental antagoniste ale corporaţiilor şi
superbogaţilor care le posedă şi le controlează.” (Nota 46: R.B. Carson, op.cit., p.219-220). Deşi pare o simplă
declaraţie retorică de intenţii, totuşi sunt avute în vedere unele măsuri
concrete cum ar fi planificarea macroeconomică care, chiar în cadrul
capitalismului, îşi poate demonstra (pentru început) virtuţile, dacă va fi opera
şi va reprezenta interesele întregii populaţii.
Problema planificării se constituie ca un corolar al teoriei crizei.
Tendinţele actuale din economia capitalistă spre o coordonare la nivel central
a activităţilor economice sunt tot mai evidente. Voi reda o sinteză a gândirii
radicale pe tema planificării, în formularea economicianului R.B. Carson:
“Planificare este concluzia logică a dezvoltării capitaliste. Căutarea
profiturilor a epuizat posibilităţile ”pieţei libere”, iar acum sistemul de profit
trebuie protejat prin legi, printr-o maşinărie birocratică cu greutate juridică.
Deşi există dezbateri considerabile în privinţa a cât de aproape suntem, întradevăr, de economia controlată şi planificată formal, radicalii cred că aceasta
va fi următorul mare pas în dezvoltarea capitalistă. Deşi acţiunile oricărei
firme date sunt “planificate” raţional, sau calculate cu profitul în minte,
acţiunile tuturor firmelor luate împreună produc dezordinea macroeconomică
şi socială…. Controlul naţional al întregii forţe de muncă, al producţiei totale
şi a investiţiilor alternative lipseşte” (Nota 46bis: ibidem). Ca alternativă la această planificare
capitalistă, radicalii propun o “planificare raţională /care/ are obiectiv crearea
unei societăţii umane, nu profituri. … planificarea trebuie să fie
descentralizată şi democratică.” (Nota 47: idem, p.224). Nu se precizează clar până la ce nivel ar trebui să
se coboare descentralizarea, şi, în acest caz, radicalii – din pornirile lor
libertariene şi egalitariene – pot fie să nu realizeze societatea propusă, fie – în
cazul în care ar accede la aceasta – să o facă neviabilă. A nu găşi “optimul” în
ecuaţia centralizare-descentralizare, înseamnă a frîna dezvoltarea economico-socială, fapt demonstrat de totalitarism şi monopolism.
Privită în ansamblul ei, gândirea economică radicală în problema
crizelor economice îşi are rădăcinile în opera lui Marx referitoare la cauzele
instabilităţii economiei capitaliste. Aceste cauze au fost analizate şi detaliate
în lucrarea lui Paul Sweezy, “The Theory of Capitalist Development” (1942)
şi într-un articol comun al lui Gintis şi Bowles.  (Nota 48: H. Gintis; S. Bowles, The Problem with Human Capital Theory: A.Marxian Critique, AER 65/1975).
Redau în cele ce urmează, în formularea lui Gintis, aprecierea
sintetică a aportului radicalilor la “teoria crizei”: “Dacă aceste analize ale
crizei bazate pe ”urmărirea profitului” sunt corecte (şi noi credem că sunt)
implicaţiile politice devin evidente. Acordul corporat-liberal între capital şi
muncă ce guvernează relaţiile de clasă în Statele Unite după al doilea război
mondial, foarte favorabile profiturilor şi creşterii într-o eră a resurselor
ieftine şi a dominării americane virtual necontestate în sistemul economic
internaţional, loveşte acum în sistemul capitalist. Resurecţia
conservatorismului în Statele Unite este o indicaţie despre această nouă
situaţie, iar presiunea pe care o va exercita asupra securităţii economice a
clasei muncitoare va precipita probabil o revigorare a alternativelor socialiste
în America deceniului următor. Este sarcina economiştilor socialişti
americani de a ajuta la construcţia alternativelor economice care să fie
eficiente, democratice, participative şi capabile să propulseze din nou Statele
Unite în fruntea progresului economic.”49)
Putem observa cu uşurinţă influenţa marxismului dogmatic, respectiv
a iluziei voluntariste conform căreia schimbarea socială poate fi rezultatul
unor demersuri teoretico-morale.
Crizele de subconsum apar datorită faptului că puterea de cumpărare
a consumatorului este redusă în comparaţie cu capacitatea investiţională a
industriei (adică ponderea profiturilor este mai mare în comparaţie cu
ponderea salariilor şi veniturilor din muncă (wages and salaries), ceea ce
duce la o cerere insuficientă de bunuri şi servicii. Aceasta duce la o criză de
realizare pentru comercianţi (business): producerea şi extragerea plusvalorii
are loc în ritm rapid, dar profiturile nu pot fi relizate deoarece bunurile nu
pot fi vândute. Această teorie a subconsumului şi realizării este apropiată de
teoria lui Keynes (deşi acesta accentua insuficienţa investiţiilor şi nu cererea
consumatorului şi se află în centrul celei mai importante contribuţii la teoria
economică realizată de lucrarea lui P.M. Sweezy: Monopoly Capital
(1966)49). Creşterea imensă a cheltuielilor militare şi a celor cu caracter
social după al doilea război mondial (un aspect important în teoria lui Baran
şi Sweezy) elimină în mod virtual posibilitatea apariţei crizei realizării.91
O a doua teorie marxiană importantă despre criză este legată de aşanumită rată descrescândă a profitului (Sweezy: Teoria dezvoltării
capitaliste). Conform acestei teorii expusă de H. Gintis, acumularea
capitalului sporeşte raportul dintre capital şi muncă (în terminologia marxistă
clasică “compoziţia organică a capitalului” -n.ns.) reducând astfel cantitatea
de plusvaloare pe unitatea de capital, ducând la o scădere e ratei profitului.
Aceasta generează falimente, şomaj şi creştere economică scăzută. Teoria lui
Baran şi Sweezy a fost aplicată la situaţia actuală a economiei americane
(Richard P. Wolf, “Marxian Crisis Theory: Structure and implications”
RRPE, nr. 10/1978) şi este relevantă în explicarea eşecurilor firmelor
Chrysler şi Lockheed. Dar în general – afirmă H. Gintis în continuare â
marxiştii americani au analizat cu atenţie teoria matematică pe care se
bazează predicţia scăderii ratei profitului, şi au ajuns la concluzia că nu
există o astfel de tendinţă. În abordarea evoluţiei istorice a ratei profitului
radicalii contestă legea formulată de Marx, considerând-o ca valabilă numai
în perioada capitalismului premonopolist. Redând ideile lui Howard Sherman
expuse în cartea “Radical Political Economy”, 1972, Thomas A. Klein (care
nu este radical) /descria/ astfel concepţia marxistă tradiţională: “Perspectiva
istorică a lui Marx a văzut totuşi efectele concurenţei dintre firme în
creşterea graduală a profiturilor pe seama muncii mai degrabă decât ca o
recompensă din partea consumatorilor. Pe măsură ce mecanizarea şi sistemul
de fabrică reduce proporţia veniturilor directe din muncă, acest potenţial este
redus şi profiturile vor tinde inevitabil spre zero. Prin urmare, capitalismul se
va autodistruge.” 50)
În consens cu concepţia lui Gintis este şi concluzia formulată de
Baran şi Sweezy în “Monopoly Capital”, în care ei constată o tendinţă de
creştere atât absolută cât şi relativă a surplusului şi că acesta, în principiu,
poate fi consumat, investit sau irosit, ei subliniind existenţa celei de a treia
direcţii (impozite pe vânzare, cheltuieli cu publicitatea, cheltuieli
neproductive, în special cheltuieli civile şi militare guvernamentele). Astfel,
ei văd posibiltatea continuării dezvoltării capitaliste concomitent, însă, cu o
agravare a contradicţiilor sale interne.
Problema este extrem de controversată. Unii economicieni au
demonstrat-o matematic, alţii continuă să apere teoria tradiţională. Studiul lui
Thomas Weiskopf “Marxian Crisis Theory and the Rate of Profit in the Postwar U.S. Economy” (Cambridge journal of Economics; dec. 1979), încearcă
să demonstreze pe bază de date statistice că acest mecanism nu este valabil în
contextul actualei crize din SUA.92
Una din direcţiile actuale ale cercetării o reprezintă extensia tratării
lui Baran şi Sweezy, realizată de Edward Wolf de la Universitatea New
York. Wolf documentează cu detalii statistice riguroase măsura în care a
existat o creştere în timp a unei producţii iraţionale şi a risipei economice în
economia SUA, ducând la o pondere mai mică a producţiei totale destinată
creşterii economice şi progresului tehnic.
Rapiditatea apariţei crizei în SUA la sfârşitul anilor „60, face, totuşi,
improbabil faptul că această creştere a “muncii neproductive”, uşor
sesizabilă în decurs de decenii, ar putea prin ea însăşi să explice actualul
impas economic. Un factor mai plauzibil, propus pentru prima dată în analiza
cazului Marii Britanii, de A. Glyn şi B. Sutcliffe (Capitalism in Crisis, New
York, 1972), sugerează că “presiunea asupra profitului” rezultă din salariile
mari, obţinute în urma luptelor sindicale, reducând profiturile într-o
asemenea măsură încât apar şomajul şi creşterea lentă. Această teorie a fost
sprijinită – în cazul SUA – de Thomas Weiskopf 51), printr-o analiză
teoretică şi statistică foarte sofisticată. O atitudine similară o au
economicienii Roy Boddy şi James Crotţy 52) şi J. Crotty şi Leonard Raping
53). Revista economică lunară “Dollars and Cents”, una din cele mai bune
surse radicale de informaţie economică generală, prezintă în general o
analiză a crizei, compatibilă cu poziţiile de mai sus.
H. Gintis îşi autoapreciază poziţia sa în această dispută afirmând că,
împreună cu S. Bowles 54), susţine şi dezvoltă acest punct de vedere, cu un
corectiv important: ponderea tot mai mare de produs naţional care revine
muncitorilor ajunge la aceştia nu prin salariile personale (private wage) ci
prin salariile sociale (citizen‟s wage) sub forma unor servicii sociale sporite,
în plus, aceşti doi autori sugerează că programele sociale au temperat
muncitorii în faţa ameninţării pierderii veniturilor, într-o asemenea măsură
încât funcţia tradiţională a şomajului în disciplinarea forţei de muncă este
mult slăbită. Această inflaţie accelerată devine singura metodă de a reduce
veniturile muncitorilor şi de a restabili rata profitului.
Am reprodus – in extenso – această analiză a poziţiilor radicalismului
în problema creşterii şi a crizelor economice, cu largi implicaţii asupra
gândirii radicale în ansamblul ei, analiză făcută de H. Gintis în 1982. Din
sursele citate de acesta rezultă o proliferare a preocupărilor radicalilor
americani pentru problemele de mare actualitate ale capitalismului american
contemporan şi viziunea despre viitorul Americii. Aceasta sugerează că tema
radicalismului american va suscita interes şi în viitor, radicalismul economic
însuşi conturându-se tot mai mult ca un important curent de gândire
economică.93
O altă cauză a creşterii ciclice – care este, de asemenea inerentă,
“firească” modului de producţie capitalist – o constituie modul de alocare a
resurselor, respectiv criteriul fundamental pe baza căruia se face această
alocare. Acest criteriu îl constituie obţinerea profitului maxim de către
capitalist.
Pe linia tradiţiei vebleniene, critica este îndreptată către sistemul
instituţional (incluzînd acum instituţii ce constituie esenţa şi osatura
sistemului capitalist, în primul rând proprietatea privată), sistem care
manipulează modalitatea de formare a “preferinţelor” în interesul clasei
dominante, alocarea fiind ineficientă şi antisocială. Urmărirea interesului
clasei deţinătoare de mijloace de producţie se realizează prin stabilirea
ierarhiei puterii, având astfel loc o îngemănare a economicului (în care
scopul este maximizarea profiturilor) cu politicul (care reprezintă, aici,
mijlocul prin care se garantează atingerea scopului). În consecinţă, teoriile
care susţin un mod sau altul de alocare a resurselor, au o puternică
încărcăture politică. Acest lucru reieşe cu claritate comparând teoriile
ortodoxe şi critica radicală a acestora. “Cel mai puternic argument în
favoarea capitalismului se bazează pe teza simplă că piaţa cunoaşte cel mai
bine cum să aloce şi să folosească resursele rare de capital” 55), în timp ce
criticii capitalismului (economicienii radicali) susţin contrariul. “Principala
cauză că libertatea de a încheia contracte n-a fost niciodată aşa de liberă cum
se susţine este că vânzătorii şi cumpărătorii nu sunt egali în ceea ce priveşte
puterea de negociere. Astfel, condiţiile de vânzare vor reflecta pur şi simplu
puterea sau lipsa ei cu care fiecare din cele două părţi vine la piaţă. Piaţa este
un abator financiar unde cel puternic îl măcelăreşte pe cel slab.”
56)
4.5 O VIZIUNE RADICALĂ DESPRE STATUL AMERICAN94
Larga paletă de probleme abordate de economicienii radicalii intră –
direct sau indirect – în incidenţă cu statul, cu atitudinea şi implicaţiile
acestuia în (ne)rezolvarea problemelor analizate. Reciproc, atunci când
economicienii radicalii abordează separat “teoria statului” se ajunge
inevitabil la şirul de teme studiate de aceştia: sărăcie inegalitate, şomaj,
inflaţie, crize, poluare, discriminare, exploatare, risipă etc. Nu întâmplător, în
definiţia obiectului economicii politice radicale (dată de Hunt şi Sherman în
1978) niciuna din temele de mai sus nu sunt amintite, ele fiind subsumate în
formularea “relaţii de proprietate, structură de clasă, conflict social şi funcţia
statului în economie” (p.307). Se deduce că statul este un element (instituţie)
esenţial(ă) a capitalismului, însuşi obiectivul fundamental al teoriei şi
practicii radicale impunând o analiză sub toate aspectele a rolului statului în
economia capitalistă.
În literatura economică (ortodoxă sau radicală) se foloseşte atât
termenul de “guvern” cât şi acela de “stat”, uneori în acelaşi sens
(considerându-se echivalente) alteori în accepţiuni diferite (guvernul fiind
numai una din formele de manifestare ale statului. De exemplu, Howard M.
Wachtel precizează că înţelege prin “stat” nu numai “guvernul ales (la toate
nivelurile) ci şi birocraţiile administrative, forţele armate şi ale poliţiei
interne, precum şi sistemul judiciar” 57). În analizarea concepţiilor
radicalilor americani referitoare la rolul economic al statului capitalist, am
avut în vedere o abordare similară realizată de editorii radicali R.B. Carson,
J.Ingles şi D. Mc Daud care folosesc drept subtitlu la lucrarea lor “Guvernul
în economia americană”, formularea “Studii convenţionale şi radicale asupra
creşterii puterii economice a statului”
58)
Cum era de aşteptat, teoria economică ortodoxă nu face analize
separate ale rolului economic al statului, el fiind considerat (în special în
macroeconomica keynesistă) ca un dat, ca o variabilă independentă sau ca un
factor exogen. Economicienii “ortodoxiei” abordează deci – uneori – rolul
guvernului în economie, dar într-o manieră nesistemică, vorbind despre
“instrumentele macroeconomice ale politicii monetare şi fiscale ca şi cum
acestea ar fi teoretic (şi practic) detaşate de rolul guvernului în ciclul
comercial şi în condiţiile creşterii economice.”
59)95
Importanţa deosebită a explicării corecte a funcţiilor economice ale
statului capitalist rezultă din situaţia politică actuală a multor americani “care
sunt foarte confuzi în legătură cu nivelul şi direcţiile dezvoltării puterii de
stat şi sunt divizaţi şi nehotărâţi dacă să sprijine sau să se opună uneia sau
alteia din expresiile autorităţii statele.”
60)
În ultimă instanţă, statul reprezintă
“nodul” problemelor economice şi politice generate şi receptate de întreaga
economie. Realizarea de către economicienii radicali a strânselor legături
dintre statul capitalist şi monopoluri i-a dus la concluzia necesităţii înlăturării
ambelor şi a instaurării unei societăţi autentic democratice. Nu este vorba de
o repudiere anarhistă a statului în general; critica este adresată statului
capitalist, în special, şi celui american în mod cu totul deosebit.
Rolul (şi ponderea) statului în activitatea economică este evidenţiat
de creşterea cheltuielilor guvernamentale (federale, statele şi locale) în
perioada 1900-1970). 60‟) În expresii absolute, acestea au sporit de la 1,7
mld. dolari în 1902, la 313 mld. dolari în 1970, adică de la 7% la 32% din
totalul produsului naţional brut (PNB). De remarcat ponderea mare a
acestora în anii celui de-al doilea război mondial: 40% în 1942 şi 49% în
1944 (an în are cca 90% din aceste cheltuieli au fost realizate de guvernul
federal şi cca 10% de guvernele statale şi locale). Deşi aceste niveluri nu mai
sunt atinse acum, în timp de pace, creşterea costantă a cheltuielilor
guvernamentale de la 21% în 1946 la 32% în 1970, semnifică o creştere
puternică a rolului economic al statului. La aceste date trebuie să adăugăm
menţinerea la nivel înalt (cca 60%) a cheltuielilor federale în comparaţie cu
cele statele şi locale. Toate acestea indică o tendinţă de centralizare a puterii
politice şi economice, deci o sporire a rolului statului de agent economic,
deci de susţinător al structurilor existente.
Carson, Ingles şi Mc Laud apreciază această creştere a rolului
economic al statului sub patru aspecte (funcţii):
a) Consumator (o creştere artificială a cererii cu ajutorul impozitelor şi
taxelor percepute de la populaţie);
b) Creator de locuri de muncă (prin dezvoltarea sectorului public şi datorită
cheltuielilor guvernamentale;
c) Acumularea de fonduri (din taxe, impozite) adică funcţia de acumulare;
d) Dirijor al comportamentului de piaţă (cea mai veche funcţie a statului
capitalist).96
Simpla enumerare a acestor funcţii pledează pentru existenţa unei
intensificări a activităţii statului în economia capitalistă.
Punctul de vedere radical în problema rolului statului în general, în
cea mai sintetica formă, este că prin intermediul statului vor fi rezolvate toate
problemele. Bineînţeles, se are în vedere statul ca instrument al echilibmului
social.
Deşi între economicienii radicali nu există unanimitate de vederi în
privinţa funcţiilor şi rolului statului în economia capitalistă, ei au un punct de
vedere comun şi anume: statul este apărătorul intereselor marelui capital, iar
singura alternativă la statul capitalist este statul socialist (a nu se confunda
cu statul totalitor din dictaturile comuniste).
Hunt şi Sherman examinează relaţia putere economică-putere
politică, respecvtiv arată cum inegalitatea economică produce inegalitate
politică, iar cei cu puterea economică domină politica americană. Ei reiau o
afirmaţie a lui Woodrow Wilson din 1914: “Conducătorii guvernului SUA
sunt un amestec de capitalişti şi manufacturiei ai SUA”. Este firesc deci ca
economicienii radicali, care sunt anticapitalişti, să aibă o atitudine negativă
faţă de statul capitalist şi reprezentanţii săi guvernamentali.
Acest lucru reiese cu claritate din analiza radicală a intervenţiei
statului în economie, a ponderii şi finalităţii acesteia: “Este clar că statul
trebuie să intervină, dar teoria radicală despre stat sugerează că va rămâne o
simplă intervenţie acolo unde rezultatele finale apără sau facilitează
funcţionarea statului capitalist şi promovează interesele burgheziei. Se vor
avea în vedere numai acele diseconomii externe a căror înlăturare va ajuta
marea burghezie. Orice acţiune care apare ca fiind îndreptată împotriva
business-ului, cum ar fi politica antimonopol, trebuie apreciată ca
nesemnificativă în legătură cu acestă problemă, sau ca un subterfugiu de a
înşela vigilenţa oamenilor.” 61). Deci nu întâmplător economicienii radicali
îşi construiesc noua lor paradigmă analizând interacţiunile economic-politicsocial şi care le permit să ajungă la rădăcinile cauzale ale crizei economiei
americane.97
Un punct de vedere asupra căruia nu există disensiuni între
economicienii radicali este prezentat de Samuel Bowles în 1974. Acesta
susţine că idealurile de democraţie şi egalitate nu pot fi realizate în
capitalism prin “sfaturi luminate şi experte date politicienilor”, datorită
faptului că “aşa cum au argumentat mulţi marxişti contemporani inegalităţile
şi ierarhiile antidemocratice care domină vieţile noastre de zi cu zi sunt
înrădăcinate în sistemul capitalist însuşi şi nu în preferinţe sau în acţiuni rău
concepute de către stat. Ele nu pot fi eradicate fără răsturnarea
capitalismului. … Faptul că statul nu a subminat instituţiile capitaliste, nu
poate fi pus pe seamă sfaturilor necorespunzătoare…” 62)
O altă idee general acceptată de către radicali este aceea că statul
funcţionează pentru a reproduce relaţiile de producţie care definesc ordinea
capitalistă (idee susţinută de R. Miliband, James Weinstein şi James
O‟Connor, P. Sweezy) 63). Concluzia, formulată de Bowles în articolul citat,
este că “în timp ce puterea de stat este esenţială în orice proces revoluţionar,
în acestă etapă a dezvoltării forţelor de schimbare radicală în Statele Unite,
statul nu poate fi folosit ca un instrument pentru distrugerea instituţiilor
capitaliste.” (p.131).
Totuşi, statul (mai corect spus creşterea considerabilă a rolului său în
economie şi societate) se transformă “paradoxal” într-un “aliat” al mişcării
radicale. Dacă într-o perioadă anterioară şomajul, alienarea, nesiguranţa
economică ş.a. păreau ca apărând în mod natural din neajunsurile speciei
umane sau din sărăcia naturii, acum statul capitalist (deci şi sistemul
capitalist) apare ca principal vinovat, amplificând opoziţia radicală. Stimulaţi
de o asemenera situaţie, radicalii îşi clarifică şi scopul luptei lor: “Rolul
nostru ca economişti este inevitabil politic şi ştiinţific. Să fim atunci mai
expliciţi sub aspect politic, atât ca activişti cât şi ca intelectuali, lucrând
pentru a realiza potenţialul radical ce există în forţele sociale actuale şi în
ultimă instanţă să transformăm puterea statului într-un instrument în mâinile
poporului” (Bowles, op.cit., p.31).98
Dar consensul este diminuat, sub unele aspecte, pentru ca apoi să se
realizeze, la un nivel superior de cunoaştere. Astfel, începând cu anul 1972,
H. Gintis, N. Poulantzas 63) şi alţii au dezvoltat aşa-numita teorie structurală
a statului, conform căreia, indiferent ce anume intenţionează să facă diverşii
conducători de stat, ei sunt obligaţi de natura economiei capitaliste şi de
legăturile statului cu aceasta, să reproducă relaţiile sociale capitaliste.
Aspectul cel mai relevant în această privinţă îl constituie controlul capitalist
al investiţiilor şi acumulărilor. Dacă statul nu ar acţiona în favoarea obţinării
unor profituri adecvate, proprietarii resurselor investiţionale vor refuza să
investească, generând şomaj, recesiune şi în consecinţă destrămarea
regimului politic care deţine puterea. Conform acestei sublinieri, este
imposibilă şi înlăturarea inegalităţii şi sărăciei, ceea ce ar mina controlul
ierahic al procesului de muncă. În fapt teoria structurală a statului nu
reprezintă o ruptură faţă de conţinutul teoriilor radicale, ci o accentuare a
unora din funcţiile şi implicaţiile statului capitalist în economia americană.
Pe aceeaşi linie a dezvoltării teoretice, radicalul James O‟Connors aduce noi
contribuţii. 64) Pe lângă funcţia de acumulare şi de reproducere a relaţiilor
de producţie capitaliste, O‟Connors sugerează existenţa unei funcţii: aceea a
legitimării ordinii economice prin furnizarea unor servicii sociale pentru
cetăţeni şi ameliorarea unora din cele mai şocante aspecte ale economiei
capitaliste. Dar, deoarece aceste servicii sunt costisitoare apare o contradicţie
între funcţiile de acumulare şi de legitimare a statului, ceea ce duce la o criză
fiscală. Autorul ia în studiu stadiul actual al dezvoltării capitaliste, care
generează “o fuziune a bazei economice şi a suprastructurii politice şi care
acutizează lupta de clasă, extinzând-o din sfera producţiei directe în sfera
administraţiei de stat, transformând astfel şi formele luptei de clasă….” 65)
Ca urmare a fuziunii sus amintite şi a transformărilor generate de creşterea
gradului de socializare a producţiei paralel cu creşterea gradulul de
concentrare a proprietăţii, bugetul de stat este puternic grevat de cheltuieli
pentru menţinerea statu-quo-ului. Ca soluţie pentru realizarea concomitentă a
funcţiei principale a statului şi capitaliştilor – acumularea de plusvaloare şi a
funcţiei mai nou sesizate – de legitimare a capitalismului, statul apelează la
aducerea posibilelor profituri viitoare în prezent, prin politica “datoriei
publice.”
66)
În concepţia lui O‟Connors, “teoria fiscală este o ramură a
teoriei despre stat.”
62)99
Continuitatea gândirii radicale (de tradiţie marxiană) în problema
statului este asigurată prin asimilarea în noile abordări despre rolul statului
capitalist, a unor idei existente în gândirea lui Marx sau a unor radicali
contemporani. Astfel concepţia dezvoltată de Paul Sweezy în “Theory of
Capitalist Development” (1942, 1968) se regăseşte şi în elaborările ulterioare
ale radicalilor. În esenţă, concepţia lui Sweezy poate fi rezumată astfel (în
propria-i formulare): “principiile care subliniază folosire a statului ca agent
economic în cadrul capitalismului /sunt următoarele/: în primul rând statul
intră în domeniul economic pentru a rezolva probleme puse de dezvoltarea
capitalismului. În al doilea rând, acolo unde interesele clasei capitaliste sunt
importante, există o puternică predispoziţie de a folosi în mod liber puterea
statului. Şi, în sfârşit, statul poate fi folosit pentru a face unele concesii clasei
muncitoare, bazându-se pe calculul conform căruia a nu proceda astfel ar
însemna crearea unui pericol la adresa stabilităţii şi funcţionării sistemului ca
întreg.”
68)
Alţi radicali analizează numai unele din implicaţiile creşterii rolului
economic al statului. Într-o astfel de analiză, R. Carson afirmă că “folosirea
puterii statului a fost întotdeauna în mod direct în detrimentul naţiunii şi a
poporului”.
69)
Un alt aspect al rolului economic al statului îl reprezintă aşanumitele “controale indirecte”, respectiv politicile fiscale (mai puţin vizibile
şi sesizabile de neiniţiaţi) ale statului capitalist. O contribuţie importantă la
studierea acestor fine mecanisme ale supravieţuirii capitalismului este
lucrarea lui Baran şi Sweezy, “Capitalul de monopol”
70)
tradus în limba
franceză sub titlul “Le capitalisme monopoliste”, 1970, ceea ce nu reprezintă
păstrarea ideii din titlul original. Teoria surplusului economic (analizată întrun capitol separat) este o parte a teoriei statului capitalist, subliniindu-se
faptul că politicile guvernamentale privind cheltuielile sunt menite să asigure
utilizarea sau absorbirea surplusului. În caz contrar – susţin cei doi autori –
rezultatul este stagnarea economică.
Această ultimă idee este de origine keynesiană (stimularea
dezvoltării economice prin consumul de stat) dar concluzia este radicală:
demonstrarea bazei de clasă a impozitelor, rolul cheltuielilor militare,
ocolirea nevoilor sociale reale etc. În concepţia celor doi autori utilizarea de
către guvern (stat) a surplusului dezvăluie contradicţiile interne ale
economiei capitaliste, “modul de utilizare a surplusului constituind
mecanismul indispensabil de conexare a bazei economice a societăţii cu ceea
ce denumesc marxiştii suprastructura sa politică, culturală şi ideologică.”
71) 100
Prezenţa statului – instituţie centrală a economiei capitaliste – se face
simţită şi în relaţiile acestuia cu forţa de muncă, relaţii ce se stabilesc sub trei
aspecte: 1) prin relaţia guvernului cu sindicatele; 2) prin politicile sale de
dezvoltare a forţei de muncă; 3) prin acţiunile sale care afectează repartiţia
veniturilor. Atitudinea radicalilor în privinţa amprentei pe care si-o pune
statul capitalist asupra folosirii şi salarizării forţei de muncă este fără
echivoc: în primul rând se demască alianţa ce s-a stabilit între conducerea
sindicatelor şi stat, sindicatele namaiputând duce luptă (negocieri) în
apărarea intereselor salariaţilor, ele fiind integrate în mecanismul de
menţinere a ierarhiilor economice. Ronald Radosh susţine chiar că
sindicatele au devenit adevărate instrumente contrarevoluţionare ale puterii
de stat. “Astăzi liderii AFL-CIO sprijină războiul rece; sunt în favoarea
vastelor programe de înarmare, aprobă folosirea forţei militare pentru
înăbuşirea revoluţiilor sociale (externe – n.ns).”
72)
Radicalii Daniel Luria şi Artur Mc Ewan, analizând interdependenţa
dintre funcţia internă şi externă a statului, ajung la următoarea concluzie:
“Nu există motive pentru a aştepta ca forţa de muncă şi diferitele mişcări de
acţiune socială să abandoneze lupta numai datorită presiunilor business-ului.
Natura birocratică a muncii organizate poate servi la o atenuare a luptei. Dar
puterea birocraţiilor sindicale s-a bazat pe capacitatea acestora de a livra
produse, iar acum această capacitate este puternic subminată.
De asemenea, răspunsul forţei de munca la actuala ofensivă a
business-ului poate lua aspecte calitativ noi. Depolitizarea luptelor clasei
muncitoare în Statele Unite s-a bazat nu numai pe un nivel de viaţă mereu
ridicat, un alt factor fiind abilitatea guvernului de a menţine iluzia că acesta
joacă un rol neutru în problemele economice. …Criza a întrerupt creşterea
nivelului de viaţă… şi /în consecinţă/ guvernul este obligat să aibă un rol mai
activ şi direct în economie. Ca urmare, credem că pe măsură ce oamenii
muncii vor reacţiona la actuala criză, acţiunile lor vor deveni tot mai
politizate şi cu o sporită conştiinţă de clasă.”
73)
Rolul activ al statului în menţinerea sistemului capitalist rezultă şi
din misiunea sa de redistribuitor al veniturilor, “cheltuielile sociale de stat
fiind stabilite la nivelul care nu afectează stimulentele în economie şi care
este minim necesar pentru a preveni revolta.”
74)101
Într-o sinteză a contribuţiilor radicale (marxiene) la teoria statului H.
Gintis subliniază de la început că “probabil nu există alt domeniu unde
diferenţele dintre teoria marxiană şi cea liberală să fie mai dramatice decât în
teoria despre stat.”
75)
Conform punctului de vedere exprimat de P.M.
Sweezy în 1941 (The Theory of Capitalist Development), teoria marxiană
despre stat pune accentul pe poziţia structurală a statului în reproducţia
relaţiilor de clasă şi argumentează că dominanţa clasei capitaliste de partea
producţiei capitaliste asigură, în mod virtual, print-o varietate de mecanisme,
dominanţa în cadrul statului.
Studierea rolului economic al statului capitalist cuprinde – în mod
inevitabil – şi abordarea temei complexului militar-industrial, temă
constituită şi ca o secţiune de sine stătătoare a economicii politice radicale
(economica înarmării).
În rândul economicienilor radicali s-a realizat deja un consens în
legătură cu existenţa complexului militar-industrial. Poziţii diferite apar însă
atunci când analizează cauzele acestei existenţe, datorită – probabil – gradului
diferit de detaşare de teoria keynesiană pe care l-au realizat economicienii
americani în devenirea lor radicală.
Pe parcursul evoluţiei lor spre radicalism apare tot mai clară
convingerea că înarmările şi complexul militar-industrial sunt o componentă
esenţială a sistemului capitalist fundamental necesară supravieţuirii sale.
Într-o lucrare din 1970, Seymour Melman 76), acceptând existenţa
complexului militar-industrial, neagă faptul că el ar fi necesar pentru
dezvoltarea capitalismului industrial, argumentând că acesta ar fi rezultatul
unor politici greşite şi a unei greşite interpretări a analizei keynesiene, dublat
de frica fanatică faţă de “agresiunea comunista”. O poziţile pe deplin
radicală este cea susţinută de Comitetul Ad-Hoc pentru economie şi război,
din cadrul URPE, care într-o lucrare publicată în 1971 încearcă să “detalieze
acţiunile şi consecinţele complexului militar-industrial şi concluzionează că
acesta ”nu este o consecinţă împotriva interesul general, sau un fenomen
birocratic izolat”, ci este “adânc înrădăcinat în sistemul economic şi politic al
Statelor Unite.”
77)102
Combătându-l pe S. Melman, J. Cypher publică în 1972 un articol a
cărui idee principală constă în faptul că economia Statelor Unite nu ar putea
supravieţui o perioadă mai îndelungată fără cererea generată de cheltuielile
militare guvernamentale: “Sectorul militar este, fără putinţă de tăgadă, o
mare parte a economiei SUA. Cele mai conservatoare estimări ale
importanţei sale cantitative directe arată că sectorul militar angajează 9,2%
din forţa de muncă şi 9,2%77‟) din P.N.B. în 1967… Un efect multiplicator
de unu (1), tot în concepţia conservatoare, sugerează că 18-19% din
economie depind de cheltuielile militare. Inlăturarea componentei militare
din cererea totală ar arunca economia într-o ”mare depresiune” sub aspectul
şomajului….”
78)
Concluzia lui J.M. Cypher este acceptată şi preluată şi de Hunt şi
Sherman: “numai cheltuielile miltare pe scară mare au scos Statele Unite din
marea depresiune din anii „30 şi numai cheltuielile militare pe scară mare au
ferit Statele Unite de o depresiune majoră /în anii „70/. … Dacă cheltuielile
militare şi efectele lor indirecte nu ar fi fost prezente în perioada 1947-1971,
celelalte rămânând constante (ceea ce este foarte puţin probabil) am fi avut o
depresiune mai mare decât cea din anii „30 – când şomajul a atins 24,3%”.
79)
Nu trebuie să înţelegem că radicalii ar pleda pentru susţinerea cursei
înarmărilor, în vederea salvării forţei de muncă de la şomaj. Concluzia lor
este foarte clară: “Dacă numai un nivel foarte ridicat al cheltuielilor poate
asigura o ocupare deplină a forţei de muncă, rezultă cât de iraţional este
sistemul economic care poate garanta ocuparea deplină a forţei de muncă
numai în acest mod – deoarece acesta implică impozite mari, inflaţie şi
moarte.”
80)
De asemenea, nu trebuie înţeles că dacă n-ar fi existat acele uriaşe
cheltuieli militare, economia americană ar fi suferit un colaps, nefiind şanse
de redresare. Radicalii insistă asupra orientării greşite a investiţiilor sugerând
că “dacă la nivelul ocupării forţei de muncă din economia americană în
perioada 1947-1971, toate aceste cheltuieli ar fi fost destinate uzinelor
productive şi echipamentelor pentru producţia de pace, atunci la nivelul
tehnologiei actuale, Statele Unite ar fi putut produce în fiecare an bunuri şi
servicii în valoare de peste 600 miliarde dolari.” 81) De aceea, pe bună
dreptate, atunci când vorbesc despre “bunuri şi servicii” în domeniul militar,
radicalii le numesc “rele şi deservicii”.103
Cheltuielile militare ale statului şi modul cum sunt ele dirijate (în
proprietate de stat sau în proprietate particulară) au o semnificaţie ce ţine de
esenţa însăşi a sistemului capitalist. Astfel “…statul va absorbi surplusul întro manieră politică, cheltulile militare fiind apropriate particular deoarece
nivelul lor şi rata profitului din contracte pot fi anulate.” 82), statul având
prin aceasta posibilitatea menţinerii clasei dominante în poziţii cheie, precum
şi varianta unui intervenţionism statal puternic (naţionalizări etc.) în situaţii
extreme, ce pun sub semnul întrebării sistemul însuşi.
Teoreticianul radical al imperialismului H. Magdoff, explică strânsa
legătură ce există între dominaţia imperialistă a SUA şi militarismul lor
agresiv. El descrie “funcţiile internaţionale ale militarismului SUA /astfel/:
a) promovarea activă a vânzărilor de armanent peste hotare;
b) antrenarea extensivă a personalului militar străin;
c) folosirea fondurilor destinate ajutorului economic, pentru instruirea
forţelor poliţiei locale.
Acestea sunt în principal instrumente suplimentare pentru
menţinerea aderenţei şi loialităţii lumii faţă de sistemul liberei întreprinderi
în general şi faţă de SUA în particular.83) Trebuie să mai precizăm că aceste
“funcţii internaţionale ale imperialismului” nu sunt altceva decât funcţii
externe ale statului capitalist, în căutarea de mijloace pentru menţinerea
funcţionării capitalismului ca sistem mondial.
Militarizarea, ca fenomen intim legat de soarta capitalismului face
foarte improbabilă o renunţare de bunăvoie din partea statului capitalist la
acest important pilon de sprijin. Dezarmarea în cadrul capitalismului este o
imposibilitate virtuală, susţin radicalii Michael Reich şi David Finkelor,
“complexul militaro-industrial fiind pe deplin integrat în capitalismul
american.”
84)104
Un punct de vedere, exprimat pe cât de clar, pe atât de corect, îl are
radicalul Michael Reich, într-un studiu publicat în 1972, în care
demonstrează că economia capitalistă a SUA are nevoie de cheltuieli
militare, dar societatea americană în ansamblul ei nu: “Creşterea şi
persistenţa unui nivel ridicat de cheltuieli militare este un produs al societăţii
capitaliste avansate care suferă din cauza cererii private inadecvate şi
totodată joacă un rol principal în păstrarea şi extinderea sistemului capitalist
internaţional. După părerea mea, împiedicând o schimbare revoluţionară,
militarismul şi prioritatea cheltuielilor militare vor continua în viitorul
previzibil.
85)
Ideea de bază a acestui punct de vedere este împărtăşită de alţi
radicali, printre care, în primul rând, P. Sweezy respectiv necesitatea legică a
sporirii cheltuielilor militare, ca mod specific de absorbire a plus-produsului.
Radicalii Baran şi Sweezy n-au ocolit problema militarismului în
condiţiile capitalismului monopolist, explicând-o în aceaşi manieră radicală –
ca o constantă specifică “modului de producţie” capitalist: “De la
începuturile sale ….. capitalismul a fost întotdeauna un sistem internaţional.
Mai mult, el a fost întotdeauna un sistem ierarhizat cuprinzând una sau mai
multe metropole dominante în vârf, colonii complet dependente la bază şi
mai multe grade de subordonare între ele.”
86)
Referindu-se – în continuare – la militarismul american, cei doi autori
afirmă că “SUA au folosit puterea lor militară şi financiară pentru a-şi
integra largi funcţiuni din aceste imperii /dezagregate anterior/ în propriul lor
imperiu neocolonial. Astfel s-a născut la scară planetară un vast imperiu
american în care conducerea şi supravegherea militară au crescut nevoile
militare ale SUA.”
87)
Funcţia economică externă a statului capitalist105
Aşa după cum între politica internă şi externă a unei ţări este o
unitate şi o continuitate, tot aşa între funcţia economică internă şi cea externă
a sistemului capitalist există o strânsă legătură. Şi anume, funcţia sa externă
are rolul de a o completa cât mai deplin pe cea internă, ambele contribuind la
menţinerea capitalismului ca sistem. Exacerbarea funcţiei externe a statului
capitalist – ca urmare a acutizării contradicţiilor sale interne – echivaleză cu
devenirea imperialistă a politicii externe. Se stabileşte astfel o corelaţie
directă între două teme importante ale economicii politice radicale
americane: teoria statului (funcţia sa internă) şi teoria imperialismului
(concretizare a funcţiei sale externe). Considerăm că între funcţia externă a
statului şi imperialism nu există o identitate, prima noţiune având două sfere
de curprindere: 1) funcţia externă normală (concretizează în stabilirae de
contacte politice şi a unui cadru legislativ care să favoreze dezvoltarea
relaţiilor comerciale externe, în cadrul firesc al cooperării economice
internaţionale, important factor al dezvoltării şi creşterii economice); 2)
funcţia externă aberantă (care începe odată cu exercitarea de presiuni
politice, economice, militare asupra partenerilor comerciali actuali sau
potenţiali în vederea obţinerii unor avantaje cât mai mari sau pentru
menţinerea unor poziţii deja câstigate. În concepţia noastră, această funcţie
externă aberantă este sinonimă cu imperialismul, a cărei conotaţie negativă
va dispare odată cu încheierea procesului de realizare a economiei mondiale
unice.
Concepţia radicalilor despre funcţia externă a statului capitalist
(manifestă în cadrul politicii externe) nu îşi dezminte tradiţia prin aceea că o
analizează ca funcţie de natură exploatatoare a capitalismului, respectiv o
consideră ca o consecinţă firească a luptei capitalismului pentru
supravieţuire. Semnificativă este poziţia lui H. Magdoff care susţine că
pentru înţelegerea politicii (externe) a SUA este necesară recunoaşterea
nevoii de “capital de monopol” atât pentru obţinerea materiilor prime
necesare la preţuri scăzute, cât şi pentru cucerirea de noi pieţe pentru
produsele sale.
Unii radicali demonstrează că internaţionalizarea corporaţiilor poate
afecta cooperarea dintre întreprinderile americane şi guvernul american.
Cred că problema trebuie discutată sub două aspecte. Pe termen scurt pot
într-adevăr să apară interese divergente între întreprinderi şi stat, dar pe
termen lung interesele întreprinderilor naţionale şi ale corporaţiilor
internaţionale pe de o parte, şi guvernele capitaliste, pe de altă parte, converg
spre un scop unic: funcţionarea în condiţţii cât mai bune posibil a sistemului
socio-economic existent.106
4.6 IMPERIALISMUL ŞI SUBDEZVOLTAREA ECONOMICĂ ÎN
VIZIUNEA RADICALILOR AMERICANI
Analiza rolului (intern şi extern) al statului i-a îndemnat pe
economicienii radicali să se ocupe cu multă atenţie de studierea
imperialismului şi a consecinţelor sale imediate asupra altor ţări, una dintre
acestea fiind subdezvoltarea economică. Spiritul sintetic al radicalilor şi
folosirea unor metode adecvate de cercetare, i-a condus pe economicienii
radicali la concluzii care dau noi contururi întregului demers teoretic despre
imperialism.
Teoria radicală despre imperialism poartă amprenta convingerilor lor
despre esenţa structural-ierarhică a economiei în plan naţional, unde tocmai
relaţiile de putere (economică şi politică) asigură atingerea scopului
producţiei capitaliste: obţinerea plusvalorii. Această amprentă se transpune
în teoria radicală despre imperialism care este conceput ca o relaţie de
dominaţie dintre ţările capitaliste bogate şi cele sărace, în scopul exploatării
acestora din urmă.
Această extensie de la capitalismul intern la capitalismul
internaţional este astfel formulată de autorii lucrării “The Capitalist System”:
“Vom defini imperialismul foarte simplu, ca /fiind/ internaţionalizarea
capitalismului”,88) arătând – în continuare – că “imperialismul implică cu
necesitate extinderea controlului de către puterile capitaliste mai puternice
asupra teritoriilor şi ţărilor mai slabe în cadrul sistemului capitalist mondial
privit ca întreg.”89) Recunoaştem în această formulare o variantă a punctului
de vedere formulat de Lenin, conform căruia imperialismul presupune
extinderea capitalului peste graniţele naţionale şi dominaţia economică şi
politică a ţărilor ce intră în sfera de influenţă a puterii imperialiste.107
De fapt, studierea problemei imperialismului este o extensie a
analizei sărăciei pe plan intern şi internaţional: “Economica radicală se
preocupă de problemele dezvoltării ţărilor sărace, al căror eşec de a se
dezvolta este explicat în termeni de imperialism economic şi neocolonialism,
în care corporaţia multinaţională joacă un rol crucial. Dezvoltarea unei
economii duale, cu corporaţii multinaţionale care au o mică influenţă
pozitivă asupra economiei tradiţionale, eşecul de a califica personalul local,
repatrierea profiturilor şi epuizarea în multe cazuri a resurselor naturale ale
ţărilor subdezvoltate, toate acestea înrăutăţesc subdezvoltarea, astfel încât
există o dezvoltare a subdezvoltării.”90)
Radicalul J.G. Gurley afirmă explicit acest lucru: “Multe din
atacurile la adresa teoriei economice actuale au luat forma analizei radicale a
imperialismului SUA – a modului cum profită Statele Unite de rolul lor
conducător în structura ierarhică a ţărilor bogate şi sărace care alcătuiesc
sistemul capitalist internaţional.”
91)
Amintind – în continuare – de “alte
analize radicale care examinează modul cum anumite grupuri din Statele
Unite profită de menţinerea structurii de clasă ierarhice care produce atât
bogăţie cât şi sărăcie, atât privilegii cât şi opresiune”, J. Gurley arată că
“aceste analize, care concluzionează în general că capitalismul este în cea
mai mare parte responsabil pentru astfel de disparităţi sociale şi economice,
neagă, în consecinţă, faptul că societatea capitalistă este capabilă (adică
doritoare) să rezolve aceste probleme.”
92)108
Din studierea lucrărilor economicienilor radicali dedicate analizei
imperialismului, literatură care a proliferat puternic după 1968, rezultă că
există o gamă destul de largă de opinii şi poziţii în legătură cu cauzele şi
formele de manifestare ale imperialismului contemporan. Un lucru pozitiv (şi
esenţial) este însă convergenţa clară a tuturor acestor opinii în privinţa
consecinţelor nefaste ale existenţei imperialismului şi a necesităţii
imperioase de înlăturare a lui, respectiv necesitatea trecerii la socialism
(reamintim: socialismul despre care vorbesc radicalii nu a existat încă
nicăieri în lume). Considerăm că aportul pozitiv al economicienilor radicali
americani la definirea imperialismului are o pondere şi o importanţă
deosebită (tocmai datorită acestei concluzii unitare, comune) în comparaţie
cu relativ eterogena poziţie a acestora privitor la mecanismele reale care
guvernează imperialismul actual. Fără a subestima importanţa aprecierii
corecte, în concordanţă cu realitatea, a cauzelor, formelor de manifestare şi a
consecinţelor asupra întregii lumi a acestui fenomen economico-politic de
uriaşă semnificaţie pentru contemporaneitate, nu putem să nu apreciem
pozitiv, în primul rând, atitudinile net anti-imperialiste, progresiste şi
ştiinţific fundamentate ale gânditorilor radicali. De fapt, diferenţele dintre
aceştia sunt, în cea mai mare parte, diferenţe de accent, puse pe unul sau altul
dintre aspectele ce caracterizează imperialismul.
Poziţia radical diferită a economicienilor studiaţi în cadrul acestei
lucrări, faţă de cea a economicienilor ortodocşi constă în primul rând în
aceea că aceştia din urmă consideră imperialismul ca un pur fenomen politic,
aspectele economice fiind considerate colaterale, în timp ce radicalii îl
consideră ca emanând din esenţa economică (exploatatoare şi dominatoare) a
capitalismului, politicul având rolul de a estompa existenţa acestei esenţe şi
totodată de a-i crea un cadru cât mai adecvat de manifestare, respectiv de
perpetuare a acestei esenţe, chiar peste limita ei de vârsta, când dă semne de
epuizare.
Astfel, Schumpeter consideră imperialismul ca un fenomen politic
străin de natura capitalismului, el provenind din elemente noncapitaliste, din
cauze sociale exterioare practicii economice a întreprinzătorilor şi
muncitorilor.
Poziţia radical opusă acesteia, defineşte imperialismul ca un mod
specific de exploatare economică care se manifestă la scara sistemului
capitalist mondial. În cadrul poziţiei marxiene s-a înregistrat o evoluţie
continuă a concepţiei despre imperialism, contribuţiile la studierea acestei
probleme culminând în zilele noastre cu poziţia radicalilor.109
În concepţia radicalilor Hunt şi Sherman “cel mai influent critic în
acest domeniu /este/ Paul A.Baran care în ”The Political Economy of
Growth” (1957) argumenta că înainte ca o ţară mai puţin dezvoltată să se
industrializeze ea trebuie să-şi mobilizeze surplusul economic sau diferenţa
dintre ceea ce este produs şi ceea ce urmează a fi consumat pentru a menţine
productivitatea economiei. Aceasta este sursa investiţiilor de capital cu care
ţara se poate industrializa. Cadrul instituţional favorizează însă fie irosirea
acestui surplus, fie pierderea lui în favoarea ţărilor capitaliste
imperialiste.”
93)
Semnalăm aici o nouă definire a surplusului economic, care face în
mod clar abstracţie de structura de clasă şi de natura proprietăţii; totodată, se
prezintă surplusul economic ca principala (singura) sursă a acumulării. Întradevăr, acumularea este o necesitate generală pentru ţările mai puţin
dezvoltate şi chiar pentru cele dezvoltate, în ideea de a nu pierde nivelul de
productivitate şi de competivitate atins. Ideea lui P.A. Baran este reluată
ulterior, împreună cu P.M. Sweezy, în Monopoly Capital, subliniindu-se
necesitatea “luptei de clasă pe plan internaţional”, respectiv lupta ţărilor mai
sărace împotriva imperialismului (adică împotriva ţărilor ce s-au îmbogăţit
prin spolierea forţată a altor ţări).
În funcţie de accentul pus pe una sau alta din cauzele şi formele de
manifestare ale imperialismului şi în funcţie de evoluţia istorică a contextului
intern şi internaţional, reprezentanţii gândirii economice marxiste din secolul
nostru sunt grupaţi în trei curente principale, conform unei aprecieri făcute
de un grup de economicieni francezi:
1. Anumiţi marxişti cred că capitalismul concurenţial analizat de Marx, a
făcut loc, la sfârşitul secolului 19, unui sistem diferit, cel al dominanţiei
capitalului financiar (fuziunea capitalului bancar şi a capitalului industrial) şi
al formării monopolurilor. Imperialismul este prin urmare “politica
capitalului financiar”. Acesta este punctul de vedere al lui Hilferding şi unele
aspecte ale acestuia se regăsesc în “Capitalismul monopolist” al lui Baran şi
Sweezy. Anumite analize ale lui Marx, considerate perimate, au fost
înlocuite.
2. Un alt curent caută semnificaţia imperialismului în însăşi mecanismele
acumulării capitaliste, ceea ce Marx n-a avut în vedere. Imperialismul a fost
legat intrinsec, de la naşterea sa, de funcţionarea capitalismului ca mod de
producţie. Aceasta este concepţia lui Roza Luxemburg, cu anumite ecouri în
analiza lui A. Emmanuel, a “schimbului inegal.”
94)110
3. A treia cale a fost deschisă de Lenin,
95)
considerând imperialismul ca
stadiul suprem al capitalismului /…/ arătând ce schimbări s-au produs în
sistemul mondial capitalist. Acest demers este reluat astăzi de economicieni
ca Samir Amin şi H. Magdoff.”
96)
Am reprodus acest punct de vedere privind direcţiile de analiză a
imperialismului secolului XX, deşi nu sunt de acord cu această împărţire,
Baran, Sweezy, S. Amin şi Magdoff fiind de fapt reprezentaţii aceluiaşi
curent (radicalismul economic) în ciuda diferenţelor de accent ce-i separă.
În aceeaşi apreciere a exegeţilor francezi, erorile lui Baran şi Sweezy
constau în faptul că modelul structurii monopoliste produs de ei îşi are sursa
de inspiraţie “mai mult din Keynes decât din Marx” iar “contradicţia
fundamentală a sistemului nu mai este înţeleasă ca un raport social de
exploatare între capitalişti şi muncitori, ci ca o relaţie economică între
întreprinderea gigant şi piaţa care n-a putut absorbi întregul produs,
corespunzător folosirii depline a capacităţilor de producţie”, concluzia
autorilor fiind pe măsura “seriozităţii” lor ştiinţifice: “Baran şi Sweezy nu
precizează cum se efectuează o exploatare specifică pe scară internaţională,
şi nu aduc asupra acestui punct nici un element nou de analiză.”
97)
Această
posibilă acuzaţie a fost prevăzută de Baran şi Sweezy, care arată explicit: “…
suntem conştienţi de faptul că această tratare aşa cum am realizat-o are drept
consecinţă neglijarea aproape totală a unei probleme centrale din analiza
capitalismului lui Marx: procesul de muncă. Subliniem rolul capitalului
/destinat/ inovaţiilor tehnice în dezvoltarea capitalismului, dar nu încercăm
să analizăm sistematic consecinţele pe care le au diferitele feluri de
modificări tehnologice, proprii capitalismului monopolist, asupra naturii
muncii, compoziţia şi diferenţierea clasei muncitoare …. formele de
organizare şi de luptă muncitorească etc… Acestea sunt evident probleme
importante …./dar/ faptul că facem abstracţie de procesul de muncă nu
înseamnă că această lucrare se dezinteresează de lupta de clasă….”98).111
În privinţa filiaţiei de idei a gândirii economice radicale despre
imperialism există o mare varietate de aprecieri. Dacă sursa franceză citată
mai sus (Panorama de Sciences..) considera pe Baran şi Sweezy urmaşii lui
Hilferding, iar pe H. Magdoff ca fiind de formaţia leninistă, Ch. Bettelheim,
marxist francez (admirator al contribuţiilor “creatoare” ale lui Mao la
dezvoltarea marxismului!) stabileşte o altă filieră: “….principala elaborare
teoretică de care dispun Baran şi Sweezy este constituită … de cartea lui
Lenin despre imperialism; dar această carte are mai mult de 50 de ani şi a
fost scrisă….în mare parte pe baza materialelor (în special Finanzkapital a lui
Hilferding) care se refereau la o perioadă anterioară primului război
mondial.”
99)
Punctul meu de vedere, conform căruia Sweezy, Baran şi Magdoff
fac parte dintr-un singur curent de gândire (radicalismul economic) şi nu din
curente diferite de cercetare, este întărit de un articol comun al lui P. Sweezy
şi H. Magdoff scris în 1971, semnificativ intitulat “Sfârşitul hegemoniei
Statelor Unite.”
100)
Neabandonând viziunea lor anterioară despre
imperialismul american, ca fiind o prelungire pe plan extern a esenţei sale
exploatatoare, manifestată iniţial în special pe plan intern, autorii citaţi
punctează sfârşitul unei epoci în dezvoltarea postbelică a imperialismului
american, marcată de transformările înregistrate pe plan internaţional şi
concretizată prin abandonarea de către administraţia Nixon a convertibilităţii
dolarului. Viziunea comună a lui Sweezy şi Magdoff despre “noua politică
economică” a administraţiei Nixon poartă pecetea radicalismului (şi – în
acest caz – a realismului) lor: “Întreaga nouă politică economică – externă şi
internă – este în mod esenţial nerelevantă pentru ceea ce este cu adevărat rău
astăzi în societatea SUA: expansionismul aberant al capitalismului
monopolist pe scară globală şi incapacitatea sa crescândâ de a satisface
nevoile esenţiale ale propriului său popor pentru pace, muncă.. şi demnitate
umană acasă. Ceea ce prezice noua politică economică a lui Nixon, nu este o
perioadă de pace şi prosperitate aşa cum ar vrea să arate, ci o perioadă de
lupte imperialiste şi de clasă de o intensitate fără precedent, precum şi crize
mai multe şi mai profunde.”
101)
Caracterul ştiinţific al predicţiei celor doi
economicieni radicali americani este într-totul confirmat de realitatea
contemporană, la mai bine de două decenii de la formularea ei, făcând
totodată dovada unei analize corecte care atinge rădăcina lucrurilor, respectiv
ajung la esenţe. 112
Interesantă mi se pare încercarea economicienilor radicali de a defini
însuşi conceptul de imperialism. Dintr-o succesiune de asemenea definiţii se
poate deduce ce anume au comun şi ce-i desparte pe aceşti economicieni.
Richard D. Wolff, susţine că “imperialismul capitalismului modern – în
special varianta americană – constă dintr-un set de reacţii ale capitaliştilor la
oportunităţile de securitate şi avantaj economic ce se pot obţine prin
controlul economiilor străine. Politicile urmate de manageri în atingerea
acestui obiectiv – la care ei aduc în sprijin puterea statului – definesc genul de
acţiuni al unui capitalism imperialist. Fructele imperialismului sunt
”câştiguri” speciale obţinute din tranzacţiile economice internaţionale”
102)
sau, succint, în aceeaşi concepţie, imperialismul înseamnă “reţeaua de
mijloace de control exercitate de o economie (întreprinderi şi guvern) asupra
alteia.”
103)
Harry Magdoff acceptă definiţia în cinci puncte dată de Lenin:
“Valoarea deosebită a teoriei lui Lenin constă în aceea că pune în lumină
toate pârghiile principale care dinamizau relaţiile economice internaţionale.
… Faptul că acestea continuă să fie pârghiile principale explică de ce teoria
este încă valabilă. Dar formele particulare în care aceşti factori acţionează şi
s-au adaptat noilor condiţii, necesită o continuă reexaminare…”
104)
. Magdoff
îşi aduce contribuţia la studierea fazei actuale a imperialismului (american)
abordând noi trăsături ale sale: “Ceea ce este nou în imperialismul de astăzi
este faptul că SUA devin o naţiune „non-posesoare‟ de minerale obişnuite şi
rare… În timp ce tipul de comportament monopolist ducea la căutarea de
surse de aprovizionare (ofertă) străine, schimbarea SUA dintr-o naţiune
„posesoare‟ într-una „non-posesoare‟ a dus la intensificarea urgenţei de a
obţine şi de a controla resursele străine…”
105)
. O altă trăsătură actuală a
imperialismului este “internaţionalizarea capitalurilor între firmele gigant,
într-o măsură mult mai mare decât a fost cu 50 de ani în urmă când a scris
Lenin cartea sa despre imperialism.”
106)
Aceeaşi definire ca Magdoff o dau şi
radicalii R.C. Edwards, Michael Reich şi Thomas E. Weiskopff:
imperialismul înseamnă “internaţionalizarea capitalismului.”
107)
În
formularea grupului de economicieni francezi care analizează starea teoriei
economice contemporane, noile trăsături distinctive ale imperialismului
subliniate de Magdoff, sunt următoarele: “a) deplasarea preocupărilor de la
împărţirea lumii la lupta împotriva reducerii sistemului imperialist de după
revoluţia din 1917; b) noul rol al SUA ca ”lider” al sistemului imperialist
mondial; (rol care începe să apună – v. “Sfârşitul hegemoniei SUA” de
Sweezy şi Magdoff – 1971, n.n.);…”
108) 113
În aceeaşi tradiţie radicală, M.B. Brown, defineşte imperialismul ca
fiind “un complex de relaţii economice, politice şi militare prin care ţările
mai puţin dezvoltate economic sunt supuse faţă de cele dezvoltate…
Imperialism, rămâne cel mai bun termen pentru /descrierea/ sistemului
general de relaţii economice mondiale inegale. ”
109)
Accentuând latura economică a imperialismului radicalul Pierre
Jallee definea în 1968 imperialismul ca fiind “în mod clar un fenomen
economic, implicând anumite relaţii în diviziunea internaţională a muncii, în
comerţ şi în mişcarea capitalurilor”
110)
iar P.M. Sweezy (în tradiţie leninistă)
că este “un stadiu în dezvoltarea economiei mondiale.”
111)
O încercare de “sinteză” a definiţiilor ortodoxe (politice) şi radicale
(economice) o face Benjamin J. Cohen, care deşi se consideră, din punct de
vedere politic, “la stânga centrului” declară că nu este nici marxist, nici
radical. Astfel, el susţine că imperialismul “se referă la orice relaţie de
dominare şi control efectiv, politic sau economic, direct sau indirect, a unei
naţiuni asupra alteia.”
112)
Consider că o asemenea definiţie este completă,
deoarece formele politice de imperialism au fără îndoială un substrat
economic (de obicei pe termen lung).
Propunându-şi o analiză a gândirii radicale despre imperialism,
acelaşi autor (Benjamin J. Cohen) arată că – în concepţia radicalilor –
“adevărata esenţă a imperialismului este penetraţia economică – sub forma
comerţului şi investiţiilor – ca principal mijloc de control informal.”
113)
Propriul său punct de vedere (neradical) este că “dependenţa este pur
şi simplu preţul pe care-l plăteşte cineva care beneficiază de diviziunea
muncii. Independenţa este posibilă numai în izolare. Dependenţa rezultă
automat din participarea la un sistem de interrelaţii.”
114)
Privind din punctul de vedere al “periferiei” (coloniilor) care îşi văd
ameninţate visurile de eliberare şi de prosperitate economică, datorită
menţinerii aceloraşi relaţii de subordonare faţă de ţările puternic dezvoltate,
radicalul J.O‟Connor apreciază că “cea mai importantă ramură a teoriei neocolonialismului este teoria imperialismului economic”,
115)
subliniind din nou
primatul economicului asupra celorlalte elemente care definesc
imperialismul contemporan.114
Teoria radicală despre imperialism are deci în miezul ei economicul.
Autorii radicali (şi chiar cei marxişti) se deosebesc, în concepţiile lor despre
imperialism numai sub aspectul unor detalii, dar în esenţă au aceeaşi viziune.
Dacă avem în vedere diferenţele, teoria radicală despre imperialism are două
laturi: prima accentuează punctul de vedere conform căruia imperialismul
economic este o necesitate inevitabilă pentru ţările capitaliste dezvoltate
(aşa-numitul punct de vedere metropolitan, sau de la centru), cea de a doua
accentuează consecinţele comerţului şi investiţiilor capitaliste pentru ţările
sărace (punctul de vedere de la periferie). Pentru aceste ţări,
neocolonialismul întârzie şi deturnează procesul dezvoltării economice,
generând dependenţă şi exploatare. Acest punct de vedere (al radicalilor din
ţările de la periferie) formează, datorită preocupărilor lor constante şi
predominante pe această temă un grup distinct, denumit de prof. I. NicolaeVăleanu, “radicalismul subdezvoltării.”
116)
Primul punct de vedere este reprezentat în primul rând de Lenin
(când existau imperii formale = colonialism) şi de unii economişti radicali
americani contemporani care au adaptat teoria lui Lenin la condiţiile actuale
(când există imperii informale = neocolonialism), cum ar fi R.D. Wolff (citat
deja), Maurice Dobbs (marxist englez), pentru ca, treptat, odată cu sesizarea
unor noi fenomene, să aibă loc o detaşare de ipotezele leniniste considerate
“nu prea folositoare astăzi… /fiind/ depăşite.”
117)
În această ultimă etapă a evoluţiei punctului de vedere de la centru,
s-au conturat, de asemenea, două direcţii de cercetare. Una dintre ele este
fondată de Baran şi Sweezy
118)
cu lucrarea lor “Capitalul de monopol”, iar
cealaltă de H. Magdoff
119)
cu lucrarea “Era imperialismului”.
Analiza concepţiei lui Baran şi Sweezy despre imperialism115
Păstrând în atenţia lor trăsăturile de natură economică ale
imperialismului, cei doi radicali americani au încercat să realizeze o
“aducere la zi” a teoriei despre imperialism, chiar dacă pentru aceasta au
trebuit să renunţe la unele concluzii formulate de Marx sau Lenin. Acelaşi
Cohen aprecia că “obiectul ambiţios pe care Baran şi Sweezy l-au avut în
gând, scriind ”Monopoly Capital”, a fost nu mai puţin decât să furnizeze un
substitut modern la abordarea leninistă tradiţională a analizei dezvoltării
capitaliste.”
120)
“Ambiţia” autorilor a constat – credem – în elaborarea unei
teorii despre imperialism care să surprindă realităţile contemporane.
Explicaţia faptului că rezultatele acestei noi teorii contravin altor analize de
esenţă marxistă, rezidă în schimbarea intervenită în formele de manifestare
ale imperialismului, ca urmare a evoluţiei sale, determinate de factori interni
şi externi.
Caracterul eronat sau ştiinţific al concepţiei lui Baran şi Sweezy
poate fi apreciat nu în funcţie de concordanţa sau neconcordanţa cu alte
teorii, ci în funcţie de concordanţa sau neconcordanţa cu realităţile prezente
(deci) verificabile. De altfel, autorii înşişi afirmau că “eşecul sau succesul
(teoriei lor – n.ns.) este funcţie de măsura în care am atras efectiv atenţia
asupra nevoii de studiere a capitalismului monopolist şi….am indicat
problemele fundamentale şi modul lor cel mai bun de rezolvare.”
121)
Tema centrală a lucrării lui Baran şi Sweezy o constituie studierea
creării şi absorbirii surplusului în condiţiile capitalismului monopolist,
plecându-se de la ipoteza că existenţa monopolurilor a schimbat “modelul
concurenţial” din perioada analizei făcute de Marx. Această ipoteză a fost
interpretată de Ch. Betteleheim în mod absolutist: “Este clar că autorii au
tendinţa de a discuta în termeni de ”modele” şi de a opune două “modele”
(un model concurenţial şi un model monopolist)…”
122)
afirmaţie ce
contravine însăşi precizării făcute de autori: “abandonul concurenţei prin
preţuri nu implică sfârşitul oricărei concurenţe; aceasta ia forme noi şi se
desfăşoară cu o intensitate crescută. Majoritatea acestor forme noi fac parte
din ceea ce numim efortul de a vinde.”
123)
Deducem că Baran şi Sweezy nu
fac o detaşare sub aspectul esenţei între stadiul liberei concurenţe şi stadiul
monopolist, ci numai o detaşare sub aspectul formei de manifestare diferită,
a acestei esenţe.116
Ca o consecinţă a existenţei celor două stadii de dezvoltare a
capitalismului, ajungem la concluzia existenţei a două forme de manifestare
a legii plusvalorii. Prima sa formă de manifestare (valabilă pentru stadiul
liberei concurenţe) a fost analizată de Marx, care a formulat “legea tendinţei
de scădere a ratei profitului”, iar cea de-a doua, “legea creşterii surplusului”
formulată de Baran şi Sweezy, (valabilă pentru stadiul monopolist). Ambele
izvorăsc din esenţa modului de producţie capitalist, acţiunea ambelor duce la
dezvoltarea contradictorie a capitalismului până la posibila sa negare. Şi aşa
cum nu există o opoziţie între cele două stadii (ci o continuare) tot aşa nu
există o opoziţie între cele două forme de manifestare ale legii plusvalorii.
Analizând contradicţia lui Baran şi Sweezy, C. Bettleheim face următorul
raţionament: legea scăderii tendenţiale a ratei profitului nu ţine de
“concurenţă” ci de “esenţa modului de producţie capitalist, ceea ce înseamnă
că ea exprimă un ansamblu de relaţii necesare, inerente structurii bazei
economice a modului de producţie capitalist, relaţii ce unesc acumularea,
compoziţia organică a capitalului şi progresul productivităţii sociale a
muncii” (Marx). Adăugând că “această tendinţă nu este altceva decât efectul
structurii modului de producţie capitalist”, Ch. Bettheleim concluzionează că
“ea nu poate să dispară decât odată cu această structură”. Apreciez că
raţionamentul în sine este corect, dacă presupunem că în structura modului
de producţie capitalist nu s-a petrecut nici o schimbare. În realitate, această
schimbare a avut loc şi anume trecerea de la proprietatea privată individuală
la cea monopolistă în relaţia ei intimă cu puterea statului capitalist. Fără a fi
o schimbare de esenţă care să transforme natura capitalismului, aceasta este
în schimb suficientă pentru a induce modificări în forma de manifestare a
legii plusvalorii.
O altă imputaţie ce se aduce teoriei surplusului economic este faptul că
acesta (surplusul economic) nu ar fi altceva decât conceptul keynesian al
economiilor totale şi al venitului naţional.124)117
Tendinţa de evoluţie a surplusului economic este – în concepţia lui Baran şi
Sweezy – creşterea acestuia atât absolut cât şi relativ, odată cu dezvoltarea
sistemului capitalist. Consecinţa acestei creşteri continue a surplusului
economic, şi mecanismul producerii şi (ne)absorbirii sale sunt astfel descrise
de autori: “… nu există nici o cale de a evita concluzia că capitalismul de
monopol este un sistem contradictoriu prin el însuşi. El tinde să genereze tot
mai mult surplus, dar nu poate asigura debuşee de consum şi invesiţii,
necesare pentru absorbirea unui surplus în creştere, şi deci nu poate asigura o
funcţionare lină a sistemului. Deoarece surplusul care nu poate fi absorbit nu
va fi produs, rezultă că starea normală a economiei capitaliste de monopol
este stagnarea. …. Capitalismul de monopol se va afunda tot mai adânc într-o
depresiune cronică.”125)
Formulările noi generate de analiza celor doi economicieni
radicali americani îşi au temeiul în noile condiţii ale existenţei
capitalismului.
Întrebările care pot apărea sunt: 1) de ce tinde surplusul economic să crească
şi 2) de ce nu poate fi el absorbit. Răspunsul la prima întrebare constă tocmai
în existenţa puterii monopolurilor şi a statului, care îşi subordonează acum
băncile şi instituţiile financiare. Pe de altă parte, trăsătura specifică oricărui
întreprinzător capitalist de a-(şi) elimina concurenţa, capătă noi forme de
manifestare; astfel, expansiunea, urmărirea maximizării profitului pe termene
mai lungi, acumularea uriaşă de fonduri pentru a fi reinvestite, toate acestea
au o altă bază de plecare decât în capitalismul premonopolist. În exprimarea
autorilor, diferenţa fundamentală dintre marea corporaţie din zilele noastre şi
mica întreprindere concurenţială, poate fi formulată astfel: “în capitalismul
concurenţial întreprinderea individuală este „primitor care ia cunoştintă de
preţuri‟, în timp ce în capitalismul de monopol, marea corporaţie este „cea
care stabileşte preţuri‟.”126) Tocmai datorită puterii de care dispun pe piaţă,
monopolurile îşi asigură o creştere continuă şi directă a profiturilor, situaţie
denumită “legea de fier a creşterii continue a surplusului economic”.118
Criticii lui Baran şi Sweezy susţin inexistenţa “legii de fier a creşterii
economice a surplusului economic” pe baza datelor empirice conform cărora
ponderea profiturilor în PNB s-a păstrat aproximativ în aceleaşi limite de la
criza din 1929 până în 1970. Baran şi Sweezy îşi bazează cercetările lor pe
cele “două descoperiri majore ale lui Philips: 1) volumul surplusului în SUA
s-a ridicat la 46,9% din PNB în 1929. Această cifră a scăzut în primii ani ai
Marii Depresiuni şi, natural, a crescut net în timpul celui de-al doilea război
mnodial. În afara acestor perioade excepţionale tendinţa a fost de creştere
regulată, atingând astfel 56,1% în 1963; 2) acea parte a surplusului ce este
desemnată sub numele de plusvaloare (profit + dobândă + rentă) a scăzut
considerabil în timpul aceleiaşi perioade. În 1929 veniturile din proprietate
atingeau 57,5% din surplusul total, iar în 1963 nu atingeau decât
31,9%”.127) Consider că teoria susţinută de cei doi economicien radicali are
în primul rând o bază logico-istorică şi totodată empirică. Cum am arătat,
această creştere continuă a surplusului economic are toate condiţiile să se
manifeste cu putere sporită, odată cu evoluţia capitalismului (monopolist de
stat) spre un grad tot mai mare de concentrare.
Cea de-a doua problemă, a dificultăţilor de absorbire a surplusului va primi
un răspuns şi în funcţie de faptul că se acceptă sau nu “legea creşterii
surplusului”. O acceptare a legii enunţate pune într-adevăr sub semnul
întrebării modul şi durata de funcţionare în perspectivă istorică a
capitalismului.
În concepţia celor doi autori, surplusul poate fi absorbit în trei moduri
diferite: el poate fi consumat, investit sau irosit. Concluzia lor este că
“progresul tehnic, fără o creştere a populaţiei, nu este susceptibil să ajute de
o manieră semnificativă să rezolve problema absorbirii surplusului.”128)
Din cele trei modalităţi de absorbire a surplusului, “studiul investiţiilor
externe are o importanţă capitală dacă vrem să ajungem la înţelegerea stării
lumii la ora actuală – şi în special divizarea sa în zone dezvoltate şi
subdezvoltate, şi dialectica raporturilor dintre ele” 129) autorii apreciind că
“investiţiile externe trebuie considerate ca un mijloc de extragere a
surplusului din zonele subdezvoltate şi nu ca un transfer în acestea din urmă
a surplusului ţărilor avansate … Investiţiile externe agravează în loc să
rezolve problema absorbirii surplusului.”130)119
Corelaţia dintre tendinţa de creştere a surplusului şi tendinţa de
scădere a ratei profitului este pusă astfel în evidenţă de cei doi radicali:
“Sistemul trebuie să funcţioneze la un nivel suficient de scăzut de
rentabilitate pentru a nu mai avea surplus ce nu va mai putea fi
absorbit.”131)
“Soluţia” temporară la care recurge în prezent capitalismul
monopolist o reprezintă imperialismul şi militarismul. Baran şi Sweezy nu
acceptă ideea – ca fiind străină capitalismului – de ieşire din criza de
supraproducţie şi stagnare economică prin reducerea şi creşterea cheltuielilor
guvernamentale civile, în vederea stimulării consumului. Acestea ar echivala
cu o redistribuire a veniturilor care ar mina întregul sistem ierarhic capitalist
bazat pe segmentarea pieţei, discriminare şi inegalitate (de avere şi putere).
Teoria imperialismului în concepţia lui H. Magdoff
H. Magdoff, în lucrarea “Era imperialismului”132) şi-a propus să
evidenţieze “rădăcina pivotantă” de natură economică a politicii externe a
SUA, subliniind că “există o strânsă paralelă între politica externă agresivă a
Statelor Unite urmărind controlul (direct sau indirect) a unei părţi cât mai
mari a globului, pe de o parte, şi o energică politică expansionistă
internaţională a economiei SUA, pe de altă parte” (idem, p.12).120
Motivaţia unui asemenea “comportament”, în concepţia lui Magdoff,
nu rezidă în ceea ce numea Baran şi Sweezy imposibilitatea absorbirii
surplusului şi scăderea ratei profitului, ci în “contextul istoric, în lumina
situaţiilor reale ale firmelor comerciale” (p.43), respectiv în imperativul
capitalist tradiţional, acela de expansiune continuă. El consideră (mai
aproape de realitate) că interesul de bază al corporaţiei de a supravieţui, nu-i
oferă altă alegere decât să-şi extindă continuu dimensiunile pieţei şi că caute,
permanent, noi surse de aprovizionare. În funcţie de împrejurări, această
luptă pentru dominarea pieţei (dusă cu sprijinul statului) este susţinută cu
mijloace financiare (tarife preferenţiale, programe de “ajutor” extern)
diplomatice şi militare. Dar, ca şi Baran şi Sweezy, Magdoff ajunge la
concluzia că există o foarte strânsă relaţie între corporaţiile gigant şi stat, a
cărei împletire este sintetizată de evoluţia cheltuielilor militare. Deşi ei
accentuează diferite forme de manifestare ale imperialismului, toţi trei ajung
la o concluzie unică, a necesităţii protejării (de către stat) a intereselor
corporaţiilor gigant. Sau, cum formula Magdoff, concluzia este:
“Imperialismul nu este o problemă de alegere pentru societatea capitalistă; el
este modul de viaţă al acestei societăţi” (p.26). În formularea lui H. Magdoff
caracterul imperialist al politicii externe americane rezultă din cele două
componente majore ale sale: “1). Preocuparea de a deţine cât mai mult din
suprafaţa globului liberă pentru comerţul particular şi întreprinderea
privată… 2). Promovarea contrarevoluţiei, compusă din mai multe elemente:
(a) lichidarea revoluţiilor sociale incipiente, (b) suprimarea revoluţiilor
sociale în curs şi (c) contrarevoluţia împotriva societăţilor socialiste
constituite – prin război, presiuni economice…..”133)
Subdezvoltarea economică – urmare directă a politicii imperialiste121
Majoritatea economicienilor radicali care au abordat problemele
imperialismului au abordat implicit şi problemele subdezvoltării economice.
Conştientizarea – tot mai largă şi mai deplină – a existenţei în economia
mondială a două categorii de ţări: bogate şi sărace, a generat o avalanşă de
analize economice din partea lor , cei mai mulţi dintre ei corelând existenţa
sărăciei în lume cu existenţa politicii imperialiste a ţărilor capitaliste
dezvoltate. “Comunitatea” celor mai sărace ţări ale lumii a fost denumită
“lumea a treia” sau “ţări mai puţin dezvoltate”, “subdezvoltate” etc., toate
denumirile sugerând faptul că aceste ţări se află la “periferia” lumii
economice dominată de ţările capitaliste dezvoltate. Se poate afirma că există
o convingere unanimă în ceea ce priveşte existenţa sărăciei pe plan mondial.
Diferenţele încep odată cu definirea acestui fenomen şi devin net opuse, când
se abordează cauzele şi soluţiile de remediere a situaţiei actuale, care devine
tot mai alarmantă şi intolerabilă.
Economicienii radicali îşi conturează punctul lor de vedere, în
primul rând, în opoziţie cu concepţia neoclasică despre subdezvoltare care
consideră acest fenomen ca o rezultantă naturală a unor “trăsături specifice”
ale ţărilor în cauză: suprapopularea, inferioritatea rasială, lenea, nivel
intelectual redus, lipsa resurselor. În consecinţă, radicalii apreciază că
“principalele obstacole în calea dezvoltării nu sunt factorii naturali sau
biologici, /ci/ relaţiile sociale dintre oameni: ”faptul că întregul surplus al
ţăranilor şi muncitorilor, peste nevoile lor imediate, este preluat de către
moşieri, cămătari şi corporaţii străine”.134) Faptul că acest surplus este
destinat consumului de lux al claselor dominante şi îmbogăţirii corporaţiilor
străine, se traduce pentru aceste ţări într-o acută lipsă de capital şi un venit
scăzut pe locuitor. Cauzele subdezvoltării pot fi deci clasificate, în esenţă, în
două: interne şi externe.
Cauzele externe sunt, de fapt, influenţele politicii imperialiste ale
ţărilor dezvoltate asupra fostelor colonii şi ale ţărilor aflate în sfera lor de
influenţă. “Era colonială a lăsat economiile ţărilor lumii a treia foarte
dependente de cererea externă şi în consecinţă foarte sensibile la ciclul
economic de expansiune şi depresiune, din exterior”,135) susţin Hunt şi
Sherman, iar un document al Ligii Naţiunilor subliniază că “…orice ţară a
cărei economie este intim dependentă de investiţiile străine, sau a cărei
comerţ este foarte dependent de mărfurile de bază va fi serios afectată de
oscilaţiile economice din afara graniţelor sale”136) (afirmaţie acceptată de
economicienii radicali americani). 122
Din analizele radicalului P. Jalee rezultă că ţările capitaliste stabilesc
relaţii comerciale, în special unele cu altele (73,5% din comerţul lor total) în
timp ce ţările în curs de dezvoltare “stabilesc” relaţii comerciale în special cu
ţările dezvoltate (74% din comerţul lor total), ceea ce subliniază dependenţa
faţă de această categorie de ţări.137)
Această “categorie periferică” formează în realitate majoritatea
ţărilor lumii (peste 100), a populaţiei (jumătate din populaţia mondială) şi
ocupă o treime din suprafaţa globului, aflându-se în raza de acţiune a
neocolonialismului care le interzic şi le deformează dezvoltarea prin
intemediul relaţiilor comerciale şi a investiţiilor.
Într-o formulă sintetică, radicalii de stânga denumesc această situaţie
“dependenţă”, conturând o adevărată “teorie a dependenţei”, care îşi află
originea în cunoscutul model latino-american al “dependencia”. Dependenţa
economică rezultă în primul rând din nevoile materiale ale capitalismului
internaţional, ducând la exploatarea economică a periferiei.
Definirea conceptului de “dependenţă” este absolut necesară pentru
evitarea interpretărilor eronate. O definire a conceptului în cauză o face
radicalul Dos Santos: “Prin dependenţă înţelegem o situaţie în care economia
anumitor ţări este condiţionată de dezvoltarea şi expansiunea unei alte
economii faţă de care prima este supusă.
Relaţia de interdependenţă dintre două sau mai multe economii, şi
dintre acestea şi comerţul mondial, presupune acea formă de dependenţă în
care unele ţări (cele dominante) se pot dezvolta şi autosusţine, în timp ce alte
ţări (cele dependente) pot face acest lucru ca o reflectare a acestei expansiuni
şi care poate avea un efect pozitiv sau negativ asupra dezvoltării lor
imediate.”138)
Există deci o situaţie de condiţionare, situaţie întreţinută de un
complex de factori printre care şi “grupurile clientelare” din ţările slab
dezvoltate, întreţinute de corporaţiile gigant, ele formând o adevărată
“coloană a cincea” în economia acestor ţări. Baran le-a denumit “elementul
comprador al burgheziei autohtone.”139)123
Radicalii demonstrează că relaţia dominanţă-dependenţă dintre
bogaţi şi săraci este o consecinţă directă a dezvoltării istorice a
capitalismului, determinând accentuarea decalajelor, a stării de
subdezvoltare, cu sintagma “dezvoltarea subdezvoltării” (A.G. Frank). Un alt
economician radical arată că “dezvoltarea şi subdezvoltarea… sunt procese
simultane: cele două feţe ale dezvoltării istorice ale sistemului
capitalist.”140) De asemenea, se insistă asupra caracterului exploatator al
sistemului capitalist mondial, arătându-se că “întregul sistem mondial este în
mod inerent exploatator” sau că relaţiile dintre ţările bogate şi sărace sunt
“fundamental de exploatare.”141)
Aşa cum, în cadrul intern al ţărilor capitaliste, se realizează un
sistem ierarhic exploatator între bogaţi şi săraci, în aceeaşi manieră, specific
capitalistă, se realizează relaţii de dominaţie şi dependenţă, concretizate în
existenţa a două categorii de ţări: bogate şi sărace. Exploatarea rezultă deci
din modul de acţiune al economiei mondiale: “Ierarhia naţi unilor care
alcătuiesc sistemul capitalist este caracterizată de un complex de relaţii de
exploatare…”142)
Relaţiile de exploatare dintre ţările capitaliste bogate şi sărace sunt
analizate de radicalii Howard Sherman şi E.K. Hunt sub mai multe aspecte,
unul dintre acestea fiind rolul investiţiilor în menţinerea ierarhiei susaminite. Pe baza datelor empirice ei ajung la următoarele concluzii: “(1) Rata
profitului la investiţiile SUA în exterior este mai mare de câteva ori în ţările
mai puţin dezvoltate decât în ţările capitaliste avansate şi în ţările
neocoloniale mai puţin dezvoltate contribuie într-o mare măsură la
acumularea de capital în SUA.”143) Ca o consecinţă a acestei stări de fapt,
ţările sărace resimt o acută lipsă de capital iar cele bogate sunt “grevate” de
un surplus de capital, peste “posibilităţile” lor de investire.
O altă formă de manifestare a dominaţiei imperialiste o constituie
“ajutorul” economic, viguros denunţat de radicali ca fiind o formă subtilă de
aservire, de menţinere a zonelor de influenţă. Magdoff arată, cu toată
claritatea, că “(1) ajutorul extern asigură o piaţă substanţială şi imediată
pentru bunurile şi serviciile Statelor Unite; (2) ajutorul extern promovează
dezvoltarea pieţelor de peste mări ale companiilor Statelor Unite; (3)ajutorul
extern orientează economiile naţionale spre un sistem de întreprinderi libere
în care firmele Statelor Unite pot să prospere.”144)124
Într-un eseu de sinteză, J. Gurley arată că “nu este corect să
presupunem că unul din scopurile majore ale guvernelor succesive ale
Statelor Unite a fost dezvoltarea economică a ţărilor sărace.”145) Subliniind
acordul său cu punctul de vedere al lui Magdoff, Gurley citează explicaţia
dată de acesta, conform căreia, scopul acestor guverne a fost “să menţină pe
cât posibil lumea deschisă comerţului şi investiţiilor corporaţiilor
multinaţionale gigant.”146)
Problema subdezvoltării şi imperialismului are ca element de
legătură problema militarismului, care menţine şi accentuează
subdezvoltarea, asigurând totodată menţinerea imperialismului, respectiv a
esenţei sale economice: corporaţiile multinaţionale.
Economica politică radicală îşi continuă şi în prezent analizele
referitoare la elementele binomului imperialism-subdezvoltare, revăzând şi
criticând propriile teorii şi avansând noi teorii, funcţie de evoluţia istorică a
celor două fenomene care domină lumea capitalistă. Revista de Economică
Politică Radicală, organ al URPE, dedică un număr special temei în discuţie,
sub genericul: “Cu faţa spre anii „80: noi direcţii în teoria
imperialismului.”147) O principală direcţie de analiză, în acest număr
special, o constituie critica teoriei dependenţei, ai cărei reprezentanţi acoperă
un evantai larg de poziţii ideologice “de la tehnocraţi până la revoluţionari”.
Principalii autori care şi-au pus amprenta în procesul forjării teoriei
dependenţei sunt consideraţi a fi Paul Baran, A.G. Frank şi economiştii
latino-americani Prebish, Cardoso, Dos Santos ş.a. Principalul conţinut al
acestei teorii îl reprezintă critica şcolii neoclasice în general şi a poziţiilor lui
W.W. Rostow şi A. Levis în problema teoriei dezvoltării. Ideea centrală a
radicalilor din “primul val” al teoriei imperialismului, cunoscut sub numele
de teoria dependenţei, este intim legată de principala trăsătură a sistemului
mondial capitalist: slaba creştere înregistrată de ţările capitaliste dominate de
imperialism.
Conceptele cheie ale teoriei dependenţei sunt subdezvoltarea,
dezvoltarea subdezvoltării, periferie şi metropolă.125
Critica teoriei dependenţei, declanşată pe la mijlocul deceniului
trecut, reproşează acestei teorii faptul că şi-a concentrat atenţia asupra
relaţiilor de schimb dintre naţiuni şi mai puţin studierii structurii naturii de
clasă a relaţiilor dintre ţările “lumii a treia”. În concepţia acestor critici,
“riscul” implicat de abordarea realizată de economicienii radicali amintiţi
constă în aceea că “interesele naţionaliste pot utiliza analiza dependenţei ca
şi cum aceasta nu ar fi altceva decât o teorie fundamental mic-burgheză a
naţionalismului şi independenţei naţionale”. Consider această critică
neîntemeiată, deoarece lupta pentru independeţă naţională, de ieşire din sfera
de dominaţie a imperialismului, constituie un drept fundamental al acestora,
chiar dacă în această luptă sunt angajate interesele burgheziei naţionale.
“Noile direcţii în teoria imperialismului” îşi păstrează, esenţa lor
radicală, respectiv ideea de bază conform căreia subdezvoltarea este o
consecinţă implacabilă a existenţei dominaţiei imperialiste. Diferenţele faţă
de “şcoala subdezvoltării” (A.G. Frank, A. Emmanuel), constau în
accentuarea unora sau altora dintre mecanismele prin care se realizează
această dominaţie. Consider că “schimbul inegal” apreciat de şcoala amintită
ca mijloc de extragere a surplusului, respectiv de întârziere a dezvoltării, nu
este decât o formă de manifestare a dominaţiei imperialiste, în timp ce teoria
conform căreia capitalul monopolist forţează dezvoltarea pe cale capitalistă,
a ţărilor sărace, menţinându-le în acelaşi timp în starea de subdezvoltare, nu
este altceva decât o altă formă prin care ţările imperialiste îşi asigură atât
dominaţia cât şi supravieţuirea ca sistem deosebit de eficient pentru ele.
4.7 GÂNDIREA ECONOMICĂ RADICALĂ: SCHIMBARE ŞI
EVOLUŢIE, DAR SPRE CE?
Radicalismul, ca atitudine şi finalitate, a însemnat dintotdeauna
propensiunea pentru schimbare, pentru eliminarea factorilor ce împiedică
evoluţia, deci pentru stimularea evoluţiei. De asemenea, schimbările
evoluţionare au vizat o re-echilibrare a comunităţii date sub aspectul
standardului de viaţă şi al accesului la poziţii sociale conferite după anumite
criterii, majoritar acceptate. Aceasta înseamnă că realul existent este tot mai
puţin acceptat şi înlocuit cu idealul imediat sau mai îndepărtat, echivalent cu
un nivel superior de aspiraţii.126
Dar care este acest ideal şi în ce măsură este el dorit de un segment
semnificativ al populaţiei pentru a avea legitimitatea necesară instituirii sale
ca normă? Este de presupus că noi şi noi idealuri, dorinţe, scopuri etc. apar şi
vor apărea permanent la nivelul indivizilor, al grupurilor şi- mai rar- la
nivelul tuturor indivizilor dintr-o societate. Schimbarea va avea loc într-un
timp mai lung sau mai scurt, în funcţie de intensitatea nevoii de schimbare,
de gradul de acceptare al realului-viitor (idealului) şi a riscurilor presupuse
de orice schimbare, precum şi de rezistenţa la schimbare opusă de persoane
sau grupuri interesate. Ca o caracteristică generală a perioadelor
premergătoare schimbării este aceea că promotorii schimbării mai mult sau
mai puţin radicale nu oferă o descriere amănunţită a viitorului, ci oferă, de
regulă, o imagine referitoare la ce nu va mai fi, în perspectiva efectuarii
schimbării, iar în legătură cu ce va fi se formulează doar cîtreva descrieri
vagi. Un exemplu: economicianul P.A. Baran, într-un limbaj marxist clasic
descria în următorii termeni rezultatul schimbării: “numai societatea
socialistă …ar putea …să structureze o nouă formă a ideilor umane, relaţii noi
care să permită o alocare raţională a resurselor umane şi materiale. Formele
concrete, principiile motoare care vor înviora mişcarea şi schimbările
specifice pe care le va aduce noua societate pot fi schiţate în linii mari, dar
nici un economist sau statistician, chiar cel mai abil, nu le va putea determina
cu precizie. Numai practica socială a celor care lupta pentru instaurarea
socialismului …îi vor putea determina conţinutul.” 148), Aceste rânduri au
fost scrise în 1956, în plin dogmatism stalinist, ca prefaţă la prima ediţie a
lucrarii citate, dar, în esenţă, ele sunt actuale, cu nuanţa că unii vor denumi
societatea descrisă de Baran ca fiind socialistă, iar alţii – cu totul altfel.127
Simpla evocare a cuvintelor şi expresiilor: socialist, nouă formă a
nevoilor, relaţii noi, alocare raţională etc. sunt doar scopuri (posibile de
împărtăşit de un număr suficient de mare de oameni) dar lipsa stabilirii
mijloacelor pentru atingerea lor a dus la rezultatul cunoscut: nimic
semnificativ nu s-a schimbat în SUA din 1956 încoace şi nici nu este de
prevăzut a se schimba ceva în condiţiile în care se expune doar scopul, dar
mijloacele sunt trecute sub tăcere. “Determinarea cu precizie” este
imposibilă, ne asigură Baran, ceea ce echivalează, în fapt cu imposibilitatea
declanşării unei schimbări reale. Sau, ceea ce este acelaşi lucru, expunerea
scopurilor fără precizarea mijloacelor înseamnă a face doar propagandă
găunoasă, mincinoasă şi păguboasă. Dacă în ceea ce priveşte frazeologia
marxistă de tip sovietic suntem demult edificaţi, este bine să analizăm cu
luciditate şi spirit ştiinţific orice program de schimbare. Programele
electorale ale partidelor politice excelează, de regulă, prin evidenţierea
scopurilor şi trecerea sub tăcere a mijloacelor. De aceea, o teorie radicală
autentică trebuie să fie economico-politică, adică să fie axată în aceeaşi
măsură pe scopuri şi mijloace.
Evoluţia gândirii radicale în SUA a dus la renunţarea la frazeologia
de tip revoluţionar şi înlocuirea acesteia cu o viziune ceva mai realistă,
evoluţionară. Astfel, în 1978, radicalii Samuel Bowles şi Herbert Gintis
ajunsesră la concluzia că, în etapa respectivă, este necesară sprijinirea
democraţiei liberale prin transformări graduale care vor putea apoi “pune în
mişcare forţele pentru depăşirea democraţiei liberale care mixează egalitatea
politică şi regula majorităţii cu suvernitatea populară.” 149),
Neclarităţile teoreticienilor radicali în legătură cu mijloacele se
detaşează ca fiind o caracteristică a unei părţi a mişcării radicale şi totodată o
demonstrare a faptului că scopurile formulate de către aceştia nu sunt
imperios necesare în etapa formulării lor, respectiv scopurile depăşesc cu
mult mijloacele. Sub acest raport, în conformitate cu teoria despre economic,
politic şi etic, formulată în capitolul 5, dimensiunea etică a demersului
radical asmerican este minimă.
Detaşându-se de modelul sângeros al instaurării dictaturii
proletariatului în socialismul de tip sovietic, radicalii îşi definesc opţiunea
lor pentru non-violenţă, pentru democraţie autentică şi evoluţie firească a
lucrurilor. Ceea ce, desigur, este o notă bună pentru ei şi o explicaţie a
faptului că “socialismul” cunoscut de noi nu este acel “ceva” de care are
lumea nevoie la ora actuală.128
Idealismul şi utopismul care marchează gândirea unor economicieni
radicali în privinţa schimbării şi, eventual a trecerii la “socialism” în SUA
rezultă clar din sublinierea faptului că “majoritatea radicalilor sunt de acord
cu ideea că iraţionalitatea capitalismului asigură o bază suficientă pentru a-l
înlătura pe o bază normativă.” 150) Desigur, larga paletă a concepţiilor
radicale nu permite o generalizare a uneia sau alteia dintre păreri la nivelul
întregului curent de gândire. Ca o dovadă a acestui fapt voi exemplifica cu o
viziune151) ceva mai realistă, mai concretă despre ceea înseamnă
schimbarea în societatea americană: “un element al unei societăţi bune, în
gândirea celor mai mulţi radicali îl reprezintă autoconducerea muncitorească.
Într-o formă sau altă, autoconducerea reprezintă o modalitate fundamentală
de extindere a democraţiei la locul de muncă, de redirecţionare a folosirii
resurselor economice apte să creeze forme nealienante ale muncii şi să
instituie o formă de control democratic la nivelul de bază”. Obiectivul radical
este înlocuirea controlului capitalist cu cel al muncii, susţine acelaşi autor.
Această formă de organizare social-economică, bazată pe
autoconducere este realmente un element pozitiv în gândirea radicală. Deşi
ea a fost compromisă de socialismul dictatorial din Iugoslavia, România şi
China, ideea merită reţinută ca fiind autentic democratică şi realizabilă în
condiţiile unei societăţi normale. De altfel, unii radicali subliniau că
“deoarece economia Statelor Unite a încheiat drumul aspru al industrializării,
o schimbare radicală poate să înceapă atât cu socialismul cât şi cu
democraţia. Aceste ţeluri, plus pacea şi eliminarea discriminării sunt
idealurile pentru care trebuie să lupte radicalii.” 152) Aceste scopuri pe
termen scurt au şansa să găsească mijloacele necesare într-o societate cu
tradiţie democratică şi cu economie puternică. Ca o concluzie a celor spuse
se pot afirma următoarele:
– radicalii reprezintă un ferment real şi important în menţinerea ideii
de evoluţie prin schimbări paşnice, graduale;
– rădăcinile concepţiei lor în radicalismul marxist din secolul XIX
determină uneori utilizarea unui limbaj mai mult revoluţionar decât
evoluţionar;129
– finalitatea demersului lor critic o reprezintă înlăturarea structurilor
capitaliste şi înlocuirea lor cu structuri democratice autogestionare şi
autoconducătoare care vor pregăti terenul pentru trecerea la o societate
bazată preponderent pe proprietatea publică; – nefiind o mişcare violentă,
bazată pe schimbări realizate prin forţă, radicalii au fost trataţi cu
condescendenţă, ca nişte nevinovaţi visători la o societate ideală. Totuşi
riscurile pe care le prezentau pentru anumite structuri ale societăţii
americane a determinat factorii interesaţi să procedeze la o “recuperare” şi
reintregare în sistem. Tactica recuperării şi integrării elementelor pozitive
din programele radicale este general utilizată de către orice societate,
respectiv partid de guvernământ nu numai din ipocrizie politică, ci şi pentru
că orice opoziţie va clama întotdeauna şi schimbărule ce nu sunt posibile de
înfăptuit. De aceea, toate mişcările radicale vor purta pecetea utopismului,
urmare a imposibilităţii înfăpturii imediate a programelor lor. 153)
– atributul de mai sus a permis economicienilor radicali să poarte un
dialog civilizat (cu argumente şi contraargumente ştinnţifice) cu
“Înţelepciunea convenţională”.
– interesant este că sistemul capitalist vizat a fi răsturnat a reacţionat
mai puţin vehement decât sistemul socialist dictatorial criticat în aceeaşi
măsură de radicali. Istoria şi-a spus cuvântul: sistemul realmente malefic a
dispărut sau este pe cale de dispariţie, în timp ce sistemul care mai are
resurse pentru dezvoltare continuă să existe:
– critica susţinută a ideologiei marxiste dogmatice şi a sistemelor
comuniste totalitare atât din partea ortodoxiei burgheze cât şi a
radicalismului de stângă a contribuit la căderea regimurilor despotice din
majoritatea ţărilor de dictatură comunistă, ceea ce poate fi apreciat şi ca o
victorie a radicalilor.
Lucrările mai elaberate ale unor economicieni radicali conţin analize
asupra prezentului şi viitorului Americii, vizându-se o emancipare generală a
societăţii. Totuşi nu se precizează întotdeauna modalitatea acestor
transformări, respectiv nu sunt indicate alianţele politice ale luptei pentru
schimbare. Cum declara Samuel Bowles, radicalii sunt desebri întrebaţi: “voi
cu cine sunteţi? Ştim numai împotrivă cui sunteţi.” 154)130
Unul dintre reprezentanţii “noii stângi”, Staughton Lynd, nu ezită să
demonstreze cauza lipsei precizărilor în privinţa factorilor transformatori
încercând să scuze totodată lipsa unor formulări clare a ceea ce va fi
“societatea viitoare” în concepţia radicalilor contemporani. Astfel, coaliţia
care a câştigat independenţa faţă de Anglia nu a precizat care drepturi
naturale vor fi păstrate intacte, deoarece dacă ar fi procedat altfel ar fi
deschis problema sclaviei, distrugând coaliţia.” 155) Acelaşi autor arată că
“ambiguitatea Declaraţiei de independenţă a reflectat caracterul compozit al
revoluţiei ca mişcare socială.” 156)
Deşi în programul economicienilor radicali editat de URPE (Union
for Radical Political Economics) se declară că “vom căuta continuu să
dezvoltăm noi activităţi pentru a lărgi şi adânci relaţiile noastre de colaborare
cu micşările progresiste mai largi învăţând din şi fiind mai respectivi la
luptele altora” 157), nu s-au înregistrat, după cunoştinţa mea, alianţe politice
viabile care să declanşeze o opinie de masă în favoarea unor schimbări
semnificative.
Radicalii analizează potenţialui schimbării sub multiple aspecte
nelimitându-se numai la clasa muncitoare în sens restrâns (clasic) marxist,
adică a celor ce produc direct bunuri şi servicii, ci sondând şi evidenţiind
latenţele ce rezidă în orice categorie de oameni doritoare de schimbare.
Samuel Bowles pleacă – în analiza sa – de la următoarele înterbări:
“va reuşi radicalismul celor cu o pregătire superioară să joace un rol
important în realizarea schimbărilor revoluţionare în societatea Statelor
Unite? Mişcarea va fi asimilată, cumpărată, izolată sau distrusă, sau ea va
creşte şi se va difuza în alte sectoare ale societăţii”? 158) Concluzia la care
ajunge S. Bowles este că radicalismul contemporan “este manifestarea
slăbirii structurale a sistemului capitalist avansat, iar continuarea evoluţiei
sistemului capitalist va amplifica această slăbiciune şi va ajuta astfel să
creeze prilejul pentru o schimbare radicală în Statele Unite.” 159)131
Nu este lipsită de interes atenţia acordată de radicali mişcării
sindicale americane. R.B. Carson arată că “există totuşi defecte de bază în
sistemul sindical american cu excepţia I.W.W. de la începutul secolului XX
şi puţinele sindicate comuniste şi socialiste din anii „30 şi „40, sindicalismul
american nu a avut de regulă, o direcţie politică radicală.” 160) Autorul
insistă în continuare pe ideea că sindicatele au sprijinit partidul republican,
F.B.I. şi CIA (pentru epurarea liderilor radicali din sindicate în anii „50)
politica lui Nixon de control al preţurilor şi salariilor la începutul anilor „70,
apărând deci statu-quo-ul. În general, radicalii au poziţii comune în a acuza
sindicatele de colaborare cu guvernul, de abordare a intereselor pe care
pretindeau că le reprezintă.
Se conturează o atitudine antisindicală, argumentată de ideea că
sindicatele sunt elitiste şi inactive: “Muncitorii sindicalişti se află în vârful
ierarhiei muncii americane care şi ei ar câştiga foarte puţin dintr-un program
radical ce ţinteşte la un control muncitoresc mai amplu şi o distribuire mai
corectă a veniturilor.” 161) Ei (radicalii) consideră astfel sindicatele ca un
element ce divizează clasa muncitoare, apărând contradicţii între muncitorii
sindicalişti şi cei nesindicalişti, contradicţie folositoare sistemului.
“Celălalt punct de vedere radical, preponderent – arată R.B. Carson –
susţine că sindicatele sunt esenţiale în dezvoltarea conştiinţei clasei
muncitoare împotrivă sistemului în sensul că dacă actuala conducere a
sindicatelor este înlocuită, există posibilitatea reală ca sindicatele să devină o
forţă progresivă. În acest scop…controlul muncii asupra introducerii şi
folosirii echipamentului capital şi împărţirea câştigurilor direct în
corporaţie… vor fi induse şi asupra muncii nesindicalizate.” 162)
La nivelul anului 1978, viziunea despre schimbare oferită de
mişcarea radicală se plasa încă sub semnul eterogenităţii şi incertitudinilor.
Deşi cuvântul “socialism predomina acestă viziune,imaginile despre
socialism erau aproape tot atât de numeroase ca şi radicalii înşişi. După cum
afirmau Hunt şi Sherman ”..fiecare radical din Statele Unite are propria sa
părere despre cum va arata cu exactitate socialismul. Toţi sunt de acord că nu
trebuie să existe profit privat, că el (socialismul) trebuie să fie decent, uman
şi bazat pe un proces democratic original. Dar, dincolo de acestea,
dezacordul apare în legătură cu fiecare aspect.” 163) Puţini radicali au fost
atraşi de modelul sovietic, majoritatea având repulsie faţă de trăsăturile sale
represive. Alţii recomandau socialismul de piaţă, adică .proprietatea publică
şi păstrarea sistemului de preţuri libere. Unii se orientează spre anarhism în
timp ce alţii îşi imaginează forme noi de cooperative de producţie.132
Câţiva au îmbrătişat ideea comunelor populare din China. Dar, cea
mai consistentă pare a fi viziunea despre “socialismul participativ” care
înseamnă eliminarea birocraţiilor şi a tuturor formelor ierarhice şi înlocuirea
lor nu cu birocraţii de partid sau de stat, ci cu oameni care se autoguvernează
şi autoconduc prin reprezentaţi aleşi direct. 164) Aceasta nu exclude însă
existenţa statului şi a guvernului central.
Într-o exegeză mai recenză se subliniază că “în societăţile industriale
moderne problema nu este dacă guvernul trebuie să fie implicat în economie,
ci în ce măsură şi în al cărui interes intervine guvernul.”165)
S-ar părea că atât timp cât gândirea şi revendicările radicale au fost
integrate şi satisfăcute parţial de sistem, nu ar mai avea rost să existe
asemenea mişcări sau să fie analizate sub aspect doctrinal. Totuşi, experienţa
diverselor forme de radicalism şi a diverselor “socialisme” au partea lor
pozitivă: ele arată atât ce trebuie cât şi ce nu trebuie făcut în planul acţiunii
sociale. In plus, ele punctează, din când în când, traseul inevitabil pe care se
îndreaptă omenirea.
4.8 ALTE PROBLEME (TEME) ABORDATE DE ECONOMICIENII
RADICALI AMERICANI
Pentru a avea o imagine completă a gândirii economice radicale,
vom prezenta şi alte teme care i-au preocupat pe economicienii radicali:
a) Alinearea este considerată nu un produs al civilizaţiei industriale
ci al economiei de piaţă capitaliste. Radicalii contemporani – în problema
alienării – sunt continuatorii (într-un fel sau altul) ai gândirii lui Marx,
Marcuse şi Fromm, preluând de la aceştia explicaţia cauzală a fenomenului:
capitalismul şi concurenţa exacerbată. Poziţia lui Fromm este semnificativă
pentru această filiaţie ideatică: “Caracterul anonim al forţetor sociale este
inerent structurii modului de producţie capitalist”166). Considerăm că tema
alienării însăşi ar merita un studiu distinct, datorită conexiunilor ei cu
instituţiile esenţiale ale capitalismului.
b) Distrugerea mediului ambiant prin poluare, exploatare neraţională
a resurselor, sunt de asemenea cauzate de goana capiataliştilor după profit,
respectiv neparticiparea acestora la compensarea costurilor sociale ale
activităţii economice (care devine astfel ne-economică şi anti-umană).
c) Risipă (irosire) datorate: producţiei militare, alocării monopoliste
neraţionale a resurselor, cheltuieli cu reclama etc.133
În editorialul din mai 1970 al publicaţiei “Ramparts” se trec în
revistă problemele de mai sus, subliniindu-se cauza lor comună: goana după
bani (profituri): “Priviţi valorile care galvan izează energiile şi alocă
resursele în sistemul economic (capitalist – n. ns.): goana după bani,
îmbogăţirea, exploatarea omului – şi a naturii – în scopul de a obţine noi
cantităţi de bani. Mai este oare surprinzător că un sistem care caută să
transforme totul în aur, sfîrşeşte prin a transforma totul în gunoi?”.
d) “Criza” energiei este o falsă problemă. De pe urma acesteia au
beneficiat marile corporaţii. Cauza fiind deci o distribuire şi folosire
inechitabilă a resurselor naturale, soluţia (radicală) constă în înlocuirea
sistemului (care a generat o asemenea alocare) respectiv trecerea la
“socialism”.
e) Sistemul educaţional. Problema educaţiei este abordată de radicali
pentru a dovedi că aceasta reprezintă – datorită esenţei sale (modul de acces
la educaţie, conţinutul ei propriu-zis) – atât o consecinţă nefastă a
capitalismului, cât şi un mijloc folosit de sistem pentru propria-i conservare.
Accesul la educaţie este inegal şi inegale vor fi şansele de a ocupa o anumită
poziţie socială sau un loc de muncă: “sistemul educaţional nu reduce
inegalitatea de la o generaţie la alta. Dimpotrivă. Studenţii mai bogaţi au mai
multe posibilităţi de a obţine o educaţie superioară şi la absolvire pot să aibă
o activitate bine retribuită şi să-şi poată trimite copiii la studii. Astfel,
sistemul educaţional transmite inegalitatea de la o generaţie la alta”167). Pe
lângă inegalitatea de venituri, discriminarea (de toate tipurile) face ca
promovarea socială să fie de asemenea inechitabilă.
Critica teoriei economice neoclasice, făcută de economicienii
radicali, se împleteşte strâns – în vederea unei schimbări radicale – cu critica
sistemului de învăţământ, dublată de o preocupare susţinută pentru
promovarea economicii politice radicale şi a unui sistem de învăţământ
democratic. Ca o materializare a acestui obiectiv, începând din 1969, la
Universitatea de stat din New York s-a introdus cursul de economică politică
radicală care “include materialul de bază din teoria microeconomică
neoclasică, conceptele macroeconomice keynesiste şi anumite principii de
economică politică radicală. Prin această combinaţie, studenţii au
posibilitatea să înţeleagă anumite trăsături istorice ale capitalismului ca
sistem dinamic, în procesul dezvoltării”168). Se subliniază atractivitatea
acestui curs, care a sporit numărul studenţilor cu 50%. Considerăm că
pătrunderea în sistemul educaţional oficial a cursurilor de economică
radicală reprezintă un indicator semnificativ al potenţialului ştiinţific şi
social de care dispun elementele novatoare ale societăţii americane.134
Importanţa necesităţii unor schimbări structurale în învăţământul
american i-a determinat pe radicali să instituie un capitol distinct al
economicii politice radicale intitulat “economica politică a educaţiei”.
În această secţiune se critică – în primul rând – concepţia neoclasică
(vezi teoria capitalului uman) conform căreia educaţia reprezintă un
instrument tehnic destinat îmbunătăţirii deprinderilor, respectiv a
productivităţii indivizilor, în scopul creşterii economice şi a egalizării
repartiţiei veniturilor. În analiza realizată de radicali, economica marxistă
tradiţională acceptă – în general – această teorie, cu două precizări: a)
educaţia trebuie cu necesitate să fie oferită inegal, pentru a satisface nevoile
structurii de clasă şi b) şcolile infiltrează muncitorilor “ideologia burgheză”
ca mijloc de integrare a acestora în sistemul proprietăţii private. Ca o a treia
poziţie “economiştii marxişti americani susţin puternic şi revizuiesc /totdată/
această teorie”169). Ei consideră că o extensie şi o egalizare a nivelului
educaţional nu schimbă apreciabil repartiţia veniturilor sau a structurii de
clasă. Se argumentează că creşterea pregătirii profesionale nu a generat
reducerea decalajelor de venituri şi nici a discriminării rasiale.
“Principala modificare a teoriei marxiene tradiţionale – arată
H.Gintis în continuare – se referă la rolul dezvoltării pregătirii profesionale în
influenţarea veniturilor muncitorilor…. Educaţia influenţează veniturile
muncitorilor în trei moduri: (a) şcoala întăreşte şi inoculează valori şi
trăsături de personalitate care permit capitalistului să controleze procesul de
muncă, (b) şcoala promovează relaţii de concurenţă, diferenţă de status şi
fragmentarea interindividuală, reducând capacitatea acestora de a acţiona
împotriva patronilor; (c) gradarea învăţământului superior legitimează
ierarhia de autoritate în întreprinderea capitalistă”.
f) Şomajul şi inflaţia
Expresia cea mai concretă a dezvoltării ciclice a economiei o
constituie evoluţia şomajului şi a inflaţiei. O creştere a acestora echivalează
cu o perioadă de criză, în timp ce o atenuare semnificativă corespunde
perioadei de avânt economic. Evident, există şi faze intermediare care
sugerează tendinţa spre criză (stagnare economică) sau spre avânt (creştere
economică). Privită în plan istoric, această “dezvoltare ondulatorie”, divulgă
esenţa sistemului, arată că perioadele de relativă bunăstare generală sunt
“plătite” de populaţie în perioadele de criză, în timp ce majoritatea
proprietarilor “resimt” criza sub forma creşterii veniturilor (datorită
concentrării producţiei), respectiv are loc adâncirea decalajelor dintre bogaţi
şi săraci.135
Dintre economicienii radicali americani, cel mai mult s-a ocupat de
problema şomajului şi inflaţiei Howard J.Sherman170). Într-una din lucrările
sale (1976) destinată analizei acestor probleme acute ale economiei
contemporane, Sherman încearcă să construiască o teorie generală a
coexistenţei şomajului şi inflaţiei utilizând concepte şi idei preluate de la
Keynes, Kalecki şi Marx. (Sherman a fost criticat de economicienii ortodocşi
de a fi atribuit lui Marx unele idei aflate în teoria lui Keynes, cum ar fi
“principiul cererii efective”. Credem însă că o parte a concepţiei
macroeconomice keynesiene este apropiată de Marx, deşi nici Keynes, nici
urmaşii lui n-au recunoscut acest lucru). Ideea principală a teoriei lui
Sherman constă din combinarea ipotezei conform căreia profiturile
marginale şi preţurile au crescut (sau cel puţin s-au stabilizat) odată cu
ipoteza creşterii gradului de monopolizare a industriei. În concepţia
autorului, modul de formare a preţurilor de monopol are drept consecinţă
scăderea mai accentuată a producţiei (=şomaj) şi o creştere a preţurilor
(=inflaţie). Construcţia sa teoretică este bazată pe un model ale cărui
componente sunt: evoluţia consumului şi a investiţiilor, procesul de
exploatare – ca sursă a profitului şi corelaţia dintre concentrarea producţiei şi
nivelul de profitabilitate. Aplicând modelul său la situaţia economică din
SUA, Sherman ajunge la concluzia că: “fenomenul inflaţiei apare în
perioadele de recesiune datorită imensei creşteri a concentrării puterii
monopoliste”171).
Ipoteza şi concluzia autorului sunt demne de luat în seamă,
explicându-se (ceea ce până nu demult părea un paradox) existentă simultană
a şomajului şi inflaţiei. Cauza acesteia rezidă în schimbările structurale ale
economiei contemporane la scară naţională şi internaţională (cum ar fi
raporturile dintre muncă şi capital, întărirea rolului statului). Astfel, presiunii
muncitoreşti pentru creşterea salariilor şi îmbunătăţirea condiţiilor de lucru i
se răspunde (din partea întreprinzătorilor) cu o creştere a preţurilor. În mod
similar, tendinţei ţărilor “dependente” de a acţiona împotriva dominaţiei
imperialiste, vizând şi slăbirea hegemoniei americane în economia mondială,
i s-a găsit “antidotul” în creşterea preţurilor pe piaţa mondială (şi bineînţeles
creşterea dobânzilor).136
Pe lîngă încercarea de explicare a “paradoxului” (pentru teoria
keynesistă), coexistenţei şomajului şi inflaţiei, radicalii abordează şi separat
aceste fenomene economice, în sensul depistării tuturor consecinţelor lor
asupra calităţii vieţii. Principala consecinţă constă în sărăcia în care se află
salariaţii, în contrast cu nivelul înalt de dezvoltare a ţării şi nefolosirea
capacităţilor productive – sau folosire acestora în scopuri distructive.
Şomajul este, de asemenea, corelat cu creşterea criminalităţii şi a bolilor
psihice, ceea ce induce ideea că cei ce suportă costurile sociale ale şomajului
sunt tot cei defavorizaţi.
Radicalii nu se mulţumesc cu cifrele oficiale referitoare la
dimensiunile şomajului sau inflaţiei. La cifra de 8,8% rată a şomajului în
1975 ei adaugă şi 5 milioane de oameni ai muncii care nu sunt consideraţi
(oficial) şomeri pe motiv că nu ar dori să lucreze. În realitate, ei nu mai
solicită locuri de muncă, fiind siguri că nu le pot obţine. Astfel, în realitate,
rata şomajului în 1975 se ridica la 10%, la care se mai adaugă şi şomajul
sezonier şi fricţional. În condiţiile unei rate a inflaţiei de 12-14% cei mai
loviţi vor fi şomerii, pensionarii şi alte categorii de oameni cu venituri fixe.
Concluzia este că veniturile sunt redistribuite mereu în favoarea deţinătorilor
de capital. Dacă procesul de monopolizare şi concentrare a capitalurilor va
continua rezultatul nu poate fi decât sporirea presiunii (şi chiar a
disponibilităţii proprietarilor de capital) în favoarea unei distribuiri mai
echitabile a veniturilor. Este util să gândim acest proces şi în cadrul actualei
tendinţe vizibile de creare a economiei mondiale după modelul a ceea ce a
însemnat acum două secole economia naţională.137
g) Sărăcia şi discriminarea. Inegalitatea economică este intim legată
de existenţa sărăciei şi discriminării. Am putea spune că acestea din urmă
sunt expresii ale inegalităţii economice. În formularea radicalului Howard
M.Wachtel sărăcia înseamnă venituri scăzute în sens absolut, iar inegalitatea
– venituri scăzute în sens relativ172). Sărăcia era considerată ca un “paradox”
pentru o ţară bogată (Lyndon Johnson). Radicalii o văd ca pe o “necesitate”
în contextul procesului de obţinere a plusvalorii. H.M.Wachtel consideră
sărăcia ca fiind o contradicţie (inerentă capitalismului) şi nu un paradox,
respectiv că “sărăcia şi inegalitatea sunt aspecte necesare ale
capitalismului…. lucrurile merg mai bine pentru clasa dominantă când există
un grad substanţial de inegalitate şi sărăcie”173). Determinismul socialeconomic în relaţia sa cu sărăcia este subliniat de H.Wachtel, astfel: “Sărăcia
este o condiţie a societăţii, nu o consecinţă a caracteristicilor individuale.
Dacă sărăcia este o condiţie a societăţii, trebuie să ne îndreptăm privirea spre
instituţiile societale pentru a descoperi cauza sărăciei şi nu spre
caracteristicile particulare individuale ale sărăcilor. Instituţiile societale de o
importanţă deosebită pentru ţările industrializate occidentale sunt instituţii
ale capitalismului: pieţele muncii şi capitalului, stratificarea socială şi de
clasă şi statul”174). Acelaşi autor ne atrage atenţia asupra confuziei ce se
face între atributele sărăciei (repartiţia veniturilor, condiţiile săracilor,
educaţie, sănătate) şi cauzele lor generatoare. De aceea, “politicile publice de
combatere a sărăciei au eşuat, deoarece…. au fost incapabile să schimbe
supremaţia ”instituţiilor”175).138
H.Gintis se întreabă: “ce putere are capitalistul asupra muncitorului
pentru a-l forţa să-i cedeze muncă? El (capitalistul n.ns.) nu-l poate
constrânge nici fizic nici juridic pentru a realiza nivelul de performanţă dorit.
El are numai puterea de a-l concedia sau promova pe muncitor. Ameninţarea
concedierii nu ar fi eficientă dacă ar exista mijloace pentru o subsistenţă
normală în afara angajării în muncă. Sărăcie trebuie deci să rămînă pedeapsa
pentru nesubordonare sau inactivitate, cel puţin pentru muncitorii cu salarii
mici. Marxiştii americani şi-au îndreptat deci atenţie pentru a arăta că sărăcia
nu poate fi pusă pe seama ”culturii” săracilor, lipsei lor de aptitudini sau
nivelului lor de inteligenţă”176). În aceeaşi concepţie, a radicalului Gintis,
inegalitatea salarială este considerată ca o reflectare a diviziunii muncii în
întreprinderea capitalistă, şi nu a jocului cererii şi ofertei sau a productivităţii
muncii. Capitalistul are nevoie de această ierarhie salarială pentru
menţinerea controlului asupra muncitorilor. Reducerea inegalităţii poate fi
realizată numai printr-o restructurare a realaţiilor de putere din întreprindere.
Reiese – de aici – faptul că teoria economică radicală este esenţialmente
politică, deci o economică politică în adevăratul sens al cuvântului.
Urmărirea interesată a creşterii sărăciei, ca fenomen economic şi
politic, îşi găseşte materializarea şi în discriminarea pe bază de sex şi rasă.
Faptul că negrii americani obţin – în medie – numai 55% din veniturile albilor
este semnificativ în acest sens. Concluzia radicalelor este că “deoarece toţi
capitaliştii sunt interesaţi în maximizarea profitului, concurenţa nu va
elimina aceste forme de discriminare”177).
Economiştii radicali americani şi-au concentrat atenţia asupra
analizei instituţiilor sociale din capitalism sau, cu alte cuvinte, asupra
fenomenelor economico-sociale, instituţionalizate în ideea menţinerii lor de
către deţinătorii puterii economice şi politice. Discriminarea este o astfel de
instituţie, foarte utilă obţinerii profiturilor şi menţinerii sistemului. Ca şi în
analiza celorlalte “instituţii” ale capitalismului, şi tratarea problemei se
realizează pe două planuri: unul empiric – descriptiv, în care se evidenţiază
existenţa şi dimensiunile fenomenelor în cauză, şi unul ştiinţific, în care se
discern cauzele acestora de explicaţiile promovate de “ortodoxie”.
Considerăm că ambele planuri ale analizei sunt importante, fiind de altfel
intim legate între ele. Majoritatea radicalilor tratează problema discriminării
în contextul demonstrării inegalităţii de venituri şi a existenţei sărăciei178),
iar alţii tratează fiecare din aspectele amintite de sine stătător, subliniind
pasager unele din implicaţiile şi interdependenţele dintre acestea179). 139
Fenomenul discriminării cuprinde două aspecte mai importante:
discriminarea pe bază de rasă şi discriminarea pe bază de sex. Pe scurt, cauza
“poziţiei economice inferioare a minorităţilor şi femeilor în cadrul forţei de
muncă este una singură: legitimitatea autorităţii ierarhice necesită ca, în
general, indivizii care deţin poziţii subordonate în societate să nu fie plasaţi
deasupra superiorilor lor din punct de vedere social din întreprinderea
capitalistă. În special femeile nu pot ocupa poziţii superioare bărbaţilor şi
nici minorităţile poziţii superioare albilor…”180). Radicalii subliniază că
există, de asemenea, şi o discriminare etnică şi religioasă în S.U.A.
Toate aceste tipuri de discriminare au aceeaşi “logică”; divide et
impera. De aceea, existenţa discriminării favorizează sistemul capitalist,
segmentează piaţa muncii, opune pe salariaţi unii altora pentru a fi mai uşor
manevraţi.
De menţionat că radicalii nu consideră capitalismul ca generator al
discriminării (aceasta existând în diferite forme şi în epoci istorice
anterioare), ci ca mod de producţie unde aceasta atinge cotele cele mai înalte.
Studiind categoriile ocupaţionale în ierarhia lor determinată de
capitalişti şi asocierea acestora cu criteriile rasiale şi sexuale, i-a dus pe
economiştii radicali la formularea unei interesante teorii a segmentării pieţei
muncii.
Teoria economică tradiţională (clasică) consideră că toţi muncitorii
concurează pentru locuri de muncă, pe aceeaşi piaţă a muncii/ Spre deosebire
de aceasta, una din teoriile radicale ale segmentării pieţei muncii181),
susţine existenţa a trei pieţe disticte ale muncii: (1) principală independentă,
(2) principală subordonată şi (3) secundară. Muncitorii din prima categorie
au studii şi provin din clasele superioare, controlând munca altora.
segmemntul principal subordonat este alcătuit din muncitori cu salarii relativ
mari (“gulere albe şi albastre”). Muncitorii din al treilea segment (secundar)
au salarii mici, sunt supravegheaţi, au puţine şanse de avansare şi nu au
asigurat locul de muncă. In acest segment se află de obicei minorităţile etnice
şi femeile. Deoarece între aceste trei segmnete ale pieţei forţei de muncă nu
se înregistrează migraţii dintr-un sector în altul (această segmentare
ierarhizată fiind unul din suporturile principale ale exploatării), singura
posibilitate de ieşire din această situaţie o reprezintă înlăturarea “structurii de
putere din întreprinderea capitalistă”.140
O contribuţie importantă la teoria segmentării pieţei muncii o au
radicalii Michael Reich, David M. Gordon, Richard C. Edwards, care într-un
articol publicat în 1973 definesc “segmentarea muncii ca un proces istoric în
care forţele politico-economice încurajează diviziunea muncii în subpieţe
separate sau segmente, deosebite perin diferite caracteristici ale pieţei muncii
şi prin reguli comportamentele” 182). Cei trei autori disting patru procese de
segmentare (spre deosebire de teoria pieţei duale – cu două procese de
segmentare):
I.
Segmentarea în pieţe primare şi secundare (ca în teoria duală) unde
se disting: a) slujbe primare – bine plătite, stabile, cu ierarhii pretinse, b)
slujbe secundare – salarii mici, instabile, ocupate de minorităţi, tineri şi
femei.
II.
Segmentarea din cadrul sectorului primar în: slujbe subordonate şi
independente.
III.
Segmentarea după rasă (potenţată de segmentarea geografică).
IV.
Segmentarea după sex (cu diferenţe salarile şi pe genuri de munci).
Intr-adevăr, prin această puternică segmentare se realizează o
fărîmiţare a unităţii sindicale, ceea ce explică, pe de o parte, slabul
militantism politic al salariatilor americani şi, pe de altă parte, induce ideea
necesităţii unirii tuturor forţelor “segmentate” într-un front comun care să la
permită obţinerea revendicărilor legitime, dar care să nu afecteze dinamica
sistemului.
H. Gintis183), citînd o lucrare a celor trei economicieni radicali
(Labor Market Segmentation, Lexington, 1975), sintetizează, în 1982,
punctul lor de vedere, restrâns la existenţa a trei pieţe separate ale muncii
(reunind segmentul III+IV).141
Dar indiferent de amplitudinea procesului de segmentare, scopul
urmărit de întreprinzători prin acesta este acelaşi: menţinerea unor “rezerve”
ce pot fi folosite în cazul unor greve, revendicări salariale etc., deci ca o “
sabie a lui Damocles” peste diferitele “segmente” ale salariaţilor. Această
teorie este foarte folositoare în explicarea “sărăciei în mijlocul băgăţiei”, a
existenţei sărăcilor într-una dintre cele mai bogate ţări ale lumii.
Privită izolat, sărăcia (ca fenomen social-economic real, recunoscut)
într-o ţară dezvoltată şochează chiar pe economicienii cei mai depărtaţi de
marxism sau radicalism. Conform unei statistici oficiale (Statistical Abstract
of the U.S. for 1962, p.337), “în anul de prosperitate 1962, 20% din familii
aveau un venit mediu de 1.662 $ pe an, iar alte 20 % deţineau 3.966 dolari pe
an, în timp ce 5% obţineau 24.482 dolari/an”184). Conform cifrelor furnizate
de Hunt şi Sherman (citând aceeaşi sursă-ediţia 1975), “în 1974, guvernul
SUA a stabilit că o familie urbană din patru trăia în sărăcie, primind mai
puţin de 5.038 dolari/an. In acel an 24.300.000 de persoane primeau venituri
sub nivelul de sărăcie stabilit oficial. /Dar/ datorită inflaţiei, în realitate cel
puţin 42 milioane persoane trăiau în sărăcie…. In 1975 cifra oficială a
persoanelor care trăiesc în sărăcie a crescut la 26 milioane”185).
Radicalii pun faţă în faţă punctul lor de vedere şi cel al “ortodoxiei”
neoclasice, în problema cauzelor sărăciei. Astfel, economicienii burghezi”
consideră sărăcia ca rezultat al eşecului individual şi care poate fi corectat
prin adaptare individuală. Rădăcînile acestui punct de vedere se află în
ideologia capitalismului … Varianta sa modernă constă în aplicarea teoriei
capitalului uman la studiul sărăciei, /teorie conform căreia/ veniturile mici
sunt rezultatul unei neadecvări a capitalului uman individual care poate fi
corectată pur şi simplu prin mărirea stocului de capital uman printr-o sporire
a educaţiei, a calificării forţei de muncă” 186). In concepţia economicianului
radical Howard M.Wachtel “sărăcia şi inegalitatea constituie o contradicţie a
capitalismului – o consecinţă logică a funcţionării adecvate a instituţiilor:
clase sociale, pieţe ale muncii şi statul. Pentru a obţine o schimbare în viaţa
populaţiei cu venituri scăzute din America, trebuiesc înlocuite aceste
instituţii definitorii pentru sistemul capitalist” 187).
Pentru a contura mai bine punctul de vedere radical în legătură cu
problema sărăciei vom prezenta critica făcută de acesta teoriilor neoclasice
privitoare la piaţa muncii (cărora li se opun teoriile duale şi radicale despre
piaţa muncii) respectiv critica teoriei capitalului uman 188).
Teoria neoclasică despre piaţă muncii cuprinde: 142
a) teoria cererii de (forţă de) muncă, inclusă în teoria productivităţii
marginale şi teoria despre funcţiile de producţie;
b) teoria ofertei de (forţă de) muncă, care constă în principal în modele
referitoare la alegerea între muncă şi odihnă şi investiţiile de capital uman.
Teoria neoclasică implică un set de metode şi tehnici, cum ar fi de
exemplu analiza marginală a relaţiilor comportamentele, în care venitul şi
preţurile sunt variabile cheie, precum şi un mare număr de ipoteze calitative
şi exprimări cantitative ale parametrilor acestor relaţii.
Teoria duală – radicală cuprinde, în primul rând, critica rezultatelor şi
proceselor ce au loc în piaţa muncii, apoi o respingere a teoriilor şi
metodelor existente care încearcă să explice operaţiile ce au loc în piaţa
muncii, şi – în fine – un apel pentru politici mai radicale.
Radicalii pleacă de la următoarele premise:
– existenţa sărăciei în paralel cu bogăţia;
– eşecul programelor de calificare care pun sub semnul întrebării
teoria capitalului uman şi relaţia cauzală acceptată de neoclasici dintre
educaţia formală şi productivitatea muncii;
– repartiţia veniturilor este la fel de inegală ca acum 20 de ani în
ciuda rezultatelor educaţionale la populaţia adultă;
– persistă diferenţa de venituri între negri şi albi, între bărbaţi şi
femei;
– în contextul existenţei “protecţiei pieţei muncii” din partea
monopolurilor şi sindicatelor, nu există acea concurenţă presupusă de
neoclasici;
– existenţa unei alienări crescânde nu corespunde ipotezei neoclasice
privitoare la alegerea locului de muncă pe bază de gusturi şi preferinţe.143
– In radicalismul economic american nu există o singură teorie,
unitară în privinţa pieţei muncii, fiind sesizabilă – în evoluţia apariţiei şi
dezvoltării acestora – o îndepărtare tot mai netă de ortodoxsm. Primul pas în
depărtarea faţă de ortodoxie (fiind deci cel mai apropiat de aceasta) îl face
Lester C. Thurow. In aprecierea noastră, Lester C. Thurow nu este un radical
(în accepţiunea folosită de noi pentru acest termen). El însuşi a declarat
revistei “Expansion” din martie 1977: “Nu utilizez instrumente marxiste; nu
cred în determinismul economic; nu cred că revoluţia va veni….” 189).
Considerăm că sub aspect ideologic Lester C. Thurow este alături de
instituţionaliştii R.Heilbroner, J.K. Galbraith şi alţi reprezentanţi ai “criticii
din intrior” a teoriei economice burgheze. Teoria sa este un început pentru
teoria pieţei duale, consolidată de Peter B.Doeringer şi Michael J.Piore şi
care descriu piaţa muncii ca fiind împărţită în pieţe principale şi secundare.
A treia variantă a teoriei duale şi radicale a pieţei muncii este cunoscută şi
sub numele de teoria segmentării sau stratificării (David M.Gordon). Aceasta
face o critică explicită “modului de producţie capitalist”, subliniază folosirea
analizei dialectice marxiene şi pune accent pe conflictele de clasă. Piaţa
muncii – în această variantă duală şi radicală – este deseori comparată cu
economia internaţională în care o ţară dependentă (colonie) este exploatată
de metropolă. Teoria radicală preia anumite elemente din teoriile duale
enunţate (analiza sociologică a schimbării internaţionale şi a relaţiilor de
putere şi analiza psihologică a determinării atitudinilor, preferinţelor şi
motivaţiilor muncitorilor), de unde şi denumirea de teorie duală şi radicală.144
In cadrul concepţiilor radicale în problema sărăciei se înscrie şi
critica făcută de aceştia teoriei neoclasice a “capitalului uman”. Vom reda
esenţa acestei critici, în formularea radicalilor Bowles şi Gintis 190). Teoria
capitalului uman, în versiunile mai moderne ale neoclasicismului îşi trage
seva din cîteva ipoteze ricardiene şi marxiene şi anume: munca este
considerată ca un mijloc de producţie, ale cărei caracteristici depind de
configuraţia totală a forţelor economice. De asemenea, se renunţă la ipoteza
simplistă a unei munci omogene şi se accentuează pe diferenţierile care
există în forţa de muncă, precum şi introducerea în sfera analizei economice
a unor instituţii sociale de bază (şcoala şi familia). Dar, în pofida acestor
aspecte pozitive, “munca” este absorbită în conceptul de capital, devenind un
simplu “factor de producţie”; ceea ce reproşează – în principal – radicalii,
teoriei capitalului uman, este excluderea conflictului de clasă din fenomenele
pieţei muncii. Teoria capitalului uman nu oferă o teorie a reproducţiei şi în
mică măsură una a producţiei, făcînd abstracţie de relaţiile sociale de
producţie, în favoarea relaţiilor tehnice. Fără a intra în detaliile criticii făcute
de cei doi radicali, conchidem cu concluzia acestora: “Aceasta /teoria
capitalului uman / reprezintă o bună ideologie pentru apărarea statu-quoului” 191).
h) Teoria repartiţiei (Analiza inegalităţii). Principalul reproş adus
concepţiei economice oficiale este “insuficienta abordare a problemelor
repartiţiei, veniturilor, bogăţiei şi puterii economice în societate” 192). De
fapt nu este vorba numai de o abordare “insuficientă”, ci de o evidentă
ocolire a temei, cu implicaţii social-politice majore, iar radicalii americani
(ca şi social-democraţii europeni) consideră că repartiţia constituie o
problemă cheie a teoriei economice. Economistul suedez A. Lindbeck
(social-democrat ca orientare politică) încearcă o “scuză” pentru această
lipsă a teoriei economice, arătând că după al doilea război mondial atenţia
economicienilor a fost mai mult orientată spre problemele creşterii
economice. Intr-adevăr în perioadele de avânt economic, problema repartiţiei
se pune mai puţin acut inechitatea acesteia fiind mascată de o anumită
creştere generală a veniturilor. Privind în plan istoric, “tendinţa spre
inegalitate se inscrie în funcţionarea instituţiilor capitaliste”193). Interesul
manifestat de radicali pentru teoria repartiţiei este de fapt o particularizare a
interesului lor primordial: studierea inegalităţii.145
Inegalitatea se traduce în termeni de venituri inegale (de unde
interesul pentru repartiţie), în termeni de şanse inegale (problema
discriminării în funcţie de rasă şi sex) şi în termeni de dezvoltare economicosocială inegală (problema imperialismului). Inegalitatea de venit, capital şi
putere este tema cel mai des abordată în literatura radicală. “Analiza
inegalităţii este extinsă dincolo de aceea dintre capitalist şi muncitor, până la
proliferarea diferenţelor interclase, care se înşiră într-un spectru continuu de
la cei necalificaţi până la elita mangerială. Se argumentează că în timp ce
inegalitatea poate fi o consecinţă necesară a lipsei (rarităţii), în economiile
avansate nu mai este nici un motiv pentru lipsă, şi care este un prefabricat al
capitalismului avansat…” 194)
In concluzia unei analize asupra şanselor economice inegale, Samuel
Bowles afirmă că “reproducţia intergeneraţională a inegalităţii economice
operează într-o largă măsură prin corespondenţa dintre relaţiile sociale de
producţie pe de o parte şi relaţiile sociale de educaţie şi a vieţii de familie pe
de altă parte…… Un progres semnificativ spre egalitatea şanselor economice
va depinde de restructurarea radicală a organizării sociale a producţiei”.195)
Ideea pe care o desprindem din această conculzie este aceea a reproducţiei
inegalităţii (respectiv a şanselor economice inegale), iar înlăturarea lor nu se
poate face decât prin înlăturarea structurilor organizaţionale capitaliste.
Importanţa deosebită acordată de economiştii radicalii americani
problemei repartiţiei inegale a veniturilor, reiese din precizarea făcută de
unul din reprezentanţii acestui curent de gândire:
“Realitatea primordială a economiei americane este inegalitatea:
inegalitate de venit, inegalitate de putere, inegalitate în capacitatea de a
decide asupra propriei vieţi”. “Inegalitatea ar trebui să fie singurul subiect al
ştiinţei economice” 196).146
O prezentare comparată şi sintetică a modului de abordare a inegalităţii în
concepţia teoriei economice neoclasice şi în cea marxiană (tradiţională şi
radicală) o realizează, H.Gintis într-o lucrare din 1982: “…teoria economică
neoclasică tinde să trateze toate formele de inegalitate ca rezultând din
diferenţele de pregătire, îndemânare şi ambiţie ale indivizilor, care afectează
capacitatea lor de a câştiga. In contrast cu aceasta, teoria marxiană
tradiţională, trateză inegalitatea economică drept rezultat al distribuirii
inegale a bogăţiei şi a accesului la educaţie şi la alte resurse sociale de
pregătire. Ambele au un anumit grad de adevăr, dar ambele sunt la fel de
incomplete şi (din păcate) incapabile de a produce politici sociale pentru
ameliorarea inegalităţii sociale. Distribuirea venitului nu poate fi explicată
prin distribuirea îndemânărilor legate de muncă, iar prin îmbunătăţirea
accesului la educaţie şi calificare nu se schimbă inegalitatea economică. Pe
de altă parte, egalizarea bogăţiei este numai o cale parţială de eliminare a
diferenţelor ocupaţionale şi de venit.
Economicienii marxieni americani au abordat problemele distribuirii
venitului şi a inegalităţi din perspectiva diviziunii sociale a muncii; multe din
cele mai evidente inegalităţi s-au dovedit a fi efectele acţiunii instituţiilor
care asigură extragerea plusvalorii (surplus value) prin menţinerea la un nivel
minim a puterii şi unităţii clasei muncitoare” 197).
Radicalii afirmă deci că inegalitatea veniturilor este o “necesitatea” a
capitalismului: “inegalitatea nu este numai un produs consistent şi normal al
dezvoltării capitaliste, ea este, de asemenea, necesară pentru funcţionarea
instituţiilor capitaliste” 198), afirmaţie întărită şi de economicianul B.Carson
care prezintă “Un program radical pentru a pune capăt inegalităţii”,
precizând pentru început “raţiunile ce stau la baza menţinării obstinate a
inegalităţii: ”Este evident că efectul combinat al sistemului nostru de
impozite şi transfer urmăreşte menţinerea inegalităţii veniturilor. Aceasta
serveşte bine sistemul. Bunăstarea săracilor acţionează ca un potenţial “pool”
al muncii ce este pus pe tapet la nevoie şi folosit ca o verificare a cererilor
excesive de muncă de către cei angajaţi. Cu un număr mare de oameni ţinuţi
în “rezerva sărăciei” sindicatele nu pot acţiona prea puternic împotriva
puterii capitalului. Inegalitatea serveşte de asemenea scopului disciplinării
muncii. … Inegalitatea serveşte şi un important scop social de a diviza clasa
muncitoare. Sursa inegalităţii veniturilor este estompată”199).147
Ca modalitate de rezolvare a acestei probleme “cruciale” radicalii propun,
pentru început, o egalizare a veniturilor astfel: “In condiţiile reformelor
socialiste, pe termen scurt, aceasta trebuie să însemne o reînnoire totală a
structurii impozitelor – eliminarea impozitelor pe venituri sub un anumit
nivel, împreună cu garantarea unui venit minim rezonabil pentru oricine, fie
că lucrează sau nu. Eliminrea sistemului alambicat de taxe, adoptarea unor
impozite progresive înalte pe venituri şi de impozite virtual confiscatorii pe
bogăţia acumulată, vor fi esenţiale. In acelaşi timp, mărimea şi conţinutil
programelor de bunăstare socială vor fi schimbate în conformitate cu nevoile
umane” 200).
Desigur, prima întrebare care apare este:cine să instituie noul sistem de
impozitare? Statul capitalist? In nici un caz. De aceea, în mod firesc, radicalii
trebuie să studieze problema mijloacelor înainte de a stabili în detaliu
finalităţile urmărite. Radicalii realizează totuşi acest lucru, dar nevăzând
modalitatea concretă de schimbare se mulţumesc să facă pedagogie socială,
să conştientizeze masele în legătură cu necesitatea schimbării radicale. R.B.
Carson face următoarea apreciere în legătură cu reformele radicale propuse:
“Toţi aceşti paşi…. vor fi inacceptabili pentru apărătorii sistemului capitalist.
Totuşi, eşecul sistemului, imposibilitatea sa reală de a efectua măsuri de
egalizare a veniturilor – împreună cu problemele cronice ale şomajului,
inflaţiei şi crizei fiscale – erodează acceptarea populară a inechităţilor
existente. Astfel este probabil că presiunea generală pentru reforma
impozitelor şi pentru programe de bunăstare mai umane va creşte. Realizarea
faptului că inegalitatea dintre venit şi bogăţie nu este legitimă, va fi foarte
probabil semnul începerii sfârşitul sistemului producţiei pentru profit. In
orice caz, în zona inegalităţii veniturilor contradicţiile capitalismului modern
american sunt cele mai evidente201).
Radicalii contestă teoriile conservatoare ale repartiţiei (Say, Marshall, Clark,
Samuelson) arătând că: “teoria productivităţii marginale…..1) este o
tautologie, 2) producţia marginală de capital nu poate fi măsurată şi 3) se
face confuzie între productivitatea capitalului şi productivitatea
capitalistului” 202). 148
“Soluţiile” oferite de economicienii “convenţionali” pentru eliminarea
disparităţilor grave în venituri, sunt contracaracte viguros (dar utopic) de
economicienii radicali. Astfel, dacă Solow considera că eliminarea şomajului
– fie numai a şomajului de masă – este cea mai bună măsură directă
imaginabilă care să ducă la îmbunătăţirea repartiţiei veniturilor, radicalii
replică prompt că “orice economist radical îşi poate imagina o măsură directă
care va îmbunătăţi mai mult situaţia: exproprierea clasei capitaliste şi
trecerea proprietăţii asupra bunurilor de capital şi a pământului în mâinile
tuturor oamenilor”203).
În aceeaşi problemă a repartiţiei, propunerile unor economicieni
“convenţionali” în terminologia radicală, cum ar fi J.Robinson, de a “ridica
profiturile la acelaşi nivel de respectabilitate ca al salariilor” sunt imediat
respinse de radicali, deoarece ei consideră că singurul criteriu de repartiţie în
capitalism îl reprezintă relaţiile de putere dintre clasa proprietarilor de
capital şi clasa muncitorilor. Ca un răspuns dat atât lui Solow cât şi dnei
J.Robinson radicalii îi sfătuie pe “acei preocupaţi de marile inegalităţi de
venit şi bogăţie, să înceapă cu veniturile obţinute din proprietate şi în primul
rând cu profiturile deţinătorilor de capital”204). Atitudinea lor militantă
împotriva realităţilor capitaliste este grăitoare şi din aceste luări de poziţie,
ceea ce nu diminuează cu nimic utopismul lor.

PARTEA II
A GÂNDI RADICAL – A FI PENTRU SCHIMBARE
Cap.5 O ABORDARE RADICALĂ A ECONOMICULUI, POLITICULUI ŞI
ETICULUI
O teorie economică (de fapt economico-politică) în afara OMULUI, privit în
general, în toate dimensiunile sale pozitive şi negative apare ca fiind fără
finalitate şi fără raţiunea de a exista. Ambiţia de a vedea omul fie doar ca
“homo oeconomicus”, fie doar ca “zoon politikon” (ca să nu mai vorbim de
alte uni-determinări de tipul “homo faber”, “homo religiosus”, “homo
sovieticus” etc.) s-a dovedit a fi păgubitoare şi generatoare de rupturi în
analiza fenomenului OM în multiplele sale ipostaze: individualitate,
colectivitate sau umanitate. De aceea, preocuparea mea a fost aceea de aflare
a unor esenţialzări realmente definitorii pentru esenţa umană, pe baza cărora
să putem, ulterior, construi un cadru conceptual şi teoretic utilizabil în
analiza daturilor existenţiale prezente şi în prefigurarea altora viitoare,
dezirabile şi acceptabile de un număr cât mai mare de indivizi şi pentru o
perioadă cât mai îndelungată de timp. Precizez că aceste esenţializări şi
definiri, pe care le voi reda în continuare, nu reprezintă inovaţii absolute, ele
fiind rezultatul unor sinteze şi combinări mai mult sau mai puţin noi. Unele
din conceptualizările şi ipotezele avansate le-am regăsit ulterior în articolele
sau cărţile unor autori contemporani sau dispăruţi demult, confirmând că cel
puţin această modalitate de abordare a constituit sau mai constituie încă
punctul de pornire al unor teorii reformatoare, radicale sau revoluţionare.
Acolo unde am întîlnit puncte comune de gândire cu cele ale unor cercetători
preocupaţi de aceleaşi obiective, am făcut precizările de rigoare. Ceea ce nu
înseamnă că unele concluzii pe care încă le consider personale nu există deja
formulate în vreun articol, carte sau comunicare ştiinţifică, dar despre care
nu am cunoştinţă în acest moment. Aşadar, voi prezenta o explicaţie radicală
a existenţei umane şi a coordonatelor fundamentale ce o determină, o
definesc şi o direcţionează, pornind de la două întrebări fundamentale: a) de
ce trăieşte omul? b) cum trăieşte el?177
De ce-ul existenţial al individului sau umanităţii îşi găseşte răspunsul
concentrat în conceptul de scop (ţel, ţintă, obiectiv, dorinţă, finalitate etc.).
Conceptul de scop al existenţei umane cuprinde întreagă gamă de posibile
scopuri, în funcţie de nivelul de agregare umană: scopuri generale, comune
sau particulare; scopuri conştientizate sau manifestate şi urmărite instinctual;
scopuri pozitive sau negative; scopuri benefice sau malefice; scopuri egoiste
sau altruiste; scopuri de dominare, de cooperare sau de subordonare; scopuri
acceptate sau repudiate de semeni etc. cu excepţia naşterii şi morţii. Pe
parcursul VIEŢII conştiente, individul îşi defineşte acest traiect vital printr-o
succesiune de scopuri, totali tatea acestora constituind-o ideea de supra
vieţuire sau de continuare a vieţuirii în limitele biologice, sociale şi naturale
date (insuficient şi adesea incorect utilizate, după părerea unor specialişti).
Unii cercetători, îndeosebi din domeniul logicii acţiunii sau praxeologiei tind
să ia în considerare doar scopurile conştientizate, clar formulate şi definite.
Deşi, în realitate (şi cu atât mai mult în teorie) operăm doar cu asemenea
scopuri, excluderea celorlalte (neconştientizate, neformulate sau chiar
aberant formulate) ar sărăci ideea de scop şi de fiinţă umană. De asemenea,
neluarea în calcul a scopurilor iraţionale, a celor corecte dar prost formulate
ne-ar obligă să ne limităm la un om (societate) ideal(ă) sau doar parţial(ă),
riscând să fim apoi confruntaţi cu situaţii reale ce nu se încadrează în schema
noastră teoretică. Fiind vorba de prima dimensiune existenţială a omului,
ideea de scop nu poate lipsi din nici o construcţie teoretică ce-şi propune fie
explicarea omului (vezi M.Ralea) fie accederea acestuia spre niveluri mereu
superioare, ce tind spre perfecţiune (dumnezeire) fără însă a le putea atinge
(cel puţin la nivelul actual al cunoaşterii). Ideea de scop (în multitudinea
ipostazelor sale) se poate concentra în noţiunea de informaţie. Complexitatea
vieţii individuale şi sociale ne situazeă, uneori, în ipostaza conştientizării
unei lipse de scop, care este de fapt o lipsă de informaţie. O asemenea
nedorită şi periculoasă ipostază poate fi remediată doar cu un plus de
informaţie (în sens material sau spiritual) şi care va putea reda sens vieţii,
existenţei umane. Este uimitor, deranjant chiar să constatăm acum, la o
vârstă apreciabilă a omenirii că există persoane sau societăţi debusolate,
prost orientate şi cu finalităţi previzibile cât se poate de departe de
normalitate, în sensul cel mai larg acceptat al cuvântului. Aceste persoane
sau societăţi nu ştiu încotro să o ia, nu ştiu care este sensul şi scopul
existenţei, evoluţiei lor în comparaţie cu alte persoane sau societăţi. Desigur,
salvarea constă în informaţie, aceasta existând în cantitate infinită, ea
trebuind doar extrasă din lăcaşurile ei incifrate. Această extracţie de178
informaţie, scop, se cuplează cu cea de-a doua dimensiune fundamentală a
omului, aceea de mijloc.
Înainte de a aborda această a doua dimensiune să mai rămânem puţin în
domeniul scopurilor şi al teoriei specializate în analiza, ierarhizarea şi
atingerea acestora. Teoria ştiinţifică ce se ocupă cu acest studiu nu va putea
face abstracţie de corelatul elementul scop, adică de elementul mijloc. Prin
această precizare, vreau să subliniez că orice teorie ce a studiat exclusiv
scopurile sau exclusiv mijloacele este trunchiată, lipsită de finalitatea umană
pretinsă şi, în consecinţă neştiinţifică.
Teoria ştiinţifică ce se ocupă cu studiul formulării, ierarhizării, atingerii
scopurilor se numeşte POLITICA. Respectiv, teoria ştiinţifică ce se ocupa cu
studiul atragerii şi adecvării mijloacelor corespunzătoare se numeşte
ECONOMICĂ.
În consens cu aceasta, definim POLITICUL ca fiind orice domeniul al
umanului ce include definirea, ierarhizarea şi atingerea scopurilor, desigur
raportat permanent la mijloace. Stabilim, deci, o corespondenţă între
realitatea scopurilor (politicul), respectiv derularea concretă a atingerii lor şi
teoria ştiinţifică despre scopuri (politica).1) Înţelegerea corectă a sferei de
cuprindere şi a semnificaţiilor conceptelor legate de politic va permite atât o
mai buna comunicare şi cooperare între indivizi şi comunităţi cât şi o mai
mare eficienţă în atingerea scopurilor propuse. În ciuda exceselor verbale şi
comportamentale din perioada “comunismului” despotic şi ulterior acestuia,
politicul nu trebuie identificat cu ideea de partid sau partide, cu ideologiile
partizane sau lupta pentru putere. Intervenţia unor specialişti şi politruci de
ocazie a reuşit să inoculeze o diversiune lingvistică foarte greu de înlăturat.
Astfel termenul de politică (engl. politics, fr. politique) defineşte în fapt
teoria, stadiul mental, inclusiv ştiinţific al studierii şi urmării scopurilor şi
nicidecum activitatea practică de înfătuire a lor, activitate căreia nu putem
acum să-i găsim un termen mai adecvat decât “politeia” (în engl. policy).
Inversiunea în cauză (a teoriei cu practica) pare a fi delibarată, păturile
conducătoare urmărind permanent să acrediteze ideea că practica politică se
desfăşorarea după toate regulile artei şi ştiinţei politice. (În cazul economiei
şi economicii vom observa aceeaşi inversiune, şi nu numai în limba română.
De remarcat că şi alţi cercetători au sesizat această confuzie deliberată).
O primă sintezare a celor afirmate mai sus ar putea lua forma următoare:179
SCOPURI studiul SCOPURILOR
(concrete, practice, reale) (abstract, teoretic, ideal)
POLITICUL POLITICA180
Ca răspuns la întrebarea “cum trăim?” sau “cu ce trăim?” obţinem cea de-a
doua dimensiune fundamentală existenţială a omului: MIJLOACELE.
Conceptul de mijloace (resurse, instrumente, metode, pârghii, intermediari
etc.) cuprinde întreaga gamă de posibilităţi de atingere a scopurilor în
multitudinea acestora. Dacă în cazul scopurilor, omul (în cele trei dimensiuni
ale sale: individ, colectivitate şi specie, îşi este sieşi scop, şi în cazul
mijloacelor avem aceeaşi situaţie, adică omul îşi este sieşi mijloc. Sau, cu
alte cuvinte, cel mai important mijloc pentru atingerea scopurilor omului este
omul însuşi. Avem aici în vedere gândirea, creativitatea, ingeniozitatea şi
acumularea de informaţii care îi vor permite omului să depisteze mereu alte
resurse, atrase şi utilizate în atingerea scopurilor propuse (sau doar intuite
subconştient). Gama mijloacelor este, de asemenea, cel puţin la fel de
complexă ca gama scopurilor. În categoria mijloacelor intră: omul cu forţa sa
spirituală; resursele alimentare; materiile naturale; unelte; energia sub toate
formele ei de existenţă; informaţia; instrumentele de apărare sau de atac;
adăposturile; mijloacele de transport, mijloacele de comunicare în masă
(mass-media), animalele, mediul înconjurător etc. De la naştere până la
moarte, indivizii utilizează aproape întreaga gamă de mijloace pentru a-şi
atinge scopul suprem: supravieţuirea şi fericirea. Putem clasifica mijloacele
în două categorii: cunoscute şi necunoscute, iar pe cele cunoscute în:
accesibile şi inaccesibile. Cele accesibile pot fi accetabile sau inacceptabile
sub raportul efortului depus pentru atragerea lor. Cele acceptabile pot fi
abundente sau rare. De obicei teoria economică se ocupă cu studierea
acestora, în ideea utilizării lor optime şi a prevenirii risipirii oricăror
categorii de mijloace. Atragerea şi utilizarea mijloacelor reprezintă scopul
pentru om. Din păcate, aşa cum există şi scopuri iraţionale, aberante, tot aşa
există şi mijloace neadecvate (necunoscute suficient, greu accesibile, puţin
acceptabile sau rare) utilizate de om în atingerea unor scopuri. Şi aceste
mijloace trebuie să fie luate în calcul în construirea unui model de urmat care
să corespundă realităţii şi idealităţii umane. Experienţa ne arată că între
scopuri şi mijloace există o relaţie de identitate cvasiperfectă precum şi un
infim decalaj temporal. Indentitatea dintre ele rezultă din descrierea şi
clasificarea gamei mijloacelor şi scopurilor. Ambele dimensiuni sunt, practic
infinite. Ambele se pot concentra în noţiunea de informaţie. Presupusa lipsă
de mijloace este doar o regretabilă lipsă de informaţie, lipsă ce poate fi
înlăturată prin concentrarea informaţiilor existente în scopul obţinerii
informaţiilor suplimentare necesare. (Cineva spunea că nu există ţări bogate
şi ţări sărace, ci doar ţări bine conduse şi ţări prost conduse. Detaliind puţin, 181
se poate spune că există conduceri care ştiu să utilizeze informaţia şi altele
care nu ştiu. De aici, şi decalajele…). De asemenea, identitatea scop-mijloc
rezultă şi din faptul că ceea ce este acum scop, imediat devine mijloc, iar un
mijloc existent şi cunoscut dar greu accesibil devine (rămâne) scop până în
momentul obţinerii şi utilizării sale. Această identitate devine uneori
deranjantă, când ne încăpăţinăm să definim ceva ca fiind doar mijloc şi
observăm că el este şi scop (şi invers). Deranjul poate fi înlăturat dacă
stabilim de la bun început că orice scop este şi mijloc (şi reciproc). Spuneam
că între scopuri şi mijloace există şi un infim decalaj temporal, în sensul că
întâi se conştientiezează (sau se resimte) un scop, după care se caută
mijloacele necesare atingerii scopului propus. Uneori se întâmplă şi invers:
în funcţie de mijloacele existente (abundente sau rare la un moment dat) ne
propunem anumite scopuri, compatibile cu acestea. Dualitatea decalajului
mijloc-scop (sau scop-mijloc) îndreptăţeşte afirmaţia că existenţa identităţii
dintre scopuri şi mijloace este reală. Faptul că cele două dimensiuni
fundamentale ale omului sunt identificabile cu noţiunea de informaţie,
permite afirmarea unui adevăr ce se impune şi în mod empiric: omul este
informaţie, respectiv forţa omului constă în cantitatea, calitatea, prospeţimea,
veridicitatea şi viteza de circulaţie a informaţiei. Conştientizarea acestui
adevăr permite şi identificarea cauzelor actualei crize economico-politice
mondiale ca fiind de ordin informaţional. Soluţia? Evident, tot
informaţională, adică pur umană.2)182
În ceea ce priveşte esenţa şi sfera de cuprindere a economicului am ajuns la
convingerea că economicul are o triplă înfăţişare, drept pentru care am
utilizat noţiunea de Sfânta Treime economică: substanţă, energie,
informaţie.3) Ca sferă de cuprindere, economicul este cvasiinfinit, atât timp
cât aproape tot ceea ce există sau este creat se poate percepe ca mijloc ce
permite atingerea unui scop (efect) ulterior. Acest infinit este alcătuit din
cele trei componente şi cu greu am putea găsi ceva care să nu se încadreze în
niciuna dintre cele trei dimensiuni. Fără a avea o pregătire deosebită în
această direcţie, am intuit suprapunerea dintre cele trei componente
(substanţă, energie şi informaţie) şi componentele Sfintei Treimi: DumnezeuTatăl este energie, Dumnezeu Fiul este substanţă iar Sfântul Duh este
informaţie. Este remarcabil afluxul masiv de termeni teologici în ştiinţă
precum şi pledoariile în favoarea indistincţiei dintre ştiinţă şi teologie.
Limbajul fizicii a devenit deja preponderent teologic şi am convingerea că o
construcţie teoretică a economicului axată pe ideologia creştină este perfect
fezabilă şi de mare valoare ştiinţifică. Mai mult decât atât, omenirea aşteaptă
o descoperire epocală, de genul E=m.c2 şi care constituie co-raportul dintre
energie (Dumnezeu-Tatăl) şi substanţă (Dumnezeu-Fiul). Această viitoare
descoperire ar fi corelaţia dintre energie (substanţă) şi informaţie, şi un
Premiu Nobel pentru stabilirea acestei corelaţii ar fi încă foarte puţin. Aşa
cum ştim acum să extragem energie din materie (apropiindu-ne de faza
supremă: obţinerea energiei infinite din infinitatea materiei) tot astfel va
trebui să ştim să extragem informaţie nu numai din informaţii ci şi din
energie şi substanţă.
Economicul este primul co-interesat de această descoperire care va schimba
radical întreaga existenţă umană.183
Care este sfera existenţei şi activităţii umane căreia i se circumscriu toate
mijloacele? Aceasta o constituie ECONOMICUL, iar activitatea ca atare (de
creare, atragere şi utilizare a mijloacelor) se numeşte ECONOMIE. Teoria
care studiază mijloacele (respectiv economicul sau economia) se numeşte
ECONOMICĂ (engl. economics, fr. economique).4) Cum am arătat şi în
cazul POLITICII (teoria politică) şi ECONOMICA (teoria economică) a fost
malversată prin echivalentul său practic, probabil tot din dorinţa de a se
identifica activitatea practică a unei administraţii, guvernări etc. cu cea
desfăşurată după toate regulile ştiinţei (a economicii, în cazul nostru).
Această inversare de sensuri este generatoare de confuzii şi ambiguităţi,
termenul de economie fiind utilizat când în sens de teorie când în sens de
activitate practică. (Preocuparea de restabilire a sensurilor corecte ale
termenilor utilizaţi nu aparţine doar economicienilor. Şi istoricienii au
observat că istoria desemnează doar domeniul lor de studiu în timp ce
corespondentul teoretic al studierii istoriei trebuie să se numească “istorica”.
Cei care crează istoria sunt (oameni) istorici, iar cei care o studiază ştiinţific
se numesc istoricieni. După acelaşi model, cei ce activează în economie se
numesc economişti, iar cei ce studiază economia cu ajutorul economicii se
numesc economicieni, după cum cei ce activizează în administraţia publică
sau se pregătesc pentru aceasta se numesc (oameni) politici (sau politişti), iar
cei ce studiază ştiinţific activitatea din domeniul politicului se numesc
politicieni.
Am semnalat aceste inconsecvenţe de limbaj (mai precis am procedat la
rectificarea lor), deoarece pornind în studierea dimensiunilor existenţiale
fundamentale ale omului cu ambiguităţi, inversiuni şi confuzii nu este de
mirare că acestea se amplifică pe parcurs, blocând creativitatea şi progresul
teoretic şi practic. Ar fi util ca Academia Română (Comisia pentru
terminologia ştiinţifică) să ia în dezbatere şi analiză observaţiile de mai sus şi
să se pronunţe în consecinţă. De asemenea, demersul reformator în plan
semantic şi lingvistic ar putea fi preluat şi de UNESCO, având în vedere
dificultăţile de comunicare în plan ştiinţific, la nivel european şi mondial.
Sinteza celor afirmate referitoare la economic, mijloace şi economică poate
arăta după cum urmează:184
MIJLOACE Studiul ştiinţific al MIJLOACELOR (concrete, practice, reale)
(abstract, teoretic, ideal)
ECONOMICUL ECONOMICA ECONOMIA
Dacă ce acceptă identitatea de esenţă dintre scopuri şi mijloace nu rămâne
decît să se constate şi identitatea de esenţă dintre POLITICĂ şi
ECONOMICĂ, păstrând pentru uzul cotidian definirea politicii drept studiu
al scopurilor şi a economicii drept studiu al mijloacelor.
Separarea studierii scopurilor de studierea mijloacelor (elemente identice ca
esenţă) sau – şi mai grav – sublinierea diferenţelor şi specificităţilor celor
două discipline ştiinţifice (POLITICA şi ECONOMICA) constituie cauza
fundamentală a crizelor teoretice şi a celor din viaţa reală (crizele
economico-politice). Dacă economicul şi politicul sunt identice ca esenţă şi
se suprapun ca sfere de cuprindere rezultă că meseria de economician o
presupune pe cea de politician şi invers. În viaţa reală s-ar părea că
activitatea politică este mult mai facilă decât cea economică dat fiind faptul
că scopurile reies cu evidenţă din cerinţele oamenilor în timp ce activitatea
economică este realmente dificilă, dată fiind raritatea mijloacelor în
comparaţie cu infinitatea scopurilor.
Cunoscând obiectul (obiectivul, scopul) de studiu al economicii adică
mijloacele, şi cel al politicii, adică scopurile, se poate defini obiectul
economicii politice ca fiind acela al creării, atragerii şi utilizării optime a
mijloacelor în vederea atingerii unor scopuri, definiţie care se apropie vizibil
atât de cea dată de Lionel Robbins (primul care a definit “economia politică”
prin prisma scopurilor şi mijloacelor, cât şi de cea a lui Paul Samuelson,
care, deşi utilizează noţiunea de scop în definiţie, vorbeşte doar de
Economics şi nu de Political Economics).185
Au existat interminabile discuţii în legătură cu ponderea pe care trebuie să o
deţină eticul în definirea economicului şi politicului. Majoritatea celor cu
înclinaţii umaniste au acordat un rol suficient de mare eticii în domeniile
amintite dar într-o manieră care mi se pare necorespunzătoare, fiind prezentat
ca un corp străin, necesar totuşi în conduita politică şi economică. Modelul
propus de subsemnatul defineşte eticul ca gradul de adecvate (şi acceptare) al
mijloacelor la scopuri (sau al scopurilor la mijloace). O activitate economică
sau politică are conotaţia etică necesară dacă nu iroseşte mijloacele în mod
inutil pentru atingerea unui scop, sau nu are această conotaţie dacă urmăreşte
scopuri irealizabile sau greu realizabile în raport cu mijloacele existente.
Această definiţie a eticului este universal aplicabilă la tot ceea ce înseamnă
persoană umană, grup uman sau omenire.5)
1)
O precizare de ordin etimologic şi semantic se impune. Dacă termenul
“politic” provine de la grecescul “polis” – cetate, localitate, oraş, stat etc.
aceasta nu înseamnă că termenul ca atare se circumscrie doar activităţii de
administrare a unei comunităţi date (politicul) sau teoriei despre o
administrare bună, eficientă (politică). În sensul cel mai larg al termenului,
“politicul” şi “politica” presupun stabilirea scopurilor, ierarhizarea
priorităţilor şi imaginarea mijloacelor corespunzătoare atingerii lor. Uneori
stabilim scopurile în funcţie de mijloace, alteori adecvăm mijloacele la un
anumit nivel al scopurilor. Realitatea politică ar trebui să se numească
“politeia” aşa cum realitatea economică se numeşte “economia”. De
asemenea, cel ce studiază politicul în mod ştiinţific se numeşte politician, iar
cel ce studiază economicul în mod ştiinţific se numeşte economician. Cel
aflat concret în practica politică (administrativă, partidică, legislativă) se
numeşte politist iar cel aflat concret în practica economică se numeşte
economist.
2) 186
Preocuparea unor cercetători de a demonstra că învăţământul este o activitate
productivă nu a avut rezultatul scontat, adică aprecierea lui în funcţie de rolul
său major în societate. Cauza eşecului este de ordin semantic. Învăţământul
nu este productiv ci doar informativ, iar demonstraţia trebuia să se reducă la
sublinierea primatului absolut al informaţiei, ca element definitoriu al
omului, respectiv ca scop şi mijloc suprem de realizare a omului în cele trei
dimensiuni existenţiale (individ, colectivitate, umanitate). Reducerea
decalajelor dintre state se poate realiza nu prin mijloace materiale ci, în
primul rând, prin furnizarea informaţiei adecvate. Aceasta se face prin
activitatea de educaţie şi învăţământ.
3)
Am utilizat pentru prima oară conceptul de Sfântă Treime economică într-un
articol serial de cinci episoade, întitulat “Criza economică – blestem sau
eroare umană?” şi publicat în săptămânalul chişinăuian “Glasul Naţiuni” (Nr.
3(77)/ian.1992; febr.1992; martie 1992; Nr.18(90)/mai 1992 şi Nr.20(92/mai
1992).
4)
Fac aici precizările etimologice şi semantice necesare. Termenul de
“economic” provine din grecescul oikos (casă, gospodărie) şi nomos (regulă,
ordine, disciplină). Deci economie înseamnă activitatea practică de a pune
ordine în gospodărie şi nicidecum activitate teoretică de studiere a regulilor
administrării eficiente a mijloacelor. Studiul teoretic al economiei se
numeşte economică, după acelaşi model de stabilire a denumirii diverselor
segmente ale ştiinţei. Exemple: logica, matematica, fizica, gramatica,
botanica, lingvistica, istorica, etc. Amintim şi denumirile compozite:
gramatica lingvistică, lingvistica matematică, economica politică etc.
5)187
Discuţia ar putea fi mult aprofundată, făcând clasificări şi scalări ale
scopurilor şi mijloacelor, apreciindu-le din punct de vedere al semnificaţiilor
lor pozitive sau negative, al prezentului şi viitorului, ale individului şi
umanităţii etc. Un singur exemplu ar putea să sugereze utilitatea
raţionamentelor bazate pe binomul scop-mijloc în definirea a ceea ce este
etic sau neetic să facem. Economica politică a războiului va stabili pentru
care din părţi este etică/sau neetică această formă de rezolvare a conflictelor.
Atacantul îşi defineşte scopurile în termeni cantitativi sau calitativ-cantitativi
şi îşi cuantifică mijloacele de care dispune sau pe care le va putea atrage
(inclusiv o parte din cele ale atacantului), pe care speră să le folosească
împotriva acestora. Dacă scopul său este consonant cu mijloacele de care
dispune, potenţiala sa victorie are încărcătură etică pozitivă numai în măsura
în care acel scop nu contravine altor scopuri pozitive, apreciate ca atare de
normele vieţii internaţionale. În cazul în care scopul atacantului este
neconform cu acestea, concordanţa dintre scopuri şi mijloace nu mai are
obiect, respectiv acţiunea dată este neetică. Aceleaşi raţionamente sunt
valabile în campaniile electorale, în strategiile economice la nivel micro,
macro sau mondoeconomic. 188
Cap.6. AXIOLOGIE ECONOMICĂ RADICALĂ
Teoria valorii reprezintă cartea de vizită a oricărei şcoli de gândire
economico – politică (etică)
Începând cu definirea conceputului de valoare, (conferindu-i acestuia o
extensie mai mare sau mai mică în funcţie de definirea sferei de cuprindere a
economicului) şi continuând cu geneza şi măsurarea valorii, toate acestea
determină o anumită identitate şi poziţie în spectrul şcolilor de gândire
economico-politică. De asemenea, perceperea (aprecierea) valorilor în
economie şi modul de reflectare a acestora în preţuri este de natură să
individualizeze şi să definească un curent sau altul. Într-adevăr, numai
economicienii care au reflectat profund şi au elaborat o teorie consistentă
despre valoare au fost întemeietori de şcoală şi au rămas ca atare în istoria
gândirii economice sau economico-politice. În consecinţă, orice nouă teorie a
valorii este obligată să se raporteze (critic) la marii înaintaşi în domeniu
(Smith, Ricardo, Marx, Walras, Marshall).
Geneza valorii şi reflectarea ei în preţuri şi distribuirea veniturilor a fost
axată, la începuturile economicii-politice, la muncă. Era modul vizibil,
exterior prin care se stabileau preţurile. O muncă mai asiduă şi o calificare
superioară se regăseau – în condiţiile pieţei libere – într-o valoare (respectiv
preţuri) superioare. Marxiştii au utilizat teoria valorii şi a preţurilor
individuale (teoria micro-economică) ca un cadru analitic pentru înţelegerea
distribuirii venitului agregat între clase şi a mişcărilor agregat a tuturor
preţurilor şi rezultatelor în condiţii de depresiune şi inflaţie (teorie
macroeconomică). Economicienii neoclasici au utilizat conceptele de valoare
şi preţ ca un cadru analitic pentru studierea modului cum piaţa capitalistă
alocă resursele (muncă, capital, materii prime) către diferitele industrii, cum
decid consumatorii ce mărfuri să cumpere şi cum decid capitaliştii, ce
mărfuri să producă şi ce tehnologii să folosească în producţie.189
Conceptul de valoare ca atare a avut diferite percepţii şi definiri, deseori
aceste conotaţii fiind căutate în funcţie de posibilităţile reale de măsurare şi
determinare a valorii. Joan Robinson a scris în 1942: “Conceptul de valoare
pare … a fi un exemplu remarcabil de cum poate o noţiune metafizică să
inspire gândirea originală, deşi în sine el este lipsit de semnificaţie
operaţională!” În cazul economicii neoclasice, rezultatul principal al teoriei
valorii şi preţului este util pentru managerii întreprinderii capitaliste în
calcularea modului de maximizare a profiturilor. Am prezentat cele două
concepţii despre valoare în curentele dominante din perioada apariţiei
gândirii radicale: teoria valorii-muncă şi teoria utilităţii marginale. Plecând
de la aceste două concepţii, radicalii au ajuns la concluză că ele pot fi
armonizate prin prezentarea uneia ca un caz particular al celeilalte. De fapt,
tentativa a avut un precedent. Alfred Marshall a fost un mare economician
care a încercat o sinteză a teoriei clasice a costului de producţie (derivată din
teoria muncă) cu teoria utilităţii marginale a primilor neoclasici.1)
Actualmente, această tentativă se regăseşte în lucrările neoclasicilor, deşi
majoritatea economicienilor occidentali se revendică acum de la Walras.
Contribuţia lui Marshall a constat în introducerea conceptelor de “termen
lung” şi “termen scurt”. Pe termen scurt, producţia este limitată la
capacităţile existente deoarece timpul este prea scurt pentru noi investiţii
care să ducă la creşterea capitalului şi a producţiei. Pe termen lung, acest
lucru este posibil. Deci, nivelul preţului faţă de cost depinde de perioada de
referinţă. Astfel, pe termen lung “preţul (inclusiv profitul) egalizează costul”,
ca urmare a mişcării capitalurilor de la o ramură la alta, egalizând concurenţa
prin echilibrarea ofertei cu cererea. Dar, pe termen scurt, costul poate varia
în funcţie de ofertă, el fiind fix pentru orice ofertă dată. Concluzia lui
Marshall este că pe termen scurt preţul este determinat de condiţiile de cerere
şi cost, iar pe termen lung preţul este stabilit numai de cost.
Radicalii discută evoluţia concepţiilor despre valoare la care adaugă propria
lor concepţie, în funcţie de raportarea lor la teoria lui Marx.
a) Prima constatare a radicalilor este că există o neacceptare completă,
absolută şi reciprocă a teoriei marxiste o valorii de către neoclasicii
conservatori, şi a teoriei neoclasice de către marxiştii dogmatici.190
b) O atitudine mai tolerantă se înregistrează la neoclasicii liberali care
argumentează că teoria economică marxistă este un caz foarte special în
cadrul economicii neoclasice, respectiv faptul că teoria lui Marx despre
preţuri este compatibilă cu teoria neoclasică în condiţii foarte restrictive. Pe
de altă parte, marxiştii nedogmatici consideră teoria neoclasică drept un
suport tehnic al marxismului, dar într-o viziune foarte restrictivă.
c) La rândul lor, radicalii consideră că teoria neoclasică a preţurilor şi a
alocării resurselor reprezintă un util adjuvant pentru o viziune marxistă mai
largă a evoluţiei politico-economice a capitalismului. După cum în aceeaşi
viziune teoria marxistă despre preţuri reprezintă un caz special şi limitat în
cadrul teoriei neoclasice a preţurilor.
Reproşând teoriei doar caracterul prea abstract, complex şi neoperaţional,
radicalii conchid că “Teoria marxistă şi cea neoclasică despre preţuri sunt
perfect compatibile”, 2) dar adaugă că teoria preţurilor elaborate de Sraffa
este mai utilă.
Demonstraţia efectuală de Sherman cu privire la compatibilitatea dintre
teoria valorii muncă şi cea a utilităţii marginale se bazează pe extragerea
unor elemente comune, lăsând deoparte elementele contradictorii ca
nerelevante.
În cele ce urmează voi prezenta o concepţie proprie despre valoare aplicând
“paradigma de gândire şi acţiune scop-mijloc”, concepţie axiologică pe care
o voi numi teoria duală a valorii.
6.1. TEORIA DUALĂ A VALORII
Probabil că cele mai generale aprecieri la adresa existentului perceput de om
(deci şi asupra omului însuşi) se pot reduce la BINE sau RĂU, cuvinte ce pot
semnifica VIAŢA şi MOARTEA, ÎNCEPUTUL şi SF„RŞITUL,
POZITIVUL şi NEGATIVUL, FERICIREA şi NEFERICIREA, EXTAZUL
şi AGONIA, pentru a lua doar conotaţiile extreme ale bineluişi răului,
dimensiuni în jurul cărora se derulează existenţa umană.191
În jurul binelui şi răului se defineşte şi noţiunea de valoare (aplicabilă atât la
om cât şi la mediul în care acesta viţuieşte, la produsele omului şi la
idealurile sale). Deşi termenul valoare a avut de la bun început o semnificaţie
pozitivă (a fi sănătos, a fi puternic, a fi eficient, a fi preţuit, a fi în stare, a
izbândi etc. conform Dicţionarului latin-român, 1962, p.766) el nu poate fi
izolat, separat de semnificaţia negativă, de opusul său, fără de care nu am
putea face aprecierea. Aşadar, valoarea este sinteza binelui şi răului (a
binelui creat prin rău, a creşterii prin descreştere, a vieţii prin moarte etc.),
orice definire care va accentua doar elementul pozitiv al ideii de valoare
căzând în reducţionism, simplificare şi neadevăr. Omul (înţelegând prin om
individul, grupul şi umanitatea) este definit, se autodefineşte şi defineşte
ceea ce-l înconjoară în timp, prin VALOARE, adică prin binele şi răul
perceput în diverse intensităţi şi dimensiuni de către fiinţa valorizatoare.
Deoarece binele şi răul, ca elemente definitorii ale omului au o relativitate
maximă, fiind oarecum demonetizate atât prin suprautilizare cât şi prin
vastitatea sferei lor de cuprindere, voi încerca să le substitui printr-o altă
pereche de atribute specific umane, mai palpabile şi încărcate cu semnificaţii
majore: SCOPUL şi MIJLOCUL. Ele sunt compatibile cu, şi derivate din,
noţiunile generice de BINE şi RĂU, definind SCOPUL ca fiind tendinţa
permanentă a omului spre bine şi, respectiv MIJLOCUL ca fiind efortul (dus
până la chin sau moarte) de a atinge acel BINE, efort ce este conştientizat în
permanenţă şi în majoritatea covârşitoare a cazurilor ca un RĂU. Aşadar,
“BINE – RĂU = SCOP-MIJLOC. O altă pereche de termeni definitorii pentru
om, deasemenea compatibilă cu şi derivată din cele expuse până aici o
reprezintă IDEALUL şi REALUL. IDEALUL este acel scop apreciat ca
BUN pentru om, iar REALUL este mijlocul prin care tindem spre ideal şi
care este perceput întotdeauna (acest mijloc) ca un RĂU. De unde şi
permanenta noastră tendinţă de mai bine, de depăşire a realului, respectiv de
înlăturare a stării de rău. Forţând puţin semnificaţiile aş putea spune că a fi
realist înseamnă a te împăca cu răul existenţial, cu precaritatea mijloacelor
existente, în timp ce a fi idealist înseamnă a accede spre mai bine, spre
scopuri mereu mai înalte, mai nobile, mai umane. Idealistul poate deveni
malefic atunci când nu porneşte de la realitate, de la cunoaşterea corectă a
acesteia, în aceeaşi măsură în care poate deveni malefic şi realistul atunci
când nu percepe necesitatea schimbării, a nevoii de aspiraţie spre mai bine,
spre ideal.192
În scopul definirii valorii, concept fundamental pentru om şi existenţa sa, voi
utiliza ca instrument binomul SCOP-MIJLOC, atât în dimensiunea sa
practică, concretă, reală cât şi în cea teoretică, abstractă, ideală. Fără o
abordare duală a conceputului de valoare, riscăm să obţinem definiţii
unilaterale, absolutizante şi contradictorii, definiţii care au complicat foarte
mult explicarea omului în loc să o simplifice şi să o facă inteligibilă.3)
Deci, valoarea este simbioza dintre SCOP şi MIJLOC, dintre intenţie şi
realizare, purtând concomitent pecetea ambelor coordonate, dimensiunea
valorii fiind direct proporţională cu mărimea acestora şi cu îmbinarea
(optimă) dintre ele. Încerc să previn posibile critici la adresa acestui demers
teoretic prin câteva precizări. Există obiective – valori cărora de lipseşte
intenţionalitatea autorului lor, ceea ce ar părea să scoată respectivele “valori”
din modelul binomic scop-mijloc. Ce le conferă acestora valoare? Cred că
valoarea survine în urma intenţionalităţii creatoare a celor ce efectuează
valorizarea, identificând propria lor dorinţă, respectiv împlinirea ei cu
realizarea neintenţionată de către autorul efectiv. Acelaşi lucru (lipsirea de
unul din termenii binomului, în acest caz, de cel de “mijloc”) ar putea fi
reproşat atunci când suntem beneficiarii unei mari realizări (de valoare!) la a
cărei apariţie elementul efort uman lipseşte. Exemplu: obţinerea unor noi
matale, bunuri alimentare etc. prin simpla asociere (alăturare) a unor
elemente, reacţiile chimice fiind acelea care creează noul produs. Voi susţine
că şi aici elementul efort (mijloc) există în mintea valorizatorului, acesta
asociind reacţiile date cu potenţialul efort uman necesar pentru a realiza acel
nou produs. Aşadar, scopul şi mijlocul sunt permanent prezente în acţiunea
de valorizare. De asemenea, valorizarea operei de artă cuprinde atât scopul
(nevoia de artă, de frumos) cât şi mijlocul (efortul artistului). Dogmaticii
marxişti nu reuşeau să explice valoarea operei de artă, respectiv preţul
acesteia, prin legea valorii muncă, spunând că această lege se aplică doar
producţiei bunurilor materiale şi relaţiei capitaliste producător – consumator,
respectiv proprietar-nonproprietar. După cum se observă din cele de mai sus,
definirea valorii prin cumularea dimensiunilor scop şi mijloc este aplicabilă
oricărei acţiuni umane şi oricăror transformări creatoare ce presupun efort
uman direct sau indirect. În unele cazuri prevalează scopul atins, în altele
mijlocul utilizat, totdeauna însă cele două dimensiuni sunt prezente şi
inseparabile. Orice discurs teoretic despre valoare nu poate trece sub tăcere
realizările anterioare în domeniu (axiologie) cu plusurile şi minusurile
acestora.193
Indubitabil, prima teorie despre valoare în economie (domeniu a cărui
definire restrictivă a adus multe prejudicii atât economiei cât şi economicii),
teorie consistentă şi credibilă, a fost cea a teoriei valorii muncă, lansată de
profesorul de filosofie morală Adam Smith, reluată şi modificată de David
Ricardo pentru a se impune apoi prin viziunea marxiană despre valoare şi
plusvaloare. Desigur luarea în considerare a efortului (suma mijloacelor)
erau un prim pas în definirea ştiinţifică a valorii. Privind retrospectiv, se
poate constata acum că definirea valorii (economice) prin efort (mijloace)
era consonantă cu delimitarea riguroasă a economicului de politic,
caracteristică şcolii anglo-saxone care a adoptat şi termenul de “economică”
(economics) în locul celui de “economie politică” (political economy) pentru
denumirea disciplinei care studia economicul într-o concepţie foarte
materialistă despre acesta. Or, valoarea umană, (indiferent de domeniul în
care este circumscrisă, şi de modul mai mult sau mai puţin forţat în care se
face această circumscriere) nu poate fi limitată doar la economic sau doar la
politic, respectiv doar la mijloc sau doar la scop.4)
Cu atât mai mult, înaintaşii de mai sus care utilizau termenul “ECONOMIE
POLITICĂ” (de fapt corect este ECONOMICA POLITICĂ) aveau obligaţia
să ia în considerare şi scopul, nu numai mijlocul. Această scăpare avea să fie
compensată (din păcate, tot reducţionist) de către teoria marginalistă a valorii
care a pus accentul exclusiv pe scop (al doilea sac cu grâu are o valoare mai
mică decât primul, deoarece scopul s-a diminuat; necesitatea nu mai este la
fel de mare). Prin urmare, o definire corectă a valorii nu poate fi decât aceea
care ia în considerare atât mijlocul cât şi scopul. Deşi noile teorii
postmarxiene şi postmarginaliste au sugerat că cele două teorii nu sunt
incompatibile, ci complementare, nu am găsit până în prezent o sinteză reală
a acestora. Cred că această sinteză (simbioză) o constituie teoria duală a
valorii axată pe însumarea coordonatelor fundamentale ale gândirii şi acţiunii
umane: scopul şi mijlocul. Deci, propun o teorie duală a valorii şi nicidecum
una reducţionistă ca cele cunoscute până în prezent.194
Printre principalele critici posibile aduse acestei teorii prezentate acum şi
aici (o formă incipientă a construcţiei teoretice originale a fost prezentată de
subsemnatul la Primul Congres al Societăţii Internaţionale pentru
Intercomunicarea de Idei Noi de la Paris, august 1990) ar putea fi simplitatea
ei, lipsa de operaţionalitate (puţintică răbdare!) şi reducerea câmpului
valorilor la cel economico-politic (eticul fiind implicit). Orice obiecţii,
reproşuri sau critici vor fi bine venite, oferindu-mi posibilitatea să întregesc
explicaţia avansată cu noi argumente şi exemple. Precizez că utilizarea
consecventă a binomului scop-mijloc a permis redefinirea conceptelor
fundamentale ale politicului, economicului şi eticului, precum şi
reconsiderarea radicală a sferei de cuprindere a celor trei dimensiuni ale
existenţei umane, concomitent cu modificările denumirii celei mai disputate
teorii ştiinţifice: “economia politică”. Prezentarea, într-o analiză separată, a
argumentelor pentru renunţarea la denumirea teoriei economice generale cu
termenul de “economie” sau “economie politică” şi a necesităţii utilizării
denumirii de “economică politică” va duce la luarea lor în discuţie de către
factori competenţi, sugerându-se aplicarea unitară a noii denumiri, care nu
este doar o schimbare de ordin lingvistic ci o schimbare de paradigmă, de
concepţie. (În consecinţă va trebui să utilizăm termenul de economician
pentru specialistul în economică şi a celui de politician pentru teoreticianul
ce studiază administraţia publică Practicienii vor avea denumirile
corespunzătoare de economist şi politist).
În final, propun următoarea definiţie a VALORII şi a măsurării ei. Valoarea
reprezintă acea dimensiune a existenţei umane prin care se evidenţiază
concomitent scopul şi mijlocul oricărei gândiri sau activităţi umane. Scalarea
valorilor înseamnă, de fapt, scalarea diferitelor scopuri (intenţii, dorinţe,
necesităţi etc.) şi a diferitelor mijloace (eforturi, consumuri, costuri,
cheltuieli etc.) şi aprecierea lor relativă în funcţie de intensitate (în cazul
scopurilor) şi de disponibilitate (în cazul mijloacelor).
OMUL VALORIZEAZĂ PRIN BINOMUL SCOP-MIJLOC
OM
VALOARE195
Teoria duală a valorii 5) ar putea fi respinsă şi pentru presupusa ei lipsă de
utilitate în procesul stabilirii preţurilor sau a scalării importanţei unor acţiuni
politice. Pentru o discuţie mai consistentă, consider că este bine să se aibă în
vedere următoarele:
1) Simbioza dintre mijloc şi scop demonstrează că esenţa esenţelor pentru
economica politică o reprezintă valoarea.
) Teoria duală a valorii bazată pe paradigma scop-mijloc
sugerează locul implicit pe care îl ocupă eticul în discursul economicopolitic, fără a se identifica valoarea (suma dintre mijloc şi scop) cu morala
(comparaţia între mijloc şi scop). Se elimină discuţiile nefertile despre faptul
dacă economicul sau politicul trebuie să aibă sau nu o componentă etică.
3) Operaţionalizarea conceptului de valoare este realizabilă în condiţiile unei
simplificări substanţiale a aparatului matematic, respectiv are nevoie de o
teorie matematică pe măsura maximei simplităţi a teoriei duale a valorii şi a
întregii construcţii paradigmatice propuse.
4) Teoria duală a valorii nu necesită cunoaşterea prealabilă şi în profunzime
a complicatelor demonstraţii ale marxienilor, neoclasicilor şi radicalilor (sau
ale altor economicieni). Această teorie explică sursa şi mecanismul de
estimare a valorii. Calcularea concretă a mărimii valorii este în funcţie de
operaţionalizarea scopului (mai dificilă dar nu imposibilă) şi a mijlocului
(ceva mai simplu, fiind vorba de elemente concrete). Ca ipoteză de lucru,
determinarea valorii prin mijloc şi scop este realizabilă prin transformarea
reciprocă a celor doi termeni (a scopului în mijloc şi a mijlocului în scop). Se
poate utiliza şi formula marxiană a valorii (C + V + P) în care (C + V) este
mijlocul iar P este scopul.
Dar există şi scopuri ce nu sunt evaluabile în unităţi monetare (înlăturarea
concurenţei, cucerirea unei pieţe în totalitate, construirea de rezerve,
sprijinirea culturii, asigurarea – prin educaţie – a unei înţelegeri corecte a
lumii, respectectiv a politicului, economicului şi eticului, dar care pot fi
asociate cu mărimi convenţionale, obţinute prin sondaje, estimări, consens
etc.196
5) Utilitatea teoriei duale a valorii este maximă într-o societate globală
(mondială), normativă şi în care libertatea individului se îmbină cu dirijarea
socială. De altfel şi în condiţiile actuale este aplicabilă (sau chiar este
aplicată deja) când scopurile generale ale supravieţuirii omenirii, precum şi
mijloacele atrase pentru aceasta conferă o valoare deosebită unor acţiuni
globale (combaterea criminalităţii, a poluării, a traficului de droguri, a
terorismului etc.).
DESEN
6) Teoria duală a valorii reprezintă un caz particular al
paradigmei scop-mijloc, instrument de cunoaştere ştiinţifică de o amplitudine
ce frizează absolutul (de altfel, am denumit concepţia generală din care
derivă numita paradigmă drept “relativism absolut”).
7) Acceptarea paradigmei scop-mijloc în construcţia unei noi economici
politice axate pe om oferă deschideri nebănuite cunoşterii ştiinţifice şi
normalizării relaţiilor interumane într-o societate a cărei istorie nu a putut fi
concepută în afara crizelor, războaielor, revoluţiilor sau a altor distrugeri
catastrofale. Criza ecologică este un exemplu pertinent de autodistrugere
umană prin lipsa unei corelaţii permanente şi judicios stabilite între scopuri
şi mijloace. Absolutizarea unor elemente (factori, procese, fenomene etc.) fie
ca scop, fie ca mijloc şi lipsa conştientizării relativităţii lor absolute a dus (şi
duce!) la o intrare a omenirii pe făgaşe nedorite sau regretabile.
8) Analiza teorilor economice, politice sau pretins economico-politice
actuale duce la concluzia că acestea sunt, de cele mai multe ori,
reducţioniste, referindu-se preponderent la scopuri (teoriile marxiste –
planiste) sau preponderent la mijloace (teoriile axate pe rolul de mediator al
pieţei – pieţiste) în timp ce este evidentă criză în care se află ambele. Nu
întâmplător teoriile despre valoare ale celor două sisteme de gândire nu au
reuşit să ofere explicaţii convingătoare şi funcţionale despre valoare, fiind
obligate la interminabile demonstraţii despre cazuri particulare ce le lipsesc,
în fapt, de pretinsa valabilitate generală.197
9) De asemenea, acceptarea definirii valorii prin intermediul binomului
fundamental scop-mijloc va obliga la redefinirea sferei de cuprindere a
economicului şi politicului, înlăturând dispreţul actual (firesc, dar
inacceptabil) făţă de domeniile fundamentale ale existenţei umane:
economicul-politicul (sau continuumul economico-politic).
10) Pornind de la definirea duală a fiinţei umane, a valorii, a economiculuipoliticului şi a conceptelor fundamentale legate de acestea se va putea crea
acel nou sistem teoretic economico-politic uşor de înţeles şi aplicat în
practică, generalizabil la nivelul comunităţii ştiinţifice mondiale şi, ulterior,
la nivelul uzului comun.
1)
Alfred Marshall, Principles of Economics, New York, The Maccmillan Co.,
1953, ed.I. 1890.
2)
Sherman, Howard, Radical Political Economy, Basic Book, New York, 1972,
p.43-47.
3) 198
Previn cititorul asupra faptului că rezultatele investigaţiilor mentale asupra
conceptului de valoare şi a conţinutului acestuia (binomul SCOP-MIJLOC)
au fost neaşteptate, şocante chiar şi pentru autor, în sensul că au dus la o
modificare sensibilă a sensului şi semnificaţiilor conceptelor utilizate în
prezent în lumea Ştiinţei, ajungând totodată, la concluzia că starea de criză
pe care o traversează în prezent omenirea se află în corelaţie directă cu starea
de confuzie conceptuală existentă în ştiinţă. (Precizez că folosesc consecvent
termenul de ştiinţă şi nu pe acela de ştiinţe, urmare a conştientizării
existenţei nefaste a unei mentalităţi feudale în spaţiul unic al cunoaşterii.
Parcelarea ştiinţei pe domenii, pe feude izolate cu ziduri conceptuale şi
metodologice, apariţia artificială a unor noi “ştiinţe” cu “obiect propriu şi
metode proprii” de cercetare etc., deci această fărâmiţare a corpului unitar al
cunoaşterii şi ştiinţei generează construcţii teoretice irelevante, cu utilizarea
unor sensuri “proprii” conferite unor concepte şi care duce, la rându-i la
incomunicabilitate şi confuzie. Voi utiliza, prin, urmare, termenul de teorie
ştiinţifică, sau disciplină ştiinţifică, sugerând prin aceasta existenţa unui
spaţiu ştiinţific unitar (ŞTIINŢA) la a cărui dezvoltare pot contribui, prin
conlucrare, teoriile şi disciplinele particulare.
4)
Concentrarea atenţiei asupra valorii şi nu şi asupra altor părţi componente ale
construcţiei teoretice mai ample pe care am denumit-o “Paradigma de
gândire şi acţiune scop-mijloc şi redefinirea conceptelor fundamentale în
POLITICĂ, ECONOMICĂ şi ETICĂ” nu permite o detaliere a unor
redefiniri ce apar în acest subcapitol. Pentru înţelegerea textului se impun
următoarele precizări: esenţa politicului (şi a politicii) este scopul; esenţa
economicului (şi a economicii) este mijlocul; esenţa eticului (şi a eticii) este
compatibilitatea (adecvarea) între scop şi mijloc. Voi folosi termenul de
economică în loc de cel de economie folosit în sens de teorie economică şi pe
cel de economică politică în loc de cel de economie politică.
5)
Vezi, pe această temă articolul subsemnatului în “Literatura şi Arta” din 30
iulie 1992, institulat “Dualitatea valorii”. Partea III
CONSIDERAŢII FINALE
Cap.7. LOCUL CURENTULUI RADICAL ÎN TEORIA ECONOMICĂ
FLUCTUAT NEC MERGITUR
(Inscripţie pe emblema Parisului)
Relaţiile extrem de diverse ale economiilor statale ale lumii contemporane,
privite sub aspectul nivelului de dezvoltare economică, al ideologiilor
dominante, al resurselor de care dispun şi, în consecinţă – al tipului de
dezvoltare spre care optează etc., generează teorii economice menite să
susţină sau să combată modalităţile de dezvoltare economică şi consecinţele
acestora, să promoveze anumite interese, să urmărească împlinirea unor
idealuri.
Ca urmare, tabloul gândirii economice contemporane nu este realizat numai
din câteva culori, ci dintr-o multitudine de nuanţe, derivate din cele
fundamentale.
Pentru a sugera cât mai bine locul radicalismului economic (în general) şi a
celui american în special, voi afirma nu numai un punct de vedere, dar voi
evidenţia şi faptul că marxismul a fost unul din punctul de referinţă, în raport
cu care s-au definit celelalte curente de gândire, poziţii ideologice etc. Este
demn de amintit faptul câ mulţi teoreticieni acceptă dihotomizarea poziţiilor
ideologice în marxiste şi nemarxiste, ceea ce induce ideea acceptării
marxismului ca unul din elementele de referinţă (fie cu conotaţie negativă,
fie pozitivă).
Curentul de gândire economică radicală de stânga face parte din gândirea
economica de inspiraţie marxiană, dar nu marxistă, în pofida autointitulării
unora dintre reprezentanţii lui drept marxişti sau marxieni, a acceptării unor
teze utilizate şi de Marx şi a opţiunii pentru o societate “socialistă”.200
Însăşi gândirea economică nemarxistă este alcătuită dintr-un larg evantai de
poziţii ideologice, începând cu apărătorii declaraţi ai statu-quo-ului capitalist
(economicieni conservatori sau neoclasici, continuând cu apărătorii
capitalismului prin reformarea lui permanentă pe aceleaşi baze (liberali,
neoliberali, liberali de stângă, radicali de dreapta) şi încheind cu contestatarii
deschişi ai capitalismului (radicalii de stânga). La rândul ei gândirea
marxistă se poate prezenta şi ca având două mari componente: marxismul
dogmatic şi deformat faţă de gândirea lui Marx (avem în vedere componenta
ştiinţifică a acestuia şi nu cea ideologică); marxismul liberal, ce se înrudeşte
şi învecinează cu liberalismul radical. 201
Desprinderea unor aripi “de stânga” din cadrul gândirii
economice nemarxiste este un fenomen ce demonstrează pătrunderea într-o
măsură sporită a unor idei ce aparţin radicalismului, fie el foarte apropiat de
marxism. Dacă aceste desprinderi erau apreciate în “socialismul” totalitar ca
fiind probe evidente ale ştiinţificităţii marxismului în ansamblul lui, acum
este evident că aceste detaşări erau la fel de opuse ortodoxiei neoclasice cât
şi marxismului dogamtic. Desigur, chiar în cazul în care aceste idei vor
pătrunde într-o măsură mai mare în concepţiile reprezentanţilor de la
periferia ortodoxiei, aceasta nu face din ei marxişti şi cu atât mai puţin
marxişti dogmatici. Amintim în acest context (în scopul sugerării locului pe
care îl ocupă economica politică radicală) o clasificare a curentelor gândirii
economice contemporane realizată de doi economicieni francezi 1) care îşi
declară deschis sentimentele de apropiere faţă de “ereticii a la Schumpeter”.
Pornind de la patru nume celebre, autorii amintiţi prezintă tabloul gândirii
economice contemporane după cum urmează: economica fiilor lui Keynes,
economica descendenţilor lui A. Smith, economica discipolilor ortodocşi ai
lui Marx şi economica “ereticilor a la Schumpeter”. În această ultimă
categorie ei îl includ pe: M. Aglietta, A. Orlean şi Lorenzi, J.A. Holl şi H.
Bartoli precum şi pe J.K. Galbraith care a făcut joncţiunea între keynesism şi
ereticii a la Schumpeter, adăugându-i şi pe “radicalii americani, mereu mai
aproape de smithieni decât de schumpeterieni”. Înţelegem prin această
apreciere asupra radicalilor că ei se afla plasaţi între viziunea socială a lui
Schumpeter şi marxismul ortodox, în special datorită ideilor preluate de
Marx de la Adam Smith. Am putea spune: la stânga lui Schumpeter şi la
dreapta lui Marx). Considerăm această apreciere ca fiind corectă, subliniid
din nou faptul că radicalii de stânga sunt cei mai de stânga nemarxişti
respectiv, aflaţi în imediata vecinătate a marxismului. De asemenea radicalii
americani ar putea fi încadraţi (păstrând denumirile autorilor francezi) într-o
grupare intitulată “discipolii neortodocşi al lui Marx”. Radicalii de stânga
pot fi incluşi în grupul marxienilor sub aspect ideologic (al finalităţii ideilor
promovate) şi apoi în grupul schumpeterienilor deoarece din fondul ideologic
amintit lipseşte teoria despre schimbare (ca de altfel şi grupul
instituţionaliştilor care recunosc necesitatea unei alte organizări în societate,
dar … numai atât).202
Radicalismul economic a înregistrat nu numai evoluţii calitative, ci şi
cantitative. Ponderea numărului reprezentanţilor săi are o semnificaţie clară
în stabilirea locului acestui curent în ansamblul gândirii economice
contemporane. Dacă la înfiinţarea URPE în 1968 se vorbea despre circa 1000
de membri, în 1974 francezul H. Puels aprecia la 1750 numărul acestora,
pentru ca un an mai târziu în 1975 un alt economician francez, M. Castels, să
arate că numărul membrilor URPE a crescut la 3000. În 1980, P.A.
Samuelson scria că economiştii radicali reprezintă cel puţin 10% din
economiştii (de fapt economicienii – n.ns.) americani.
Pe măsura trecerii timpului, curentul radical de stânga a înregistrat o creştere
a ponderii sale în confruntările de idei contemporane, concomitent cu o
slăbire a activismului şi militantismului lui teoretic în comparaţie cu
perioada evenimentelor din anul 1968. Acest “recul” – sub aspectul
militantismului contestatar – poate fi considerat totodată ca pasul înapoi
necesar unei organizări mai adecvate. Este, totodată, semnul unei maturizări,
al unul echilibru sporit în formularea judecăţilor de valoare. Desigur, anii ce
vin vor clarifica tot mai mult sensul evoluţiei (sau involuţiei) mişcării
radicale de stânga şi a teoriei economico-politice corespunzătoare, fiind
totuşi previzibilă şi de dorit o autonomizare mai accentuată a acesteia în
peisajul gândirii economice contemporane, urmare a intensificării crizei
mondiale.
Sunt interesante şi autoprecierile economicienilor radicali în legătură cu
propria lor evoluţie şi ponderea radicalismului în ansamblul curentelor de
gândire existente. Astfel, Thomas E. Weisckopf arăta în 1982 că “această
şcoală de gândire (radicală – n.n.) a devenit abia recent o forţă semnificativă
în viaţa academică …”2). Acelaşi lucru l-a afirmat şi un opozant al
radicalismului, P.A. Samuelson care afirma în 1970 că radicalii reprezentau
“o mişcare de cercetare serioasă despre care se vor auzi multe în viitor”.
Merită amintită şi argumentaţia radicalului Weisckopf: “soliditatea
intelectuală şi poziţia puternică a economicii radicale au fost confirmate de o
creştere constantă a publicaţiilor academice ale economiştilor radicali şi de
recunoaşterea crecândă a economicii radicale ca o sferă legitimă de studiu şi
cercetare în marile universităţi americane”.3)203
Faptul că gândirea economică radicală, cu o puternică încărcătură ecologică,
antirăzboinică, antiimperialistă şi umanistă este în creştere cantitativă şi
calitativă, şi că aceasta va putea oferi substanţa ideatică şi cadrul
organizaţional pentru ieşirea din criza mondială actuală este sprijinit şi de
existenţa tot mai pregnant simţită a Partidului Radical Transnaţional cu
sediul la Roma, dintre ale cărei obiective (comune cu ale radicalilor
americani) amintim:
– asigurarea drepturilor omului pentru toţi cetăţenii lumii;
– respectarea dreptului şi a legii ca izvor primordial al legitimităţii
instituţiilor;
– lupta împotriva exterminării prin foamete, mizerie şi subdezvoltare:
– lupta împortriva înarmării nucleare şi pentru protecţia mediului;
– războiul împotriva drogurilor (prin eliminarea prohibiţionismului);
– excluderea pedespei capitale din toate legislaţiile ţărilor lumii;
– integrarea economico-politică regională, zonală şi mondială (radicalii
europeni militează pentru înfiinţarea Statelor Unite ale Europei, respectiv
federalizarea europeană a naţiunilor independente şi cu respectarea
drepturilor lor fundamentale, dar nu după modelul “MAASTRICHT”).
Înlăturarea dictaturilor din Europa a fost unul din obiectivele Partidului
Radical deşi membrii săi nu au putut contribui direct şi decisiv la aceasta.
După 1989, Partidul Radical are membri din aproape toate ţările exsocialiste, înfiinţând asociaţii radicale care difuzează publicaţia “Partidul
Nou”. În 1992 s-au înfiinţat şi în România asemenea asociaţii. Din primul
parlament liber ales al României s-au înscris peste 150 deputaţi în Partidul
Radical, pe lânga alte sute de membri din ţară.4) 204
Deşi radicalismul economic american este doar un curent
ştiinţific în domeniul economico-politic, fără existenţa unor structuri
politico-organizatorice reale, este posibil ca joncţiunea dintre gândirea
radicală în general şi organizarea partidică de tip Partidul Radical
Transnaţional să antreneze potenţialul uman necesar în vederea schimbărilor
radicale autentice.
7.1. APRECIERI ASUPRA CURENTULUI RADICAL ÎN ANSAMBLUL
TEORIEI ECONOMICO-POLITICE
Apariţia concepţiilor economice radicale moderne, în a doua jumătate a
deceniului şapte, şi în special proliferarea acestora în deceniul opt, a fost
receptată diferit de variatele şcoli şi curente economice ce alcătuiesc
actualmente tabloul gândirii economice contemporane.
a) Gândirea economico-politică radicală în viziunea economicienilor
ortodoxiei neoclasice
Atitudinea economicienilor neoclasici a fost net defavorabilă apariţiei
gândirii economice radicale, datorită sesizării poziţiei sale critice la adresa
teoriei economice dominante, a sistemului monopolist şi concluziilor
referitoare la necesitatea transformărilor sociale radicale.
Din aceste considerente, poziţia teoriei economice oficiale a încercat, iniţial,
să desconsidere economica politică radicală, pe motiv că ar fi “neglijabilă”
ca importanţă (R. Solow), pentru ca apoi să critice “utopismul” şi “caracterul
neştiinţific” ale ideilor tinerilor radicali. Date fiind poziţiile diametral opuse
dintre gândirea economică “ortodoxă” oficială şi cea radicală, nu vom insista
prea mult asupra aprecierilor acestora despre radicalism (ele fiind oarecum
subînţelese), limitându-ne la câteva opinii mai semnificative.205
Astfel, P.A. Samuelson, prefaţând cartea social-democratului suedez Assar
Lindbeck “Economia politică a noii stângi”, scrisă în 1971, face o distincţie
netă între “noua stângă” şi “economia radicală” fără a preciza criteriul de
diferenţiere: “Profesorul Lindbeck discută despre noua stângă şi ceea ce am
denumit conştiinţa modernă. El nu şi-a propus deloc să discute mişcarea mai
îngustă care este denumită economica radicală. În cadrul universităţilor
americane de astăzi, economiştii radicali constituie un important curent”5)
fiind “o mişcare serioasă de cercetare despre care se va auzi mult în viitor.
…De la incursiunea profesorului A. LIndbeck în universităţile americane
(1968-1969) – n.ns.) această mişcare a crescut ca număr şi importanţă”6).
Confuzia lui A. Lindbeck în privinţa asemănărilor şi deosebirelor dintre
“economia politică” a noii stângi şi “economia politică” a radicalilor de
stânga este perfect scuzabilă dacă reţinem data vizitei sale de studii în SUA
(1968-1969) şi data apariţiei URPE (1968). Aceste deosebiri (foarte
îngroşate de unii analişti, chiar din ţara noastră) sunt în realitate minime.
După părerea mea, noua stânga s-a impus atenţiei ca o mişcare politică
contestatară, având ca fundament o concepţie teoretică de orientare
(eterogenă) de stânga, în această concepţie teoretică incluzându-se şi
“economica politică a noii stângi”. Pe de altă parte, radicalismul de stânga
este în primul rând o concepţie teoretică largă (cuprinzând economica
politică radicală, sociologia radicală, filosofia radicală) având ca scop
potenţarea mişcării politice împotriva statu-quo-ului.
TABEL
Din tabelul de mai sus se poate deduce că noua stânga şi
radicalismul de stânga reprezintă două forme de manifestare ale aceluiaşi
fenomen:creşterea forţelor contestatare, atât sub aspect teoretic cât şi al
practicii politice, cele două denumiri arătând faptul dacă accentul este pus pe
latura teoretică (radicalism) sau practică (noua stânga), dar ambele au mai
multe asemănări decât deosebiri. Baran, Sweezy, Marcuse sunt consideraţi ca
mentori ai noii stângi, ei fiind şi reprezentanţi ai radicalismului economic şi
filosofic de stânga.206
Sweezy însuşi, într-un comentariu din 1972, aduce critici dihotomiei
(stabilite de Lindbeck) noua stângă – vechea stângă, arătând că, de fapt, se
poate stabili o dihotomie radicali-reformişti, generaţia de reprezentanţi ai
stângii care a apărut la sfârşitul anilor „60 situându-se cu toată greutatea în
latura radicală”.7) Asemănarea dintre noua stânga şi radicalismul de stânga
este evidenţiată de existenţa “reprezentaţilor” comuni ambelor fenomene.
George L. Bach, de la Stanford University, în comentariul său din 1972 la
cartea lui A. Lindbeck arată că “economiştii noii stângi se identifică ei înşişi
ca economişti radicali.”8) Nefiind un economician radical, Bach apreciază –
citând ca exemplu lucrarea colectivă a radicalilor Edwards, Reich şi
Weisskopf – că “există începuturi vizibile ale unei opere ştiinţifice
serioase.”9) Concluzia critică a lui George Bach este ca noua stângă (a se citi
economica politică radicală, studiul său fiind bazat pe analiza lucrărilor lui
Baran, Sweezy şi a reprezentanţilor URPE) reprezintă o evoluţie modernă
bazată pe un amestec de marxism, veblenism şi utopism.”10)
Un alt comentariu al cărţii lui Lindbeck (şi implicit analiză a gândirii
economice radicale) este cel al lui Stephen Hymer şi Frank Roosevelt de la
“Noua şcoală de cercetări sociale”, publicat împreună cu celelalte comentarii
amintite în anul 1972. Autorii sintetizează conţinutul economicii politice
radicale bazat pe paradigma marxistă subliniind că aceasta “…arată că
capitalismul, deoarece este bazat pe proprietatea privată şi promovează un
punct de vedere individualist, pune limite stricte interferenţei statului. Se
argumentează că pe măsură ce sistemul avansează, contradicţia dintre natura
sa socială şi organizarea sa privată devine tot mai intensă. Ei apreciază că
modul de producţie bazat pe munca salariată va fi depăşit prin efortul
conştient de preluare a controlului producţiei şi consumului.”11) De
asemenea, autorul speră că lucrarea social-democratului Lindbeck va
constitui o posibilitate de dialog între radicali şi ortodoxia neoclasică în
favoarea ambelor.
Cartea lui A. Lindbeck (scrisă şi prea devreme în raport cu apariţia
fenomenului radical) încearcă să deducă din scurta experienţă radicală
schimbări, care vor fi suficient de modeste pentru a modifica natura
capitalistă a sistemului. Reacţia negativă a lui Sweezy faţă de lucrarea lui
Lindbeck este semnificativă în acest sens: “…eu, ca radical, o găsesc la fel de
nerelevantă şi plictisitoare ca majoritatea economicii neoclasice.”12)207
Aprecierile făcute de economicianul Martin Bronfenbrenner13), în anul
1970, deci la scurt timp după explozia radicală, au avantajul de a se constitui
ca o reacţie imediată la aceasta şi totodată dezavantajul de a nu putea
surprinde fenomenul radical în evoluţia lui istorică. Astfel, în 1964 el
deplângea “situaţia alarmantă în care se găseşte economica radicală în
America”, constatare făcută cu ocazia unui studiu consacrat gândirii
economice marxiste în SUA14): “Interesul reînnoit pentru marxism este
inclus aproape cu necesitate în orice zvâcnire sau reînviere a economicii
radicale” cu precizarea că “marxismul standard nu pare a fi totuşi
ingredientul cel mai important al economicii radicale contemporane”, lucru
revendicat de altfel chiar de radicali. Câteve dintre concluziile studiului
realizat de M. Bronfenbrenner sunt semnificative: în prinul rând, o predicţie
pe care o putem aprecia drept o neîncredere faţă de noul curent: “dacă
aceasta /economica radicală – n.ns./ continuă timp de o generaţie, ea poate
constitui o revoluţie în ştiinţă”. În al doilea rând, se face o apreciere – corectă
pentru anul 1970 – asupra raportului dintre economica politică radicală şi
noua stângă, stabilindu-se un raport de incluziune: “economica radicală face
parte din noua stângă americană”. În al treilea rând, se face o analiză a
principalelor opere ale reprezentanţilor de frunte ai radicalismului: Baran,
Sweezy, Magdoff, O‟Connor, J. Gurley etc. Dată fiind încă strânsa legătură
ce se face între radicalismul economic şi noua stângă, Bronfenbrenner reţine
în special aspectele contestatare ale radicalilor, şi mai puţin elementele de
specificitate ale contribuţiilor lor teoretice.208
În concluziile la analiza efectuată, economicianul american îi invită pe
radicali la o confruntare directă cu ortodoxia, în vederea clarificării fondului
lor ideatic. “Cerem şi vom continua să cerem prezentarea economiştilor
radicali în faţa ortodoxiei, la un nivel considerabil mai înalt decât editorialele
din Wall Street Journal. Dacă ei vor evita să facă aceasta …. vom fi tentaţi să
explicăm radicalismul lor fie printr-o slabă pregătire, fie prin mintea lor
slabă.”15) Această incitare la confruntare a dat roade, marea majoritate a
cărţilor publicate de radicali fiind o prezentare comparată a punctelor lor de
vedere, paralel cu cele ortodoxe (conservatoare şi liberale), ceea ce denotă o
credinţă fermă în concepţia pe care o propagă. Un economician ortodox,
Vernon L. Smith, publică, de asemenea, o critică ce se distinge prin negarea
valorii ştiinţifice a economicii radicale: “Consider că mişcarea radicală ca o
mişcare intelectuală în teoria economică are un final mort. Dar ca mişcare
politică ea poate avea o viaţă infinită şi presupun că vor exista întotdeauna
demagogi universitari inteligenţi care vor confunda aceste două
finalităţi.”16) Opinăm că practica a demonstrat şi contrariul aprecierii lui
V.L. Smith. Dacă sub aspect politic-organizatoric radicalismul este întradevăr deficitar, sub aspect ştiinţific el s-a consolidat, ajungând în prezent la
o maturitate de gândire ce nu mai poate fi contestată.
Atitudinea negatoare a ortodoxiei neoclasice este perfect explicabilă,
devreme ce unul dintre obiectivele economicii politice radicale este
demolarea ortodoxiei.209
Într-o încercare de analiză “decenală”, respectiv a deceniului „70, politologii
neoconservatori E.C. Ladd jr. şi Seymour Martin Lipset17) publică în 1980
un articol în care se apreciază perioada în cauză ca fiind “un deceniu al
ambivalenţei”, respectiv o echilibrare a ponderilor activistului din deceniul
„60 cu creşterea conservatorismului din deceniul următor. Absenţa unor
proteste de masă, în ciuda larg răspânditei atitudini critice faţă de instituţii,
poate fi corelată cu alţi indici de ambivalenţă a opiniei publice.”18) Această
scădere a activismului este pusă pe seama “scăderii ponderii tineretului şi
creşterii ponderii celor în vârstă”. Analiza de mai sus, este adusă în discuţie
ca o apreciere legată de contextul socio-politic în care se desfăşoarea
mişcarea radicală, mişcare despre care se afirmă (tot în anul 1981) că este “în
retragere.”19) Încercând să prezinte evoluţia unui reprezentant al
radicalismului anilor „68 care a sfârşit prin a renunţa la activismul politic, ni
se dezvăluie una din tacticile de contra-atac ale “ortodoxiei” şi anume
încercarea de “recuperare” a celor ce au promovat idei radicale. Este şi
aceasta o dovadă a faptului că instituţiile din SUA sunt viabile şi că ţelurile
radicalismului nu vor putea fi îndeplinite fără o activitate ştiinţifică şi
practică mai bine organizată, şi înainte însă ca relaţiile să ceară aceasta în
mod imperios.
I. Kristol, neoconservator, într-o analiză a “crizei teoriei economice” 20)
dedică un capitol special “economiştilor cu vederi radicale”, şi pe care-i
apreciază pe baza unui studiu-manual deosebit de interesant, scris de Mark
A. Lutz şi Kenneth Lux şi apărut sub titlul “The Challenge of Humanistic
Economics”. Kristol apreciază economica radicală ca fiind de natură
platonică şi întemeiată pe baze raţionalist-utopice: “Această nouă economică
radicală se sprijină pe un puternic impuls moral şi pe o la fel de puternică
repulsie morală faţă de societatea capitalistă contemporană şi felul de teorie
economică pe care aceasta îl produce”.
Concluzia analizei lui Kristol este că “Gândirea economică radicală de astăzi
posedă o viziune a unei societăţi democratice egalitariste în care interesul
personal al individului este redus la rangul de forţă neglijabilă prin
educaţie… în esenţă, aceasta este o viziune romantic-utopică, deşi scrupulos
zugrăvită în termeni raţionali de factură laică. Ea este în realitate, socialism
utopic îmbrăcat în straie academice moderne.”21) b) Aprecieri ale
economicienilor radicali210
Faptul că economicienii radicali împărtăşesc soarta lui Midas păstrând unele
din ideile liberaliste sau post-keynesiste, şi apelând tot mai mult la
instrumentarul teoretic marxist, această poziţie, intermediară deci, a generat
aprecieri pozitive şi negative atât de la dreapta cât şi de la stânga lor. În
formularea unor radicali francezi”… majoritatea economiştilor clasici…
consideră radicalismul teoretic ca un factor important al evoluţiei gândirii în
SUA.” Pentru M. Friedman “radicalii sunt utili pentru că distrug mitul
conform căruia soluţia tuturor problemelor ar fi creşterea cheltuielilor
publice”. Pentru Samuelson, “ar fi de neiertat de a nu le da atenţia, interesul
şi răspunsul pe care-l merită în mod serios calităţile lor”22) şi încheie cu o
apreciere proprie. “Astăzi, radicalismul teoretic, izvorât din radicalismul
ghetourilor şi al războiului este împărţit între tentaţia reformistă, aspiraţia
revoluţionară şi cercertarea socialistă”23), apreciere care este în bună măsură
adecvată.
Mai recent, deci după o perioadă de decantare şi mai clară autodefinire a
radicalismului economic, apar încă aprecieri valabile poate pentru perioada
apariţiei sale pe scena gândirii economice contemporane. Economicienii
francezi J. Albertini şi A. Silem, făceau următoarele referiri la adresa
economicii politice radicale: “Trebuie să păstrăm radicalismul la proporţiile
sale adevărate. El este în esenţă mai mult o sfidare la adresa foartei ortodoxe
Asociaţii a economiştilor americani, decât o rezoluţie teoretică. Găsim
influenţa instituţionalistă (atacul contra abstracţiei neoclasice) combinată cu
un marxism romantic (inspirat din lucrările de tinereţe ale lui Marx) şi cu
tendinţe ecologiste şi anarhiste. Este aproape un strigăt de revoltă al
economicienilor formaţi de neoclasici şi de keynesienii de strictă observanţă.
Uneori asistăm la transpunerea tezelor ultraliberale ale lui Friedman într-un
extremism anti-capitalist… Principalii autori ai grupării (G. Weiskopf, Angus
Block, C.E. Edwads, D.M. Gordon, H. Sherman, ….) se alătură contestării
epistemologice franceze (J. Attali, H. Bartoli, Marc Guillaume) şi chiar
marxiştilor ”en rupture de ban” (ca H. Lefebre, Garaudy şi troţkistul belgian
E. Mandel). Printre numele de referinţă ale radicalismului american se află şi
marxiştii americani P. Baran şi P. Sweezy24).
Desigur, un element pozitiv trebuie remarcat şi anume tratarea distinctă a
“Economicii politice radicale”, ceea ce indică faptul că autorii francezi o
apreciază ca fiind un curent de gândire de sinestătător.211
Sintetizând (la nivelul anului 1978) opiniile critice la adresa radicalismului,
exegetul american R.B. Carson scria: “Criticii radicalismului arată deseori că
analizele radicale sunt disperate, negativizate. Radicalii, spun aceştia, descriu
problemele capitalismului fără a oferi o altă soluţie decât schimbarea
întregului sistem. Dacă este un oarecare adevăr în această acuzaţie, vom
vedea… că se oferă într-adevăr unele soluţii. Dar chiar dacă programul lor va
fi vag, radicalii vor argumenta că cea mai mare contribuţie a lor constă în
revelarea adevărului despre sistemul capitalist.”25)
Putem concluziona că şcoala de gândire radicală, prin poziţia
sa “de mijloc” între ortodoxia neoclasică şi cea marxistă, va fi neîndoielnic
contestată (sau neacceptată integral) de ambele din aceste curente. Totuşi,
stabilirea acestei poziţii “de mijloc” poate induce ideea că ea se află
aproximativ la aceeaşi distanţă faţă de curentele amintite, cu o apropiere mai
mare de tradiţia marxistă, pe a cărei linie se înscrie radicalismul economic
american.
c) Opinii ale teoreticienilor marxişti din fostele ţări socialiste.
Critica şi mai puternică la adresa regimurilor dictatoriale din fostele ţări
“comuniste” a determinat diriguitorii ideologici din ţările respective să
“orienteze” atitudinea faţă de curentut radical într-o manieră şi mai critică
decât cea faţă de ortodoxia neoclasică. Dat fiind că opiniile marxiştilor (mai
mult sau mai puţin dogmatici) nu au constituit de regulă o abordare ştiinţifică
în adevăratul sens al discuţiei de faţă, nu voi insista asupra acestor opinii.
d) O apreciere exterioară şi non-ideologică asupra radicalismului american
Făcând abstracţie de interesele de moment ale unui grup social sau altul, de
finalităţile concrete ale teoriei economico-politice radicale în context
american, se pot degaja unele concluzii proprii, referitoare la elementele
pozitive şi negative, de conţinut, ale acestui corp doctrinar, care vor permite,
în concluzie, o stabilire corectă a locului acestuia în ansamblul tabloului
gândirii economico-politice contemporane.212
În primul rând, radicalismul economic are meritul de a repune în drepturile
sale fireşti adevărata sferă de cuprindere a economicului şi de demonstrare
clară a consecinţelor nefaste ale reducerii adesteia la mecanismele productivconsumptiv-distribuitive, cu aplicare restrână la domeniul bunurilor
materiale. O asemenea extensie nu are doar caracter ideologic, de
demonstrare a “exploatării capitaliste” (componentă ce nu lipseşte evident,
din teoriile radicale), ci are un pronunţat caracter practic de studiere a
realului în toate dimensiunile sale. Prin acest holism practicat cu consecvenţă
de radicali, sistemul lor de gândire se ridică deasupra reducţionismelor
marxiste dogmatice şi neoclasice, ocupând, prin aceasta, nu numai o poziţie
intermediară între cele două curente, ci una centrală, cu perspectiva ca – prin
decantări şi completări ulterioare – să devină doctrina economico-politică
majoră a secolului XXI. Această nu conferă radicalismului aerul de
infaibilitate pe care şi-l arogă cele două curente amintite, ci doar acel atribut
de adecvare, raportat la realităţile prezente şi prezumtive.
În al doilea rând, ca o apreciere mai puţin pozitivă, radicalii se revendică
uneori prea mult de la părintele Marx, ceea ce îi conferă o poziţie de lipsă de
maturitate şi de subordonare faţă de o doctrină prea contestată şi contestabilă
în unele din concluziile sale. Maturizarea viitoare a radicalismului va
înseamna o detaşare de terminologia marxiană, de ipotezele şi metodele de
cercetare ale respectivei doctrine şi, în special, de modalităţile concrete de
realizare a schimbării. Radicalismul dispune de suficiente forţe de gândire
creatoare care să construiască un sistem propriu de referinţă care să-l
individualizeze şi să-l definească drept un sistem nou, apt să fie utilizat în
crearea unei noi ordini în lume, ordine bazată pe umanism, creştere
economică şi coerenţă politică la nivel global.213
În al treilea rând, radicalii vor trebui să depăşească faza preponderent critică
la adresa capitalismului american şi socialismului de tip sovietic şi să
elaboreze coordonatele unei societăţi care să le depăşească cu adevărat pe
acestea. Este de presupus că aplicarea consecventă a paradigmei scop-mijloc
ar putea realiza o atare configuraţie teoretico-practică, cu argumente suficient
de convingătoare, pe baza cărora majoritatea să o accepte, neexistând acum o
altă alternativă mai bună. Chiar dacă această configuraţie nu va parveni din
rândurile gânditorilor radicali, ea va fi integrată sistemului radical de
gândire, deoarece aceasta presupune o detaşare netă faţă de sistemele
actuale. Este de prevăzut că o atare construcţie teoretico-practică nu va avea
valoare de adevăr decât extinsă la nivel global, planetar. Iluzia marxiană
despre revoluţia proletară mondială va fi înlocuită cu o teorie radicală
realistă, aplicabilă, prin consens la nivel planetar. Această teorie se va
impune nu prin revoluţie proletară ci prin înţelegerea necesităţii opţiunii între
autodistrugere şi construirea unei societăţi globale, unitare şi negrevate de
problemele actuale. Viitoarea societate nu poate fi realizată în lipsa
înlăturării unoara din trăsăturile fundamentale ale societăţii umane
contemporane: educaţie defectuasă, informări trunchiate, exacerbarea
naţionalismelor ca suport al dominaţiei interne şi a luptelor pentru putere în
statul naţional. Desigur, nu este vorba de dispariţia naţiunilor şi a statelor
naţionale într-o perspectivă imediată. Viziunea globalistă sperie pe mulţi
conducători de state naţionale, şi îndeosebi structurile birocratice ale
acestora. Din considerente de eficienţă, creştere economică raţională şi de
eliminare a distrugeri mediului, aceste viziuni se vor impune. Important este
ca procesele de globalizare să nu fie forţate sau arbitrar dirijate aşa cum s-a
întâmplat cu “construcţia socialismului”.
În ansamblu, gândirea economico-politică radicală are suficiente coordonate
pozitive pentru a se constitui în nucleul teoretic al viitoarei societăţi globale.
Din păcate, ideile sunt prea puţin cunoscute şi diseminate în lume (îndeosebi
în Europa estică) şi prea mult asociate cu marxismul dogmatic falimentar.
Ceea ce îndreptăţeşte aprecierea anterioară, că strâmbătăţile lumii anterioare
se sprijină masiv pe o ordine instituită de drept, dar generată de criterii ce nu
mai sunt acceptabile pentru întreaga omenire.
1) 214
J.M. Albertini, A. Silem; Comprendre les theories economiques, vol.I, Ed.
Du Seuil 1, Paris, 1983, p.214.
2)
Thomas E. Weisskopf, Radical Economics, Mc Graw Hill Book Company,
1982, p.799.
3)
Ibidem
4)
Amintim că din Partidul Radical cu sediul la Roma fac parte personalităţi
prestigioase cum ar fi: Eugen Ionescu, laureaţii premiului Nobel: W.
Leontieff, şi Levi Montalcini şi George Wald. Americanul G. Wald, laureat
al premiului Nobel pentru medicină în 1967 s-a înscris în Partidul Radical în
1987 când sa declarat: “motivul pentru care sunt fericit că sunt înscris în
Partidul Radical este că acest partid se bate pentru binele Planetei, pentru
orice formă de viată, pentru binele fiinţei omeneşti, iar acest fapt este extrem
de necesar. …Distanţa dintre popoare şi guvernele lor se măreşte mereu, fapt
care creează deseori situaţii inumane. Avem nevoie, în toată lumea să căutăm
şi să ne regăsim umanitatea”.
5)
Paul A. Samuelson, Cuvânt înainte, în: A.Lindbeck, op. cit., p.XVIII-XIX; la
un deceniu de la acea dată, în ed. XI-a a Economics-ului din 1980.
Samuelson menţiona distincţia între “New Left” şi Radical Economics,
manifestând o prudenţă sporită în aprecieri: “este prematur să facem judecăţi
asupra importanţei de durată a criticii asupra teoriei economice principale
(ortodoxiei neoclasice; n.ns.) realizată acum de noua şcoală a cărei aderenţi
se autodenumec cu mândrie ”economişti radicali” şi care numără cel puţin a
zecea parte din economiştii SUA”. În: Economics, ed. XI-a, 1980, p.792.
6) 215
Ibidem, p.XIX.
7)
Paul M. Sweezy: “Comment” în: A. Lindbeck, op. cit., p.139.
8)
George L. Bach, “Comment”, în: A. Lindbeck, op. cit., p.104.
9)
Idem, p.115.
10)
Ibidem, p.117.
11)
Frank Roosevelt, Comment, în: A. Lindbeck, op. cit., p.136.
12)
P.M. Sweezy, Comment, în: A. Lindbeck, op. cit., p.140.
13)
Martin Bronfenbrenner, Radical Economics în America. A 1970 Survey, în:
“The Journal of Economic Literature” nr.3, September, 1970, p.740….. (ne
vom referi în continuare numai la această sursă).
14)
Apud V. Pilat, Radicalismul în gândirea economică americană, Era
Socialistă, nr.16/1976, p.52.
15) 216
Atitudinea dezaprobătoare faţă de radicali a prof. Bronfenbronner a fost
lămurită fără echivoc într-o scrisoare de răspuns, ce mi-a adresat-o în
septembrie 1990, din Tokyo: “Eu nu mă consider economist radical, şi sunt
foarte suspicios în legătură cu cei care situează disciplină economicii sub
această etichetă. De obicei, ei ne oferă impresia lor despre starea din
traduceri slabe ale unor manuale poate de acum 50 de ani.” Ca o dovadă că
nu are nimic comun cu radicalii americani, prof. Bronfenbronner mi-a trimis
doaă interesante manuscrise ale domniei sale, nepublicate încă, unui fiind o
analiză ironică a modului cum trece nomenclatura sovietică la economia de
piaţă. (“Slobbovia Meets the Market”), (august 1990).
16)
Vernon L. Smith, Economic Theory and its Discontents, AER, 2/1974,
p.321.
17)
E.C. Ladd jr. S.M. Lipset, Anatomia unui deceniu, Sinteza nr. 46/1981, p.2-
7.
18)
Ibidem, p.7
19)
Joseph Epstein, Radicalismul în retragere, Sinteza 46/1981, p.30-33.
20)
I. Kristol, Criza teoriei economice, Sinteza 48/1981, p.5-8 şi 63-69.
21)
Ibidem, p.66.
22) 217
Jaques Attali, L‟anti-economique, Paris, 1974, p.22.
23)
Ibidem p.23.
24)
J. Albertini, A. Silem, Comprendre les theories economiques, Ed. Du Seuil,
Paris, 1983, p.170-171.
25)
R.B. Carson, Econommic Issues Today. Alternative approaches. St. Martin‟s
Press, New York, 1978, p.21.ÎN LOC DE INCHEIERE: CARE ECONOMICĂ
POLITICĂ?
Varietatea nivelurilor de dezvoltare economico-politică a diferitelor
societăţi, elementele de specificitate ce apar la acelaşi palier al dezvoltării,
nivelul de informaţie al populaţiei, diferenţele în înzestrarea naturală: resurse
materiale, populaţie, condiţii geografice etc., toate acestea argumentează că
existenţa şi aplicarea unei singure concepţii economico-politice este nu
numai dificilă (dacă nu chiar imposibilă) ci, de-a dreptul periculoasă.
Lipsa de flexibilitate a gândirii economico-politice a celor ce
influenţează deciziile macro-economice ale unei ţări, sau a puzderiei de
întreprinzători este la fel de nocivă ca şi aplicarea unei singure concepţii de
joc în fotbal, utilizarea unei singure modalităţi de reflectare a lumii în artă, a
unei concepţii unice în pedagogie, a unor reţete unice în gastronomie etc.219
Posibilităţile de ieşire din criză ale societăţilor dezvoltate au fost
oferite de existenţa unei largi palete de unghiuri de vedere, concepţii,
strategii etc. existente în stare latentă şi devenite manifeste în momentele de
acutizare a crizei. Democraţiile occidentale şi-au asigurat supravieţuirea nu
prin obstinaţia de a răspândi o singură concepţie economico-politică ci prin
larga permisivitate acordată concepţiilor alternative. Sistemul de învăţământ
din aceste ţări oferă posibilitatea studenţilor de a alege un curs de economică
politică dintre cele ce aparţin şcolilor de gândire bine conturate, deşi opuse
unele altora: neoclasice, marxiste sau radicale. În acest mod nu numai că nu
se obturează gândirea sau libertatea de gândire, ci se încurajează dialogul şi
sporirea consistenţei teoretice prin dialog critic, se asigură rezerva de idei
necesară naşterii unor noi corpuri de gândire, mai adecvate noilor situaţii. Pe
baza acestor consideraţii, întrebarea din titlu nu aşteaptă un răspuns tranşant,
ci, dimpotrivă, poate avea ca răspuns următoarea afirmaţie: corpurile
doctrinare nu există în mod etern şi general valabil pentru toate societăţile de
pe glob. Numărul, varietatea şi consistenţa acestor corpuri doctrinare trebuie
să fie aproximativ egal cu numărul, varietatea şi consistenţa situaţiilor
economico-politice potenţial existente într-o societate oarecare. Eşecul
aplicării doctrinei marxiste nu este un eşec în sine al unui mod de gândire, ci
este rezultatul aplicării inadecvate, nediferenţiate şi forţate a unei concepţii
unice şi fixate rigid în anumite cadre conceptuale pe un spaţiu vast,
caracterizat îndeosebi prin subdezvoltare. În realitate, concluziile gândirii
marxiste erau destinate a fi aplicate la societăţi hiperdezvoltate, cu un înalt
nivel de informare şi educare a cetăţenilor şi bazate pe o largă libertate de
asociere (nu întâmplător capitalismul german a orientat marxismul spre
răsărit, ajutându-l pe Lenin şi Rusia sovietică să aplice un sistem de gândire
ce ducea la un eşec sigur, oferind capitalismului german o nesperată rezervă
de pieţe de desfacere, rezervă ce este atrasă acum când criza economiilor
dezvoltate este în esenţă o criză a pieţelor). La fel de nefericită ar fi
insataurarea mai mult sau mai puţin forţată a gândirii economico-politice
radicale în SUA, ţară care, în ciuda crizei actuale are încă resurse pentru
dezvoltare, îndeosebi acum când Răsăritul şi-a deschis pieţele, în disperare
de cauză. Un alt exemplu nesugestiv de optare pentru o concepţie
economico-politică inadecvată adevăratei stări de lucruri din societate îl
reprezintă tentativa lui Gorbaciov de a pune la baza noii orientări
radicalismul economic de sorginte americană. Esenţa perestroicăi
gorbacioviste era tocmi ceea ce propuneau radicalii pentru economia SUA:
descentralizare, autonomia întreprinzătorilor, autoconducerea muncitorească,
democratizarea instituţiilor, liberalizarea comerţului, armonia liber 220
consimţită între republici cu structuri etnice diferite etc. Cu alte cuvinte, ceea
ce s-a întâmplat în 1917 (adoptarea marxismului într-o ţară nedezvoltată) s-a
repetat în 1985 (adoptarea radicalismului într-un stat ale cărui resurse de
dezvoltare erau epuizate sau pe cale de epuizare, în timp ce radicalismul este
aplicabil – ca şi marxismul – ţărilor cu nivel ridicat de dezvoltare, ajunse la un
apogeu al acestei dezvoltări). Concepţia economico-politică adecvată ţărilor
slab dezvoltate ale Răsăritului este liberalismul clasic (eventual
amendat),însoţit- într-o măsură optimă dar în nici un caz maximă-de măsuri
de protecţie socială ca supape ale tensiunii sociale inerent acumulate în
procesul dezvoltării. Desigur, şi această aplicare a liberalismului clasic
trebuie nuanţată de la caz la caz, transpunerea mecanică a acestuia după un
model al unei ţări oarecare fiind la fel de nerecomandată.
Tragedia Răsăritului, în comparaţie cu Apusul, constă în existenţa
decalajului economico-politic, decalaj pe care acesta din urmă îl manevrează
întotdeauna în favoarea sa. Menţinerea decalajului nu este garantată în mod
absolut, dar trebuie recunoscut că el există. În consecinţa, este normal să ne
adaptăm acestei realităţi, şi în nici un caz să ne opunem ei.
În aceeaşi ordine de idei implantarea mai mult sau mai puţin forţată a socialdemocraţiei europene (cvasiechivalentă radicalismului american) în ţările
est-europene slab dezvoltate, aflate în criză economico-politică poate duce la
aceleaşi rezultate nefaste ca şi aplicarea marxismului în Rusia şi a
radicalismului în fosta Uniune Sovietică.
Aşadar, aflându-ne la o mare răscruce de drumuri, având moştenirea
deformărilor dogmatice ale marxismului şi experienţa diverselor îmbinări
dintre un sistem teoretic şi o realitate practică, avem obligaţia de a acţiona cu
descernământ în opţiunile pentru un corp de doctrine şi în aplicarea acestuia
într-o formă pură sau amendată. Marea dilemă ce persista încă în rândul
specialiştilor în economică politică este pe de o parte justificată dar, pe de
altă parte este inacceptabilă şi extrem de costisitoare. Dilema este: care
economică politică? Manualele de “economie politică” (intitulate în bună
tradiţie clasică “economie politică” sau mai grav “economie”) oscilează încă
între un mixtum compositum de economică neoclasică prezentată într-un
limbaj pur marxist, de liberalism şi marxism, generându-se nu numai
contradicţii între diversele părţi ale manualelor dar şi o mare confuzie în
mintea potenţialului cititor.221
Cred că o soluţie posibilă a acestei dileme o constituie elaborarea de cursuri
alternative şi a libertăţii studenţilor de a opta pentru unul sau altul dintre
acestea. Astfel se pot elabora(eventual reedita) cursuri marxiste, cursuri de
economică neoclasică şi cursuri de economică-politică radicală. După o
prezentare comună în faţa studenţilor a celor (cel puţin) trei concepţii, aceştia
vor avea libertatea să opteze pentru unul dintre ele, existând eventual, şi
posibilitatea audierii tuturor (în diverşi ani), ultimul caz fiind cel ideal. Este
recomandabilă precizarea – în titlu- a concepţiei fiecărui curs şi renunţarea la
maniera neştiinţifică de prezentare a unui corp ideatic drept singurul sau cel
mai… (Acest procedeu a fost utilizat atât de dogmatismul marxist, ce-şi
intitula sentenţios manualele drept “Economie politică” şi nu “Economică
politică marxistă”, cât şi de înţelepciunea convenţională dominantă în Apus,
ce-şi intitulează manualele “Economics” (“Economica”). Modelul propus de
teoria economico-politică radicală este aceptabil sub raport etico-ştiinţific,
manualele respective purtând titlu de “Radical Economics” sau “Radical
Political Economy”, ca o dovadă a filiaţiei cu marxismul şi teoria economică
clasică. Un aspect meritoriu al concepţiei economico-politice radicale îl
reprezintă existenţa în unul şi acelaşi manual a unor teorii economice variate
prezentate ca alternative posibile, cititorul având posibilitatea să opteze
pentru una sau alta dintre teorii. Menţinerea în rezerva ideatică a naţiunii a
tuturor sistemelor de gândire economico-politică este necesară, deoarece:
– coexistenţa lor simultană generează dialog şi constructivism;
– se elimină riscul absolutizării şi canonizării unui corp de gândire ca fiind
singurul etern valabil;
– se evită canalizarea dezvoltării economice pe un singur făgaş ce se poate
dovedi – în condiţii noi, neprevăzute – neadecvat;
– se creează elasticitatea necesară în adaptarea rapidă şi nedureroasă atât a
concepţiei economico-politice oficiale cât şi a tipului de dezvoltare
economico-socială necesar a fi ales;
– se oferă studenţilor şi cadrelor didactice libertatea de acţiune, asigurându-se
– prin aceasta – sporirea potenţialului creativ al naţiunii.222
Ca o concluzie a studierii gândirii economico-politice radicale contemporane
se poate afirma că acest important corp de gândire este imperios necesar a fi
cunoscut teoreticienilor (economicienilor şi politicienilor) aflaţi la conducere
sau care se pregătesc pentru aceasta. Riscul preluării şi aplicării necritice a
unora din economicile avansate (valabile, probabil, pentru secolul următor)
este compensat de spiritul tolerant, nonviolent şi democratic al
radicalismului actual, spirit ce poate fi preluat în oricare din concepţiile
alese. Mai mult, radicalismul oferă un set de analize tematice (războiul,
mediul înconjurător, foametea, discriminarea, alienarea, urbanismul, sărăcia
etc.), a căror lipsă din alte sisteme economico-politice teoretice le fac seci,
inoperante şi inutile. Prezentarea schematică a tehnicilor de analiză a cererii
şi ofertei, a preţului, profitului, dobânzii etc., în afara unui cadru social
concret dat este respinsă, pe bună dreptate, de studenţii cu spirit critic şi care
doresc să fie realmente utili lor înşişi, firmelor unde vor lucra şi economiei
ţării în ansamblul ei. Întrebările retorice ale unor profesori şi cercetători din
domeniul economicii politice referitoare la slabareceptare de către elevi şi
studenţi a textelor şi manualelor economice se dovedesc suficient de ipocrite,
aşa cum am dedus dintr-o anchetă comandată de congresul SUA pe această
temă. De regulă, absolvenţii unor licee sau facultăţi economice, chiar cei
foarte silitori şi dotaţi, nu ştiu de ce au învăţat cursurile de teorie economică
şi cum le vor aplica ei în viaţa practică. Faptul că înşişi profesorii nu sunt
întotdeauna convinşi de utilitatea practică a celor predate, face ca finalitatea
demersului lor să fie limitată.
Fără pretenţia unor soluţii definitive şi absolut valabile cred că aplicarea
permanentă a paradigmei scop-mijloc ar putea elimina multe din situaţiile
neplăcute amintite. Precizez că stabilirea scopului trebuie să corespundă unor
existenţe individuale şi sociale, în lipsa căruia am putea justifica orice. Deci,
scopul trebuie să fie ales cu o utilitate socială maxim posibilă (aceasta se
obţine prin maximizarea relativă a utilităţilor individuale, ale căror
conjuncţie şi adaptare reciprocă va însemna o utilitate socială maxim
posibilă. Tentativa marxistă de ipotetică maximizare a utilităţii sociale prin
minimizarea utilităţilor individuale este un exemplu negativ de care trebuie
ţinut mereu cont). Alte atribute ale scopului ales:
– să fie acceptat ca atare de un număr cât mai mare de indivizi;
– să fie valabil şi acceptat o perioadă cât mai mare de timp; 223
– să fie astfel definit şi construit încât să fie lesne de schimbat atunci când
realităţile sau idealităţile o impun;
– ideea schimbării sale în timp să fie inclusă de la început în definirea
scopului. Orice tentă de rigidizare sau de absolutizare a scopului în
ansamblul său, sau a unor elemente ale sale, va genera tendinţe de schimbare
sau de renunţare la el(e).;
– să fie formulat cu maximă claritate. Vechile precepte educaţionale şi
propagandistice conform cărora scopurile trebuie să fie voalat exprimate (să
nu sperie individul sau societatea!) şi-au demonstrat de mult “eficienţa”:
minciuna se generalizează şi devine “politică oficială” (în sens de conduită);
sesizarea neadevărului de către cetăţeni generează neîncredere, apatie şi
inacţiune; utilizarea unor “eufemisme” în descrierea scopului porneşte
deseori de la ideea preconcepută că oamenii “nu înţeleg”, deci sunt uşor de
păcălit, motiv suplimentar de revolta în momentul când se face comparaţia
între scopurile declarate şi cele urmărite în realitate.
În acelaşi timp, fiecărui scop sau element al acestuia trebuie să i se ataşeze
setul de mijloace disponibile sau posibile de creat sau atras. În acest mod,
realizat corect şi cu bună credinţă, se elimină posibilitatea enunţării unor
scopuri utopice, euforizante şi uşor acceptabile dar lipsite practic de
mijloacele necesare înfăptuirii lor. Aplicarea paradigmei scop-mijloc este
necesară şi posibilă în orice domeniu al gândirii şi acţiunii umane, generând
adoptarea corpurilor doctrinare adecvate şi a tipului de dezvoltare socială
(economică şi politică) în concordanţă cu realităţile şi idealităţile
momentului şi viitorului previzibil.BIBLOGRAFIE
1. Albertini, J.M. Silem – Comprendre les theories economiques, vol. II,
Seuil, Paris, 1983
2. Anikin, A. – A Science in its Youth, Progress Publishers, Moscow, 1975
3. Aptheker, H. – For a return to reason, în: Political Affairs, New York, nr.
8/1966
4. Attali, Jaques; Guilaume, M. – L’Anti-Economique, PUF, Paris, 1978
5. Baran, P.A.; Sweezy, P.M. – Le capitalisme monopoliste, Paris, 1970 (New
York, 1966)
6. Baran, P.A. – The Political Economy of Growth, Monthly Rewiew Press,
1963
7. Boddy, Roy; Crotty, James – Class Conflict and Macro Policy: The
Political Economics, nr. 7/1975
8. Bowles, S. – Economists as Servants of Power, în: American Economic
Review (AER), 2/1974
9. Bowles, S. – Understanding Unequal Economic Opportunity, AER, nr.
2/1973
10. Bowles, S., Gintis, H. – The Invisible Fist: Have Capitalism and
Democracy Reached a Parting of the Wages, în AER, nr. 2/1978, p.358
11. Bottomore, T.B. – Sociology of Social Criticism, London, 1975
12. Boorstin J. Daniel – The Decline of Radicalism: Reflections on America
Today, Random House, N.Y., 1968
13. Bran, Paul – Economia valorii, Chişinău, Ştiinţa, 1991
– Economica valorii, Bucureşti, Economica, 1995225
13. Braun, M. – Despre rădăcinile teoretice şi ideologice ale economiei
politice radicale. Unele aspecte ale analizei imperialismului, (l.rusă) în: K.
Marx i sovremennaia burjuaznaia ekonomia, p. I-a, Moskva, 1982
14. Bronfenbrenner, Martin – Radical Economics in America: A 1970 Survey,
în: Journal of economic Literature (Jel), vol viii, 1970, p.74
15. Brown, M. Barrat – After Imperialism, Humanities Press, New York,
1970
16. Cain, Glen G. – The Challenge of Dual and Radical Theories of the
Labour Market to Ortodox Theory, În AER nr, 2/1975
17. Campbell, R. McConnel – Economics, ed. 7-a, McGraw Hill Book Co?
1978
18. Calvert, Greg, Neiman, C. – A Disrupted History, New Left and
New Capitalism, Randon House, New York, 1977
19. Carson, R.B.; Ingles J.;Mclaud, D. (editori) – Government in the
American Economy, D.C. Heath Co., Massachussetts, 1973
20. Carson, Robert M. – Economic Issues Today. Alternative Approach, St.
Matrin‟s Press, N.Y., 1978
21. Christoffel, T.; Finkelhor, D.; Giblbord Dan – Capitalism and Military
Industrial Complex. The Obstacles to Conversion, New York, 1973
22. Cohen, B.J. – The question of imperialism. The political economy of
dominance and dependence, MacMillan, New York, 1974
23. Cochran, Thomas – Economic History, Old and New, în: American
Historical Review, LXXIV, 5/1969
24. Constantinescu, N.N. – Teoria valorii muncă şi lumea contemporană,
Bucureşti, Ed. Politică, 1984
25. Crotty, J.; Raping Leonard – Class Struggle and Macropolicy, în: AER,
dec. 1975226
26. Cypher, James – The Liberals Discover Militarism, în: The Review of
Radical Political Economics, vol. 4, nr. 1/1972
27. Dent, J.M. and Sons (Ed)
– Everyman‟s Dictionary of Economics, London, 1987
29. Dobrescu, Paul
– 10 teme actuale în dezbaterea specialiştilor români, Ed. pol., Bucureşti,
1984
30. Druguş, Liviu – Antropocentrismul gândirii economice radicale
americane contemporane, în: Revista Economică nr. 20/1984
31. Druguş, Liviu – Realitatea şi teoria economică în: “Tribuna Economică”
nr. 28/1990.
31. Druguş, Liviu – Condiţia umană în gândirea economiştilor radicali
americani, în vol. “Condiţia umană şi civilizaţia contemporană” (red. şi
coord. C. Gh. Marinescu Ed. Junimea, Iaşi, 1982
32. Druguş, Liviu – Radicalismul ca filosofie a schimbării, în: “Sfatul Ţării”
(Chişinău) nr. 134 din 31 iulie 1992
33. Druguş, Liviu – Dualitatea valorii, în: Literatura şi arta (Chişinău) nr. 31
din 30.07.1992
33. Druguş, Liviu – Sfera de cuprindere a economicului, a politicului şi
eticului. Ce studiază, totuşi, Economica Politică? în: “Economica”, Nr. 3-
4(8-9)/1995 (în limbile română, engleză şi rusă).
33. Druguş, Liviu – “Criza economică: Blestem sau eroare umană?
(viziune psiho-sociologică)”, în: Glasul Naţiunii, Chişinău, serial în cinci
episoade: ian. 1992; feb. 1992; 20 martie, 1992; 1 mai 1992 şi 15 mai 1992227
34. Edwards, R.C.; Reich, Michael;Weiskopf, Thomas – The Capitalist
System. A Radical Analisys of American Society, Prentince Hall, Englewood
Cliffs, New Jersey, !973
35. Epstein, Josef – Radicalismul în retragere, în: Sinteza, nr. 46/1981
36. Erdos, T. – Surplus value and its rate in contemporary capitalism, în:
Acta Oeconomica Scientiarum Hungariae, nr. 5/1970
37. Ewan, A.; Weiskopf, Thomas – Perspectives on the economic problem,
Ed. II-a, Englewood Cliffs, 1973
38. Fann K.T.; Hodges D.C. (ed) – Readings in U.S. Imperialism, Boston,
1971
39. Fromm, Erich – The Sane Society, New York, 1965
40. Fernandez, Raul A. – Heroin Consumption Problem and Radical
Economics, AER nr. 2/1973
41. Fetch, Bod – A Galbraith Reappraisal: the ideologue as gadfly,
Ramparts, May 1968, pp.73-84
42. Gould, J.; Kolb, W. (edit) – A Dictionary of Social Sciences, Tavistock
Publications, London, 1964
43. Gintis, H.; Bowles, S. – The Problem with Human Capital Theory. A
Marxian Critiques, în AER, 2/1975
44. Galbraith, J.K.
– The Affluent Society, New York, 1958
45. Gavi, Philippe
– L‟Amerique se casse, în: Les Temps Modernes, nr. 361-3, 2/1976
46. Gerberding, W.; Smith, D. (ed)228
– The Radical Left. The Abuses of Discontents., Houghton Co., Boston, 1970
47. Gintis, H.
– The Reemergence of Marxian Economics in America, în: The Left
Academy: Marxist Scholarship in American Campuses, 1982
48. Giersch, Herbert
– The Age of Schumpeter, în: AER 2/1985
49. Gintis, H.
– Consumer Behaviour and the Concept of Social Decay, în: AER nr. 2/1972
50. Gintis, H.
– Alienation from self and culture, în: J. Weaver, Modern Political Economy,
Boston, 1973
51. Gordon, David M.
– Problems in Political Economy. An Urban Perspective, Lexington, 1971
52. Glynn, A.; Suftcliffe, B.
– Capitalism in Crisis, New York, 1972
53. Grunberg, Ludwig
– Opţiuni filosofice contemporane, Ed. politică, Bucureşti, 1981
54. Fusfeld, Daniel R.
– The Age of Economist, Scott Foresman and Co., Glenview, Illinois, 1966,
1972
55. Grosu, Nicolae229
– Tendinţe radicale în gândirea economică americană. Rezumat al tezei de
doctorat, Universitatea Bucureşti, 1980.
56. Greenwald Douglas (editor)
– Encyclopaedia of Economics, McGraw Hill Book Company, 1982
57. Gurley, John
– The State of Political Economics, în: AER 2/1971
58. Gurley, John
– Marx‟s Contributions and their Relevance Today, în: AER 2/1985
59. Hall, Gus
– Why a Left-Centre Coalition? în: Information Bulletin nr. 10/1978
60. Heilbroner, Robert, L.
– Inescapable Marx în: The New York, Review of Books, 29 iunie 1978
61. Heilbroner, Robert L.
– Les Grandes economistes, Seuil, 1971
62. Holier, D. (editor)
– Panorama des Sciences Humanies, NRF, Paris 1972
63. Hunt, E.; Schwartz (editori)
– A Critique of Economic Theory, New York, 1972
64. Horowitz, David
– The Fate of Midas and Other Essays, Ramparts Press, San Francisco, 1973230
65. Hunt, E.K.; Sherman, H.J.
– Economics: An Introduction to Traditional and Radical Views, New York,
1978
66. Hunt E.K.; Sherman, H.J.
– Value, Alienation and Distribution, în: Science and Society, vol. 36, I/1972
67. Ivanciu, Văleanu Nicolae
– Radicalismul în gândirea economică contemporană, Rev. Economică,
7/1978
68. Ivanciu, Văleanu Nicolae
– Doctrinele economice contemporane şi criterii de apreciere a lor, în:
Orientări actuale în gândirea economică contemporană, nr. 3/1981, Bucureşti
69. Ivanciu, Văleanu Nicolae
– Radicalismul în ştiinţa economică americană, în: Revista de referate şi
recenzii, Bucureşti, 1973
70. Ivanciu, Văleanu (coordonator)
– Subdezvoltarea economică în lumea actuală, Edit. Acad. R.S. România,
1986
71. Ivanciu, Văleanu Nicolae
– Gândirea economică burgheză şi lumea contemporană, Ed. politică,
Bucureşti, 1975
72. Ivasiuc, A.
– Radicalitate şi valoare, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1972
73. Ivens, M.; Dusten, R. (editori)231
– The Case for Capitalism, London, 1967
74. Jalee, Pierre
– The Pillage of the Third World, Monthly Review Press, N.Y., 1968
75. Horowitz, David (editor)
– Marx and Modern Economics, McGibbon and Kee, London, 1968
(reeditare 1970)
76. Konstantinov, F. (coord)
– Boriba ideii v sovremennom mire, vol. 2, Politizdat, Moskva, 1976
77. Klein, Thomas A.
– Social Costs and Benefits of Business, Prentice Hall Inc., E. Cliffs, New
Jersey, 1977
78. Krause, K.
– Das Elend des “Linken”. Zur Kritik der Politischen Oekonomie des Linksrevisionismus, Berlin, 1977
79. Kloss, Roberts
– Social Movements – between the Balcony and Barricade, 1974 80.
Krasilşcicov, V.
– New Tendencies in Western Political Economy, în: Social Sciences 1/1983
81. Kristol, Irving
– Criza teoriei economice, Sinteza, 48/8
82. Krasilşcikov, V.232
– O levoradikalinoi politeconomii, în: Mirovaia Economica i mejdunarodnâe
otnoşenia, nr. 2/1982
83. Labica, George (red.)
– Dicţionare Crtique du Marxisme, PUF, Paris, 1982
84. Ladd, E.C. jr.; Lipset, S.M.
– Anatomia unui deceniu, Sinteza, 46/981
85. Lindbeck, Assar
– The Political Economy of the New Left An. Outsider‟s View. Ed. II-a, New
York University Press, New York, 1977
86. Lepage, Henri
– Demain le capitalisme, PUR, Paris, 1978
87. Levi, Arrigo
– Journey Among Economists, Alcove Press London, 1973
88. Lipset, S.M.
– Socialismul în America, în: Dialog SUA, Vol.8, nr. 1/1979
89. Luria, Daniel; Mc Ewan, A.
– International Crisis and Politicization of Economic Activity, AER, nr. 2/76
90. Lynd, Staughton
– Intellectual origins of American Radicalism, New York, 1968
91. Mansfield, Edwin233
– Study Guide for Economics. Principles, problems, decisions, New York,
1977
92. Marcuse, Herbert
– Scrieri filosofice, Bucureşti, 1977
93, Mihu, Achim
– Wright Mills şi marxismul, Bucureşti, Editura politică, 1976
94. Miliband, Ralph
– The State in Capitalist Society, London, 1969
95. Melman, Seymour
– Pentagon Capitalism. The Political Economy of War, Mc Grav Hill, n.
York, 1978
96. Marmelstein, D. (editor)
– Economics. Mainstream Readings and Radical Critiques, Random House,
New York, ed. II-a, 1973
97. Magdoff, H.
– The Age of Imperialism, Monthly Review Press, New York, 1969
98. Malinowski, Antonin
– Wospolczeny “neomarxism”, Warszava, 1983
99. Muller, Karl
– Probleme ale criticii economiei politice radicale de stânga contemporane,
în: K. Marx v sovremennom mire, Moskva, partea I-a, 1982234
100. Marx, Karl
– Opere (Scrieri din tinereţe), vol.I, Ed. pol., Bucureşti, 1969
101. Miller, Klaus O.
– Politische-economie der Linksradikalen, Ed. II-a, Akad Verlag, Berlin,
1984
102. Norenberg, G.
– Planwirtschaft in Zerspiegel des Linksradikalismus, Verlag Die
Wiertschaft, Berlin, 1984
102. bis.
– Nichita, Vasile C. (coord), Mihail Manoilescu – creator de teorie economică
Editura “Cugetarea”, Iaşi, 1993
103. O‟Connor, James
– The Fiscal Crisis of the state, St. Martin Pres, New York, 1973
104. Osiatynsky, Wiktor
– Wspolczeny konservatyzn i liberalizm americanski, PWN, Warszawa, 1984
105. O‟Connor, James
– Scientific and ideological Elements in the Theory of Government Policy: A
Radical Critique, în: Science and Society, vol. 33, nr. 4/1969
106. Pearsons, Stow
– American Minds. A History of Ideas. New York, 1975
107. Pilat, Vasile235
– Radicalidsmul în gândirea economică americană, Era Socialistă, nr.
16/1976
108. Pilat, Vasile
– Radicalismul în gândirea economică americană, în: K. Marx v
sovremennom mire, p. I, Moskva, 1982
109. Plano, C.; Greenberg, M.
– The American Political Dictionary, ed. V-a, New York, 1979
110. Postolache, T.
– Capitalismul. Economia şi criza sistemului. Ed. pol., Bucureşti, 1981
111. Postolache, T.
– Restructurări în economia politică, Ed., Bucureşti, 1981
112. Puel, H.
– Les economistes radicaux aux USA. Citoyen, Paris, 1974
113. Romano, Richard; Leiman, M.
– Views on Capitalism, Glancoe Press, Beverly Hills, 1975
114. Reich, Michael
– Does US Economy Need Military Expanses? în: AER nr. 2/1972
115. Reich, Michael; Gordon, D.; Edwards,Richard C.
– Dual Labour Markets. A Theory of labor Market Segmentation, în: AER nr.
2/1973
116. Silk, Leonard236
– The Moving Target, Praeger publication, New York, 1974
117. Schumpeter, J.A.
– Capitalisme, Socialisme et Democratie, Paris, Puf, 1974
118. Samuelson, P.A.: Nordhouse
– Economics. Ed. 13. McGraw Hill. 1989
119. Sherman, H.
– Elementary Aggregate Economics, N.Y., 1966
120. Sherman, H.
– Stagflation. A Radical Theory of Unemployment and Inflation, New York
1976
121. Shackleton, J.R.
– Twelwe Contemporary economists, New York, 1981
122. Sawyer, Malcolm C.
– The Challenge of Radical Political Economy, Harvester Wheatsheaf,
London, 1989
123. Sherman, Howard
– Radical Political Economy. Capitalism and Socialism from a MarxistHumanist perspective, Basic Books, New York, 1972
123. bis. Sherman, Howard
– The Business Cycle. Growth and Crisis under Capitalism, Princeton
University Press, Princeton, 1991237
124. Sazelon, D.T.
– The Paper Economy, Random House, New York, 1963
125. Sweezy, Paul M.
– The Theory of Capitalist Development, New York, 1942
126. Sorycz, Mieczyslaw
– Reformizm Korporacyny, PWN, Warszawa, 1984
127. Spencer, Milton H.
– Contemporary Economics, Ed. II-a, New York, Worth Publications, 1974
128. Stanilard, Martin
– What is Political Economy? Yale University, 1985
139. Smith, Vernon L.
– Economic Theory and its Discontents în: AER, nr. 2/1974
130. Semeiatenkov, V.
– New Tendencies in Western Political Economy, în: Social Sciences,
Moscow, nr. 1/1983
131. Sweezy, Paul
– Toward a Critique of Economics, in The Review of Radical Political
Economics, Spring, 1970
132. Sorgin, Vladimir
– American Radical Historiography in U.S. policy, în: Social Sciences, 3/84
133. Şestakova, Monika238
– Kritika ekonomiceskich koncepţii “nowey lewice”, în: Nowa Mysl, 7-
8/1977
134. Sava, Sorica
– Mecanismele economice şi implementarea lor – controverse, în: Tratat de
Economie Contemporană, vol 2, p.693-700. Ed. politică, Bucureşti, 1987
135. Sută-Selejan, Sultana
– Controverse teoretice privind sistemul economic capitalist şi destinul lui
istoric, în TEC, vol 1, Bucureşti Ed. politică, 1986
135. bis. Sută Selejan, Sultana:
– Doctrine economice contemporane Edit, “All”, Bucureşti, 1992.
136. Sunkel, Osvaldo
– Big Business and Dependencia. A Latin American View, în: Foreign
Affairs 3/72
137. Tismăneanu, Vl.
– Noua Stângă şi Şcoala de la Frankfurt Ed. politică, Bucureşti, 1976
138. Tismăneanu, Vl.
– Ghilotina de scrum, Editura de Vest, Timişoara, 1992
139. Todosia, Mihai
– Radicalismul în gândirea economică contemporană, în: Analele Ştinţifice
ale Universităţii “Al. I. Cuza” Iaşi, tom. XXV, 1980
139. bis. Todosia Mihai
– Doctrine economice, Ed. Univ. “Al. I. Cuza” Iaşi, 1992239
140. Veblen Thorstein
– The Theory of the Leisure Class (An economic study of instutions), The
Modern Library, New York, (1899) 1934
141. Weaver, James H.
– Modern Political Economy. Radical and Ortodox Views on Crucial Issues,
Allyn and Bacon Inc., Boston, 1973
142. Weinstein, James
– The Corporate Ideal in the Liberal State, 1900-1918, Boston, 1969
143. Wolf, Richard P.
– Marxian Crisis Theory: Structure and Implications, în: The Review of
Radical Economics, nr. 10/1978
144. Weiskopff, Thomas
– Marxian Crisis Theory and the Rate of Profit in the Post-War U.S.
Economy, în: Cambridge Journal of Economics, Dec. 1979
145. Wahtel, Howard M.
– Capitalism and Poverty in America: Paradox or Contradiction, AER 2/1972
146. Zamfirescu, Elena
– Noua stângă americană. Rezumatul tezei de doctorat, Univ. Bucureşti, 1980
147. Zamfirescu, Elena
– “Noua Stângă” între contestaţie şi revoluţie, Ed. polit., Bucureşti, 1982
148. Zamfirescu, Elena240
– Radicalismul de stânga nord-american, (1950-1980), în: O. Trăsnea (coord.)
Confruntări în gândirea politică contemporană, Ed. pol., Bucureşti, 1982
149. Zarifopol, Paul
– Marxism amuzant, Ed. Albatros, Bucureşti, 1992
150. Zweig, Michael
– Teaching Radical Political Economics on the Introductory Course, în: AER,
nr. 2/1972
151. x x x
– Encyclopedia Britanica, Ed. 1929
152. x x x
– L‟Economie politique non-marxiste contemporaine: analyse critique, Ed. du
Progres, Moscou, 1981
153. x x x
– Noua Stângă, 1960-1980, Ştefan Gheorghiu, Culegere de texte) Bucureşti,
1981
154. x x x
– Co to jest “socializm democratczny” Warszawa, 1982
155. x x x
– Readings in Economics 76/77, Annual Edition, Duskin Publ. Group, 1976
156. x x x
– URPE‟s Newsletter, vol 12, nr. 1/1980241
157. x x x
– Political Power and Military Spending (număr special) The Review of
Radical Political Economics, vol 3, nr. 2/1971
158. x x x
– Facing the 1980: New Directions in the Theory of Imperialism (număr
special) The RRPE, vol 13, nr. 4/1983

METODOLOGIA SCOP-MIJLOC varianta publicata in anul 2000

1

METODOLOGIA SCOP-MIJLOC

NOTA: Acest text,  este parte a cartii mele intitulata ”Managementul Sanatatii” si publicata de Editura Sedcomlibris in anul 2000 (editia I-a) si 2002 (editia II-a). La peste 12 an de la publicare continutul si forma Metodologiei Scop Mijloc  a cunoscut multiple imbunatatiri. In consecinta, se impune o a treia editie doar a acestui capitol din cartea ”Managementul Snatatii” lucru pe care il voi face in vara acestui an, 2012. Orice comentarii, sugestii, propuneri de colaborare sau de aplicatii noi ale acestei metodologii (pe care o suprapun cu domenii ale cunoasterii numite (inca) Etica, Management, Praxeologie, Pragmatism, Teoria Actinii, Politica, Economica etc.) sunt mai mult decat bine venite. Cititorii vor afla de ce.

2

Cuprins

Partea I

1.Argumentum

2.Definirea omului prin esenţa existenţei sale: sinteza viziunilor teologice, filosofice şi ştiinţifice

3.Raportul cauzal în etică văzut ca raport scop-mijloc

4.Istoricul utilizării raportului scop–mijloc în gîndirea umană

Partea II

1.Metoda, metodica şi metodologia

2.Metodologia Scop-Mijloc (MSM) în studierea Omului 3.MSM, teoriile despre scop (telotica) şi formularea scopurilor (politica) 4.MSM, teoriile despre mijloace (mediatica) şi optimizarea combinării mijloacelor (economica). 5.MSM, teoriile despre adecvarea scop-mijloc (pragmatica) şi optimizarea acestui raport (etica).

Partea III

1.Trinitatea triadelor treimice

2.Tentaţia sintezei – o cale spre absolut 3.Eu, noi, toţi – sinteza treimică a existenţei umane 4.Individualism, colectivism / socialism, mondialism/internaţio-nalism 5.De la integrisme – prin dialog – la integrare

6.A treia cale? Nu, ci întreirea căilor!

NOTE

BIBLIOGRAFIE

3

1. Argumentum

Motto

: “Mulţi vor considera efortul meu actual ca fiind mai puţin folositor. El eludează funcţia instrumentală a Economicii şi se îndreaptă spre obiectivul mai vechi, mai tradiţional, mai ştiinţific, mai explicativ – acela de a încerca să înţelegem cum stau lucrurile.” John Kenneth Galbraith: “Economics and the Public Purpose”, Boston, 1973, p.7

Obiectul studiului de faţă îl constituie atenuarea unei insatisfacţii de natură metodologică cu privire la eficientizarea acţiunii umane prin măsurarea factorilor ce o determină, iar în plan mai concret insatisfacţia faţă de modul cum au evoluat realităţile pe tărîmul educaţiei de nivel mediu şi superior. Preocupările pe această temă au deja o vechime de peste 15 ani, iar primele rezultate le-am formulat sub o denumire cam pretenţioasă, dar care urmărea clar să atragă atenţia, şi anume “Paradigma de gîndire şi acţiune Scop–Mijloc”. În plan metodologic, preocupările au pornit de la ideea unei mai bune definiri şi măsurări ale conceptului de eficienţă economică, concept suprautilizat şi golit de conţinut prin asocierea sa cu situaţii care sugerau uneori ineficienţa şi chiar risipa.

Intuirea definirii conceptului amintit ca raport dintre scopurişi mijloace (de fapt, acestea fiind generalizări ale deja utilizatelor “efecte” şi “eforturi”) a generat un proces mai larg de redefiniri conceptuale, printre acestea aflîndu–se şi probleme de ordin teoretic ce decurgeau din diferenţele mereu sporite dintre idealurile (scopurile) marxismului originar şi a modului neadecvat de atingere a acestora (mijloacele, respectiv, proasta alegere şi combinare a acestora). Posibilitatea de a accede liber la izvoarele teoretice cele mai diverse mi-a conturat şi mai clar traseul ideatic faţă de care mă raportez şi de la care, deşi am aflat mai tîrziu, mă revendic. Acest traseu începe în mod clar şi definitoriu cu doctrina interacţionistă a lui Confucius, apoi cu Aristotel şi filozofii stoici, continuînd cu Comenius, Machiavelli, Kant, Marx, Nietzsche, Kirkegaard, Kotarbinski, Kolakowski, Vilfredo Pareto, Karl Popper, John Kenneth Galbraith, Amitai Etzioni, pragmatismul american şi concepţia axiologică a lui R.S. Hartman din SUA. Lista poate fi completată cu multe nume, româneşti sau străine, mai mult sau mai puţin cunoscute, dar intenţia acestui Argumentum este de a arăta că nu-mi revendic paternitatea “descoperirii” binomului scop-mijloc, dar că modul în care l–am definit, utilizat şi integrat în oceanul cunoaşterii filosofice, religioase şi ştiinţifice este încă unul aparte. Convingerea autorului este că prin studierea profundă a acestui binom, definitoriu pentru existenţa umană, societatea poate cîştiga în echilibru, prosperitate şi înţelepciune. Probleme aparent strict cantonate în viaţa economică, politică sau etică s-au dovedit a fi doar particularizări ale acestui esenţial raport. Caracterul metodologic al binomului scop-mijloc (de fapt, a trinităţii “Scop-Mijloc-Scop/Mijloc”) provine din concluzia că utilizarea sa adecvată aduce un plus de cunoaştere celui care-l stăpîneşte şi un set de insatisfacţii sau speranţe iluzorii pentru aceia care, farmecaţi de simplitatea sa, presupun că i–au pătruns esenţele. Convingerea autorului că instrumentul de analiză pe care l–am numit MSM (în limba engleză. EMMY) are o deosebită valoare practică provine şi din faptul că mi–am construit un mod de gîndire de tip trinitar, aceasta fiind şi o minimă probă a faptului că suntem “proiectaţi şi programaţi” după “chipul şi asemănarea Tatălui, în fapt a Sfintei Treimi”.

**

Eşecul unor reprezentanţi ai vieţii noastre publice de a utiliza în mod eficient metodologia pe care o prezint aici (şi pe care am expus-o în numeroase articole publicate la Iaşi, Chişinău şi Bucureşti) se datorează în mare măsură faptului că respectivii erau atei convinşi, fără a depune efortul necesar de a pătrunde în esenţa creştinismului, în special, şi a teologiei în general. Precizez de la început că metodologia propusă va fi utilizată într-un demers temerar, dar necesar, acela de a aduce noi probe la cele deja avansate referitoare la caracterul unitar al cunoaşterii, mai exact la marea pierdere suferită de omenire prin perpetuarea falselor distincţii dintre cele trei “domenii” : teologie, filosofie şi ştiinţă. Ca un preludiu la acest demers viitor, amintesc aici necesitatea deosebit de acută şi actuală de a defini cu maximă acurateţe conceptele folosite. O bună parte din confuzia existentă în demersurile academice provine din neclarităţile/ambiguităţile conceptuale. Drept pentru care nu vom merge mai departe înainte de a defini cele două cuvinte cheie care dau contur trinităţii metodologice din titlu. Astfel, înţelegem prin SCOP orice intenţionalitate şi orice finalitate a gîndirii şi acţiunii umane ce conturează un efect sau un set de efecte, dorite sau nedorite , iar prin MIJLOC orice element, indiferent de natura sa, care combinat în timp cu alte elemente, poate crea o situaţie numită scop, anterior definită ca atare. După cum se observă, conferim celor doi termeni o maximă extensiune şi intensiune. Orice alte precizări sau adaosuri la aceste definiţii , de natură să amplifice extensiunea şi intensiunea lor, sunt binevenite. Este, totodată, necesar să acceptăm ideea că nu am dat definiţii logice, care să “decupeze” din realitate sau idealitate porţiunea care se numeşte scop sau mijloc. Aceasta provine din faptul că cele două concepte sunt – prin originea lor – deja de maximă cuprindere, lipsindu-le genul proxim.

Motivăm această afirmaţie prin adoptarea modelului teologic ca explicaţie a originii şi existenţei umane. Mai exact, dacă acceptăm că nu suntem “buricul” Universului, că nu ne–am creat noi înşine (din haos sau din maimuţă), atunci vom accepta cu uşurinţă (şi cu folos) ideea că suntem parte a Scopului Celui care ne–a creat şi că noi înşine probăm această origine divină prin formularea permanentă de scopuri şi încercarea de atragere de mijloace adecvate atingerii scopurilor propuse. Perfecţiunea adecvării este sinonimă cu atingerea/deţinerea adevărului absolut, adică este doar o tendinţă asimptotică spre aceasta. Amintim aici o primă concluzie a gîndirii de tip trinitar, şi anume demontarea iluziei creşterii continue a eficienţei economice sau – ceea ce este acelaşi lucru – a creşterii economice continue. Includerea în calcul a tuturor mijloacelor consumate (inclusiv a stării de sănătate a omului şi a mediului înconjurător) ne trezeşte la realitatea cunoscută de mult, aceea că “nimic nu se pierde, nimic nu se cîştigă, totul se transformă“. Rezultă, deci, că însăşi ideea de cîştig trebuie re–definită şi re–gîndită…. Definirea clară şi lipsită de echivocuri a termenilor utilizaţi este cu atît mai imperioasă cu cît, uneori, termeni diferiţi definesc acelaşi lucru (sinonomie relativă) iar alteori acelaşi lucru al realităţii semnifică concepte diferite (semiotică relativă). Un exemplu poate fi de ajutor: Cînd fac afirmaţia “doresc să obţin o diplomă“ termenul “diplomă“ defineşte un scop. Cînd însă afirm: “cu această diplomă pot obţine un post bine plătit”, este clar că termenul “diplomă“ şi-a pierdut calitatea de scop, îmbrăcînd-o pe cea de mijloc. Dacă însă afirm “aceasta este o diplomă“, termenul “diplomă“ nu sugerează expres nici calitatea de scop nici pe cea de mijloc, dar lasă loc interpretării noastre de a ne imagina diploma fie ca scop, fie ca mijloc. Concluzia acestui exemplu este că în planul istoric, recte cel al curgerii timpului, unul şi acelaşi lucru poate fi succesiv sau concomitent şi scop şi mijloc. Dar aceasta nu trebuie să ofere teren pentru speculaţii şi interpretări ad–hoc. Dimpotrivă, aşa cum am afirmat, în orice analiză calitatea de scop sau mijloc, sau ambele, a unui lucru trebuie precizată din timp, pentru a nu crea confuzii. Un contra-exemplu: în lucrarea “Sfera de cuprindere a economicului, a politicului şi eticului. Ce studiază, totuşi, Economica Politică?”***am propus următoarea convenţie (asupra căreia vom reveni pe parcursul lucrării): politicul este sfera scopurilor, economicul este sfera mijloacelor iar eticul (sau economico-politicul) este sfera adecvării dintre scopuri şi mijloace, respectiv dintre economic şi politic. Iată însă că există şi o opinie diferită: politicul este definit ca sferă a mijloacelor.

7

Iată citatul explicativ: “Valorile politice exprimă, în concepţia lui Petre Andrei, mijloace prin care se tinde spre realizarea anumitor scopuri pe care le fixează etica; politica este astfel obligată să aplice normele şi principiile stabilite de etică“ (Tompea, p.62). (Acelaşi autor precizează, la pagina 17, că “etica nu poate crea norme deoarece normele sunt create”.) Conform metodologiei propuse de noi citatul din Petre Andrei ar suna astfel: ”Politicul exprimă un set de scopuri de atins, pentru care se atrag mijloacele corespunzătoare. Scopurile sunt, deci, stabilite de politic în conformitate cu economicul existent. Simpla comparare a scopurilor cu mijloacele ne transferă în tărîmul eticului. Gradul de moralitate (de adecvare dintre scopuri şi mijloace se stabileşte simultan în plan micro, macro şi mondo, presupunînd că opiniile de la cele trei paliere sunt sau pot fi cunoscute.” Desigur, exemplul este ales aleatoriu, iar faptul că am conferit alte conotaţii termenilor utilizaţi de Petre Andrei se explică prin dorinţa unei clarificări (şi, eventual, a unei convergenţe conceptuale) a raporturilor dintre politic, economic şi etic. Nu eticul este cel care stabileşte scopurile, aşa cum din păcate se crede la modul majoritar, ci politicul, iar eticul are rol pasiv, constatativ şi analitic. Dată fiind această confuzie, nu este de mirare faptul că se afirmă tranşant că “politicul nu are nimic comun cu eticul” sau “etica nu are ce căuta în politică“. Să fie oare această regretabilă confuzie terminologică şi ideologică la baza politicianismului de grotă, a denaturării însăşi a ideii de om politic? Desigur, multe eşecuri îşi au originea în confuzii, dar nu este obligatoriu ca simpla eliminare a unor confuzii să asigure succesul. Oricum, analizele noastre ne arată că o eliminare pe scară largă a confuziilor ar putea îmbunătăţi calitatea actului politic, conferindu-i o aură de moralitate dacă se obţine acordul de la cele trei paliere (, m, M – adică micro, macro şi mondo) în legătură cu gradul de adecvare dintre scop şi mijloc. Acceptarea relativităţii economic (mijloace) – politic (scopuri) ne poate scuti de absolutizări de genul celor practicate de ideologia marxistă (economicul determină politicul) sau fascistă (politicul domină economicul).

8

Calea reală este cea a înţelegerii faptului că fiecare dintre aceste două aspecte ale realităţii au relativa preeminenţă, funcţie de unghiul de vedere propus. Lămuritoare în priviţa sensurilor pe care le confer termenilor de SCOP şi MIJLOC este lucrarea părintelui doctor. în teologie Ioan Chioar: “…putem vorbi de un scop al lumii decît numai admiţînd existenţa unui Creator liber, cu raţiune superioară, care să poată da lumii un scop şi mijloacele necesare pentru atingerea acestui scop” (Chioar, p. 40). Consider utile alte cîteva formulări pe această temă, fie aparţinînd părintelui Chioar, fie unor teologi din vechime. Iată-le: “Sensul istoriei nu e încă împlinit, ci e în curs de desfăşurare, pînă cînd se va încheia istoria şi timpul îşi va înceta cursul. Şi numai atunci creaţia îşi va îndeplini scopul. Atunci urmează liniştea, pacea, armonia în iubire care aduce fericire.” (p. 42). Ce replică minunată adresată lui Francis Fukuyama, care lega sfîrşitul istoriei de triumful liberalismului în lume! “Deoarece omul, spune preotul Chioar, are tendinţa spre asemănare cu Dumnezeu, conform scopului pentru care a fost creat din voinţa divină, pentru aceea Dumnezeu îl glorifică în mod deosebit şi prin aceasta omul participă la sfinţenia divină. ŞI numai întrucît omul tinde la comuniune cu Dumnezeu întru atît scopul său este atins, e luminat şi se luminează. De aceea se afirmă că scopul cel mai înalt al omului este preamărirea lui Dumnezeu”. (p. 44). “Natura îşi împlineşte scopul în om şi omul în Dumnezeu. De altfel, în Univers nici un neînsemnat membru al întregului nu este scop sieşi, ci fiecare este ca membru al întregului, un mijloc pentru altul şi totul pentru Dumnezeu.” (p. 45). Originea kantiană a acestui mod de gîndire este subliniată şi de trimiterea la lucrarea lui Fischer Lorenz, care scria în 1883, în lucrarea “Das Problem des Ubels und die Theodizee” la p. 19: “Ca persoană, omul este sieşi scop, însă în virtutea dependenţei sale de Dumnezeu, el nu e suveran, ci e supus lui Dumnezeu. Omul e scop sieşi faţă de natură, dar e subordonat lui Dumnezeu, în care îşi găseşte scopul suprem.”

Ideea convergenţei teologiei cu teleologia (sau a religiei cu filosofia) este subliniată şi de Uwe Schultz, biograf al lui Kant: “Contemplînd caracterul întîmplător al scopurilor naturii, analiza teleologică insistă asupra unui scop sau al altuia, ajungîndu–se în cele din urmă la scopul final, chiar dacă acesta nu se mai află în natura însăşi, ci dincolo de ea, în teologie: „ Dar conceptul unui obiect a cărui existenţă sau formă ne–o reprezentăm ca posibilă cu condiţia unui scop este legat inseparabil de de conceptul contigenţei lui (în virtutea legilor naturii). Tocmai de aceea, obiectele naturii, pe care le considerăm posibile doar ca scopuri, constituie principala dovadă pentru contigenţa universului şi sunt unicul argument valabil, atît pentru intelectul comun, cît şi pentru filosof, că universul depinde şi este creat de o fiinţă care există în afara lumii şi care este într–adevăr inteligentă (datorită acestei finalităţi) şi că teleologia nu-şi dobîndeşte perfecţiunea de investigaţie decît în teologie ”. (Uwe Schultz, Immanuel Kant, Teora, 1997 (originalul german scris în 1965, iar traducerea îi aparţine lui Vasile V. Poenaru), p. 137-138). Este demnă de reţinut sinteza kantiană, formulată astfel de către Schultz: “Teleologia duce la morală şi ambele sunt identice cu teologia” (p.138). Kant este, de altfel, un puternic “element” unificator şi sintetizator în gîndirea umană, kantianismul fiind un bun exemplu de integrare a filosofiei cu religia şi ştiinţa. Demersul său ar trebui repetat la intervale din ce în ce mai mici de timp, pînă să ajungă a deveni o preocupare cotidiană, echivalentă cu instaurarea unui nou mod de gîndire, perfect unitar, în care “specializări” ale gîndirii de genul teologic, filosofic sau ştiinţific vor fi doar simple amintiri ale perioadei schizoide a omenirii, prilej de confruntare, neînţelegere şi conflicte sociale. În această perspectivă unificatoare, gîndirea trinitară se oferă deja ca suport logic şi etic al cunoaşterii, iar scheletul acestei gîndiri poate fi rezumat la raportul integrator Scop-Mijloc-Scop/Mijloc. Ideea kantiană (“imperativul categoric”) conform căreia “Eu nu trebuie să acţionez niciodată altfel decît aşa încît să pot voi şi ca maxima mea să devină lege universală.” În această extrem de sintetică formulare se află sîmburele sintezei morale la nivel de individ, grup şi societate, sau ceea ce am denumit în termeni contemporani, sinteza micro-macro-mondo. Kant pune, totodată temeliile filosofice ale raportului scop-mijloc, cu referire, desigur, la fiinţa umană: “

Omul şi în general orice fiinţă raţională există ca scop în sine, nu numai ca mijloc, de care o voinţă sau alta să se folosească după bunul său plac, ci în toate acţiunile lui, atît în cele care–l privesc pe el însuşi, cît şi în cele care au în vedere alte fiinţe raţionale, omul trebuie considerat totdeauna în acelaşi timp ca scop.” Această aserţiune trebuie şi poate fi pusă la temelia unui mod de gîndire practică, iar Metodologia Scop–Mijloc se reclamă a fi unul dintre modelele posibile de urmat. Intuitiv, cu aproape două decenii în urmă (cînd nu citeam nici un fel de filosofie) am pornit de la o definiţie ad-hoc a omului, prin care propuneam conceperea şi analiza rezultatelor acţiunilor sale în funcţie de două variabile: scopurile propuse şi mijloacele dispuse. Se poate spune că, direct sau indirect, orice gîndire se bazează sau cel puţin implică un raţionament ce trimite la scop, mijloc sau la ambele. Uneori scopurile (bine şi clar formulate) reuşesc să atragă mijloace care altfel ar fi fost ignorate şi nefolosite Alteori însă, existenţa sau apariţia unor noi mijloace stimulează apariţia şi formularea unor noi scopuri. Se ajunge astfel la raportul dintre politic (scopuri) şi economic (mijloace), problema “cine pe cine determină“ fiind o falsă problemă la nivelul lumii reale. Sau, este acelaşi lucru cu “cine a fost mai întîi, oul sau găina?”. A argumenta preeminenţa economicului asupra politicului (economism) înseamnă a ne opri la un segment istoric dat, unde este foarte posibil ca acest determinism să existe. A extrapola această concluzie la alt sau orice moment istoric – iată temelia apariţiei dogmatismului şi ineficenţei acţiunilor sociale bazate pe premise false. Această inversiune (presupunînd, împreună cu Kant, că specific uman este preeminenţa calităţii umane de scop, şi apoi de mijloc) este sesizată şi formulată clar de Max Scheler în 1899: “Puterea tehnicii materiale… a dovedit într-un mod neaşteptat puterea pe care o are mijlocul de a pune scopuri şi a orbit spiritul epocii în faţa forţei proprii scopului de a alege mijlocul”. Se deduce de aici că “normalitatea” ar consta din preeminenţa scopului asupra mijlocului, iar industrialismul epocii moderne a inversat această ordine, creînd o lume dominată mai mult de mijloace şi mai puţin de scopuri. Această concluzie este consonantă cu terminologia economică marxistă, terminologie dominată de “mijloace”: mijloace de muncă, mijloace de producţie, mijloace de subzistenţă, “forţele de producţie” fiind ele însele nişte mijloace alcătuite din oameni şi maşini, iar munca umană ţine, evident, de domeniul mijloacelor. Cu riscul alunecării înspre relativismul etic, afirmăm că toatemijloacele, înainte de a fi-ca-mijloace au fost scopuri ale unui timp anterior. Raportul scop-mijloc apare ca un criteriu prin care gînditorii se auto-definesc, îşi precizează convingerile şi oferă premise pentru noi elaborări teoretico–filosofice şi ştiinţifico–practice. Alături de precizările kantiene amintite mai sus, de referinţă sunt şi abordările hegeliene exprese pe această tema a raportului scop-mijloc. Înainte de a aminti aceste abordări, subliniem un adevăr cu mare semnificaţie pentru lucrarea de faţă: esenţa gîndirii hegeliene este de natură triadică (trinitară): teză–antiteză–sinteză. Cu riscul de a forţa puţin nota, Sfînta Treime se regăseşte perfect în cele trei laturi ale logicii hegeliene: Tatăl (teza), Fiul (antiteza) şi Sfîntul Duh (sinteza). Cum să nu devină perenă o gîndire bazată pe esenţa divină ce sălăşluieşte în om? Profităm de context pentru a alătura celor de mai sus modelele pe care le-am propus ca elemente componente ale MSM: Tatăl (scopul), Fiul (mijlocul) şi Sfîntul Duh (sinteza scop-mijloc). La Hegel, gîndirea trinitară este prezentă permanent, sugerînd că fiecare element este o parte a unei triade, care la rîndul ei este o parte a unei triade, etc.

12

2. Definirea omului prin esenţa existenţei sale.

Sinteza viziunilor teologice, filosofice şi ştiinţifice

Karl R. Popper spunea că detestă definiţiile deoarece creează superstiţia că un lucru odată definit este mai bine înţeles. L

-am putea susţine cu o multitudine de exemple legate de definirea omului. Oare este mai bine înţeles conceptul (şi realitatea) de om dacă vom memora definţii ca: “omul este un biped fără pene” (Aristotel), “omul este fiinţă pentru moarte” (Heidegger), “omul este fiinţa blestemată să fie liberă“ (Sartre), “omul este animal metamorfozat” (Blaga) etc. Mai mult decît atît, Aristotel însuşi are mai multe definiţii pentru “om”: pe lîngă cea amintită mai sus Aristotel defineşte omul ca fiind “animal raţional”, apoi ca “animal politic” etc. De fapt, conotaţiile de mai sus nu reprezintă definiţii propriu-zise, ci descrieri ale unor însuşiri umane mai mult sau mai puţin fundamentale şi sugestive. Pornind de la această idee, şi anume că definirea omului este un lucru deosebit de dificil. Dacă ar exista o definiţie unică şi unitar acceptată a omului, atunci cu siguranţă nu ar exista atîtea sisteme, concepţii şi curente filosofce. Se poate spune că multiplele definiţii/descrieri ale omului nu sunt decît mijloace folosite de diverşi gînditori pentru a ajunge la scopul propus. Scopul generic este, desigur, cunoaşterea omului, a esenţelor sale, dar unghiurile de analiză diferite au dus la relevarea unor aspecte/esenţe diferite ale omului. La rîndu–ne, nu avem pretenţia că vom da definiţia omului, ci una dintre cele posibile, dar adecvată scopului nostru – care este de a eficientiza acţiunea umană (individuală, socială şi globală), de a elimina practicile politico-economice păguboase şi de a asigura un echilibru instabil şi pozitiv evoluţiei umane la cele trei niveluri amintite.

În acest scop definim fiinţa umană drept suma scopurilor pe care şi le propune şi a mijloacelor de care dispune.

Mai subliniez odată că prin om sau fiinţă umană înţelegem atît individul, grupul social şi umanitatea (sinteza micro-macro-mondo). Abordarea preponderent axată pe una dintre cele trei dimensiuni ale existenţei umane a dus şi mai duce încă la monisme care sunt forme neevoluate ale dogmatismului. Am convingerea că un eventual salt în cunoaşterea omului poate veni de pe o poziţie pluralistă, nicidecum monistă sau dualistă. Secolul XXI va fi dominat de sinteze, convergenţe, holisme, globalisme, sincretisme etc. O şansă pentru o veritabilă sinteză o constituie informatica şi dialogul cotidian care are loc pe plan mondial între filosofi, savanţi, teologi şi alte categorii de persone interesate de scoaterea gîndirii actuale din impasul în care se află, impas probat de existenţa unei crize morale fără precedent. Considerăm că existenţa umană nu poate fi concepută fără formularea unor scopuri şi fără conştientizarea mijloacelor adecvate atingerii acestora. (Desigur, cu excepţia cazurilor patologice). Este foarte aproape această definiţie de cea a lui Aristotel prin care definea omul ca animal raţional. Această raţionalitate îi permite omului să–şi proiecteze existenţa în viitor, să utilizeze experienţa trecutului şi resursele apte de a fi combinate şi utilizate. Totodată, apreciem că nu întîmplător discuţia despre scopuri şi mijloace Hegel o face în “Ştiinţa logicii”. Într–adevăr, selectarea scopurilor şi optimizarea combinării mijloacelor presupune logică, raţionalitate şi chiar calcul matematic foarte elaborat. Din cele precizate pînă aici se observă că nu am optat doar pentru o definire filosofică a omului (de exemplu “omul este o trestie gînditoare” – Pascal, definiţie identică cu cea a lui Aristotel – “omul este un animal raţional”), dar nici pentru o definiţie teologică a omului (de exemplu omul este un rezultat al sancţiunii divine privind interzicerea accesului la informaţie – mărul cunoaşterii) şi nici pentru o definire ştiinţifică (de genul, omul este alcătuit din sistemul muscular, osos, nervos, sanguin etc).Dar, în acelaşi timp, se poate observa că niciuna dintre posibilele definiţii date dintr-un unghi de vedere sau altul nu este exclusă sau ignorată. Mai mult decît atît, fiecare dintre definiţiile particulare poate fi exprimată cu uşurinţă într–o definiţie de tipul scop-mijloc, ceea ce induce ideea că o definire a omului prin intermediul binomului scop-mijloc este utilă, practică şi cu …uşoare pretenţii de universalitate. În esenţă, putem afirma că este realmente specific uman transformarea abstractului în concret, a gîndului în faptă, deci a scopurilor (idealurilor) propuse în scopuri (idealuri) împlinite. Cum? Prin folosirea celor mai adecvate mijloace. De aceea, relaţia de finalitate este explicată de Hegel prin triada: scop subiectiv-mijloc-scop înfăptuit. Aceasta este, în esenţă, ceea ce am denumit Metodologia Scop-Mijloc. Cineva se va întreba: cum este posibil să fii de acord concomitent şi necontradictoriu cu Aristotel, Kant, Hegel, Marx, Scheler, Heidegger, Nietzsche, Bradley, N. Hartman şi R.S. Hartman… şi lista ar putea continua. Răspunsul este lesne de dat de oricine a pătruns în esenţa MSM, respectiv în analiza omului prin omenescul din el, prin scînteia divină, comună oamenilor şi prin raţiunea care ne deosebeşte de animalitate. Este oare ceva ciudat să cauţi şi să găseşti nu diferenţele care ne opun, ci diferenţele care ne apropie? Ar putea fi o ipoteză de plecare mai corectă pentru orice cercetare decît cea formulată în dictonul latin “Homo sum, nihil humani a me alienum puto”? (În treacăt fie spus, respectivul dicton nu face impresie bună celor care îşi mai amintesc că acesta era deosebit de apreciat de către …Marx). O asemenea contopire de sisteme filosofice a fost aspru sancţionată de gîndirea dogmatică, pentru care ieşirea dintr-un monism sau altul înseamnă eclectism, lipsă de sistem sau … abatere de la normele gîndirii “corecte”. În ce ne priveşte, apreciem “paradigma de gîndire şi acţiune scop-mijloc” drept un relativism axiologic pozitiv prin efectele sale posibile. Înţelegem prin aceasta că orice apreciere umană (efectuată de om asupra sa şi a semenilor săi) este doar un infim segment din raportul Scop-Mijloc ce defineşte divinitatea şi creaţia divină. Este cunoscut faptul că marele Kant a dedus imposibilitatea demonstrării atît a existenţei cît şi a inexistenţei lui Dumnezeu, singurul lucru logic ce le rămîne de făcut oamenilor fiind credinţa în Dumnezeu. Îndrăznim să formulăm un gînd similar, dar diferit în planul consecinţelor. Fără a ne propune să facem o demonstraţie “more geometrico”, avem convingerea că dacă, negăm posibilitatea existenţei unui plan divin iniţial, a unei finalităţi precise şi care să conţină în sine şi existenţa mijloacelor apte să atingă scopurile succesive, atunci orice judecată apreciativă şi teleologică elaborată de om este lovită de nulitate, prin faptul însuşi că neagă şi tacit şi este ruptă explicit din marele traseu istoric suprauman, şi deci inclusiv cel al vieţii umane. Cu alte cuvinte, dacă ne negăm de la început posibilitatea de a fi parte a raţiunii universale, cu ce drept pretindem că noi înşine suntem raţionali? Noţiunea de relativism istorico-axiologic o folosesc în sensul de necesitate permanentă a raportării la ceva. Neacceptînd ideea de relativism, inducem, voit sau nu, ideea de supremaţie absolută a speciei umane, de supraapreciere păguboasă şi descurajantă a potenţialului uman. Păguboasă este pentru că o atare idee nu ne aduce nici un plus de cunoaştere, ne cantonează într-un antropocentrism autoreflexiv şi narcisiac, fără şanse de progres pentru specia umană. Descurajantă pentru că în lipsa existenţei acestui suprauman, nu avem altă şansă decît pesimismul istoric şi imaginea unei existenţe fără sens. Excesele raţionalismului, autopreamărirea acestei forme parţiale de existenţă – omul – pot fi atenuate prin cuplarea ştiinţificului cu teologicul, iar consecinţa acestei cuple nu poate fi decît relativismul axio-istoric. Relativismul pe care l-am descris mai sus poate fi conceput şi ca o formă de interacţionism (vezi sensul acestui termen conferit de Karl R. Popper în lucrarea “Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism”, apărută în germană în anul 1994 şi tradusă în romîneşte de Florin Lobonţ în 1997, în Editura Trei). În alţi termeni comparativi, relativismul propus de noi este un confucianism postmodern care promovează o trialectică pozitivă şi optimistă.

16

3. Raportul cauzal în Etică prin prisma binomului scop-mijloc

Pedagogia este (alături de Business) domeniul cel mai aplicabil şi mai lesne controlabil al eficienţei utilizării paradigmei de gîndire şi acţiune scop-mijloc. Analiza cauzală apare ca absolut necesară atunci cînd se încearcă studierea succesului sau eşecului şcolar (sau în afaceri). Binomul scop-mijloc trebuie, în acest caz, inversat şi aplicat unilateral: vom analiza lucrurile de la efect la cauză (mod de gîndire specific cauzalităţii) şi nu de la scop la mijloc (mod de gîndire specific teleologic). Cauzalitatea şi teleologia sunt două moduri de gîndire complementare şi doar aplicarea lor succesivă şi concomitentă poate releva adevărul referitor la gradul de adecvare dintre scopuri şi mijloace. Ceea ce în filosofie se numeşte raportul cauză–efect, în Economică şi Economica Politică se numeşte raportul efect-efort sau eficienţă, iar în MSM se numeşte scop-mijloc. Interesant de sesizat că pledoaria noastră pentru a demonstra identitatea de esenţă dintre scopuri şi mijloace (ceea ce induce ideea de relativism etic absolut pe termen lung şi foarte lung) este probată lingvistic. În principalele limbi de circulaţie bunul (cauza, mijlocul ) şi binele (efectul,scopul) sunt denumite cu unul şi acelaşi cuvînt. Exemple: le Bien supreme, das Hochste gut, highest or ultimate good, sunt traductibile atît cu Bine cît şi cu Bun. În consecinţă, şi latinescul Summum Bonum a fost tradus atît prin Binele Suprem (scop ultim spre care poate tinde fiinţa umană) cît şi prin Bunul Suprem (cauza primă, ideea divină din care decurg şi nasc toate). În loc de alte argumente ale necesităţii utilizării raportului scop-mijloc ca o alternativă la ideea de cauzalitate în acţiunea socială vom reda cîteva pasaje scrise cu peste un secol în urmă (1893) de Ion Găvănescul, o mare figură a pedagogiei romîneşti:

“Instrucţiunea nu este un scop, ci numai un mijloc pentru realizarea scopului suprem: propăşirea socială. Valoarea mijloacelor se măsoară după eficacitatea lor în realizarea unui scop determinant. Valoarea scopurilor particulare se măsoară după gradul concordanţei lor cu scopul ultim: conservarea şi fericirea societăţii. Inteligenţa alege mijloacele; şi instrucţiunea propriu–zisă are a face cu inteligenţa. Scopurile însă le pune voinţa; şi cu voinţa se ocupă educaţia propriu–zisă. Felul scopurilor va atîrna inevitabil de felul voinţelor; iar inteligenţa va alege întotdeauna mijloacele cele mai potrivite pentru realizarea oricărui scop. Dacă este aşa, oare să fie interesul societăţii organizate în stat a înlesni prin şcoală obţinerea “mijloacelor”, fără a se ocupa de fixarea scopului final? Să fie oare înţelept a instrui fără a educa? De ce s-a neglijat atît educaţia în şcoală? Lipsesc mijloacele educative, se va zice. S-ar putea răspunde: mai fiecare obiect de studiu e susceptibil a deveni şi un mijloc de educaţie. Demonstraţia acestui adevăr pedagogic m-ar duce însă prea departe; m–ar sili, între altele, a vorbi despre cestiunea capitală a oricărei reforme şcolare: pregătirea corpului didactic. “

(Găvănescul, Ion; Etica pentru şcoalele secundare, Bucureşti 1928, pp 212-213)

La acest excepţional (de normal!) mod de gîndire, am putea întreba retoric: de ce au trecut 100 de ani peste noi fără ca aproape nimic să nu se fi întîmplat, întrebările şi răspunsurile (la cestiune!) ale profesorului Găvănescu fiind de o cruntă actualitate. Oare şi peste altă sută de ani?

18

4. Istoricul raportului scop-mijloc în gîndirea umană

Am putea afirma că amintitul raport a existat dintotdeauna şi va exista întotdeauna în gîndirea umană. Diferă doar accentele, formulările şi … scopurile în care s-a utilizat acesta.

Inevitabil, discuţia din acest capitol presupune apelul la etapizări istorice relativ acceptate, precum şi o abordare bazată pe succesivitate, deşi nu neapărat pe consecutivitate.

Confucius (551-479 î.d.H)

Se consideră că doctrina confucianistă constituie “doctrina morală care stă la baza forţei şi a perenităţii civilizaţiei chineze”. (vezi “Doctrina lui Confucius sau Cele patru Cărţi ale Chinei” Ed Timpul, Iaşi, 1994, p 13). Cu reamintirea faptului că civilizaţia chineză se mîndreşte şi ea cu o operă scrisă, numită “Cartea prin excelenţă“ (prima dintre cele patru cărţi clasice ale Chinei), intrăm în domeniul argumentelor ce vor putea proba, cîndva, faptul că Planeta Pămînt a avut o civilizaţie unitară, simbolizată în mitologie de pomul unic al cunoaşterii şi cu fructele sale care, în loc să stingă setea de cunoaştere o aprind mai tare. Morala stoică şi metafizica lui Aristotel par a fi variaţiuni pe temele discutate de Confucius în Cartea a doua, iar dialogurile filosofice din Cartea a treia amintesc de dialogurile platonice şi maximele socratice culese şi prezentate de Xenofon. Din această “Carte prin excelenţă“, “Biblia” – după denumirea greacă – vom sublinia acele pasaje care susţin necesitatea şi utilitatea unei gîndiri bazate pe scop şi mijloc. Termenul pe care îl foloseşte editorul în “Introducere” este acela de “înaltă cultură morală“ bazată pe convingerea că Divinitatea exercită constant o influenţă binefăcătoare asupra derulării vieţii pămîntene, şi îndeosebi a omului privit ca umanitate, ca specie şi nu ca individ.

Latinii au denumit iar modernii susţin că aplică această identitate dintre voinţa divină şi voinţa indivizilor socializaţi: “Vox populi, vox Dei”, idee mereu existentă la Confucius, sugerîndu–se că guvernanţii care nu ţin cont de voia poporului, se opun – de fapt – voinţei divine. Rezultă din această precizare că SCOPUL actului politic trebuie să fie compatibil cu MIJLOACELE pe care conducerea trebuie să le aleagă în aşa fel încît să nu contravină acestrui scop. Poporul apare aici şi ca scop şi ca mijloc, iar identitatea dintre voinţa divină şi voinţa poporului explică de ce oamenii trebuie consideraţi concomitent ca scop şi mijloc, respectiv pentru că acesta este modelul nostru constructiv, de origine cosmică. Doctrina lui Confucius este o altă formă a esenţei creştinismului (sau: creştinismul este o altă formă a cofucianismului): “Doctrina maestrului nostru constă doar în a dobîndi curăţenia inimii şi a–ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi” spunea un discipol al lui Confucius. Nici o doctrină nu poate fi definită în afara raportului specific uman scop-mijloc, deoarece doctrina însăşi reproduce gîndirea umană. Astfel, se apreciază (de către editorul francez al cărţii lui Confucius) că “scopul principal al acestei filosofii, sau, putem spune, scopul ei unic, era perfecţionarea permanentă a propriului eu şi a celorlalţi oameni; mai întîi a propriei fiinţe şi apoi a celorlalţi oameni”. (op. cit. p. 19) . “Calea cea dreaptă“ sau “regula de conduită morală“ nu înseamnă urmarea neabătută a unor dogme, ci a unor principii de adaptare permanentă la mediu, ceea ce ne face să credem că doctrina confucianistă este de natură relativistă. (Prin relativism înţeleg raportarea/relatarea permanentă a scopurilor la mijloace şi a mijloacelor la scopuri, astfel încît indiferent de formularea raportului concret dintre scopuri şi mijloace, rezultatul să fie optim pentru OM privit ca individ, societate, omenire (micro, macro, mondo) pe dimensiunea temporală trecut-prezent-viitor). Dacă se acceptă propunerea de a defini eticul drept raport între scopuri şi mijloace, atunci “regula de conduită morală“ propusă de Confucius devine (în terminologie MSM) – “regula de conduită bazată pe adecvarea reciprocă, concomitentă şi permanentă a scopurilor şi mijloacelor”.

Dar “calea cea dreaptă“ (vezi şi Iisus: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”) nu este altceva decît suma mijloacelor

prin care se poate ajunge la scopul uman suprem: perfecţiunea, respectiv cele trei virtuţi capitale: prudenţa luminată, omenia sau bunăvoinţa universală faţă de oameni şi forţa sufletească“ Perfecţiunea este, însă, nici mai mult nici mai puţin capacitatea de a distinge binele de rău. (Revenind la doctrina creştină, pomul cunoaşterii Binelui şi Răului este el însuşi expresia perfecţiunii). Identitatea dintre scop şi mijloc este uşor de observat atunci cînd căutarea binelui, a adevărului şi virtuţii se recomanda drept Mijloace, deşi noi le percepem iniţial drept Scopuri. Desigur, ideea de scop în sine este identică cu cea de mijloc în sine. Anumite combinări ale mijloacelor, chiar făcute inconştient de către unii executanţi, duc la anumite scopuri, pe care unii le percep mai bine, alţii mai puţin bine, alţii nu le percep deloc drept scopuri, ci doar ca mijloace (adică doar ceea ce se vede în primă instanţă). A doua Carte clasică se numeşte “Invariabilitatea pe calea de mijloc” (“Chong–Yong”), titlu a cărui traducere ar putea fi şi” Raportul scop (invariabilul) – mijloc (variabilul, adaptabilul)” deoarece “chong” (mijloc) este definit de Dr. Ching-zi drept “ceea ce nu deviază în nici o parte”, iar “Yong” este definit ca “ceea ce nu se schimbă“ (invariabil) (cf. op.cit. p. 75). În concepţia MSM, scopul este invariabil, ideea de (mai) bine, exprimată într-o infinitate de forme, iar mijlocul este variabil, este adaptarea sa la scopul propus. Dar nu există decît o singură cale OPTIMĂ care să însemne maximum de scop cu minimum de mijloace. Acest optim este invariabil, este chiar unic! De aceea suntem înclinaţi să credem că această a doua Carte clasică a Chinei reprezintă o primă teoretizare a raportului scop-mijloc. Faptul că doctrina confucianistă este axată pe binomul definitoriu pentru om, acela de scop-mijloc, rezultă şi din comentariul unuia dintre exegeţii Cărţii a treia (Dialoguri filosofice): “Scopul Dialogurilor filosofice constă în a face cunoscută virtutea omeniei sau a bunăvoinţei universale faţă de oameni. …El (Confucius) prezintă în ea îndatoririle tuturor; numai că, deoarece discipolii săi nu posedau aceleaşi mijloace ca să ajungă la aceleaşi rezultate, el răspunde în mod diferit la întrebările lor”. (op. cit. p. 32). O traducere a Doctrinei lui Confucius după originalul chinez ar putea – credem – lămuri mai mult conţinutul acestei doctrine ce pare a fi transmisă de Cerul de la care orice doctrină generală îşi revendică perfecţiunea. Despre criza civilizaţiei (occidentale) actuale vom mai aminti, dar pare simptomatic faptul că o lucrare cu pretenţii de sinteză pentru tineretul studios din Occident, cum este “Marile doctrine” (filosofice, politice, religioase, economice) nu amineşte nimic de Confucius, pe a cărui mod de gîndire s–a edificat şi continuă să existe marea civilizaţie chineză.

P.P. Negulescu (1935)

În “Problema cosmologică“, cap. XXIV, P.P. Negulescu abordează şi raportul scop–mijloc, pe care îl consideră de o evidenţă elementară. Vom reproduce cîteva pasaje din lucrarea filosofului romîn. “În viaţa omenească, individuală şi colectivă, existenţa finalităţii este, am zis, indiscutabilă, fiindcă este evidentă. Constatarea ei se poate face în adevăr, direct şi intuitiv, de oricine, în propria sa activitate. Orice om, cînd îşi propune să facă ceva, urmăreşte un scop oarecare; iar cînd începe să lucreze, preocuparea lui de căpetenie este să găsească mijloacele cele mai potrivite pentru realizarea acelui scop. De acest determinism, eminamente finalist, al activităţii lor, îşi pot da seama, fără prea multă greutate, toţi oamenii fără deosebire, chiar şi cei mai puţini reflexivi. “ (Scrieri inedite, vol IV Problema cosmologică, Ed Acad RSR, Bucureşti, 1977, p. 284). Preocupat doar de problematica scopului în care a fost creată lumea, mijloacele au rămas oarecum în subtext, filosoful considerînd probabil că nu este de demnitatea sa să analizeze dacă scopului pe care l-a discutat pe toate feţele îi sunt adaptate (dacă da, de ce?; dacă nu, de ce?) mijloacele existente sau viitoare. Totuşi, în volumul V din “Destinul omenirii”, Negulescu face dovada că practică o gîndire de tip scop–mijloc, iar în finalul acestei lucrări autorul face surpriza de a-l vedea preocupat de progresul spiritual şi moral al omenirii, scop posibil de înfăptuit prin mijloace similare. Totodată, aflăm din ultimile pagini ale lucrării citate (p. 760) că termenul de “mijloc” avea pentru filosof o conotaţie eminamente materială şi ma puţin sprituală. De aceea, precizez ori de cîte ori este necesar că structura mijloacelor este: substanţă, energie, informaţie. Dar, să revenim la Negulescu, după ce face o surprinzătoare dovadă a unei deschideri spre nou, acceptînd chiar ideile despre “paranormal”, “radiestezie” şi “telepatie” pe care ştiinţa le dovedise, de fapt, de mult. Acceptarea explicaţiilor de natură radiestezică pare cu atît mai surprinzătoare cu cît aceste rînduri erau scrise în plin stalinism! (1948-1949). Deoarece scopul nostru este să subliniem avantajele oferite de gîndirea de tip scop–mijloc şi adecvarea permanentă a acestor două elemente, redăm un pasaj semnificativ din capitolul “Spre o lume mai bună“: “Mai tîrziu, într–un viitor mai îndepărtat, cînd oamenii vor fi înaintat mai mult pe această cale, a dezvoltării intelectuale şi morale, problema organizării din punct de vedere politic, social şi economic, a grupurilor mai mari în care vor trăi, îşi va schimba orientarea tradiţională. Pînă acum, cei ce-şi puneau această problemă urmăreau ca obiectiv, găsirea şi realizarea mijloacelor de a face mai sigură şi mai uşoară convieţuirea oamenilor în grupările respective. Mai tîrziu, în viitorul îndepărtat spre care ne duce gîndul, nu va mai fi nevoie de asemenea mijloace” (p. 760). Negulescu se legăna în iluzia perfecţionismului uman, aducînd ca argument că dezvoltarea radiesteziei va face posibilă depistarea precoce a gîndurilor şi intenţiilor rele, promovînd astfel binele social… Nu ne rămîne decît să subliniem că toate mijloacele nu sunt nici bune nici rele în sinea lor. Binele şi răul apar din adecvarea sau neadecvarea mijloacelor la scopuri sancţionate social, după reguli democratice.

23

Jerome G. Kerwin (1953)

Jerome G. Kerwin a fost Preşedintele Fundaţiei Charles R. Walgreen pentru Studiul Instituţiilor Americane în perioada în care John H. Hallowell (1952-1953) a conferenţiat şi apoi a scris pe tema “Temeiului moral al democraţiilor”. Interesantă este opinia acestuia – formulată în prefaţa la ediţia din 1953 a lucrării susamintite – despre esenţa eticului şi definirea acestuia în termeni de scopuri şi mijloace: “… renaşterea mişcărilor realiste, tradiţionaliste, aristotelice sau neoscolastice – indiferent de numele prin care acestea ţin să se facă cunoacute – aduce în prim plan străvechea convingere că moralitatea, în sensul alegerii unor mijloace cinstite (caracterizate prin chibzuinţă) pentru atingerea unor scopuri reale determinate raţional, constituie însăşi temeiul politicii” (p.5). Definirea moralităţii ca un echilibru între scopuri şi mijloace este un preludiu a definirii eticului ca simbioză şi echilibru între economic şi politic. Faptul că autorul american consideră definirea eticului ca raport scop-mijloc drept o “străveche convingere” ne întăreşte şi nouă presupunerea că moralitatea umană este – de fapt – un alt mod de a defini fiinţa umană prin raportul scop-mijloc. Sau, pentru un plus de claritate, raportul scop-mijloc şi ideea de moralitate sînt două moduri – identice în esenţa lor – de a defini esenţa ………………….

Metodologia Scop Mijloc, Economica Sanatatii, Managementul Sanatatii

1 METODOLOGIA SCOP-MIJLOC 2 Cuprins Partea I 1.Argumentum 2.Definirea omului prin esenţa existenţei sale: sinteza viziunilor teologice, filosofice şi ştiinţifice 3.Raportul cauzal în etică văzut ca raport scop-mijloc 4.Istoricul utilizării raportului scop-mijloc în gîndirea umană Partea II 1.Metoda, metodica şi metodologia 2.Metodologia Scop-Mijloc (MSM) în studierea Omului 3.MSM, teoriile despre scop (telotica) şi formularea scopurilor (politica) 4.MSM, teoriile despre mijloace (mediatica) şi optimizarea combinării mijloacelor (economica). 5.MSM, teoriile despre adecvarea scop-mijloc (pragmatica) şi optimizarea acestui raport (etica). Partea III 1.Trinitatea triadelor treimice 2.Tentaţia sintezei – o cale spre absolut 3.Eu, noi, toţi – sinteza treimică a existenţei umane 4.Individualism, colectivism / socialism, mondialism/internaţio-nalism 5.De la integrisme – prin dialog – la integrare 6.A treia cale? Nu, ci întreirea căilor! NOTE BIBLIOGRAFIE 3 1. Argumentum Motto: “Mulţi vor considera efortul meu actual ca fiind mai puţin folositor. El eludează funcţia instrumentală a Economicii şi se îndreaptă spre obiectivul mai vechi, mai tradiţional, mai ştiinţific, mai explicativ – acela de a încerca să înţelegem cum stau lucrurile.” John Kenneth Galbraith: “Economics and the Public Purpose”, Boston, 1973, p.7 Obiectul studiului de faţă îl constituie atenuarea unei insatisfacţii de natură metodologică cu privire la eficientizarea acţiunii umane prin măsurarea factorilor ce o determină, iar în plan mai concret insatisfacţia faţă de modul cum au evoluat realităţile pe tărîmul educaţiei de nivel mediu şi superior. Preocupările pe această temă au deja o vechime de peste 15 ani, iar primele rezultate le-am formulat sub o denumire cam pretenţioasă, dar care urmărea clar să atragă atenţia, şi anume “Paradigma de gîndire şi acţiune Scop-Mijloc”. În plan metodologic, preocupările au pornit de la ideea unei mai bune definiri şi măsurări ale conceptului de eficienţă economică, concept suprautilizat şi golit de conţinut prin asocierea sa cu situaţii care sugerau uneori ineficienţa şi chiar risipa. Intuirea definirii conceptului amintit ca raport dintre scopuri şi mijloace (de fapt, acestea fiind generalizări ale deja utilizatelor “efecte” şi “eforturi”) a generat un proces mai larg de redefiniri conceptuale, printre acestea aflîndu-se şi probleme de ordin teoretic ce decurgeau din diferenţele mereu sporite dintre idealurile 4 (scopurile) marxismului originar şi a modului neadecvat de atingere a acestora (mijloacele, respectiv, proasta alegere şi combinare a acestora). Posibilitatea de a accede liber la izvoarele teoretice cele mai diverse mi-a conturat şi mai clar traseul ideatic faţă de care mă raportez şi de la care, deşi am aflat mai tîrziu, mă revendic. Acest traseu începe în mod clar şi definitoriu cu doctrina interacţionistă a lui Confucius, apoi cu Aristotel şi filozofii stoici, continuînd cu Comenius, Machiavelli, Kant, Marx, Nietzsche, Kirkegaard, Kotarbinski, Kolakowski, Vilfredo Pareto, Karl Popper, John Kenneth Galbraith, Amitai Etzioni, pragmatismul american şi concepţia axiologică a lui R.S. Hartman din SUA. Lista poate fi completată cu multe nume, româneşti sau străine, mai mult sau mai puţin cunoscute, dar intenţia acestui Argumentum este de a arăta că nu-mi revendic paternitatea “descoperirii” binomului scop-mijloc, dar că modul în care l-am definit, utilizat şi integrat în oceanul cunoaşterii filosofice, religioase şi ştiinţifice este încă unul aparte. Convingerea autorului este că prin studierea profundă a acestui binom, definitoriu pentru existenţa umană, societatea poate cîştiga în echilibru, prosperitate şi înţelepciune. Probleme aparent strict cantonate în viaţa economică, politică sau etică s-au dovedit a fi doar particularizări ale acestui esenţial raport. Caracterul metodologic al binomului scop-mijloc (de fapt, a trinităţii “Scop-Mijloc-Scop/Mijloc”) provine din concluzia că utilizarea sa adecvată aduce un plus de cunoaştere celui care-l stăpîneşte şi un set de insatisfacţii sau speranţe iluzorii pentru aceia care, farmecaţi de simplitatea sa, presupun că i-au pătruns esenţele. Convingerea autorului că instrumentul de analiză pe care l-am numit MSM (în limba engleză. EMMY) are o deosebită valoare practică provine şi din faptul că mi-am construit un mod de gîndire de tip trinitar, aceasta fiind şi o minimă probă a faptului că suntem “proiectaţi şi programaţi” după “chipul şi asemănarea Tatălui, în fapt a Sfintei Treimi”. ** Eşecul unor reprezentanţi ai vieţii noastre publice de a utiliza în mod eficient metodologia pe care o prezint aici (şi pe care am expus-o în numeroase articole publicate la Iaşi, Chişinău şi 5 Bucureşti) se datorează în mare măsură faptului că respectivii erau atei convinşi, fără a depune efortul necesar de a pătrunde în esenţa creştinismului, în special, şi a teologiei în general. Precizez de la început că metodologia propusă va fi utilizată într-un demers temerar, dar necesar, acela de a aduce noi probe la cele deja avansate referitoare la caracterul unitar al cunoaşterii, mai exact la marea pierdere suferită de omenire prin perpetuarea falselor distincţii dintre cele trei “domenii” : teologie, filosofie şi ştiinţă. Ca un preludiu la acest demers viitor, amintesc aici necesitatea deosebit de acută şi actuală de a defini cu maximă acurateţe conceptele folosite. O bună parte din confuzia existentă în demersurile academice provine din neclarităţile/ambiguităţile conceptuale. Drept pentru care nu vom merge mai departe înainte de a defini cele două cuvinte cheie care dau contur trinităţii metodologice din titlu. Astfel, înţelegem prin SCOP orice intenţionalitate şi orice finalitate a gîndirii şi acţiunii umane ce conturează un efect sau un set de efecte, dorite sau nedorite , iar prin MIJLOC orice element, indiferent de natura sa, care combinat în timp cu alte elemente, poate crea o situaţie numită scop, anterior definită ca atare. După cum se observă, conferim celor doi termeni o maximă extensiune şi intensiune. Orice alte precizări sau adaosuri la aceste definiţii , de natură să amplifice extensiunea şi intensiunea lor, sunt binevenite. Este, totodată, necesar să acceptăm ideea că nu am dat definiţii logice, care să “decupeze” din realitate sau idealitate porţiunea care se numeşte scop sau mijloc. Aceasta provine din faptul că cele două concepte sunt – prin originea lor – deja de maximă cuprindere, lipsindu-le genul proxim. Motivăm această afirmaţie prin adoptarea modelului teologic ca explicaţie a originii şi existenţei umane. Mai exact, dacă acceptăm că nu suntem “buricul” Universului, că nu ne-am creat noi înşine (din haos sau din maimuţă), atunci vom accepta cu uşurinţă (şi cu folos) ideea că suntem parte a Scopului Celui care ne-a creat şi că noi înşine probăm această origine divină prin formularea permanentă de scopuri şi încercarea de atragere de mijloace adecvate atingerii scopurilor propuse. Perfecţiunea adecvării este sinonimă cu 6 atingerea/deţinerea adevărului absolut, adică este doar o tendinţă asimptotică spre aceasta. Amintim aici o primă concluzie a gîndirii de tip trinitar, şi anume demontarea iluziei creşterii continue a eficienţei economice sau – ceea ce este acelaşi lucru – a creşterii economice continue. Includerea în calcul a tuturor mijloacelor consumate (inclusiv a stării de sănătate a omului şi a mediului înconjurător) ne trezeşte la realitatea cunoscută de mult, aceea că “nimic nu se pierde, nimic nu se cîştigă, totul se transformă“. Rezultă, deci, că însăşi ideea de cîştig trebuie re-definită şi re-gîndită…. Definirea clară şi lipsită de echivocuri a termenilor utilizaţi este cu atît mai imperioasă cu cît, uneori, termeni diferiţi definesc acelaşi lucru (sinonomie relativă) iar alteori acelaşi lucru al realităţii semnifică concepte diferite (semiotică relativă). Un exemplu poate fi de ajutor: Cînd fac afirmaţia “doresc să obţin o diplomă“ termenul “diplomă“ defineşte un scop. Cînd însă afirm: “cu această diplomă pot obţine un post bine plătit”, este clar că termenul “diplomă“ şi-a pierdut calitatea de scop, îmbrăcînd-o pe cea de mijloc. Dacă însă afirm “aceasta este o diplomă“, termenul “diplomă“ nu sugerează expres nici calitatea de scop nici pe cea de mijloc, dar lasă loc interpretării noastre de a ne imagina diploma fie ca scop, fie ca mijloc. Concluzia acestui exemplu este că în planul istoric, recte cel al curgerii timpului, unul şi acelaşi lucru poate fi succesiv sau concomitent şi scop şi mijloc. Dar aceasta nu trebuie să ofere teren pentru speculaţii şi interpretări ad-hoc. Dimpotrivă, aşa cum am afirmat, în orice analiză calitatea de scop sau mijloc, sau ambele, a unui lucru trebuie precizată din timp, pentru a nu crea confuzii. Un contra-exemplu: în lucrarea “Sfera de cuprindere a economicului, a politicului şi eticului. Ce studiază, totuşi, Economica Politică?”***am propus următoarea convenţie (asupra căreia vom reveni pe parcursul lucrării): politicul este sfera scopurilor, economicul este sfera mijloacelor iar eticul (sau economico-politicul) este sfera adecvării dintre scopuri şi mijloace, respectiv dintre economic şi politic. Iată însă că există şi o opinie diferită: politicul este definit ca sferă a mijloacelor. 7 Iată citatul explicativ: “Valorile politice exprimă, în concepţia lui Petre Andrei, mijloace prin care se tinde spre realizarea anumitor scopuri pe care le fixează etica; politica este astfel obligată să aplice normele şi principiile stabilite de etică“ (Tompea, p.62). (Acelaşi autor precizează, la pagina 17, că “etica nu poate crea norme deoarece normele sunt create”.) Conform metodologiei propuse de noi citatul din Petre Andrei ar suna astfel: ”Politicul exprimă un set de scopuri de atins, pentru care se atrag mijloacele corespunzătoare. Scopurile sunt, deci, stabilite de politic în conformitate cu economicul existent. Simpla comparare a scopurilor cu mijloacele ne transferă în tărîmul eticului. Gradul de moralitate (de adecvare dintre scopuri şi mijloace se stabileşte simultan în plan micro, macro şi mondo, presupunînd că opiniile de la cele trei paliere sunt sau pot fi cunoscute.” Desigur, exemplul este ales aleatoriu, iar faptul că am conferit alte conotaţii termenilor utilizaţi de Petre Andrei se explică prin dorinţa unei clarificări (şi, eventual, a unei convergenţe conceptuale) a raporturilor dintre politic, economic şi etic. Nu eticul este cel care stabileşte scopurile, aşa cum din păcate se crede la modul majoritar, ci politicul, iar eticul are rol pasiv, constatativ şi analitic. Dată fiind această confuzie, nu este de mirare faptul că se afirmă tranşant că “politicul nu are nimic comun cu eticul” sau “etica nu are ce căuta în politică“. Să fie oare această regretabilă confuzie terminologică şi ideologică la baza politicianismului de grotă, a denaturării însăşi a ideii de om politic? Desigur, multe eşecuri îşi au originea în confuzii, dar nu este obligatoriu ca simpla eliminare a unor confuzii să asigure succesul. Oricum, analizele noastre ne arată că o eliminare pe scară largă a confuziilor ar putea îmbunătăţi calitatea actului politic, conferindu-i o aură de moralitate dacă se obţine acordul de la cele trei paliere (, m, M – adică micro, macro şi mondo) în legătură cu gradul de adecvare dintre scop şi mijloc. Acceptarea relativităţii economic (mijloace) – politic (scopuri) ne poate scuti de absolutizări de genul celor practicate de ideologia marxistă (economicul determină politicul) sau fascistă (politicul domină economicul). 8 Calea reală este cea a înţelegerii faptului că fiecare dintre aceste două aspecte ale realităţii au relativa preeminenţă, funcţie de unghiul de vedere propus. Lămuritoare în priviţa sensurilor pe care le confer termenilor de SCOP şi MIJLOC este lucrarea părintelui doctor. în teologie Ioan Chioar: “…putem vorbi de un scop al lumii decît numai admiţînd existenţa unui Creator liber, cu raţiune superioară, care să poată da lumii un scop şi mijloacele necesare pentru atingerea acestui scop” (Chioar, p. 40). Consider utile alte cîteva formulări pe această temă, fie aparţinînd părintelui Chioar, fie unor teologi din vechime. Iată-le: “Sensul istoriei nu e încă împlinit, ci e în curs de desfăşurare, pînă cînd se va încheia istoria şi timpul îşi va înceta cursul. Şi numai atunci creaţia îşi va îndeplini scopul. Atunci urmează liniştea, pacea, armonia în iubire care aduce fericire.” (p. 42). Ce replică minunată adresată lui Francis Fukuyama, care lega sfîrşitul istoriei de triumful liberalismului în lume! “Deoarece omul, spune preotul Chioar, are tendinţa spre asemănare cu Dumnezeu, conform scopului pentru care a fost creat din voinţa divină, pentru aceea Dumnezeu îl glorifică în mod deosebit şi prin aceasta omul participă la sfinţenia divină. ŞI numai întrucît omul tinde la comuniune cu Dumnezeu întru atît scopul său este atins, e luminat şi se luminează. De aceea se afirmă că scopul cel mai înalt al omului este preamărirea lui Dumnezeu”. (p. 44). “Natura îşi împlineşte scopul în om şi omul în Dumnezeu. De altfel, în Univers nici un neînsemnat membru al întregului nu este scop sieşi, ci fiecare este ca membru al întregului, un mijloc pentru altul şi totul pentru Dumnezeu.” (p. 45). Originea kantiană a acestui mod de gîndire este subliniată şi de trimiterea la lucrarea lui Fischer Lorenz, care scria în 1883, în lucrarea “Das Problem des Ubels und die Theodizee” la p. 19: “Ca persoană, omul este sieşi scop, însă în virtutea dependenţei sale de Dumnezeu, el nu e suveran, ci e supus lui Dumnezeu. Omul e scop sieşi faţă de natură, dar e subordonat lui Dumnezeu, în care îşi găseşte scopul suprem.” Ideea convergenţei teologiei cu teleologia (sau a religiei cu filosofia) este subliniată şi de Uwe Schultz, biograf al lui Kant: 9 “Contemplînd caracterul întîmplător al scopurilor naturii, analiza teleologică insistă asupra unui scop sau al altuia, ajungîndu-se în cele din urmă la scopul final, chiar dacă acesta nu se mai află în natura însăşi, ci dincolo de ea, în teologie: „ Dar conceptul unui obiect a cărui existenţă sau formă ne-o reprezentăm ca posibilă cu condiţia unui scop este legat inseparabil de de conceptul contigenţei lui (în virtutea legilor naturii). Tocmai de aceea, obiectele naturii, pe care le considerăm posibile doar ca scopuri, constituie principala dovadă pentru contigenţa universului şi sunt unicul argument valabil, atît pentru intelectul comun, cît şi pentru filosof, că universul depinde şi este creat de o fiinţă care există în afara lumii şi care este într-adevăr inteligentă (datorită acestei finalităţi) şi că teleologia nu-şi dobîndeşte perfecţiunea de investigaţie decît în teologie „ ”. (Uwe Schultz, Immanuel Kant, Teora, 1997 (originalul german scris în 1965, iar traducerea îi aparţine lui Vasile V. Poenaru), p. 137-138). Este demnă de reţinut sinteza kantiană, formulată astfel de către Schultz: “Teleologia duce la morală şi ambele sunt identice cu teologia” (p.138). Kant este, de altfel, un puternic “element” unificator şi sintetizator în gîndirea umană, kantianismul fiind un bun exemplu de integrare a filosofiei cu religia şi ştiinţa. Demersul său ar trebui repetat la intervale din ce în ce mai mici de timp, pînă să ajungă a deveni o preocupare cotidiană, echivalentă cu instaurarea unui nou mod de gîndire, perfect unitar, în care “specializări” ale gîndirii de genul teologic, filosofic sau ştiinţific vor fi doar simple amintiri ale perioadei schizoide a omenirii, prilej de confruntare, neînţelegere şi conflicte sociale. În această perspectivă unificatoare, gîndirea trinitară se oferă deja ca suport logic şi etic al cunoaşterii, iar scheletul acestei gîndiri poate fi rezumat la raportul integrator Scop-Mijloc-Scop/Mijloc. Ideea kantiană (“imperativul categoric”) conform căreia “Eu nu trebuie să acţionez niciodată altfel decît aşa încît să pot voi şi ca maxima mea să devină lege universală.” În această extrem de sintetică formulare se află sîmburele sintezei morale la nivel de individ, grup şi societate, sau ceea ce am denumit în termeni contemporani, sinteza micro-macro-mondo. Kant pune, totodată temeliile filosofice ale raportului scop-mijloc, cu 10 referire, desigur, la fiinţa umană: “Omul şi în general orice fiinţă raţională există ca scop în sine, nu numai ca mijloc, de care o voinţă sau alta să se folosească după bunul său plac, ci în toate acţiunile lui, atît în cele care-l privesc pe el însuşi, cît şi în cele care au în vedere alte fiinţe raţionale, omul trebuie considerat totdeauna în acelaşi timp ca scop.” Această aserţiune trebuie şi poate fi pusă la temelia unui mod de gîndire practică, iar Metodologia Scop-Mijloc se reclamă a fi unul dintre modelele posibile de urmat. Intuitiv, cu aproape două decenii în urmă (cînd nu citeam nici un fel de filosofie) am pornit de la o definiţie ad-hoc a omului, prin care propuneam conceperea şi analiza rezultatelor acţiunilor sale în funcţie de două variabile: scopurile propuse şi mijloacele dispuse. Se poate spune că, direct sau indirect, orice gîndire se bazează sau cel puţin implică un raţionament ce trimite la scop, mijloc sau la ambele. Uneori scopurile (bine şi clar formulate) reuşesc să atragă mijloace care altfel ar fi fost ignorate şi nefolosite Alteori însă, existenţa sau apariţia unor noi mijloace stimulează apariţia şi formularea unor noi scopuri. Se ajunge astfel la raportul dintre politic (scopuri) şi economic (mijloace), problema “cine pe cine determină“ fiind o falsă problemă la nivelul lumii reale. Sau, este acelaşi lucru cu “cine a fost mai întîi, oul sau găina?”. A argumenta preeminenţa economicului asupra politicului (economism) înseamnă a ne opri la un segment istoric dat, unde este foarte posibil ca acest determinism să existe. A extrapola această concluzie la alt sau orice moment istoric – iată temelia apariţiei dogmatismului şi ineficenţei acţiunilor sociale bazate pe premise false. Această inversiune (presupunînd, împreună cu Kant, că specific uman este preeminenţa calităţii umane de scop, şi apoi de mijloc) este sesizată şi formulată clar de Max Scheler în 1899: “Puterea tehnicii materiale… a dovedit într-un mod neaşteptat puterea pe care o are mijlocul de a pune scopuri şi a orbit spiritul epocii în faţa forţei proprii scopului de a alege mijlocul”. Se deduce de aici că “normalitatea” ar consta din preeminenţa scopului asupra mijlocului, iar industrialismul epocii 11 moderne a inversat această ordine, creînd o lume dominată mai mult de mijloace şi mai puţin de scopuri. Această concluzie este consonantă cu terminologia economică marxistă, terminologie dominată de “mijloace”: mijloace de muncă, mijloace de producţie, mijloace de subzistenţă, “forţele de producţie” fiind ele însele nişte mijloace alcătuite din oameni şi maşini, iar munca umană ţine, evident, de domeniul mijloacelor. Cu riscul alunecării înspre relativismul etic, afirmăm că toate mijloacele, înainte de a fi-ca-mijloace au fost scopuri ale unui timp anterior. Raportul scop-mijloc apare ca un criteriu prin care gînditorii se auto-definesc, îşi precizează convingerile şi oferă premise pentru noi elaborări teoretico-filosofice şi ştiinţifico-practice. Alături de precizările kantiene amintite mai sus, de referinţă sunt şi abordările hegeliene exprese pe această tema a raportului scop-mijloc. Înainte de a aminti aceste abordări, subliniem un adevăr cu mare semnificaţie pentru lucrarea de faţă: esenţa gîndirii hegeliene este de natură triadică (trinitară): teză-antiteză-sinteză. Cu riscul de a forţa puţin nota, Sfînta Treime se regăseşte perfect în cele trei laturi ale logicii hegeliene: Tatăl (teza), Fiul (antiteza) şi Sfîntul Duh (sinteza). Cum să nu devină perenă o gîndire bazată pe esenţa divină ce sălăşluieşte în om? Profităm de context pentru a alătura celor de mai sus modelele pe care le-am propus ca elemente componente ale MSM: Tatăl (scopul), Fiul (mijlocul) şi Sfîntul Duh (sinteza scop-mijloc). La Hegel, gîndirea trinitară este prezentă permanent, sugerînd că fiecare element este o parte a unei triade, care la rîndul ei este o parte a unei triade, etc. 12 2. Definirea omului prin esenţa existenţei sale. Sinteza viziunilor teologice, filosofice şi ştiinţifice Karl R. Popper spunea că detestă definiţiile deoarece creează superstiţia că un lucru odată definit este mai bine înţeles. L-am putea susţine cu o multitudine de exemple legate de definirea omului. Oare este mai bine înţeles conceptul (şi realitatea) de om dacă vom memora definţii ca: “omul este un biped fără pene” (Aristotel), “omul este fiinţă pentru moarte” (Heidegger), “omul este fiinţa blestemată să fie liberă“ (Sartre), “omul este animal metamorfozat” (Blaga) etc. Mai mult decît atît, Aristotel însuşi are mai multe definiţii pentru “om”: pe lîngă cea amintită mai sus Aristotel defineşte omul ca fiind “animal raţional”, apoi ca “animal politic” etc. De fapt, conotaţiile de mai sus nu reprezintă definiţii propriu-zise, ci descrieri ale unor însuşiri umane mai mult sau mai puţin fundamentale şi sugestive. Pornind de la această idee, şi anume că definirea omului este un lucru deosebit de dificil. Dacă ar exista o definiţie unică şi unitar acceptată a omului, atunci cu siguranţă nu ar exista atîtea sisteme, concepţii şi curente filosofce. Se poate spune că multiplele definiţii/descrieri ale omului nu sunt decît mijloace folosite de diverşi gînditori pentru a ajunge la scopul propus. Scopul generic este, desigur, cunoaşterea omului, a esenţelor sale, dar unghiurile de analiză diferite au dus la relevarea unor aspecte/esenţe diferite ale omului. La rîndu-ne, nu avem pretenţia că vom da definiţia omului, ci una dintre cele posibile, dar adecvată scopului nostru – care este de a eficientiza acţiunea umană (individuală, socială şi globală), de a elimina practicile politico-economice păguboase şi de a asigura un echilibru instabil şi pozitiv evoluţiei umane la cele trei niveluri amintite. În acest scop definim fiinţa umană drept suma scopurilor pe care şi le propune şi a mijloacelor de care dispune. Mai 13 subliniem odată că prin om sau fiinţă umană înţelegem atît individul, grupul social şi umanitatea (sinteza micro-macro-mondo). Abordarea preponderent axată pe una dintre cele trei dimensiuni ale existenţei umane a dus şi mai duce încă la monisme care sunt forme neevoluate ale dogmatismului. Am convingerea că un eventual salt în cunoaşterea omului poate veni de pe o poziţie pluralistă, nicidecum monistă sau dualistă. Secolul XXI va fi dominat de sinteze, convergenţe, holisme, globalisme, sincretisme etc. O şansă pentru o veritabilă sinteză o constituie informatica şi dialogul cotidian care are loc pe plan mondial între filosofi, savanţi, teologi şi alte categorii de persone interesate de scoaterea gîndirii actuale din impasul în care se află, impas probat de existenţa unei crize morale fără precedent. Considerăm că existenţa umană nu poate fi concepută fără formularea unor scopuri şi fără conştientizarea mijloacelor adecvate atingerii acestora. (Desigur, cu excepţia cazurilor patologice). Este foarte aproape această definiţie de cea a lui Aristotel prin care definea omul ca animal raţional. Această raţionalitate îi permite omului să-şi proiecteze existenţa în viitor, să utilizeze experienţa trecutului şi resursele apte de a fi combinate şi utilizate. Totodată, apreciem că nu întîmplător discuţia despre scopuri şi mijloace Hegel o face în “Ştiinţa logicii”. Într-adevăr, selectarea scopurilor şi optimizarea combinării mijloacelor presupune logică, raţionalitate şi chiar calcul matematic foarte elaborat. Din cele precizate pînă aici se observă că nu am optat doar pentru o definire filosofică a omului (de exemplu “omul este o trestie gînditoare” – Pascal, definiţie identică cu cea a lui Aristotel – “omul este un animal raţional”), dar nici pentru o definiţie teologică a omului (de exemplu omul este un rezultat al sancţiunii divine privind interzicerea accesului la informaţie – mărul cunoaşterii) şi nici pentru o definire ştiinţifică (de genul, omul este alcătuit din sistemul muscular, osos, nervos, sanguin etc). Dar, în acelaşi timp, se poate observa că niciuna dintre posibilele definiţii date dintr-un unghi de vedere sau altul nu este exclusă sau ignorată. Mai mult decît atît, fiecare dintre definiţiile particulare poate fi exprimată cu uşurinţă într-o definiţie de tipul scop-mijloc, ceea ce induce ideea că o definire a omului prin 14 intermediul binomului scop-mijloc este utilă, practică şi cu …uşoare pretenţii de universalitate. În esenţă, putem afirma că este realmente specific uman transformarea abstractului în concret, a gîndului în faptă, deci a scopurilor (idealurilor) propuse în scopuri (idealuri) împlinite. Cum? Prin folosirea celor mai adecvate mijloace. De aceea, relaţia de finalitate este explicată de Hegel prin triada: scop subiectiv-mijloc-scop înfăptuit. Aceasta este, în esenţă, ceea ce am denumit Metodologia Scop-Mijloc. Cineva se va întreba: cum este posibil să fii de acord concomitent şi necontradictoriu cu Aristotel, Kant, Hegel, Marx, Scheler, Heidegger, Nietzsche, Bradley, N. Hartman şi R.S. Hartman… şi lista ar putea continua. Răspunsul este lesne de dat de oricine a pătruns în esenţa MSM, respectiv în analiza omului prin omenescul din el, prin scînteia divină, comună oamenilor şi prin raţiunea care ne deosebeşte de animalitate. Este oare ceva ciudat să cauţi şi să găseşti nu diferenţele care ne opun, ci diferenţele care ne apropie? Ar putea fi o ipoteză de plecare mai corectă pentru orice cercetare decît cea formulată în dictonul latin “Homo sum, nihil humani a me alienum puto”? (În treacăt fie spus, respectivul dicton nu face impresie bună celor care îşi mai amintesc că acesta era deosebit de apreciat de către …Marx). O asemenea contopire de sisteme filosofice a fost aspru sancţionată de gîndirea dogmatică, pentru care ieşirea dintr-un monism sau altul înseamnă eclectism, lipsă de sistem sau … abatere de la normele gîndirii “corecte”. În ce ne priveşte, apreciem “paradigma de gîndire şi acţiune scop-mijloc” drept un relativism axiologic pozitiv prin efectele sale posibile. Înţelegem prin aceasta că orice apreciere umană (efectuată de om asupra sa şi a semenilor săi) este doar un infim segment din raportul Scop-Mijloc ce defineşte divinitatea şi creaţia divină. Este cunoscut faptul că marele Kant a dedus imposibilitatea demonstrării atît a existenţei cît şi a inexistenţei lui Dumnezeu, singurul lucru logic ce le rămîne de făcut oamenilor fiind credinţa în Dumnezeu. Îndrăznim să formulăm un gînd similar, dar diferit în planul consecinţelor. Fără a ne propune să facem o demonstraţie “more 15 geometrico”, avem convingerea că dacă, negăm posibilitatea existenţei unui plan divin iniţial, a unei finalităţi precise şi care să conţină în sine şi existenţa mijloacelor apte să atingă scopurile succesive, atunci orice judecată apreciativă şi teleologică elaborată de om este lovită de nulitate, prin faptul însuşi că neagă şi tacit şi este ruptă explicit din marele traseu istoric suprauman, şi deci inclusiv cel al vieţii umane. Cu alte cuvinte, dacă ne negăm de la început posibilitatea de a fi parte a raţiunii universale, cu ce drept pretindem că noi înşine suntem raţionali? Noţiunea de relativism istorico-axiologic o folosesc în sensul de necesitate permanentă a raportării la ceva. Neacceptînd ideea de relativism, inducem, voit sau nu, ideea de supremaţie absolută a speciei umane, de supraapreciere păguboasă şi descurajantă a potenţialului uman. Păguboasă este pentru că o atare idee nu ne aduce nici un plus de cunoaştere, ne cantonează într-un antropocentrism autoreflexiv şi narcisiac, fără şanse de progres pentru specia umană. Descurajantă pentru că în lipsa existenţei acestui suprauman, nu avem altă şansă decît pesimismul istoric şi imaginea unei existenţe fără sens. Excesele raţionalismului, autopreamărirea acestei forme parţiale de existenţă – omul – pot fi atenuate prin cuplarea ştiinţificului cu teologicul, iar consecinţa acestei cuple nu poate fi decît relativismul axio-istoric. Relativismul pe care l-am descris mai sus poate fi conceput şi ca o formă de interacţionism (vezi sensul acestui termen conferit de Karl R. Popper în lucrarea “Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism”, apărută în germană în anul 1994 şi tradusă în romîneşte de Florin Lobonţ în 1997, în Editura Trei). În alţi termeni comparativi, relativismul propus de noi este un confucianism postmodern care promovează o trialectică pozitivă şi optimistă. 16 3. Raportul cauzal în Etică prin prisma binomului scop-mijloc Pedagogia este (alături de Business) domeniul cel mai aplicabil şi mai lesne controlabil al eficienţei utilizării paradigmei de gîndire şi acţiune scop-mijloc. Analiza cauzală apare ca absolut necesară atunci cînd se încearcă studierea succesului sau eşecului şcolar (sau în afaceri). Binomul scop-mijloc trebuie, în acest caz, inversat şi aplicat unilateral: vom analiza lucrurile de la efect la cauză (mod de gîndire specific cauzalităţii) şi nu de la scop la mijloc (mod de gîndire specific teleologic). Cauzalitatea şi teleologia sunt două moduri de gîndire complementare şi doar aplicarea lor succesivă şi concomitentă poate releva adevărul referitor la gradul de adecvare dintre scopuri şi mijloace. Ceea ce în filosofie se numeşte raportul cauză-efect, în Economică şi Economica Politică se numeşte raportul efect-efort sau eficienţă, iar în MSM se numeşte scop-mijloc. Interesant de sesizat că pledoaria noastră pentru a demonstra identitatea de esenţă dintre scopuri şi mijloace (ceea ce induce ideea de relativism etic absolut pe termen lung şi foarte lung) este probată lingvistic. În principalele limbi de circulaţie bunul (cauza, mijlocul ) şi binele (efectul,scopul) sunt denumite cu unul şi acelaşi cuvînt. Exemple: le Bien supreme, das Hochste gut, highest or ultimate good, sunt traductibile atît cu Bine cît şi cu Bun. În consecinţă, şi latinescul Summum Bonum a fost tradus atît prin Binele Suprem (scop ultim spre care poate tinde fiinţa umană) cît şi prin Bunul Suprem (cauza primă, ideea divină din care decurg şi nasc toate). În loc de alte argumente ale necesităţii utilizării raportului scop-mijloc ca o alternativă la ideea de cauzalitate în acţiunea socială vom reda cîteva pasaje scrise cu peste un secol în urmă (1893) de Ion Găvănescul, o mare figură a pedagogiei romîneşti: “Instrucţiunea nu este un scop, ci numai un mijloc pentru realizarea scopului suprem: propăşirea socială. Valoarea 17 mijloacelor se măsoară după eficacitatea lor în realizarea unui scop determinant. Valoarea scopurilor particulare se măsoară după gradul concordanţei lor cu scopul ultim: conservarea şi fericirea societăţii. Inteligenţa alege mijloacele; şi instrucţiunea propriu-zisă are a face cu inteligenţa. Scopurile însă le pune voinţa; şi cu voinţa se ocupă educaţia propriu-zisă. Felul scopurilor va atîrna inevitabil de felul voinţelor; iar inteligenţa va alege întotdeauna mijloacele cele mai potrivite pentru realizarea oricărui scop. Dacă este aşa, oare să fie interesul societăţii organizate în stat a înlesni prin şcoală obţinerea “mijloacelor”, fără a se ocupa de fixarea scopului final? Să fie oare înţelept a instrui fără a educa? De ce s-a neglijat atît educaţia în şcoală? Lipsesc mijloacele educative, se va zice. S-ar putea răspunde: mai fiecare obiect de studiu e susceptibil a deveni şi un mijloc de educaţie. Demonstraţia acestui adevăr pedagogic m-ar duce însă prea departe; m-ar sili, între altele, a vorbi despre cestiunea capitală a oricărei reforme şcolare: pregătirea corpului didactic. “ (Găvănescul, Ion; Etica pentru şcoalele secundare, Bucureşti 1928, pp 212-213) La acest excepţional (de normal!) mod de gîndire, am putea întreba retoric: de ce au trecut 100 de ani peste noi fără ca aproape nimic să nu se fi întîmplat, întrebările şi răspunsurile (la cestiune!) ale profesorului Găvănescu fiind de o cruntă actualitate. Oare şi peste altă sută de ani? 18 4. Istoricul raportului scop-mijloc în gîndirea umană Am putea afirma că amintitul raport a existat dintotdeauna şi va exista întotdeauna în gîndirea umană. Diferă doar accentele, formulările şi … scopurile în care s-a utilizat acesta. Inevitabil, discuţia din acest capitol presupune apelul la etapizări istorice relativ acceptate, precum şi o abordare bazată pe succesivitate, deşi nu neapărat pe consecutivitate. Confucius (551-479 î.d.H) Se consideră că doctrina confucianistă constituie “doctrina morală care stă la baza forţei şi a perenităţii civilizaţiei chineze”. (vezi “Doctrina lui Confucius sau Cele patru Cărţi ale Chinei” Ed Timpul, Iaşi, 1994, p 13). Cu reamintirea faptului că civilizaţia chineză se mîndreşte şi ea cu o operă scrisă, numită “Cartea prin excelenţă“ (prima dintre cele patru cărţi clasice ale Chinei), intrăm în domeniul argumentelor ce vor putea proba, cîndva, faptul că Planeta Pămînt a avut o civilizaţie unitară, simbolizată în mitologie de pomul unic al cunoaşterii şi cu fructele sale care, în loc să stingă setea de cunoaştere o aprind mai tare. Morala stoică şi metafizica lui Aristotel par a fi variaţiuni pe temele discutate de Confucius în Cartea a doua, iar dialogurile filosofice din Cartea a treia amintesc de dialogurile platonice şi maximele socratice culese şi prezentate de Xenofon. Din această “Carte prin excelenţă“, “Biblia” – după denumirea greacă – vom sublinia acele pasaje care susţin necesitatea şi utilitatea unei gîndiri bazate pe scop şi mijloc. Termenul pe care îl foloseşte editorul în “Introducere” este acela de “înaltă cultură morală“ bazată pe convingerea că Divinitatea exercită constant o influenţă binefăcătoare asupra derulării vieţii pămîntene, şi îndeosebi a omului privit ca umanitate, ca specie şi nu ca individ. Latinii au denumit iar modernii susţin că aplică această identitate dintre voinţa divină şi voinţa indivizilor socializaţi: “Vox 19 populi, vox Dei”, idee mereu existentă la Confucius, sugerîndu-se că guvernanţii care nu ţin cont de voia poporului, se opun – de fapt – voinţei divine. Rezultă din această precizare că SCOPUL actului politic trebuie să fie compatibil cu MIJLOACELE pe care conducerea trebuie să le aleagă în aşa fel încît să nu contravină acestrui scop. Poporul apare aici şi ca scop şi ca mijloc, iar identitatea dintre voinţa divină şi voinţa poporului explică de ce oamenii trebuie consideraţi concomitent ca scop şi mijloc, respectiv pentru că acesta este modelul nostru constructiv, de origine cosmică. Doctrina lui Confucius este o altă formă a esenţei creştinismului (sau: creştinismul este o altă formă a cofucianismului): “Doctrina maestrului nostru constă doar în a dobîndi curăţenia inimii şi a-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi” spunea un discipol al lui Confucius. Nici o doctrină nu poate fi definită în afara raportului specific uman scop-mijloc, deoarece doctrina însăşi reproduce gîndirea umană. Astfel, se apreciază (de către editorul francez al cărţii lui Confucius) că “scopul principal al acestei filosofii, sau, putem spune, scopul ei unic, era perfecţionarea permanentă a propriului eu şi a celorlalţi oameni; mai întîi a propriei fiinţe şi apoi a celorlalţi oameni”. (op. cit. p. 19) . “Calea cea dreaptă“ sau “regula de conduită morală“ nu înseamnă urmarea neabătută a unor dogme, ci a unor principii de adaptare permanentă la mediu, ceea ce ne face să credem că doctrina confucianistă este de natură relativistă. (Prin relativism înţeleg raportarea/relatarea permanentă a scopurilor la mijloace şi a mijloacelor la scopuri, astfel încît indiferent de formularea raportului concret dintre scopuri şi mijloace, rezultatul să fie optim pentru OM privit ca individ, societate, omenire (micro, macro, mondo) pe dimensiunea temporală trecut-prezent-viitor). Dacă se acceptă propunerea de a defini eticul drept raport între scopuri şi mijloace, atunci “regula de conduită morală“ propusă de Confucius devine (în terminologie MSM) – “regula de conduită bazată pe adecvarea reciprocă, concomitentă şi permanentă a scopurilor şi mijloacelor”. Dar “calea cea dreaptă“ (vezi şi Iisus: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”) nu este altceva decît suma mijloacelor prin care se 20 poate ajunge la scopul uman suprem: perfecţiunea, respectiv cele trei virtuţi capitale: prudenţa luminată, omenia sau bunăvoinţa universală faţă de oameni şi forţa sufletească“ Perfecţiunea este, însă, nici mai mult nici mai puţin capacitatea de a distinge binele de rău. (Revenind la doctrina creştină, pomul cunoaşterii Binelui şi Răului este el însuşi expresia perfecţiunii). Identitatea dintre scop şi mijloc este uşor de observat atunci cînd căutarea binelui, a adevărului şi virtuţii se recomanda drept Mijloace, deşi noi le percepem iniţial drept Scopuri. Desigur, ideea de scop în sine este identică cu cea de mijloc în sine. Anumite combinări ale mijloacelor, chiar făcute inconştient de către unii executanţi, duc la anumite scopuri, pe care unii le percep mai bine, alţii mai puţin bine, alţii nu le percep deloc drept scopuri, ci doar ca mijloace (adică doar ceea ce se vede în primă instanţă). A doua Carte clasică se numeşte “Invariabilitatea pe calea de mijloc” (“Chong-Yong”), titlu a cărui traducere ar putea fi şi” Raportul scop (invariabilul) – mijloc (variabilul, adaptabilul)” deoarece “chong” (mijloc) este definit de Dr. Ching-zi drept “ceea ce nu deviază în nici o parte”, iar “Yong” este definit ca “ceea ce nu se schimbă“ (invariabil) (cf. op.cit. p. 75). În concepţia MSM, scopul este invariabil, ideea de (mai) bine, exprimată într-o infinitate de forme, iar mijlocul este variabil, este adaptarea sa la scopul propus. Dar nu există decît o singură cale OPTIMĂ care să însemne maximum de scop cu minimum de mijloace. Acest optim este invariabil, este chiar unic! De aceea suntem înclinaţi să credem că această a doua Carte clasică a Chinei reprezintă o primă teoretizare a raportului scop-mijloc. Faptul că doctrina confucianistă este axată pe binomul definitoriu pentru om, acela de scop-mijloc, rezultă şi din comentariul unuia dintre exegeţii Cărţii a treia (Dialoguri filosofice): “Scopul Dialogurilor filosofice constă în a face cunoscută virtutea omeniei sau a bunăvoinţei universale faţă de oameni. …El (Confucius) prezintă în ea îndatoririle tuturor; numai că, deoarece discipolii săi nu posedau aceleaşi mijloace ca să ajungă la aceleaşi 21 rezultate, el răspunde în mod diferit la întrebările lor”. (op. cit. p. 32). O traducere a Doctrinei lui Confucius după originalul chinez ar putea – credem – lămuri mai mult conţinutul acestei doctrine ce pare a fi transmisă de Cerul de la care orice doctrină generală îşi revendică perfecţiunea. Despre criza civilizaţiei (occidentale) actuale vom mai aminti, dar pare simptomatic faptul că o lucrare cu pretenţii de sinteză pentru tineretul studios din Occident, cum este “Marile doctrine” (filosofice, politice, religioase, economice) nu amineşte nimic de Confucius, pe a cărui mod de gîndire s-a edificat şi continuă să existe marea civilizaţie chineză. P.P. Negulescu (1935) În “Problema cosmologică“, cap. XXIV, P.P. Negulescu abordează şi raportul scop-mijloc, pe care îl consideră de o evidenţă elementară. Vom reproduce cîteva pasaje din lucrarea filosofului romîn. “În viaţa omenească, individuală şi colectivă, existenţa finalităţii este, am zis, indiscutabilă, fiindcă este evidentă. Constatarea ei se poate face în adevăr, direct şi intuitiv, de oricine, în propria sa activitate. Orice om, cînd îşi propune să facă ceva, urmăreşte un scop oarecare; iar cînd începe să lucreze, preocuparea lui de căpetenie este să găsească mijloacele cele mai potrivite pentru realizarea acelui scop. De acest determinism, eminamente finalist, al activităţii lor, îşi pot da seama, fără prea multă greutate, toţi oamenii fără deosebire, chiar şi cei mai puţini reflexivi. “ (Scrieri inedite, vol IV Problema cosmologică, Ed Acad RSR, Bucureşti, 1977, p. 284). Preocupat doar de problematica scopului în care a fost creată lumea, mijloacele au rămas oarecum în subtext, filosoful considerînd probabil că nu este de demnitatea sa să analizeze dacă scopului pe care l-a discutat pe toate feţele îi sunt adaptate (dacă da, de ce?; dacă nu, de ce?) mijloacele existente sau viitoare. Totuşi, în volumul V din “Destinul omenirii”, Negulescu face dovada că practică o gîndire de tip scop-mijloc, iar în finalul 22 acestei lucrări autorul face surpriza de a-l vedea preocupat de progresul spiritual şi moral al omenirii, scop posibil de înfăptuit prin mijloace similare. Totodată, aflăm din ultimile pagini ale lucrării citate (p. 760) că termenul de “mijloc” avea pentru filosof o conotaţie eminamente materială şi ma puţin sprituală. De aceea, precizez ori de cîte ori este necesar că structura mijloacelor este: substanţă, energie, informaţie. Dar, să revenim la Negulescu, după ce face o surprinzătoare dovadă a unei deschideri spre nou, acceptînd chiar ideile despre “paranormal”, “radiestezie” şi “telepatie” pe care ştiinţa le dovedise, de fapt, de mult. Acceptarea explicaţiilor de natură radiestezică pare cu atît mai surprinzătoare cu cît aceste rînduri erau scrise în plin stalinism! (1948-1949). Deoarece scopul nostru este să subliniem avantajele oferite de gîndirea de tip scop-mijloc şi adecvarea permanentă a acestor două elemente, redăm un pasaj semnificativ din capitolul “Spre o lume mai bună“: “Mai tîrziu, într-un viitor mai îndepărtat, cînd oamenii vor fi înaintat mai mult pe această cale, a dezvoltării intelectuale şi morale, problema organizării din punct de vedere politic, social şi economic, a grupurilor mai mari în care vor trăi, îşi va schimba orientarea tradiţională. Pînă acum, cei ce-şi puneau această problemă urmăreau ca obiectiv, găsirea şi realizarea mijloacelor de a face mai sigură şi mai uşoară convieţuirea oamenilor în grupările respective. Mai tîrziu, în viitorul îndepărtat spre care ne duce gîndul, nu va mai fi nevoie de asemenea mijloace” (p. 760). Negulescu se legăna în iluzia perfecţionismului uman, aducînd ca argument că dezvoltarea radiesteziei va face posibilă depistarea precoce a gîndurilor şi intenţiilor rele, promovînd astfel binele social… Nu ne rămîne decît să subliniem că toate mijloacele nu sunt nici bune nici rele în sinea lor. Binele şi răul apar din adecvarea sau neadecvarea mijloacelor la scopuri sancţionate social, după reguli democratice. 23 Jerome G. Kerwin (1953) Jerome G. Kerwin a fost Preşedintele Fundaţiei Charles R. Walgreen pentru Studiul Instituţiilor Americane în perioada în care John H. Hallowell (1952-1953) a conferenţiat şi apoi a scris pe tema “Temeiului moral al democraţiilor”. Interesantă este opinia acestuia – formulată în prefaţa la ediţia din 1953 a lucrării susamintite – despre esenţa eticului şi definirea acestuia în termeni de scopuri şi mijloace: “… renaşterea mişcărilor realiste, tradiţionaliste, aristotelice sau neoscolastice – indiferent de numele prin care acestea ţin să se facă cunoacute – aduce în prim plan străvechea convingere că moralitatea, în sensul alegerii unor mijloace cinstite (caracterizate prin chibzuinţă) pentru atingerea unor scopuri reale determinate raţional, constituie însăşi temeiul politicii” (p.5). Definirea moralităţii ca un echilibru între scopuri şi mijloace este un preludiu a definirii eticului ca simbioză şi echilibru între economic şi politic. Faptul că autorul american consideră definirea eticului ca raport scop-mijloc drept o “străveche convingere” ne întăreşte şi nouă presupunerea că moralitatea umană este – de fapt – un alt mod de a defini fiinţa umană prin raportul scop-mijloc. Sau, pentru un plus de claritate, raportul scop-mijloc şi ideea de moralitate sînt două moduri – identice în esenţa lor – de a defini esenţa umană. M. Rockeach (1973) Este axiomatic faptul că dacă am definit omul ca fiind o funcţie variabilă de scopurile pe care cineva şi le propune şi mijloacele de care dispune, atunci valoarea umană este definibilă în acelaşi mod.Am precizat că este vorba despre valoarea “umană“, chiar dacă este de la sine înţeles că valoarea este un atribut al umanului, al subiectului valorizator. Pentru cercetătorul M. Rockeach “singurul criteriu operant” pentru clasificarea valorilor este “cel de scop-mijloc”, criteriu faţă de care P.Iluţ precizează că “şi această dihotomizare e relativă“, 24 precizare la care subscriem şi pe care o apreciem la modul pozitiv şi nu dubitativ. (vezi, P. Iluţ, “Structurile axiologice din perspectivă psihosocială“, p. 18). Din păcate, nu am încă acces la lucrarea lui M. Rockeach, (The Nature of Human Values, Free Press, New York, 1979) dar reţinem, deocamdată, aprecierea de natură comparativă că “ceea ce P. Andrei (1945) desemnează prin valori primare (scopuri) şi valori derivate (efecte), apare la M. Rockeach (1973) ca valori terminale şi valori instrumentale”. Cele de mai sus atrag atenţia asupra identităţilor de esenţă (conţinut) dintre latura de scop şi cea de mijloc a valorii, deosebirile de denumiri nefiind relevante. Includerea în acest context a criteriului propus de Rockeach (scop-mijloc) se justifică doar pentru a sublinia că binomul în cauză este utilizat oriunde este vorba despre personalitatea umană. 25 PARTEA a II-a 1. Metoda, metodica, metodologia Privită prin prisma binomului scop-mijloc, metoda ţine – evident – de domeniul mijloacelor. Grecescul “methodos” înseamnă “drum, mijloc” sau, după alte formulări -“cale”, desigur în sensul de direcţie de urmat pentru a ajunge la scopul (capătul) propus. Vilfredo Pareto, reprezentant al Şcolii de la Lausanne, poate fi considerat un precursor în materie de gîndire de tipul scop-mijloc: “Scopul ştiinţei este de a cunoaşte uniformităţile fenomenelor; trebuie, ca urmare, să se întrebuinţeze toate procedeele, să se folosească toate metodele care ne duc la scop. Numai la verificare se cunosc metodele bune şi cele rele. Aceea care ne duce la scop e bună, cel puţin atîta timp cît nu se găseşte alta mai bună“ (V. Pareto, Manuele d‟Economie Politique, Paris, 1909; apud Mladenatz, p. 10) Se poate spune, de asemenea, că Pareto a formulat indirect definiţia pe care am dat-o, în 1990, Eticii, aceea de stabilire a gradului de adecvare (bine) dintre mijloc şi scop. Ideea de “mijloc” conţine – aparent paradoxal – şi ideea de “scop”, sau, cel puţin, o presupune. Paradoxul (ce poate apărea doar în cazul în care scopul şi mijlocul sunt concepute absolut antitetic, opuse iremediabil, ceva de genul “dacă este scop, atunci nu poate fi mijloc”) se estompează însă, şi poate chiar să dispară dacă acceptăm punctul de vedere relativist pe care l-am enunţat anterior. Din păcate, relativismul este văzut ca fiind sursa principală a dezordinii, nesiguranţei, lipsei de principii, a unei permanente balansări între o extremă sau alta, îngreunînd comunicarea şi leadrshipul social. Avem convingerea că nu este astfel, sau cel puţin noi vedem în relativism o şansă pentru echilibru şi dezvoltare. Revenind la identitatea de esenţă dintre mijloc şi scop, respectiv transformarea perpetuă, reciprocă şi succesivă a acestora în funcţie de unghiul temporal din caree privim lucrurile, această 26 identitate deci se surprinde şi din sensurile iniţiale ale celor doi termeni. Astfel, dacă Methodos (Mijlocul) înseamnă cale, Scopul (Telos) înseamnă capăt, final de cale, ceea ce înseamnă că scopul presupune existenţa mijlocului, sau chiar îl include.* În aprecierea noastră Hristos (Fiul) are calitatea de Mijloc în comparaţie cu Tatăl care reprezintă Scopul, finalitatea căii de urmat. Dar, Hristos se autodefineşte astfel “eu sunt adevărul, viaţa şi calea”. Este dificil de precizat acum dacă prin “calea” Hristos se definea ca un mijloc prin care învăţătura divină era relevată oamenilor, sau ca finalitate, ca un model de urmat, asemeni Tatălui. Opinia nostră este că ambele aspecte sunt vizate, de unde şi permanenta dualitate a gîndirii creştine. Intre scop şi mijloc există identitate de esenţă, iar acest lucru se poate demonstra. Pentru uzul lucrării de faţă, vom enumera doar cîteva elemente ale acestei demonstraţii, mai bine zis cîteva similitudini care fac din fiecare din cele două elemente ale binomului un alter-ego pentru celălalt, ceva de genul raportului dintre cerere şi ofertă, raport în care, pe rînd, dar şi simultan, cumpărătorul şi ofertantul au rolul de scop şi de mijloc.** Identitatea de esenţă dintre scop şi mijloc provine, în primul rînd din definirea fiinţei umane ca unitate dialectică dintre mijloc şi scop. Cu alte cuvinte, omul este simultan şi scop şi mijloc, el însuşi fiind mijloc de îndeplinire a scopurilor sale. Iată cum conceptele de scop şi mijloc se suprapun şi se identifică, fapt ce transcende apoi şi asupra acţiunilor sale, acestea fiind concomitent scop sau mijloc în funcţie de unghiul de vedere (dinspre trecut spre prezent sau dinspre prezent spre viitor). În al doilea rînd, perceperea identitaăţii dintre scop şi mijloc provine din faptele de viaţă în care unul şi acelaşi lucru este scop pentru x, dar este mijloc pentru y. Subliniem, este vorba aici de percepţii diferite ale uneia şi aceleiaţi realităţi. Relativitatea conceptuală provine şi din educaţie, din convingerile formate în timp. 27 Astfel, uneori, în deceniile 6 şi 7 la noi se făcea auzit citatul din Kant despre calitatea simultană a omului de scop şi mijloc, dar care era pervertit el ajungînd în forma “omul trebuie să fie întotdeauna scop şi niciodată mijloc”. Cu alte cuvinte, şi marele Kant se pronunţa împotriva alienării şi exploatării, lucru pe care Marx l-a formulat apoi în clar! Se pervertea prin această operaţie de mistificare a adevărului însăşi esenţa umană, sinteză permanentă de scopuri şi mijloace. Deci, scopul şi mijlocul, telosul şi methodosul sunt identice în esenţa lor. Dacă privim lucrurile dinspre viitor spre prezent, atunci se poate construi o adevărată teoreie despre scopuri, cum le formulăm, cum le îndeplinim, cum se transformă ele în mijloace pentru alte scopuri etc. În plan filosofic, această discuţie despre scopuri se numeşte teleologie, iar în plan ştiinţific – telotică. Dacă metoda este un mijloc, o cale prin care se poate ajunge la adevăr***, atunci ce este metodica? În opinia noastră, metodica reprezintă, o sumă de metode, un set neomogen de căi concepute pentru atingerea unui scop dat. Astfel, există metodici în pedagogie referitoare la modalităţile specifice de predare a unor discipline. In principiu, o metodică este descrierea concretă a căilor posibile de obţinere a unui rezultat (scop). Cu cît căile oferite de o metodică sunt mai diverse, cu atît este o şansă mai mare de obţinere a rezultatului dorit. Spunem aceasta ţinînd cont de marea variabilitate a personalităţii umane, ceea ce face ca una şi aceeaşi metodă (cale) folosită de x să nu dea aceleaşi rezultate în cazul în care este folosită de y, caeteris paribus. Denumirea de metodică pote fi cvasi-echivalentă cu cea de mediatică adică un set de mijloace apte să ducă la atingerea unui scop. Diferenţele dintre demersul metodic şi cel mediatic constau în faptul că, în mod convenţional, metodica face trimitere la un areal mai îngust şi mai bine precizat, în timp ce mediatica vizează mijloacele în general, din rîndul cărora se pot selecta cele mai adecvate/corespunzătoare pentru atingerea unor scopuri specifice. 28 În ultimă instanţă, orice element el existentului – prezent şi viitor – se poate defini ca mijloc pentru atingerea unui scop. Atunci, care ar mai fi rostul unui demers filosofic sau ştiinţific prin care să se definească şi studieze mijloacele? Credem că raţiunea de a fi a mediaticii constă în conştientizarea rolului de mijloc al unor elemente. Anumite convingeri ideologice, culturale, religioase etc., fac ca unele elemente ale existentului înconjurător să nu fie percepute ca mijloace. Exemple: prelevarea şi vînzarea de organe umane era pînă nu demult interzisă, acestea nefiind conştientizate ca mijloace. De asemenea, prostituţia nu este legalizată din motive similare, deşi corpul uman şi utilizarea sa în orice scop este o problemă de libertate umană.Tot prejudecăţile stau la originea convingerii că, în cazul legalizării prostituţiei, aceasta să se refere numai la femei, nu şi la bărbaţi. Lista exemplelor ar putea continua, motivînd astfel necesitatea demersului mediatic. De altfel, însăşi ideea de progres sau de creativitate conţine în sine combinări noi şi neaşteptate de mijloace. Cel mai direct şi eficient duşman al mediaticii este dogmatismul (filosofic, religios, ştiinţific), atitudine care nu explică de ce un lucru nu este bine să se producă, în schimb perorează că “aşa ceva nu este acceptabil”, “este dăunător” etc. deşi calculele arată contrariul. Aşa-numitele scopuri în sine, acte lipsite de finalitate concretă sunt, de fapt alter-ego-ul mijloacelor nepermise, în fond multe dintre interdicţii fiind frîne clare în dezvoltarea umană în general şi în cea a unei ţări sau regiuni în special. Se aud şi acum voci disperate sau probante ale unei stări de criză interioară ale unor persoane în momentul cînd acestea aud de “cooperare transfrontalieră“, practicile paramrdicale de vindecare, legiferarea activităţii transnaţionalelor, homosexualismului sau a consumului de droguri (vezi, în acest ultim caz reducerea consumului de droguri şi a cazurilor sociale generate de acesta, ca urmare a legalizării consumului supravegheat de droguri). Metodologia este un demers amplu, de natură reflexivă şi critică, referitor la diversele metode şi metodici existente. Dintr-o 29 metodologie nouă, sau dintr-o nouă abordare metodologică apar, de regulă, metode şi metodici noi. Metodologia scop-mijloc reprezintă o abordare metodologică nouă, de tip sintetic, integrator, holist, convergent şi nedogmatic referitoare la triada scop-mijloc-rapotul scop/mijloc. Aplicarea noii metodologii la cele mai diverse situaţii umane (politice, economice, etice) a permis relevarea unor soluţii sau abordări realmente surprinzătoare, greu de prevăzut a exista sau a fi benefice în lipsa aplicării amintitei metodologii. Exemple de metodologii existente: raţionalismul cartezian, economismul marxian, utilitarismul neoliberal, creştinismul european, existenţialismul, postmodernismul, etc. Este cunoscut că între aceste metodologii precum şi între altele neamintite aici s-au stabilit raporturi de adversitate, ca urmare a ipotezei absolutiste de la care au plecat, respectiv au contrazis metodologiile existente. Tipul lor de argumentaţie este de genul “dacă şi numai dacă“ neacceptînd alte variante de gîndire decît cele sugerate de însăşi denumirea acelor metodologii. În schimb, MSM acceptă toate variantele metodologice anterioare, neexcluzînd prin ipoteza niciuna dintre ele. Mai mult decît atît, bazată pe un relativism ce frizează absolutul, MSM integrează concluziile metodologiilor existente, utilizîndu-le succesiv sau concomitent, total sau parţial, în funcţie de scopurile propuse sau /şi mijloacele existente. Totodată, MSM este deosebit de utilă în studierea şi analiza celorlalte metodologii, surprinzîndu-le asemănările fundamentale precum şi deosebirile fenomenale. Astfel, keynesismul, monetarismul şi chiar marxismul nu sunt atît de diferte precum vor ele să pară. Practic, schema de gîndire este foarte asemănătore, ceea ce diferă fiind scopurile propuse şi mijloacele alese pentru aceasta. Un exemplu: marxismul a intuit că socialismul/comunismul va apare din capitalism, lucru contestat şi de Lenin şi de adepţii liberalismului. Paradoxul constă în faptul că Lenin s-a revendicat de la Marx, dar în practică l-a negat, în timp ce liberalii creează noi şi noi etaje ale unei societăţi tot mai asemănătoare cu cea preconizată de Marx. 30 Aplicînd MSM la analiza acestor situaţii paradoxale, paradoxul dispare dacă sesizăm clar mijloacele reale folosite şi scopurile în care se utilizează acestea. 2.Metodologia Scop-Mijloc (MSM) în studierea Omului Descrierile/definiţiile reproduse anterior, referitoare la esenţa umană, constituie metafore sugestive, cu trimitere îndeosebi la Om ca individ şi mai puţin referitoare la om ca umanitate. În funcţie de scopul urmărit de către fiecare gînditor, definiţiile de mai sus au pus accentul fie pe latura telotică, fie pe cea mediatică a omului, iar dintre aceste două accente, structura scopului sau mijlocului (substanţă, energie, informaţie) diferenţiază în continuare definiţiile date Omului sau cele care vor mai fi date în continuare. În consecinţă, se degajă necesitatea definirii Omului după un criteriu multiplu, sau cel puţin, se impune necesitatea precizării criteriilor posibile de avut în vedere în definirea Omului precum şi pe acelea pe care autorul le-a luat în considerare. În ce ne priveşte, criteriul multiplu pe care îl avem în vedere concomitent în definirea Omului constă într-o triadă de trinităţi, după cum urmează: a) Prima triadă: temporală, sau verticală cere ca definiţia dată să fie concomitent valabilă pentru trecut, prezent şi viitor. Astfel, o definiţie preponderent substanţialistă (ca de ex. una preponderent anatomică) este nerelevantă pentru trecut. O atare definire scoate din calcul existenţa reală a miliardelor de fiinţe anatomice, dispărute ca substanţă şi formă umană. Ideal este ca orice încercare de definire a Omului să vizeze evidenţierea continuităţii temporale a fiinţei umane. b) A doua triadă: spaţială sau orizontală cere ca definiţia dată să fie concomitent valabilă pentru micro, macro şi mondo, sau individ, grup social şi omenire . Astfel, definiţia aristotelică “omul este un animal social” satisface exigenţa acestei triade, dar numai cu condiţia ca “social” să fie valabil pentru micro-societate (familie, grup) şi pentru macro-societate (naţiune, omenire). Prin această precizare am subliniat şi relativitatea termenilor de micro şi macro, semnificaţia 31 acestora diferind în funcţie de nivelul de socializare de la care se porneşte. c) A treia triadă: esenţială şi transcendentală cere ca definiţia dată să surprindă clar, succesiv şi concomitent calitatea Omului de scop, mijloc şi armonizator al raportului scop/mijloc, cu respectarea concomitentă a cerinţelor primei şi secundei triade. Micro, macro, mondo Trecut , prezent, viitor Scop, mijloc, armonizarea raportului scop/mijloc 32 3.MSM, teoriile despre scop (telotica) şi formularea scopurilor (politica) În unele articole publicate pînă acum, am afirmat că politicul se ocupă cu formularea şi urmărirea scopurilor. Prin această definiţie, conceptul de “apolitic” înseamnă “persoană care nu îşi formulează şi urmăreşte scopuri”. Deoarece o atare ipostază a fiinţei umane ţine de patologic, calificativul de apolitic pe care şi-l acordă unii apare ca cel puţin riscant. Desigur, respectivii “apolitici” se refereau la faptul că sunt “apartidici”, respectiv nu promovează explicit scopurile/interesele unui grup social numit partid (ceea ce nu exclude o similitudine sau chiar suprapunere de interese cu cele ale uneia sau alteia dintre formaţiunile partidice existente într-o ţară). Concluzia acestor precizări, face o nouă deschidere în definirea politicului, asupra conceptului în cauză planînd exigenţele MSM. Politicile devin acum apanajul oricărei fiinţe umane, indiferent de faptul dacă se face trimitere la trecut, prezent sau viitor, la nivel micro, macro sau mondo, dar accentuînd asupra dimensiunii telotice a fiinţei umane, desigur fără a pierde din vedere dimensiunea mediatică şi cea de armonizare telo-mediatică. Prin această ultimă precizare am afirmat, totodată, şi faptul că telotica şi politica nu se identifică sub raportul preocupărilor pe care le presupun. Astfel, telotica se preocupă de teoriile despre scop, fiind, sub acest aspect, o meta-politică sau o filosofie politică (evident diferită de politologie).Telotica se ocupă de natura scopurilor, apariţia, manifestarea, formularea sau manipularea scopurilor, posibilităţile de pervertire a unor scopuri iniţial nobile şi generoase, de corelarea scopurilor cu alte elemente ale existenţei prezente sau viitoare (de ex. mijloacele). Rostul acestui micro-capitol este de a sublinia necesitatea unei abordări ştiinţifice, numită telotică, precum şi delimitarea acesteia de politică, abordare ce este prea des şi neştiinţific 33 confundată cu administraţia publică, cu activitatea partidelor sau cu bîrfa cotidiană pe seama unor personalităţi publice. Precizăm aici că telotica este discuţia ştiinţifică despre scopuri, teleologia este discuţia filosofică despre scopuri, iar teologia este discuţia religioasă espre scopuri. Intre aceste trei abordări nu distingem decît deosebiri de ordin “unghiular”, nicidecum de esenţă. Abia prin aplicarea tuturor celor trei abordări asupra ideii de scop se poate afirma că începem să înţelegem cîte ceva din acest element esenţial şi definitoriu pentru conceptul de Om. Discursurile despre scop pot îmbrăca una dintre următoarele patru viziuni: religioasă, filosofică, ştiinţifică şi integrată, iar rezultatele aplicării acestor viziuni se numesc: teologie, teleologie, telotică şi respectiv Politică. Discursurile despre mijloace pot fi realizate prin prisma aceloraşi patru viziuni, iar rezultatele aplicării acestora vor fi: iconomică, mediatică, metodică şi respectiv Economică. Discursurile despre raporturile posibile dintre scop şi mijloc nu au deocamdată – un corespondent concret pentru viziunile religioasă şi filosofică; în schimb pentru viziunile ştiinţifică şi integrată rezultatele aplicării lor se numesc: pragmatica şi rescpectiv Etica (sau ceea ce este absolut acelaşi lucru Economica Politică). Sub raportul metodicii (al metodelor folosite) cele trei discipline se disting prin preeminenţa unor metode logice de analiză: inducţia – pentru analiza politică; deducţia pentru analiza economică şi abducţia**** pentru analiza etică. Desigur, toate cele trei metode logice pot – şi sunt – utilizate de cele trei domenii de analiză. 34 4. MSM, teoriile despre mijloace (mediatica) şi optimizarea combinării mijloacelor (economica) O imagine corectă asupra ceea ce sunt mijlocele în general este foarte necesară în cazul în care dorim să ne axăm modul nostru de gîndire şi de a analiză a realităţilor înconjurătoare prin binomul scop-mijlc. Aceasta cu atît mai mult cu cît economismul marxist de esenţă materialistă/substanţialistă domină încă gîndirea multor semeni, astfel încît exemplele de mijloace continuă să predomine sub forma “mijloacelor de producţie” a “mijloacelor de muncă“ sau a materiilor prime şi materialelor. Puţini vor începe sau vor aminti măcar despre idei, gîndire, capacitate inovaţională sau informaţii. De altfel nici clasicismul economic nu excelează printr-o viziune prea cuprinzătoare. “Pămînt, muncă şi capital” – iată cele trei categorii generice de mijloace cunoscute în literatură sub denumirea de “factori de producţie” sau cu un termen mai puţin pretenţios “mijloace de atingere a scopului numit producţie”. O asemenea înţelegere diferenţiată, inclusiv sub raportul limbajului”, face necesară şi utilă conturarea unei teorii generale despre mijloace, eventual numită mediatica (după latinescul medius, -a care înseamnă mijloc, mijloace. Scopul unei atari teorii este de a conştientiza adevăratul spectru (extrem de larg) al mijloacelor şi de a stimula creativitatea în depistarea şi formarea de noi mijloace. Gama mijloacelor este infinită şi datorită faptului că orice combinare cantitativă şi calitativă de mijloace generează noi şi noi mijloace. Rostul mediaticii ar consta deci şi în listarea de noi şi noi mijloace apărute, iar posibilele şedinţe de brainstorming ar putea să le găsească nenumărate şi neaşteptate scopuri posibile în care să fie utilizate. Economica, disciplină ştiinţifică de notorietate, studiază combinările optime dintre mijloace (de ex. timp, bani, muncă) pentru obţinerea unui anumit rezultat numit scop (sau efect, produs etc). 35 Metodele utilizate de economică sunt preponderent logice, matematice şi informatice – fapt ce explică afluxul mare de ingineri în domenii “economice” cum ar fi bănci, finanţe, marketing sau optimizarea fluxurilor productive. Economica însă nu poate evolua fără poticniri sau stagnări dacă este mereu şi bine precedată de mediatică. Ar fi, de asemenea, necesare clarificări şi delimitări între Economică şi Economică Politică, Hrematistică şi Business (ultimele două fiind sinonime). 36 5. MSM, teoriile despre adecvarea scop-mijloc (Pragmatica) şi optimizarea acestui raport (Etica sau Economica Politică). După multiple peregrinări ideatice, conceptuale şi metodologice avem acum posibilitatea să intrăm în conţinutul propriu-zis al Metodologiei Scop-Mijloc (MSM) şi să studiem acest raport sub raport filosofic şi ştiinţific. Discursul general pe tema raportului scop-mijloc ţine de disciplina filosofică numită Pragmatică sau Praxiologie. În plan ştiinţific, studierea raportului amintit se numeşte Etică sau Economica Politică. Pragmatica/praxiologia stabileşte principalelele căi de urmat pentru asigurarea succesului, respectiv pentru obţinerea succesului dorit. După secole de acceptare tacită a faptului că Etica este o disciplină pur filosofică, iată că a venit vremea ca această abordare să transgreseze filosoficul şi să pătrundă, alături de Economică şi Politică în domeniul analizei ştiinţifice. Filosofiei, după “desprinderea” atîtor discipline din corpul acesteia, îi rămîne să discute problematica generală a existenţei umane şi a finalităţii acesteia, la care se adaugă şi discursurile introductive la Politică (Telotica/Teleologia), Economică (Mediatica) şi Etică sau Economică Politică (Pragmatica/Praxiologia). Fenomenul desprinderii mai accentuate de Filosofie a noi discipline, sau ştiinţificizarea filosofiei este un semn al epocii, ale Erei Informaţionale, în fapt, o continuare/finalizare a modernismului şi a accederii în Era postmodernă. Este absolut necesară precizarea că delimitările filosofie-ştiinţă nu sunt de natură să accentueze separatismul dintre ele. Dimpotrivă, amintitele teorii generale despre scop, mijloc respectiv raportul scop-mijloc sunt de natură să creeze noi punţi de dialog, de fapt un continuum filosofie ştiinţă, continuum căruia îi mai lipseşte a treia dimensiune – cea teologică. Din păcate, din pomul iniţial al cunoaşterii, din al cărui fruct s-a înfruptat specia umană, cunoaşterea s-a făcut cu mari sacrificii şi 37 cu segmentarea artificială a informaţiei conţinute în acel super CD-Rom numit eufemistic “măr”. După desprinderea filosofiei de teologie (philosofia ancilla teologiae), s-a ajuns la desprinderea ştiinţei de filosofie (“scientia ancilla philosophie”?) situaţie în care se poate vorbi despre segmentarea completă a Sfintei Treimi informaţionale. Consecinţele acestei segmentări par a fi suficient de dramatice pentru a mai fi nevoie să facem pledoarii ardente despre necesitatea re-compunerii tabloului informaţional iniţial. În acest cadru al discuţiei despre desprindere şi re-compunere Economica Politică are un statut special prin faptul că desprinderea de Filosofia Morală a ceea ce s-a numit apoi Economie politică (corect: Economică politică) semnifică o “desprindere împreună“. Şi deşi separarea a continuat prin separarea Economicii de Politică, continuă să existe viziunea sintetică numită Economică (economie) politică, identică cu obiectul de studiu al Eticii şi anume adecvarea optimă a scopurilor la mijloace şi a mijloacelor la scopuri. Considerăm că sub denumirea de Etică sau de Economică Politică fiecare palier al educaţiei trebuie să primească un minimum de informaţii referitoare la conţinutul şi finalitatea acestor cunoştinţe. România ultimului deceniu al ultimului secol din al doilea mileniu de existenţă creştină a omenirii se află supusă unui proces de idiotizare programatică şi pragmatică a tinerelor generaţii prin scoaterea din programele universitare a cunoştinţelor de Economică. Politică şi Etică. Cu alte cuvinte, nimic din ce este uman nu se pregetă a fi înlăturat din cunoaşterea umană. Reforma învăţămîntului romînesc este numele de cod al unui program de dezumanizare programată a populaţiei României, respectiv de eludare deliberată din programele de învăţămînt a oricăror cunoştinţe şi informaţii legate de scopurile şi mijloacele utilizate sau apte de a fi utilizate de indiferent care specialist pentru a trăi în condiţii apropiate de cele numite “omeneşti”. Occidentul are alocate numeroase ore pentru discipline intitulate “Ştiinţe sociale”, “Psihologie”, “Etică“, “Ştiinţe politice” “Economica Sănătăţii” sau a altor specializări universitare, în timp ce 38 în Romînia grobianismul ieşit prea brusc la suprafaţă şi la conducere începînd cu 1990 continuă să facă ravagii în conştiinţe şi comportamente umane. Probabil, reforma autentică trebuie să purceadă din gimnazii şi licee, dar a lăsa universităţile timp de aproape un deceniu fără pic de o educaţie umanistă golită de precepte ideologizante şi grosier partizane/partidice, este o crimă asimilabilă cu cele denumite “împotriva umanităţii”. Este şocant să afli că nişte soldaţI imbecilizaţI de băutură, droguri şi ideologie “naţionalistă“ au fost condamanaţi pentru crime împotriva umanităţii, ca urmare a unui şir de violuri sau omoruri. S-ar putea sune: “la război – ca la război”! Dar cum vor putea fi calificate gesturile de profundă inconştienţă a unor cohorte de “politicieni”, care – din nou! – vorbind în numele binelui poporului român, a produs un genocid cultural şi informaţional, cu grave consecinţe în evoluţia noastră ulterioară. S-ar putea spune că a existat o anumită confuzie, neîncredere în profesorii existenţi, etc., dar cum vor putea fi explicate torpilările la adresa oricăror critici pe tema în discuţie sau a oricăror propuneri de ieşire din mlaştina ignoranţei? Dacă nu ar fi existat imensa dezamăgire faţă de evoluţia (citeşte: involuţia) învăţămîntului romînesc din deceniul X al sec. XX, aceste preocupări şi concluzii formulate în aceste pagini nu ar fi existat, probabil, niciodată. 39 NOTE …………………………………………………… PARTEA I * Spiritul critic ce mă caracterizează s-a concretizat şi în alegerea temei tezei de doctorat (“Radicalismul economic american”) începută în anul 1976 şi finalizată în …1996 (deşi, într-o formă pe care am considerat-o finală, lucrarea a fost terminată în 1984). Radicalii de stînga din SUA au fost critici neînduplecaţi ai totalitarismului (“imperialismul american” şi “imperialismul sovietic”). Apropierea ideatică de gînditorii Clubului de la Roma, de critica din interior a unora dintre realităţile capitalismului american şi european, a accentuat translaţia de la analiza strict economică a realităţilor şi completarea acesteia cu cea politică. Viziunile holiste, integratoare, (totalitare?) promovate şi de unele poziţii oficiale ale vremii au dus la preocupări de filosofie socială prin care acţiunea umană în general poate fi evaluată mai corect şi exact prin definirea exactă a scopurilor şi combinarea optimă a mijloacelor. Fără pretenţia de a-mi confecţiona absurde certificate de disident sau de critic al sistemului totalitar, formularea rezultată din “noua paradigmă” suna astfel: orice propagandă devine superfluă în faţa unei analize bazate pe definirea clară a scopurilor (eliminarea secretizărilor cu rol de minciună politică) şi pe evaluarea corectă a mijloacelor existente sau posibile de atras. Simpla comparare a acestui raport, aplicat la o societate sau alta, indiferent dacă se numeşte capitalistă sau comunistă, comunică poziţia relativă a acesteia în planul potenţialului său. “Incununarea” încercărilor mele de inducere a utilizării binomului scop-mijloc în relevarea adevărurilor sociale a fost în vara anului 1989 prin publicarea în revista “Cronica” a unui articol intitulat “Doctrina Ceauşescu – sinteză a binomului mijloc-scop”. Precizez aici că utilizarea acestui binom, mai mult sau mai puţin elaborată, a fost dintotdeauna apanajul reprezentanţilor stîngii, respectiv a mişcărilor reformatoare, de largă respiraţie socială. 40 Amintesc aici, printre gînditorii de stînga, pe Confucius, Machiavelli, Marx, Galbraith, Peter F. Drucker etc., lista fiind foarte lungă. Cu speranţa să nu surprindă pe nimeni, Lenin şi Hitler au avut o gîndire de stînga în timp ce Stalin şi Ceauşescu au fost conservatori de dreapta. Am făcut această precizare, deoarece prea adesea se confundă limbajul folosit cu realitatea. Cu un limbaj ce se revendica de la Marx şi socialişti, dictatorii regimurilor totalitare au fost reprezentanţI ai forţelor de dreapta, conservatoare, cu anihilarea oricăror tendinţe de schimbare. Pe baza aceluiaşi raţionament, actuala Putere din Romînia este mai la stînga decît cea pe care a înlocuit-o. Romînia are un potenţial electoral preponderent de stînga, ceea ce explică perfect victoria actualei coaliţii majoritare. Din păcate, aprecierile referitoare la dreapta-stînga sunt încă marcate de dogmatismul şi conservatorismul ceauşist, atît la Puterea cît şi la Opoziţia actuală. Luarea în calcul a unui set comun de valori umane şi evaluarea mijloacelor în totalitatea lor a dus, în ultimii ani, la construirea indcatorului sintetic numit “Indicele dezvoltării umane”. După 1990, preocupările de a elabora “noua paradigmă“ au continuat cu propuneri de re-definiri conceptuale, cărora comunitatea ştiinţifică le-a acordat un interes diferit: de la preluări tacite/ilicite, la ignorare deliberată. Termenul de “economică“ pare a căpăta acceptul celor care cred că este necesară o distincţie clară între (teoria) “economică“ şi realitatea numită curent “economie”. In final, propensiunea pentru esenţializare şi teoretizare s-a canalizat spre abordarea filosofică propriu-zisă a raportului scop-mijloc, raport care, în concepţia subsemnatului este însăşi raţiunea de a fi a Eticii. ** Precizez aici că prefer termenul de “trinitate” (utilizat şi de creştinismul catolic) celui de “treime” (utilizat şi de creştinismul ortodox), deoarece primul sugerează ideea de “trei în unitate”, în timp ce al doilea sugerează “a treia parte dintr-un întreg”, Dumnezeu fiind, de fapt suma interactivă a Trei Treimi. *** Lucrarea a fost publicată iniţial în revista “Economica” (ce apare din anul 1992 la Chişinău) nr 3-4/1995, în limbile romînă, engleză şi rusă, fiind preluată (cu uşoare rectificări) în cartea 41 economistului zimbabwean Livingstone Musoro, “ Readings in Development Issues”, în anul 1996, tot la Chişinău. PARTEA II-a * Vezi, în acest sens Nicolae Andrei, “Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici”. Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p.180 şi 266. ** Ofertantul nu oferă doar; în acelaşi timp el cere contravaloarea produsului oferit. Interesant de observat că atunci cînd cumpărătorul se adresează ofertantului îl întreabă: “Cît ceri?”, ceea ce înseamnă că cererea este simultan şi o ofertă, după cum oferta este în acelaşi timp o cerere. Unii au preferat să vadă diferenţele dintre cerere şi ofertă, subliniind că doar arareori şi întîmplător acestea coincid. Se confundă aici planul real şi cel ideal, identitatea de esenţă existînd în plan conceptul, ideal, iar necoincidenţa dintre ele în plan real, cantitativ, concret. Neluarea în seamă de către economişti a acestor deosebiri de planuri, a făcut să se deruleze false dispute, acuzaţii reciproce de “eroare”, fiecare avînd, de fapt, dreptate. Deoarece există riscul acestei confuzii de planuri şi în cazul binomului scop-mijloc, precizăm că ne situăm în primul rînd în plan ideatic, conceptual, esenţial şi nu real, practic, concret. *** Titlul complet al lucrării lui Descartes “Discurs asupra metodei” este “Discurs asupra metodei de a ne conduce bine raţiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe” . Denumirea de metodă face aproape instantaneu trimitere la spiritul ştiinţific, deşi raţionalismul a devenit un curent dominant în filosofia secolelor 18 şi 19.. **** Abducţia este o metodă logică, metodă definită ca “observarea unui fapt determinat. Apoi printr-o gîndire mai mult sau mai puţin complexă se ajunge la un alt fapt detrerminat”. In formularea lui Charles Sanders Pierce, abducţia este echivalentă cu “un instinct specific”, “o înclinaţie de a formula ipoteze”, o “intuiţie oarecum iraţională“ sau “apariţia bruscă a imaginii abductive imediat după formularea ipotezei”. 42 Conform acestui mod de gîndire, faptele sunt adaptate la teorie în loc ca teoria să fie adaptată la fapte…Unul dintre exponenţii de frunte ai acestui mod postmodern e gîndire este însuşi celebrul Sherlock Holmes, care a precizat într-unul dintre romanele sale: “Nimic nu poate induce mai mult în eroare decît un fapt evident” Avansez aici o ipoteză cu valenţe practice în lumea postmodernă în care intrăm că abducţia va fi metoda de descoperire nu doar a criminalilor şi spionilor, ci şi o metodă ştiinţifică de descoperire şi de sporirea creativităţii. BIBLIOGRAFIE *** Doctrina lui Confucius, sau Cele patru Cărţi clasice ale Chinei, Ed. Timpul, Iaşi, 1994 (Traducere din limba franceză de Vlad Cojocaru); 476 p. Andrei, Nicolae; Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici., Ed |t şi Eciclopedică, Bucureşti, 1987, 291 p. Antonesei, Liviu; Paideia. Fundamentele culturale ale educaţiei. Ed Polirom, Iaşi, 1996, 125 p Aristotel; Politica. Ed Antet, 1996, Oradea (Traducere de El Bezdechi, 1924); 285 p. Aristotel; Les Economiques, (Traducere în franceză de J.Tricot), Paris, Librairie Philosophique J.Vrin, 1989; 79 p. Aristotel; Etica nicomahică; Ed |tiinţifică şi Enciclopedică; Bucureşti, 1988, 406 p Bîrzescu, Ilona; Axiologie; Universitatea de Vest, Timişoara, 1994, Tipografia Universităţii din Timişoara Boboc, Al; Etică şi axiologie în opera lui Max Scheler; Ed |tiinţifică, Bucureşti, 1971, 242 p Cătineanu, Tudor; Elemente de Etică, vol I; Ed Dacia, Cluj, 1982 Chioar, Ioan; Binele şi răul în viziune creştină; Ed Universal DALSI, 1996, 210 p 43 Claudian, Alexandru; Curs de metodologie,Universitatea Mihăileană, Facultatea de Litere şi Filozofie, 1938-1939; 274p Cozma, Carmen; Meloetica, Eseu semiotic asupra valorilor morale ale creaţiei artistice muzicale; Ed. Junimea, Iaşi, 1996, 418 p. Descartes, Discurs asupra metodei de a ne conduce bine raţiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe; Ed ştiinţifică, Bucureşti, 1957, 104 p. Druguş, Liviu; “Supporting Introductory Reading” (pp xiii- xvi) şi “The Scope of the Economic, the Politic and the Ethic. What is, at last, studying Political Economics?” (pp. 142-167) în: Livingstone Musoro; Readings in Development Issues; Encyclopaedia “Museum” Chisinau, 1996, 167 p Etzioni, Amitai; The Moral Dimension. Towards a New Economics; Free Press, New York, 1988, 300 p Galbraith, John Kenneth; Societatea perfectă. La ordinea zilei: binele omului;Eurosong & Book; (Traducere de Al Şontea), New York 1996; Bucureşti 1997; 127 p Găvănescul, Ion; Etica pentru şcolile secundare; Ed I, Bucureşti, Ed Libraria “Universală“ Alcalay & Co, 1928 Grenier, Hubert; Marile doctrine morale; Ed Humanitas;, (Traducere de Marina Vazaca) ; PUF Paris 1989, Bucureşti 1995; 175 p Grigoraş, Ioan; Binele şi răul, Ed ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978 Grigoraş, Ioan (coord); Statutul universal şi specific al valorii morale; Ed Universităţii “Al.I.Cuza” Iaşi, 1993 Hallowell, John H.; Temeiul moral al democraţiei;Ed Paideia, Bucureşti, 1996 (Chicago 1953) 119 p. Hegel, G.W.F.; Ştiinţa logicii; (Traducere de D.D. Roşca), Ed Acad RSR, Bucureşti, 1966, 859 p. Iluţ, Petre; Structurile axiologice din perspectivă psihosocială; Ed Did şi Ped, Bucureşti, 1995, 158 p Kant, Immanuel; Scrieri moral-politice; Ed |tiinţifică, Bucureşti, 1991, 494 p 44 Mladenatz, Gromoslav; Curs de Economie politică. Cunoaştere şi metodă în Ştiinţa Economică; Tiporex, Bucureşti, f.a. 246 p. Negulescu, P.P.; Scrieri inedite; vol I-V, Ed Academiei RSR, 1969, 1971,1972,1977 Petrescu, Camil; Doctrina substanţei; Ed |tiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, 2 vol., 354+368 p Popper, R. Kall; Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism. Editura Trei, CEU Press, Traducere de Florin Lobonţ, 1997, 180 p. Scheler, Max; Arbeit und Ethik; în: “Zeitschrift fur Philosophische Kritik”, Band 114, Juli 1899; pp. 161-200 Schultz, Uwe; Immanuel Kant, Ed Teora, Bucureşti, 1997 (Traducere de Vasile V. Poenaru), 176 p Spinoza; Etica;Ed Ştiinţifică; Bucureşti 1957, (Traducere din italiană de Al Posescu), 358 p Tompea, Doru; Etică, axiologie, deontologie; Ed Ankarom, Iaşi, 1966, 145 p 45 Delimitări conceptuale Tranziţia cvasiinterminabilă pe care o parcurgem are, prin însăşi esenţa ei, ca dominantă, povara amestecului de vechi şi nou, acest mixtum compositum care alimentează confuziile, asimetriile informaţionale şi capacitatea de orientare în (sub)sisteme. Terminologiile utilizate de anumite forme de organizare socială (includem, desigur, aici şi defunctul sistem totalitar) au o coerenţă internă bine stabilită, dar şi o inerţie mare în utilizare, ceea ce face ca unele cuvinte/sintagme utilizate cu sens şi rost în vechiul sistem să nu aibă aceeaşi acoperire în noile condiţii. Mai mult, unele cuvinte dezavuate de vechiul sistem îşi intră acum în drepturi, dar, să recunoaştem – nu toată lumea este dispusă să umble mereu la dicţionare, după cum nu toţi avem tăria să recunoaştem că un anumit cuvînt ne este neclar…În categoria acestor cuvinte vechi cu sensuri noi se află şi cele trei cuvinte pe care încercăm să le explicităm mai jos. Înainte de aceasta, mai amintim doar faptul că termenul de eficacitate/efficacy (în limba engleză) a fost mereu tradus (atunci, dar – încă – şi acum…) tot prin eficienţă/efficiency (engleză).Alinierea la civilizaţiile recunoscute şi acceptate ale lumii se va face mult mai greu dacă nu avem, de la început şi un limbaj comun. Eficacitate Efectivitate Eficienţă Eficacitatea – reprezintă gradul de atingere a scopurilor, nivel calculat în condiţii ideale. De regulă se utilzează termenul de eficacitate cu referire la viitor sau la o situaţie a cărui rezultat final nu este încă cunoscut. Efectivitatea – reprezintă gradul de atingere a scopurilor (volumul de efecte obţinute) în condiţii reale. 46 Eficienţa – reprezintă compararea scopurilor (efectelor obţinute sau obtenabile) cu mijloacele (resursele sau eforturile depuse sau posibile de depus) Observaţie . Eficacitatea vizează viitorul. Efectivitatea vizează trecutul şi prezentul. Eficienţa vizează oricare dintre cele trei segmente temporale (trecutul, prezentul sau viitorul) Pentru a exemplifica mai bine cele trei concepte, fundamentale în analiza sistemelor în general, şi a celor de sănătate în cazul nostru, reproducem mai jos un articol publicat cu cîţiva ani în urmă (1996). Economica & economia Eficacitate, efectivitate, eficienţă Analiza economică îşi diversifică mereu mijloacele de apreciere a rezultatelor unor acţiuni umane, atribuindu-le denumiri şi semnificaţii în funcţie de contextul economic şi lingvistic din care provin autorii acelor instrumente de analiză. Limba engleză (al cărei fond principal de cuvinte este format în proporţie de 60 la sută din cuvinte de origine latină) este astăzi cea care dă tonul în terminologia ştiinţifică. Comoditatea şi necunoaşterea subtilităţilor tehnicilor şi metodelor de analiză economică de către unii traducători a dus la apariţia pe piaţa literaturii economice străine a unor lucrări pline de monstruozităţi lingvistice, contribuind, prin aceasta, la sporirea confuzionismului academic. 47 Cele trei cuvinte din titlu au fost mereu traduse prin “eficienţă economică“, concept care este asociat sau confundat cu cel de rentabilitate. Expansiunea sferei de cuprindere a economicului la domenii ca educaţia, îngrijirile de sănătate, cultură etc., obligă specialiştii din aceste domenii să se auto-instruiască după cărţile existente pe piaţă. Revin aici cu o propunere adresată Ministerului Învăţămîntului, de a include în pregătirea tuturor specialiştilor a unor cunoştinţe fundamentale de Economică, fără de care efectivitatea activităţilor lor va fi mult diminuată. Soluţia revigorării societăţii romîneşti este de ordin educaţional şi informaţional. Nu ne rămîne decît să sperăm că demersul nostru va avea eficacitatea scontată şi că va genera – în perspectivă – doritul spor de eficienţă . Am utilizat deja, succesiv, cei trei termeni, pe care îi vom defini imediat. Eficacitatea (efficacy) este calitatea unei acţiuni de a produce mai multe efecte utile pozitive, comparativ cu efectele negative, în condiţii ideale, adică prin excluderea din calcul a unor evenimente neprevăzute. Se presupune, aşadar, existenţa unei informaţii complete despre ansamblul acţiunii respective, ceea ce este, desigur, un caz ideal. Eficacitatea se referă, îndeosebi, la viitor, respectiv atunci cînd facem estimări asupra rezultatelor posibile ale unei acţiuni. Putem vorbi despre eficacitatea unor acţiuni trecute doar în cazul în care rezultatele corespund pe deplin aşteptărilor. De exemplu, majorarea preţurilor la combustibil şi energie este acum considerată eficace, privită prin prisma rezultatelor pozitive pe termen lung şi care trebuie să depăşească suma efectelor negative inerente, antrenate de această majorare. Dacă va fi considerată eficace şi după trecerea perioadei luate în calcul, aceasta va însemna că efectele pozitive aşteptate le vor fi depăşit pe cele negative. 48 Efectivitatea (effectiveness) este calitatea unei acţiuni de a produce efectele scontate în condiţii reale. Aceasta înseamnă că o acţiune umană efectivă este cea care se raportează la condiţii reale, nu ideale. La modul general, efectivitatea reprezintă compararea, la modul foarte concret, a efectelor pozitive şi negative ale unei acţiuni. De exemplu, pe parcursul perioadei de majorare a preţurilor la care ne-am referit, raportul amintit este în favoarea efectelor pozitive, înseamnă că acţiunea în cauză este efectivă. Presupunînd că termenul de referinţă este de 6 luni, este posibil ca 5 luni acţiunea dată să fie efectivă, dar la finele perioadei atît eficacitatea cît şi efectivitatea să fie negative. Eficienţa (efficiency) este rezultatul comparării efectelor (rezultatelor) cu eforturile (costurile). Se deduce că primele două concepte se referă la compararea rezultatelor reale cu cele estimate (în viitor sau în prezent), în timp ce eficienţa este raportul efect/efort, sau – filosofic vorbind – a raportului scop/mijloc. Despre măsurarea eficienţei cei interesaţi pot afla mai multe din cărţile prof. P. Jica, dar un lucru este, deocamdată, foarte clar: eficacitatea, efectivitatea şi eficienţa nu sînt identice în esenţa lor. 49 Noţiuni de management general Managementul este o profesie distinctă şi o activitate cotidiană a multor profesii în care actul decizional, bazat pe informaţie, este frecvent şi responsabil. Din păcate, confuzia conştient întretinută între teorie şi practică, între ştiinţă şi praxis, între regula stabilită şi regula aplicată etc., se manifestă şi în cazul managementului care are semnificaţie dublă: disciplină ştiiţifică şi activitate practică. Desigur, există mereu preocuparea ca să se precizeze dacă este vorba despre managementul teoretic sau despre cel practic, desigur cu grija ca părţile bune ale managementului să se afle în teorie, iar cele proaste în practică. Expresia consacrată pentru treburile făcute prost sau care au rezultate proaste este “bad management”. Teoria este rareori greşită, ea este cel mult perfectibilă… Deşi se pretinde că managementul ar fi el însuşi o ştiinţă (şi încă una de sine stătătoare) această ştiinţă nu are încă un nume distinct de practica pe care o studiază, ceea ce ar induce concluzia că nivelul de teoretizare nu este suficient de ridicat, iar specificitatea metodelor folosite este destul de relativă. Etimologic, termenul de management provine de la latinescul manus = mînă, cu semnificaţia verbală de a mîna (caii), a mînui (a manipula), a dirja, “a struni caii cu ajutorul hăţurilor”, a se descurca. Deşi termenul de “manipulare” are o conotaţie eminamente negativă, managementul nu este decît o activitate de manipulare, presupunîndu-se că scopurile urmărite sînt pozitivie şi numai pozitive… Managementul constituie activitatea complexă de organizare şi conducere a unei activităţi a cărui scop este clar definit. Managementul teoretic utilizează o multitudine de metode şi tehnici aplicate în vederea eficientizării şi optimizării practicii manageriale. Practica managerială este făcută de specialişti (manageri) sau de nespecialişti. 50 Conform uneia dintre cele mai larg răspindite definiţii, managementul reprezintă atingerea unor obiective prin intermediul altor oameni. Se afirmă că managerul are ca principală misiune ca să facă astfel încît lucrurile să fie făcute. În limbajul EMMY (End-Means Methodology) definiţia managementului apare astfel: “managerul este persoana care stabileşte cu maximă claritate SCOPURILE pe care le urmăreşte (pentru el însuşi, pentru organizaţia pe care o conduce şi pentru contextul social în care se află), şi MIJLOACELE apte să ducă la atingerea acelor SCOPURI”. De regulă, mijloacele utilizate de manager sînt oamenii şi informaţiile. Restul pot fi contexte, mai mult sau mai puţin favorabile… Privit sub raport psihologic, “managementul este o problemă de comportament, de relaţii interpersonale, de informaţii (manipularea informaţiilor) care trebuie să declanşeze energiile necesare pentru rezolvarea situaţiilor considerate puţin sau deloc acceptabile”. În Era informaţională managementul este, în esenţă, o activitate de selectare, procesare şi combinare a informaţiilor în dorinţa obţinerii acelei informaţii finale, care să caracterizeze situaţiile nou create ca fiind optime sau apropiate de scopul propus. Primul tratat de management, în sensurile utilizate astăzi, a fost scris de Aristotel şi este intitulat “Economica”, mic tratat în care descrie cum să se comporte stăpînii faţă de sclavi, soţii între ei în gospodărie, precum şi sclavii între ei sau faţă de stăpînul lor. Prin această argumentare, Aristotel a indus ideea de organizare a activităţii gospodăreşti şi de armonizare a vieţii de familie. Uneori termenul de management este asimilat cu aspecte sau laturi ale managementului: supravegherea, controlul, dirijarea, administrarea, organizarea, iar managerul este identificat cu expresiile populare ale acestuia: leader, boss, adică, pe româneşte, “şefu‟”. 51 Cele patru faze principale ale actului de management : Planificarea; Organizarea; Implemantarea; Controlul. Managerul nu execută nici una din cele patru faze, el doar contribuie la/sau supervizează formularea obiectivelor acestora. Planificarea – reprezintă stabilirea şi identificarea scopurilor de îndeplinit. Organizarea – se preocupă de stabilirea şi planificarea mijloacelor ce vor fi utilizate. Implementarea – reprezintă combinarea propriu-zisă a mijloacelor Controlul – compararea mijloacelor folosite cu scopurile propuse sau chiar atinse. Dintre cele patru faze etapele a doua şi a treia au un conţinut preponderent economic; prima fază are caracter preponderent politic , iar a patra fază are un caracter preponderent etic. Rezultă că nu poate fi manager bun persoana care nu are cunoştiinţe de manager, de teorie politică, economică şi etică. Uneori scopurile (faza 1) sînt stabilite de instanţe superioare, iar concordanţa scop-mijloc (faza 4) poate fi încredinţat unor unităţi autonome de expertiză. În privinţa mijloacelor, prima grijă a managerului este să facă o listare completă a mijloacelor existente şi apte, să ducă la scop, la care se adaugă ce necesar va fi procurat. Lista de mijloace: Oameni Utilaje Materiale Viaţa Timpul 52 Banii Procese Informaţii, stocate şi posibile de obtinut Terenul Reputaţie, imagine, atitudine În organizaţiile mari categoriile de mijloace enumerate sînt gestionate în cadrul unor departamente specializate. Resurse umane (personalul) –de oameni Marketing-de piaţă Financiar, contabilitate – bani Relaţii publice – imagine Autocontrolul Managerul – trăsături de caracter : Favorabile Nefavorabile Hotărîre Extrovertire Plăcerea de a avea puţin Abilitate de a tolera ambiguitatea şi incertitudinea Perseverenţa Empatia Capacitatea de a trece uşor de la un lucru la altul Intuiţia şi înţelegerea intentivă a semenilor Rezistenţa la stress Timiditatea şi constiinţa de sine Perfecţionism şi detailism Exces de raţionalitate Dorinţa de cunoaştere pentru sine Dorinţa de a da prioritate familiei Fire blîndă şi bună 53 Managementul informaţiilor Managerul bine informat = tautologie. Managerul prost informat = contradicţie între termeni. În actul managerial informaţia are rolul decisiv în fiecare din cele patru faze . În perioadele cu ritmuri rapide de schimbare informaţiile trebuie să cunoască un flux continuu (nu doze optime ).Informaţiile tehnologice şi economico-financiare sînt cele mai utile şi totodată cele mai perisabile. Şansele succesului managerial sînt funcţie de volumul, dozarea şi utilizarea adecvată a informaţiilor şi a tehnologiilor informaţionale. Managementul informaţiei presupune parcurgerea a şase etape : Colectarea ; Stocarea ; Procesarea ; Accesul ; Comunicarea ; Utilizarea ; Colectarea informaţiilor presupune o selectare a informaţiilor utile de cele redundante. Bolile informaţionale işi fac apariţia chiar din această etapă cînd dorinţa de a fi foarte bine informat duce la aglomerarea canalelor cu informaţii inutile, stresante şi ineficiente. Sursele de informare sînt multiple şi de aceea sistematizarea prealabilă a surselor poate evita suprapunerile şi supraîncărcarea informaţiilor. Pentru colectarea raţională a informaţiilor trebuie să ne autoadresăm întrebările : De ce informaţii avem nevoie şi în ce scop? Ce intenţionez să fac cu ele? De unde le pot obţine? 54 În ce formă prefer să primesc informaţiile? – la intervale regulate : zilnic, lunar, anual; – cînd au loc anumite schimbări; – cînd au fost consumate total; – niciodată. Sursele de informare pot fi : – propriile acţiuni şi registre ; – departamentele colaterale organizaţiei ; – centrul de informare a organizaţiei ; – presa ; – instituţiile specializate ; – departamente sau agenţii guvernamentale ; – rapoarte oficiale. – servicii speciale de informare şi consultanţă. Stocarea informatiilor – se stochează doar datele utile ; – informaţiile neprocesate se numesc date. Exemplu : salarii, concedii, reclamaţii ( date ). Cîte reclamaţii au fost într-o lună ( informaţii )?. Se folosesc mai multe feluri de stocare a informaţiei : – memorie personală ; – fişiere şi fişete ; – fişe şi indexuri ale fişelor ; – baze de date electronice – CD – ROM şi microfilme Procesarea informaţiilor Managerul trebuie să extragă şi să menţină sensul real iniţial şi cel pentru care au fost colectate. Rezultatele procesării se formulează în statistici, grafice, etc. 55 Folosirea informaţiilor Trei dintre cele mai importante şi obişnuite procese de management în care se utilizează informaţiile sînt : – rezolvarea problemelor ; – luarea deciziilor (pe baza datelor procesate) ; – prognosticarea (elaborări de strategii, prognoze) . În perioada actuală (era informaţională) profesiile care operează curent cu informaţii vor fi afectate în mod dramatic ca urmare a apariţiei inteligenţei artificiale. Acestea sînt : învăţămînt, management profesionist, îngrijirea sănătăţii, politicienii. Valorificarea utilităţii informaţiei La ce folosesc exact aceste informaţii ? Ce gen de informaţii au fost utilizate ultima dată şi de ce ? Care sînt costurile şi beneficiile păstrării sau stocării acestei I informaţii ? Care vor fi consecinţele abandonării acestei informaţii ? Pot fi aceste informaţii colectate, stocate, procesate sau communicate mai eficient ? Putem împărtăşi aceste informaţii şi celorlalţi ? Avem acces la informaţiile deţinute de ceilalţi ? Există modalităţi adiţionale de folosire a acestor informaţii ? Costurile actului medical Ca un răspuns al specialiştilor la creşterea continuă a costurilor şi la oferta inegală şi inechitabilă de îngrijiri de sănătate este interesul pentru raţionalizarea (eficientizarea practicii medicale prin tehnici de optimizare a deciziilor. Pentru practica medicală aceste instrumente de optimizare conţin în principal : 56 Analiza deciziilor în clinici ; Sisteme expert pentru diagnostic . Raţionalizarea deciziei medicale nu înseamnă înlocuirea criteriilor umanitare cu cele strict tehnice. 57 MANAGEMENTUL SĂNĂTĂŢII Motto : Ultima soluţie Spre a ne redresa economia, Scăpînd de-al sărăciei crunt blestem Ar trebui să exportăm prostia Că marfă, Slavă Domnului, avem ! Paul Dumitrescu – medic veterinar / martie 1997 A.Principiile managementului sănătăţii A conduce = a face ca lucrurile să fie bine făcute. Pentru a asigura succesul oricărei afaceri Metodologia Scop Mijloc propune efectuarea a cel puţin trei etape : 1.Stabilirea scopurilor; 2.Evaluarea mijloacelor apte acre să permită atingerea scopurilor ; 3.Declanşarea acţiunii (care presupune adecvarea permanentă scop – mijloc ) Primul principiu managerial – a conduce prin scopuri. Scopul vizează Ce, Cît, Unde, Cînd trebuie făcut. Acest principiu este verificat prin intermediul conceptului de eficacitate (raportul dintre efectele pozitive şi negative ale acţiuni în condiţii preconizate, caeteris paribus. Al doilea principiu managerial – a învăţa din experienţă. Aceasta presupune compararea permanentă a scopului final cu etapele realizate, respectiv cu mijloacele folosite. Acest principiu este verificat prin conceptul de randament, respectiv acela de efectivitate (raportul dintre efectele pozitive şi cele negative în condiţii reale respectiv la apariţia “neprevăzutului” ). Al treilea principiu managerial – specializarea muncii, conform principiului economicităţii. Un scop trebuie să fie atins cu 58 cele mai mici costuri posibile. Paradoxal, specializarea obligă la lucrul în echipă. Cu cît specializarea este mai îngustă cu atît dependenţa reciprocă va creşte. Principiul de faţă se verifică prin intermediul conceptului de eficienţă (efort cît mai mic pentru atingerea unui efect cît mai mare, respectiv mijloace minime utilizate pentru scopuri maxime. Al patrulea principiu managerial – convergenţa muncii spre scopul propus. Aceasta presupune cooperarea şi coordonarea logică a acţiunilor ce converg spre atingerea unui scop stabilit. Conceptul verificator este acela de adecvare permanentă între scopuri şi mijloace. Al cincilea principiu managerial – funcţia determină structura şi nu invers. Uneori o structură depăşită, neadecvată momentului se impune asupra funcţiilor îndeplinite de personalul existent. În limbaj EMMI, “ scopul determină mijloacele. Acest lucru este adevărat dacă se calculează permanent şi concomitent eficacitatea, efectivitatea şi eficienţa , respectiv preeminenţa scopurilor, a mijloacelor şi a adecvării dintre scopuri şi mijloace. Al saselea principiu managerial – circulaţia nestingherită a informaţiilor. Este cunoscut şi sub numele de principiul transparenţei. Asimetria informaţională asigură posibile cîştiguri pe termen scurt dar acumulează tensiuni informaţionale pe termen lung, ale căror ignorare va compromite şi acumulările înfăptuite pe termen scurt. Blocarea (obturarea) informaţiei sporeşte puterea distructivă a informaţiei venite din partea concurenţei. Principiul a fost verificat în practică cu ocazia prăbuşirii regimurilor totalitare. Uneori lipsa informaţiei pertinente, corecte, adecvate este fals suplinită de o abundenţă de amănunte inutile, voluminoase, frapante sau nerelevante. Este “limbajul de lemn“ care ţine loc de informaţie, îngrădind şi deformînd informaţia autentică. 59 B. Funcţiile conducerii (managementului) Există trei funcţii fundamentale : Elaborarea priorităţilor (funcţia anticipativă). Se concretizează în elaborarea setului de scopuri, sau a unui plan/program pe termen lung (planificarea) şi scurt (programarea) ; Execuţia (funcţia aplicativă). Se pun în funcţiune mijloacele apte să ducă la scop. Concret, se distribuie sarcinile de organizare, de supervizare şi de pregătire a personalului. Tot în cadrul acestei funcţiuni se urmăreşte circulaţia corectă şi rapidă a informaţiei; Evaluarea (funcţia apreciativă). Se compară mijloacele utilizate cu scopurile atinse. Valoarea unei acţiuni este dată de importanţa scopului şi raritatea mijloacelor. Evaluarea se face prin măsurare şi comparare. Sinteza evaluării : eficienţa economică a acţiunii efectuate. Se folosesc autoevaluarea şi retroinformarea pentru depistarea cauzelor insucceselor. C. Planificarea şi programarea activitatii Planificarea şi programarea (elaborarea priorităţilor pe termen scurt şi mediu) presupun detaşarea intereselor pe termen lung de cele pe termen scurt, precum şi combinarea acestora pentru a le asigura viabilitatea ambelor. Activitatea de asigurare a sănătăţii presupune planificarea corectă a etapelor : Diagnosticul. Se determină dimensiunea cererii de sănătate (volumul şi urgenţa scopului ce urmează apoi a fi atins). Cererea poate fi: totală (absolută), reală (posibil de satisfăcut) şi realizabilă în mod concret Prognosticul. Se determină priorităţile în funcţie de mijloacele disponibile, respectiv se conturează oferta de sănătate (chiar dacă nu există şi o cerere expresă referitoare la serviciile oferite). Controlul rezultatelor la fiecare subetapa. Se poate face o comparare permanentă între ofertă şi cerere, respectiv se delimitează 60 mai multe tipuri de servicii sanitare: servicii oferite, servicii solicitate, servicii impuse (spitalizări, vaccinări etc) D. Niveluri de îngrijiri de sănătate Primare: generale – preventive şi curative (în beneficul indivizilor şi al colectivităţilor: igiena, urgenţe, etc.) Secundare : specializate – consultaţii şi specializări Terţiare : superspecializate Regula de aur :Principiul subsidiarităţii. Conform acestui principiu politico-economic, îngrijirile de sănătate trebuie să fie acordate la nivelul cel mai de jos capabil să asigure un rezultat satisfăcator. Observaţie. Sănătatea depinde mai mult de măsurile nemedicale decît de cele medicale. E. Politici de sănătate Politicul – ca speranţă de mai bine. Partidicul – ca promisiune de mai bine. Ideologicul – esenţializare a intereselor. Pe cine (ce) îngrijim ?. În functie de răspunsul la această întrebare, se definesc politici, partide, ideologii şi regimuri. În plan sanitar politico-economicul dominant este cauza şi consecinţa sistemului şi serviciilor de sănătate. Prin urmare, paleta liberalism – socialism se va reflecta în paleta “medicină individuală” – “medicină comunitară” , cu nuanţele de rigoare dintre acestea. Comparativ şi constrativ, cele două ideologii sanitare şi de management sanitar constau în următoarele : Tabelul nr. Medicina individului ( liberalii sanitari ) Medicina comunitaţii ( socialiştii sanitari ) 1. Îngrijirea bolnavului. 1. Îngrijirea comunitaţii 2. Prioritatea bolnavul. 2. Prioritatea : persoana şi 61 familia sănătoasă sau bolnavă 3. Profesionist izolat. 3. Echipa interdisciplinară 4. Diagnostic individual. 4. Ingrijiri integrate. 5. Probleme individuale de boală. 5. Probleme colective de sănătate. 6. Mediul bolnavului. 6. Mediu general ( economic – politic – social – biologic – psihologic ) 7. Fără planificare, epidemiologie şi planificarea bolnavului 7. Cu planificare, epidemiologie şi planificarea bolnavului 8. Rezultate apreciate de bolnav. 8. Rezultate apreciate de sănătoşi. 9. Iniţiativa aparţine bolnavului. 9. Iniţiativa aparţine echipei. 10. Curativă. 10. Preventivă. În medicina preponderent comunitară anchetele epidemiologice ocupă un loc de prim rang. Cele două sisteme nu sînt total opuse ci doar concurente. Ele nu trebuie impuse, ci alese, în funcţie de raporturile concrete dintre scopuri şi mijloace. Sistemele manageriale se vor plia şi adapta la sistemele de sănătate, respectiv în funcţie de accentul pus pe individ sau comunitate. Nu există sistem care să ignore complet individul sau comunitatea, deşi au urmărit – implicit – binele amîndurora. O încercare de combinare a celor două filozofii medicale a fost formulată la Alma-Ata în 1978. Ea a fost o concretizare în plan sanitar a teoriei convergenţei sistemelor social – politice opuse, promovate de filozofi de stînga americani (W.W. Rostow ). 62 CHECK-LIST pentru elaborarea unui program sanitar (de exemplu Reforma Sanitară) Evaluarea situaţiei existente. Alternative posibile de evoluţie a situaţiei. Prima alternativă este “do nothing” – să nu faci nimic. Aceasta se mai numeşte şi “opţiunea zero” (a lăsa lucrurile în voia soartei. A nu se confunda cu principiul liberal “laissez faire – laissez passer”, care induce ideea unei noi intervenţii restrictive din partea statului). Alternativele trebuie comparate prin elemente reprezentative (cheie). Putem avea două variante de acţiune pe care le comparăm cu opţiunea zero. Este posibil ca “opţiunea zero” să ne coste 80$ / zi , varianta I să coste 10$, iar varianta II să coste 12$ / zi. Cei 2$ diferenţă dintre cele două variante ale acţiunii se compară cu cei 80$ ai non-acTiunii. Rezultă : non-acţiunea este mai scumpă de 40 de ori decît acţiunea. Compararea costurilor şi beneficiilor. (efectele secundare nu trebuie neglijate ). Atît Beneficiile cît şi Costurile se calculează din perspectiva societală. Nu doar costurile tangibile trebuie luate în calcul. Cele intangibile pot fi decisive. Aici se poate folosi metoda Cost – Utilitate. Măsurarea rezultatelor. Trialurile clinice – cea mai bună metodă de măsurare. Evaluarea rezultatelor. Este partea cea mai controversată a analizei economice. Este obligatorie demonstrarea modului de calcul şi că această metodă a fost cea mai adecvată pentru cazul dat. Prezentarea rezultatelor. Circa 20% din timpul unei cercetări este dedicată scrierii eseului de prezentare. Conflictul medic economist porneşte deseori 63 din neclaritatea prezentării concluziilor, sau din diferenţe de limbaj, atitudine, etc. Criterii de analiză a sistemelor de sănătate Performanţa De ansamblu ; Pe subsisteme ; Pe entitaţi de bază ; Se fac comparaţii după criterii : Temporale ; (inter) naţionale. Receptivitatea faţă de nevoile reale ale oamenilor Se analizează flexibilitatea la modificările structurale ale cererii de servicii de sănătate. Se verifică existenţa unui sistem adecvat de stimulente / de stimulare a receptivităţii. Accesibilitatea În funcţie de venit şi finanţare ; În funcţie de nivel de informare ; În funcţie de flexibilitatea sistemului de îngrijiri de sănătate ; Creşte rolul de “sită” a generalismului, respectiv creşte accesul la îngrijirile primare. 64 Responsabilitatea Modul de exercitare a responsabilităţii ; Nivelul de exercitare a responsabilităţii ; Separarea responsabilităţii pentru cumpărarea serviciilor de sănătate de responsabilitatea furnizării de servicii de sănătate. Autorităţile districtuale / judeţene să aibă responsabilitatea cumpărării / achiziţionării de servicii, iar unităţile sanitare să intre în concurenţă pentru a oferi servicii cît mai bune. Spitalele publice trebuie să aibă independenţă managerială în utilizarea resurselor limitate. MG cu mai mult de 9000 de pacienţi pot avea dreptul la buget propriu (prin aceasta se stimulează responsabilitatea MG de a-şi păstra pacienţii). Informabilitatea Informabilitatea reprezintă capacitatea sistemului de a primi şi oferi informaţii atît intrasistemic cît şi intersistemic. Exemplu : o informaţie corectă despre costuri şi rezultate poate duce la o alocare mai bună a resurselor. Este necesară o informare veridică a cumpărătorilor şi o descentralizare a sistemului informaţional. Este utilă creerea de baze de date cît mai complete, îndeosebi despre pacienţi şi notele de plată ale acestora. Rentabilitatea Rentabilitatea presupune – ca regulă – ca cheltuielile de capital să fie recuperate prin spitale publice care trebuie să plătească cash ratele dobînzilor şi costul utilizării pămîntului, clădirilor, etc. Se recomandă existenţa unui sistem de stimulente pentru subsistemele cele mai rentabile, respectiv utilizarea raţinală a resurselor. De asemenea, rentabilitatea presupune relaţii contractuale ferme între diferite organizaţii de sănătate. 65 Competitivitatea Competitivitatea trebuie să se manifeste între forme de proprietate (public – privat), precum şi între subsistemele acestora între ele. Ca mod de sporire a competitivitaţii este aplicarea principiului subsidiaritaţii (respectiv delegarea autoritaţii ). Există preconcepţia că proprietatea publică nu presupune aplicarea principiului subsistemelor. Fals. Competitivitatea poate fi sporită prin responsabilizarea subsistemelor. Partenerii îşi definesc diferit şi antitetic interesele : astfel, ofertanţii urmăresc sporirea profitabilitaţii, în timp ce solicitatorul de servicii (cererea) urmăreşte maximizarea utilităţii ca urmare a consumării unui serviciu, fie acesta unul de consultanţă ( o idee, un sfat ). Se impune o definire corectă a consumatorului. Astfel, există consumatori globali (DSJ, spital , etc.) şi consumatori individuali ( pacienţi ). O competitivitate reală se asigură şi prin cadrul legislativ ( legislaţie antimonopol, anticartel ).Fiecare sector are avantajele sale relative (în comparaţie cu celălalt): Sectorul public asigură următoarele scopuri : – Echitate ; – Accesibilitate ; – Controlul cheltuielilor . Sectorul privat asigură următoarele scopuri (avantaje): – Eficienţă ; – Receptivitate faţă de consumator . În final scopul reformei este performanţa la nivel macro. Indicatorii macrosanitari vor arăta dacă, unde, cînd şi în ce ritm este nevoie de reformă. 66 Reforma sanitară – cine pune accentele ? Parte a procesului de reformare structurală şi sistemică a economiei româneşti , reforma sanitară are şi calitatea specifică de a fi una dintre cele mai sensibile şi controversate elemente ale schimbării. Nu este nici un secret că actualmente legislaţia care guvernează sectorul sanitar are o vechime ce oscilează între 20 şi 50 de ani. Mă refer îndeosebi la legislaţia care defineşte sistemul de sănătate, acesta fiind unul eminamente public, finanţat de la buget şi condus de la nivelul central (Ministerul Sănătăţii). Problema care se pune este una multiplă : ce este de reformat la sistemul existent, care sînt scopurile concrete urmărite prin reformare şi care ar fi modalităţile optime de efectuare a reformei pentru a obţine scopurile dorite. Înainte de a avea răspunsuri la această triplă întrebare merită să precizăm că orice sistem politic din lume nu a avut alt scop declarat decît binele şi sănătatea populaţiei, dacă nu chiar “fericirea întregului popor”, ceea ce induce ideea că sistemele sanitare diferă între ele doar prin mijloacele utilizate şi nu prin scopurile propuse. Astfel, gestionarea publică sau privată a mijloacelor apte să asigure standarde cît mai înalte de sănătate pentru cît mai mulţi indivizi este o problemă ce ţine mai mult de domeniul economicului ( al mijloacelor ) decît de cel al politicului (stabilirea scopurilor). Totuşi, crearea unor mijloace mai adecvate de atigere a scopului este apanajul factorului politic. De peste 7 ani se repetă această frază : “reforma se poate declanşa doar dacă este voinţa politică pentru aceasta”. Pentru reforma sanitară voinţa politică trebuie să răspundă la tripla întrebare de mai sus. Or, răspunsurile se lasă aşteptate sau cel puţin nu au claritatea şi precizia necesare. Documentele OMS, ale organismelor specializate ale UE precizează că esenţa şi rostul reformei este de natură economică. Dacă ar fi resurse suficiente atunci orice sistem ar fi bun iar problema eficienţei nici nu s-ar pune. Totul porneşte de la necesitatea reducerii costurilor, de evitare a risipei, de sporire a randamentului 67 fiecărei resurse utilizate. Esenţializînd şi mai mult, reforma sanitară este o decizie financiară. Cu mici excepţii, totul se poate exprima în unităţi monetare, inclusiv anii de viaţă cîştigaţi ca urmare a unei acţiuni sanitare. Cineva ar putea trage concluzia că reforma sanitară este doar apanajul economiştilor, medicii fiind excluşi din această activitate de formulare a strategiilor manageriale cu implicaţii asupra activitaţii lor. Sigur nu este aşa, dar, care este la noi în România ponderea specialiştilor cu pregătire economică implicaţi în derularea reformei? Probabil că la nivel de ţară numărul lor nu dapăşeşte o duzină. Nu avem în vedere contabilii şefi de la Direcţiile Sanitare, rareori interesaţi de probleme de filozofie managerială şi scheme complexe de alegere a alternativei optime pentru o acţiune sau alta. Ei s-au specializat în a răspunde directorilor de DSJ dacă mai sînt bani în cont şi dacă mai pot fi obţinuţi în vre-un fel sau altul. S-ar putea face o mică apreciere referitoare la numărul cercetatorilor şi cadrelor didactice cu pregătire economică de la Institutele de Sănătate publică şi de la catedrele de management sanitar de la UMF-urile din România. Estimez această cifră la 0,01 %. Dacă lucrurile stau într-adevăr aşa, şansele de a face reformă sanitară sînt minime. Iar dacă cei implicaţi în reformă nu încearcă să schimbe actuala stare de lucruri , este cel mai bun indiciu că reforma nu este considerată necesară, indiferent de declaraţiile celor pro – reformă … 68 Secţiunea a doua 69 Economica şi Economia Economia Economia este activitatea de combinare a unor elemente (indiferent de natura lor ), elemente denumite mijloace , în vederea obţinerii unor rezultate dorite numite scopuri. Economia este activitatea practică, cotidiană ( permanentă ), activitate studiată cu mijloacele ştiinţei de disciplina ştiinţifică numită economica, în scopul îmbunataţirii rezultatelor aşteptate şi a raporturilor dintre mijloacele consumate şi scopurile atinse. Ca ştiinţă, economica are o încărcătură psihologică majoră ca urmare a faptului că raporturile existente sînt în esenţă raporturi interumane sau care transmit interese interumane. Economics = economica Economy = economie. În marea majoritate a punctelor de vedere (viziuni) despre economie, dimensiunea individuală este cea care predomină, dar pentru o mai bună înţelegere a acesteia este absolut necesară completarea cu dimensiunea socială (relaţională) în raporturile economice dintre agenţii economici şi beneficiari. Economicul transcede toate activitaţile umaneindiferent de amploarea, importanţa sau locul lor de desfaşurare. Exagerînd, se poate spune că un început de activitate economică se desfăşoară la nivel celular ca urmare a faptului că viaţa celulei presupune combinări de mijloace şi schimb de elemente cu exteriorul ei. La fel se întîmplă şi în organismul uman: se desfăşoară o activitate economică în sensul raportului intrări / ieşiri care-i asigură homeostazia (evoluţia) După modul celular şi organic putem să ne imagină activitatea economică (intrări / ieşiri, scpuri / mijloace) la nivel de grup social. Ulterior activitatea economică se desfăşoară la nivel de comunitaţi umane (organizaţii, instituţii, sate, oraşe, regiuni, ţară – economie naţională). 70 Modelul celular şi organic este la fel de valabil atunci cînd analizăm activitatea economică a unei ţări în raport cu celelalte economii naţionale care alcătuiesc economia mondială. În teoriile economice existente în lume pot să predomine unul sau altul dintre modelele economicului. De exemplu, capitalismul clasic pune accent pe individ (numai indivizii optează – aleg deci) iar sistemele totalitare văd doar societatea la nivelul cît mai ridicat de agregare socială. Punctul de vedere al disciplinei Economica este de a sesiza celelalte puncte de vedere existente, de a le combina în vederea maximizării satisfacţiei individuale şi sociale concomitent şi pentru un număr cît mai mare de indivizi. O asemenea viziune asigură stabilirea sistemelor şi preîntîmpină apariţia exceselor şi extremismelor precum şi a consecinţelor economice nedorite (şomaj, corupţie, inflaţie). Toate punctele de vedere trebuie cunoscute înainte de orice judecată de valoare, urmînd ca opţiunea pentru un sistem sau altul să fie făcută în cunoştiinţă de cauză. Economica Economica (economics) este ştiinţa socială care studiază producţia, distribuţia (repartiţia), schimbul şi consumul de bunuri şi servicii – definiţie data de orientarea de stînga. Economica studiază comportamentul uman ca relaţie între scopuri şi mijloace puţine – LIONEL ROBINS, Marea Britanie. Economica (numită atunci economie politică) reprezintă studiul naturii şi cauzei bogăţiei naţiunilor – SMITHS. Deşi SMITHS a fost promotorul liberalismului şi individualismului, el şi-a intitulat lucrarea sa mai nouă drept “Economie politică” deoarece finalitatea studiului său era binele naţional prin intermediul celui individual (în 1776 ?). Promovînd individualismul economic, SMITHS a asigurat bunăstarea statului britanic. 71 Un reprezentant al neoclasicismului, ALFRED MARSHAL, a definit economica drept studiul omenirii din punctul de vedere al afacerilor obişnuite ale vieţii. După formularea lui KEITS, problema economică lupta pentru existenţă a fost dintotdeauna cea mai presantă problemă a lumii umane. Supravieţuirea apare ca problemă datorită rarităţii (puţinătăţii) resurselor sau mijloacelor. Scriitorul american EMERSON spunea că dorinţa este un uriaş care creşte mai repede decît hainele care i se pregătesc. După RONALD WYKSTRA (1971), soluţionarea problemelor economice este artă şi ştiinţă; identificarea problemelor economice presupune ierarhizarea acestora după importanţa lor relativă, ceea ce fac necesare judecăţile de valoare în economică. După acelaşi autor, economia USA în 1971 era o economie mixtă ; şi economia britanică era descrisă de GEOFRY WHITEL ca fiind tot o economie de piaţă mixtă, ceea ce înseamnă că cele două economii erau formate dintr-un sistem de informaţii economice în care deciziile producătorilor şi cumpărătorilor de a vinde şi a cumpăra şînt luate în mod privat dar cu o oarecare monitorizare din partea statului. Crearea de grupuri de presiune în vederea influenţării preţurilor vor primi ripoata instituţiilor statului. Totodată dogma concurenţei absolute are aceeaşi soartă ca şi dogma cooperării absolute dintre indivizi. Realitatea arată că orice activitate economică conţine atît concurenţă cît şi cooperare. Acelaşi lucru se poate spune şi despre falsa dilemă a libertăţii (individuale) şi a necesităţii ( sociale ), ambele existînd în aceleaşi proporţii, dar cu accente diferite (lipsa libertăţii apare la fel de nocivă ca şi excesul de libertate). Economiştii se preocupă de modul în care indivizii, grupurile, firmele şi statul urmăresc să atingă în mod eficient orice obiectiv (scop) economic pe care l-au ales. Aceeaşi problematică (a deciziei) a formulării scopurilor şi a alegerii mijloacelor este studiată şi de psihologie, etică, istorie (mentalitate în timp), de sociologie (studiul comportamentului social în context social), discipline economice conexe: 72 Logica economică ; Statistica ; Analiza matematică ; Econometrica ; Prognoza ; Finanţe ; Contabilitate ; Management ; Marketing . Dimensiunile economicii Din punct de vedere al amplorii fenomenului economic studiat, există cel puţin trei paliere de analiză : micro, macro şi mondo. Microeconomica Microeconomica studiază formarea preţurilor (price teory), respectiv modul cum interacţionează cererea şi oferta în cadrul pieţelor concurenţiale şi care creează o multitudine de preţuri individuale, niveluri de salarizare, marje ale profitului sau ale rentei. Ipoteza de plecare al microeconomicii este că toţi indivizii se comportă raţional. Punctul de vedere al consumatorului este acela că orice cheltuială bănească (de venit economic) trebuie să aducă în schimb maximum de satisfacţie (plăcere, fericire, utilitate, folos, beneficiu, bunăstare) în comparaţie cu alternative posibile. Punctul de vedere al producătorului (ofertant, furnizor) este acela că orice act economic trebuie să aducă maxim de profit în comparaţie cu alte alternative posibile. Se consideră că microeconomica are ca principal iniţiator pe ADAM SMITH (“Avuţia Naţiunilor” – 1776 – moment în care se consideră că s-a produs o delimitare între economic, politic şi etic, ulterior acestea constituind un corp comun). 73 Macroeconomica Macroeconomica studiază problemele economice la nivel de stat prin prisma raporturilor dintre produsul intern brut şi nivelul de folosire al forţei de muncă. Se consideră că întemeietorul macroeconomicii este JOHN M. KEYNES, prin lucrarea “Teoria generală a utilizării forţei de muncă, a dobînzii şi a banilor”–1935, apărută ca un reflex la Criza Economică din anii 1929 – 1933 . KEYNES încearcă să explice cauzele crizelor şi modul în care se creează şi distribuie bunăstarea la nivel de ţară sau de naţiune. El preia problema fundamentală a macroeconomicii şi o abordează la nivel macro, dar cu accentul pus pe cererea, respectiv pe cererea agregat sau compusă a consumatorului, investitorului sau a statului, pentru bunuri şi servicii. Cauza crizelor, după KEYNES, constă în ineficienţa sau inadecvarea cererii agregat. Soluţia oferită de KEYNES este de resortul consumului productiv (al investiţiilor) recomandîndu-se guvernelor să stimuleze consumul prin deficite bugetare (consum de viitor). Microeconomica se situează îndeosebi pe poziţia producătorului, respectiv aceea a ofertei, în timp ce macroeconomica se situează îndeosebi pe poziţia cererii. De aceea microeconomica este consonantă cu doctrina ofertei în timp ce macroeconomica este consonantă cu doctrina cererii. Un echilibru real al cererii şi ofertei ar putea fi realizat la nivel mondo, respectiv locul unde se poate stabili echilibrul dintre cerere şi ofertă. Mondoeconomica Mondoeconomica este mai nou apărută (1960–1970). În principal studiază: – Fluxurile comerciale şi financiare internaţionale şi mondiale ; – Implicaţiile politicilor naţionale şi ale organizaţiilor internaţionale / mondiale asupra bunăstarii naţiunilor sau firmelor. 74 O caracteristică a lumii contemporane o constituie globalizarea economică , fenomen ce continuă un proces anterior, acela de internaţionalizare a economicului. Economia globală are ca tip specific de instituţie sau organizaţie economică firma sau corporaţia transnaţională în timp ce faza anterioară de internaţionalizare a economicului avea ca tip specific de instituţie sau organizaţie economică intreprinderea mixtă (JOIN VENGER ). Lipsa dimensiunilor mondo (reducerea analizei economice la dimensiunile micro, macro sau ambelor) distorsionează rezultatele analizei sau nu permit optarea pentru soluţia cea mai eficientă posibil. Corelaţia dintre economic şi managerial Etimologic economia provine de la cuvintele greceşti oikos – casă şi nemo – conducere , management. Tratatul “Economica” al lui ARISTOTEL este de fapt o excelentă introducere în management, fiind considerată o teorie a menajelor. De aici rezultă intima conexiune între management şi economică, respectiv concluzia că practica managerială este fundamentată pe cunoştinţe temeinice de economică. Ideea că managementul este posibil de cunoscut şi aplicat fără fundament economic este anti – economică şi anti – managerială. După aprecierea lui G. B. SHOW “economica este arta de a obţine maximum de la viaţă “, ceea ce sugerează existenţa unui continuu economico – managerial şi nu două realitaţi sau discipline distincte. Se mai spune că economica este studiul succeselor şi eşecurilor. Managementul arată căile posibile spre succes în timp ce economica le prefigurează sub raport teoretic şi analizează cauzele profunde ale crizelor economice sau falimentelor unor afaceri. 75 Concepte economice fundamentale Conceptele economice fundamentale sînt : – Raritate ; – Utilitate ; – Oportunitate ; – Alegere . Raritatea Raritatea exprimă caracterul insuficient al resurselor ( mijloacelor ) în raport cu obiectivele ( scopurile ) propuse. Inexistenţa raritaţii bunurilor de consum sau a mijloacelor necesare producerii lor ar face inutilă orice preocupare de natură economică, inclusiv disciplina ştiinţifică numită economică. Resursele sînt considerate a fi rare atît în sens absolut cît şi relativ. De exemplu : suprafaţa Pămîntului este finită în mod absolut, dar suprafaţa arabilă totală este rară ( finită ) în sens relativ. Resursele sau mijloacele sînt rareşi datorită utilizărilor alternativepe care le pot avea acestea. De exemplu : cărbunele utilizat pentru obţinerea de benzină sintetică diminuează (face mai rar) cărbunele pentru alte utilizări. Raritatea se află la baza costului de oportunitate deoarece utilizarea unei resurse pentru un anumit scop ne costă imposibilitatea utilizării acelei resurse pentru alte scopuri. Conceptul de cost de oportunitate provine din principiul logic, numit al terţului exclus, respectiv un lucru poate fi ori adevărat, ori fals, respectiv în plan economic un lucru poate fi utilizat ori într-o direcţie (scop), ori în alta (alt scop). Noile teorii bazate pe informaţie şi pe viteze sporite de deplasare au permis apariţia principiului terţului inclus (Ştefan Lupaşcu) – informaţia, de exemplu, are calitatea de a nu se diminua prin utilizări repetate sau alternative – nu se consumă. 76 Utilitatea La modul cel mai general, utilitatea desemnează ceea ce este de folos, trebuincios, necesar, respectiv capacitatea unui bun (material, serviciu, informaţie) de a satisface o nevoie. Baza utilităţii o constituie însuşirile mărfurilor, însuşiri care diferenţiază şi mărfurile (bunurile) de acelaşi gen. Utilitatea economică reprezintă satisfacţia pe care crede că o va obţine un consumator dat prin folosirea unei cantităţi determinate dintr-un bun economic în anumite condiţii de loc şi timp. În acest caz : nu discutăm utilitatea făinii în general ci a unei cantităţi X de pîine, într-o zi anumită şi într-un loc anumit (piaţă). Se are în vedere un consumator precis, cu gusturi, disponibilităţi financiare cunoscute în momentul Y al existenţei sale. Consumatorul doreşte în mod real să obţină acel bun (care este rar pentru el) Utilitatea economică este o apreciere subiectivă ce depinde de intensitatea nevoii în condiţii date de timp şi loc, de nivelul de aspiraţii, de mentalităţi sau de opţiuni (alegeri) anterior făcute. Simplificînd, utilitatea economică este funcţie de cantitatea oferită şi de cererea exprimată, respectiv de raportul cerere – ofertă. Se induce ideea de relativitate, respectiv de apreciere a unor variabile economice în funcţie de o multitudine de factori, de aceea unul şi acelaşi bun economic va avea utilităţi diferite pentru agenţi economici diferiţi sau chiar pentru unul şi acelaşi agent economic în perioade diferite de timp sau în condiţii diferite. Legea lui Gossen Mărimea intensităţii unei plăceri ( satisfacţii ) descreşte progresiv pînă la saturare dacă respectiva plăcere este satisfăcută în mod constant şi neîntrerupt pînă la transformarea plăcerii în neplăcere. 77 Pentru consumator satisfacţia obţinută prin consumarea primei unităţi dintr-un bun economic este mai ridicată după care orice unitate suplimentară consumată are o utilitate economică din ce în ce mai mică. Satisfacţia pe care o aduce fiecare unitate suplimentară consumată dintr-un bun economic se numeşte utilitate marginală. Satisfacţia pe care o resimte consumatorul prin consumarea mai multor unitaţi sau a tuturor unităţilor unei mulţimi de bunuri de acelaşi fel reprezintă utilitatea totală. Alegerea Din multitudinea de trebuinţe (scopuri) şi resurse (mijloace limitate) consumatorul este confruntat cu problema alegerii, fiind în situaţia să afecteze venitul său pentru a achziţiona o anumită cantitate dintr-un bun, altă cantitate dintr-un alt bun, etc. Teoria consumatorului / cererii Această teorie răspunde la întrebarea “cum decide individul în legătură cu repartizarea bugetului între diferite bunuri şi servicii disponibile?”. Cunoaşterea condiţiilor de echilibru ale consumatorului va permite cunoaşterea legilor de evoluţie ale unui bun oarecare (marketig). Influenţaţi de filozofia utilitaristă, economiştii neoclasici de la sfîrşitul secolului al XIX – lea ( GEVONS, MANGER ,WARL ) au dezvoltat o teorie în care se presupune că individul raţional caută maxim de satisfacţie sau de utilitate. Se presupune din start că individul este capabil să măsoare printr-un indice cantitativ precis utilitatea pe care el o va obţine ca urmare a consumului unui bun. Această abordare “cardinală” a utilităţii porneşte de la un principiu care va rămîne fundamental pentru analiza economică modernă. Alegerile indivizilor rezultă întotdeauna din organizarea la margine a costurilor şi avantajelor / beneficiilor legate de diferite posibilităţi ce le sînt oferite. 78 La începutul secolului XX se abandonează abordarea cardinală. Teoria curbelor de indiferenţă dezvoltată de italianul PARETO a adoptat o abordare ordinală în care indivizii nu au măsura nivelului de utilitate, ci pot doar să indice o ordine de preferinţă. Progresul ştiinţei este notabil şi rezultă din : este o ipoteză mai simplă care explică mai bine fenomenul economic decît abordarea precedentă. Explicarea deciziilor indivizilor acordă mai puţină importanţă preferinţelor agenţilor imposibil de măsurat în mod obiectiv în comparaţie cu restricţiile / constrîngerile observabile şi cuantificabile (restricţia bugetară). Teoria utilitaţii marginale Utilitatea totală ( U ) a unui bun X măsoară satisfacţia globală pe care individul a obţinut-o prin consumul acelui bun. Nivelul lui U depinde de cantitatea bunului X . In ce sens şi în ce ritm va evolua utilitatea cînd X creşte ? Această direcţie şi acest ritm de variaţie şînt măsurate de utilitatea marginală. Utilitatea marginală ( Um ) a unui bun parţial divizibil măsoară evoluţia utilităţii la margine, respectiv pentru o variaţie foarte mică ( infinitezimală ) a cantităţii consumate. Prin bunuri parţial divizibile se înţelege imposibilitatea de a consuma un sfert de automobil, 0,5 dintr-o pereche de ocheleri, etc. Utilitatea marginală a unui bun X imperfect divizibil este variaţia utilităţii totale induse de consumul unei unităţi suplimentare din acel bun. Um X = ΔU / ΔX În multe cazuri această această măsură nu este decît o aproximaţie a utilităţii marginale. În fapt, dacă bunul X este perfect divizibil atunci indiferent care este unitatea de măsură folosită se poate întotdeauna imagina o cantitate şi mai mică. 79 Utilitatea marginală a unui bun perfect divizibil Utilitatea marginală a unui bun X este variaţia utilităţii totale pentru o variaţie infinit de mică a cantităţi consumate. Această diferenţă este perfect operaţională prin conceptul matematic de derivată. Um = dU / dx Evoluţia Utilităţii şi a Utilităţii marginale Principiul intensităţii descrescînde a nevoilor Dacă dorim să vedem cum evoluează nivelul de satisfacţie a individului atunci cînd el consumă o cantitate crescută dintr-un bun este logic să ne gîndim că aceasta depinde de intensitatea nevoii pe care el o caută să şi-o satisfacă : plăcerea este proporţională cu lipsa resimţită anterior consumului. Analiza microeconomică porneşte de la o ipoteză simplă : intensitatea nevoii de a consuma un bun este descrescătoare pe măsură ce creşte cantitatea consumată. Principiul Utilităţii marginale descrescînde Dacă intensitatea nevoii descreşte o dată cu cantitate consumată atunci satisfacţia adusă de fiecare unitate suplimentară este mai puţin importantă decît precedenta. Satisfacţia globală nu se diminuează ( în afara cazului cînd se consumă peste utilitatea totală ). Dacă indivul continuă să consume, aceasta înseamnă că nu există plăcerea de a o face ( satisfacţia nu este încă maximă ). 80 Utilitatea totală continuă să crescă dar din ce în ce mai încet, iar utilitate marginală descreşte pentru U = U (x) (fig.1) şi Um = dU / dx (fig.2). Utilitatea totală poatesă fie reprezentată de o curbă crescătoare, iar utilitate marginală de o curbă descrescătoare. Utilitatea totală atinge maximul ( sîntem în punctul de saturaţie al consumatorului – saţietate ). U S X Um S X În acest punct utilitatea marginală este , respectiv o unitate suplimentară consumată din bunul X nu duce la mărirea satisfacţiei. Dincolo de acest punct utilitatea marginală devine negociabilă iar utilitatea totală diminuează. Individul raţional nu trebuie să menţină consumul peste nivelul S. In teoria microeconomică se pleacă de la ipoteza că utilitatea marginală este în mod normal descrescătoare dar întotdeauna pozitivă. 81 Alegerea optimă de către cumpărător Situaţia de abundenţă Individul raţional caută să-şi maximizeze utilitatea. Dacă bunurile sînt abundente atunci nimic nu va limita posibilitatea de consum. În acest caz nu se pune problema costurilor, a efectuării vre-unui serviciu pentru a intra în posesia unei cantităţi oarecare din bunul respectiv. În această situaţie foarte rară alegerea optimă constă în a consuma bunul X pînă în punctul în care utilitatea totală este maximă iar utilitatea marginală este 0. Condiţia de echilibru este Um(x) = 0. Situaţia de raritate Situaţia de raritate este sinonimă cu economia de troc. Dacă bunurile sînt rare individul trebuie să aleagă între diferite posibilităţi de consum. Într-o economie de troc unde bunurile se schimbă direct între ele a consuma un bun X înseamnă la a renunţa la un alt bun Y sau un bun Z pe care l-ar putea obţine în schimb. În acest caz individul nu va mai împinge consumul din bunul X prin 0 la punctul de saturaţie. El trebuie să ţină cont de costul de oportunitate al acelui consum, adică de nivelul de satisfacţie pe care îl poate obţine renunţînd la o parte din bunul X. Se presupune că nu există decît două bunuri substituibile X şi Y. Individul maximizează satisfacţia sa alegînd acea combinaţie de X, Y pentru care utilităţile marginale ale celor două bunuri sînt egale. 82 Dacă Um(X) >Um(Y) consumatorul îşi măreşte utilitatea totală substituind o unitate din X cu o unitate din Y ; timp cît Um(X) >Um(Y) substituirea va continua. Deoarece Um este o funcţie descrescătoare a cantităţii consumate Um(X) scade pînă cînd Um(Y) creşte şi se aşteaptă în final un punct de egalitate. Dincolo de acest punct Um(X) < Um(Y) se consideră a fi raţională substituirea lui Y cu X. Condiţia de echilibru al consumatorului este atunci cînd Um(X) = Um(Y). Situaţia de raritate şi economică monetară În cadrul unei economii monetare bunurile nu se schimbă între ele ci contra bani. Problema consumatorului este de a repartiza un buget dat între X şi Y. Acum nu se discută dacă putem să consumăm o unitate suplimentară din X sau Y ci dacă rebuie sau putem să cheltuim o unitate monetară suplimentară pentru X sau Y. Prin analogie cu raţionamentul anterior rezultă că optimul consum este atins atunci cînd Um a unei unităţi monetare cheltuite pentru bunul X este egală cu Um a unei unităţi monetare cheltuite pentru bunul Y. Trebuie întotdeauna egalate Um dar, în cazul de faţă ele trebuie ponderate cu preţurile bunurilor X şi Y ( notate Px şi Py ). Condiţia de echilibru a consumatorului este atunci : Um(x) / Px = Um(y) / Py Avantaje şi dezavantaje ale teoriei Um 83 Principiul calculului marginal Teoreticienii Um au un merit principal prin descoperirea unui principiu major de analiză microeconomică: “orice decizie individuală rezultă dintr-o comparareşi dintr-o egalizare la margine a costurilor şi avantajelor care sînt legate între ele ; de fapt este punctul în care se atinge avantajul maxim”. Soluţionarea problemei valorii Economiştii clasici din sec. XVIII – XIX au avut multe complicaţii încercînd să împace valoarea de întrebuinţare cu valoarea de piaţă. Valoarea de întrebuinţare bazată pe utilitatea reprezentată de un bun pentru utilizat părea a fi permanent în contradicţie cu valoarea de piaţă, adică cu preţul stabilit de piaţă. Această contradicţie este ilustrată de paradoxul apei şi diamantelor. Apa , indispensabilă vieţii, aproape că nu face obiectul evaluărilor pe piaţă, în timp ce diamantele , care apar mult mai puţin indispensabile au o valoare de piaţă foarte ridicată. Paradoxul provine din faptul că valoarea se apreciază atît pe baza Um a bunurilor cît şi pe comportamentele ce sînt ghidate de Um. Astfel , apa are cu siguranţă o U foarte mare, dar are Um foarte mică deoarece se găseşte din abundenţă. Indivizii nu sînt dispuşi să facă sacrificii foarte mari pentru a o obţine. Diamantele au U mult mai mică decît a apei dar au Um foarte mare datorită rarităţii. Dacă se ia Um drept fundament al valorii atunci paradoxul dispare. O teorie nerealistă în mod inutil 84 Limita esenţială a cestei teorii ţine de diferenţa cardinală a U. Indivizii nu sînt cu siguranţă capabili să măsoare U sub aspect cantitativ. Abordarea ordinală a U pare a fi mult mai realistă deoarece indivizii sînt capabili să compare şi să clasifice alegerile oferite conform unei ordini de preferinţe, dar fără a atrebui fiecăruia un indice de calitate precis. Nerealisul ipotezei nu este suficient pentru a descalifica în calitate de instrument de cercetare ştiinţifică, dar ulterior s-a conturat posibilitatea dezvoltării unei teorii la fel de performante care porneşte de la o ipoteză mai simplă şi mai plauzibilă. Acest progres a apărut o dată cu elaborarea curbelor de indiferenţă dezvoltate la începutul secolului de PARETO. Teoria curbelor de indiferenţă Ipoteze asupra preferinţelor Pentru ca un individ să fie în măsură să trieze alegerile posibile şi să definească o ordine de preferinţă nu este necesar să presupună că acesta ştie să-şi măsoare utilitatea prin intermediul unui indice cantitativ. Este suficient să fie îndeplinite 2 condiţii simultan : între două alegeri A şi B el poate determina dacă preferă pe A (A>B), dacă preferă pe B (B>A) sau dacă ambele sînt indiferente. Alegerile sînt tranzitive A>B şi B>C => A>C. Aceste condiţii fiind îndeplinite se poate construi o funcţie de preferinţă care clasifică prin ordine de referinţă toate condiţiile posibile dintre cele două bunuri. 85 Definiţia şi proprietăţile curbelor de indiferenţă O curbă de indiferenţă reprezintă ansamblul combinaţiilor a două bunuri care aduc consumatorului acelaşi nivel de utilitate. Utilitatea rămîne neschimbată atunci cînd se deplasează de-a lungul unei curbe de indiferenţă. Utilitatea creşte atunci cînd se trece de la o curbă la alta mai înaltă spre dreapta. Pentru acelaşi individ există o infinitate de curbe, fiecare avînd unnivel diferit de satisfacţie. Sînt atîtea curbe de indiferenţă cîţi consumatori există. Intersecţia a două curbe de indiferenţă este imposibilă. Raţionalitatea şi forma curbelor de indiferenţă Forma curbelor de indiferenţă reflectă raţionalitatea consumatorului şi intensitatea descrescîndă a nevoilor sale. De ce sînt curbele descrescătoare ? De-a lungul curbei există o relaţie inversă sau descrescătoare (chiar negativă) între x şi y (dacă x creşte atunci y scade). Cauza : pentru că un individ raţional nu împinge niciodată consumul unui bun pînă la punctul unde Um devine negativă deoarece începînd din acel moment U scade. De ce curbele sînt convexe ? Relaţia descrescătoare există şi de-a lungul unei drepte; de aceea curbele de indiferenţă sînt convexe sau mai simplu ele nu sînt linii drepte ci curbate spre bază, respectiv spre partea de jos; panta scade progresiv de la stînga la dreapta. 86 Rata marginală de substituire RMS RMS între două bunuri X şi Y măsoară variaţia cantităţii consumate din bunul Y care este necesară, de-a lungul curbei de indiferenţă pentru compensarea unei variaţii infinit de mici a cantităţii consumate din bunul X. RMS variază în fiecare punct şi continuă descrescător de-a lungul curbei. Din punct de vedere matematic această rată se măsoară prin derivata lui Y în raport cu X. S-a precizat că această pantă (deci şşi RMS) este negativă şi descrecătoare. Prin convenţie se defineşte RMS cu un minus în faţă pentru a sublinia natura sa convenţională şi pentru a atrage atenţia că dacă rata astfel calculată dă un rezultat pozitiv relaţia pe care o descrie ca existînd între cele două bunuri rămîne negativă. Oferta Oferta şi costurile Oferta reprezintă volumul bunurilor şi serviciilor puse la dispoziţia potenţialilorcumpărători . Oferta reprezintă cantitatea bunurilor propuse spre vînzare la un anumit preţ şi într-o anumită perioadă de timp. Oferta este influenţată de preţul produsului şi condiţiile în care se oferă produsul (costul), nivelul de tehnicitate, ecofactorii, decizii politice. Oferta este o reacţie a furnizorilor faţă de cumpărător concretizată într-un flux de bunuri şi servicii. Legea ofertei Cu cît preţul este mai mare cu atît oferta este mai mare. P contracţie 87 Extensie Q Pe conţinutul curbei are loc fie o extindere, fie o contracţie ( pe cînd termenul de modificare a curbei implică existenţa altei curbe. Conceptul de modificare descrie situaţia cînd curba se deplasează spre dreapta sau spre stînga. Modificarea curbei ofertei presupune un preţ constant. Cererea sau decizia de a cere se bazează pe Um a unui bun oarecare pentru consumator, în timp ce oferta sau decizia de a oferi se bazează pe relaţia dintre costul marginal şi cîştigul marginal. Costul marginal reprezintă costul suplimentar peste costul total anterior efectuat în vederea producerii a încă unei entităţi din bunul X. Costurile pot fi categorisite în fixe şi variabile. Cîştigul marginal reprezintă cîştigul total obţinut ca urmare a furnizării a încă unei unităţi din bunul X ( de cele mai multe ori cîştigul marginal nu este identic cu preţul marginal. Despre piaţă Piaţa înseamnă locul de întîlnire dintre producător şi consumator. Piaţa perfectă este un loc ideal ( piaţă liberă în mod absolut ). Condiţii: – Atomizare perfectă – existenţa unui număr atît de mare de cumpărători şi vînzători încît apariţia a încă unuia să nu poată influenţa preţul. – Marfa negociată să fie omogenă – de aceeaşi calitate la toţi vînzătorii astfel încît cumpărătorilor să le fie indiferent de la cine cumpără. 88 – Informaţie perfectă (totală) referitoare la marfă, vînzători, cumpărători – lipsa asimetriei infrmaţionale. – Nimeni nu este tratat preferenţial – Absenţa fricţiunilor Piaţa perfectă are doar un singur preţ ; acelaşi lucru se întîmplă în economia de comandă. Pe piaţa perfectă preţul = cîştigul marginal = cîştigul mediu. Echilibrul de piaţă În pieţele perfecte ( perfect concurenţiale ) preţurile se stabilesc în funcţie de competiţia pură. Preţul pieţii egalizează cererea cu oferta şi stabileşte echilibrul de piaţă. P Cerere ofertă echilibru Q Formulări ale legii cererii şi ofertei – Cererea este invers proporţională cu preţul – Oferta este direct proporţională cu preţul – Preţul este direct proporţional cu cererea – Preţul este invers proporţional cu oferta 89 Elasticitatea cererii şi a ofertei Extinderile şi contracţiile cererii şi ofertei din cauza modificărilor de preţ se numesc elasticităţi de preţ ale cererii şi ofertei. Elasticitatea de preţ a cererii este capacitatea de reacţie a cantităţii cerute pentru un anumit bun la o mică modificare a preţului său. Elasticitatea de preţ a ofertei este capacitatea de reacţie a cantităţii oferite pentru un anumit bun la o mică modificare a preţului său. Elasticitatea preţului se referă la anumite mărimi ale preţului. Elasticitatea de preţ a cererii (ofertei) = (modificarea % a cantităţii cerute sau oferite) / (modificarea % a preţului). Dacă cererea reacţionează mai mult decît proporţional la modificareapreţului cererea este elastică ; dacă reacţionează mai puţin decît proporţional cererea este inelastică. Cazuri de elasticităţi: – Elasticitatea infinită a cererii în raport cu preţul – Elasticitatea nulă a cererii în raport cu preţul – Elasticitatea unitară a cererii în raport cu preţul – Cerere suficient de elastică în raport cu preţul – Cerere suficient de inelastică în raport cu preţul Cîştigul total şi elasticitatea cererii Întreprinzătorii sînt interesaţi de cîştigul total şi de efectul modificării de preţ asupra cîştigului total. Nu întotdeauna scăderea preţului echivalează cu o scădere a cîştigului. Acesta depinde de elasticitatea cererii şi anume , în cazul cererii inelastice scăderea preţului duce la creşterea cîştigului deoarece cresc vînzările ; în cazul unor cereri neelastice nu merită să se reducă preţurile. 90 Secţiunea a treia 91 10. Economica sănătăţii CUPRINS 10.1 Problematica economicii sănătăţii 10.1.1 Raritatea resurselor în economica sănătăţii 10.1.2 Definiţia economicii sănătăţii 10.2. Piaţa sănătăţii 10.2.1 Cererea şi oferta în economica sănătăţii 10.2.2 Piaţa sănătăţii şi a serviciilor de sănătate 10.2.3 Piaţa îngrijirilor de sănătate 10.2.4 Modele de pieţe medicale, (de la foarte liberale la foarte dirijate 10.3. Eficienţa alocării resurselor rare 10.4. Economica promovării sănătăţii 10.5. Spitalul – agent economic 10.5.1 Spitalul văzut ca firmă. Teorii 92 10.5.2 NIVELUL “PRODUCŢIEI” UNUI SPITAL 10.5.3 FUNCŢIILE DE COST ALE SPITALULUI 93 10.1. Problematica economicii sănătăţii 10.1.1. Raritatea resurselor în economica sănătăţii Problema fundamentală pe care o implică aplicarea cunoştinţelor şi talentelor profesiunii medicale pentru asigurarea sănătăţii oamenilor o constituie raritatea resurselor (scopuri infinite / mijloace finite). Conştientizarea importanţei soluţionării adecvate a acestor probleme revine deopotrivă medicilor şi economiştilor, managerilor şi oamenilor politici cu putere reală de decizie. Problema rarităţii conduce direct la necesitatea alegerii alternativelor optime de acţiune, respectiv de utilizare a resurselor rare (toate resursele sînt rare, dar în grade diferite). Se consideră ca fiind adevăruri general valabile : – Profesiunea medicală deţine (încă) mult credit (încredere) în faţa populaţiei ; – Medicul practicant deţine de asemenea credit în faţa pacienţilor ; Toate resursele şi în special cele destinate îngrijirii sănătăţii sînt rare cu consecinţa critică şi cinică că nu vor putea fi satisfăcute decît o parte din necesităţi; Pe la mijlocul anilor ‟60 s-a făcut apel direct la profesiuni non-medicale pentru a se ajunge la o analiză completă şi la concluzii neinfluenţate de atitudini subiectiv partizane din interiorul profesiunii medicale. Printre aceste abordări non-medicale s-au impus prin caracterul şocant al concluziilor de natură economică şi psihosociologică. Problema la care se dorea un răspuns mai clar era : “Cum iau medicii deciziile pe care le iau ?”. Concluzia unei anchete (S.U.A., Shroeder,1980) : “Trebuie să aflăm mai multe despre modul cum gîndesc medicii, cum ar putea fi schimbat 94 comportamentul lor şi care ar fi consecinţele acestei schimbări“. Adesea se dovedeşte ca fiind foarte uşor să demonstrăm că activitatea medicilor este ineficientă. Mai complicat se dovedeşte însă a înţelege şi argumentele pentru care apare această ineficienţă . În consecinţă apare ca necesară analizarea prescripţiilor şi tratamentelor exclusiv iatrogene concomitent cu oferirea de alternative mult mai cost-efective. Teza fundamentală a oricărui demers de natură economică este permanenta raritate a resurselor şi necesitatea utilizării raţionale a acestora. Ştiinţele naturii se preocupă de creearea şi generarea de noi resurse în timp ce ştiinţele economice se preocupă de modurile optime de combinare şi alocare a resurselor care să facă raritatea mai suportabilă. Cunoaşterea de către medici şi manageri a modului specific în care funcţionează pieţele pe care se schimbă resursele, cu implicaţii asupra sănătăţii ar duce la o facilitare a dialogului dintre medici, economişti şi manageri pe tema modurilor concrete de alocare eficace, efectivă şi eficientă a resurselor. Este aproape o regulă generală că ori de cîte ori va fi efectuată o analiză cost-eficacitate asupra unei acţiuni, gest, terapie medicală tot de atîtea ori se va reuşi o eficientizare superioară, fie şi infinitzecimală ca dimensiune. Există o reţinere din partea profesiuni medicale de accepta intervenţia analizelor de natură economică în optimizarea alocării resurselor destinate îngrijirilor de sănătate. Neacceptarea de către unii medici a ideii de raritate, respectiv a modului cum este gestionată aceată raritate, duce la ample discuţii pe terenul eticii medicale, disciplină mai generoasă şi acceptabilă pentru disciplina medicală în comparaţie cu economia sanitară. 95 10.1.2. Definiţia economicii sănătăţii Dimensiunea politică şi chiar ideologică a activităţii medicale este absolut necesară în procesul de eficientizare a alocării resurselor. Economica este “studiul modului cum indivizii şi societatea aleg cu sau fără folosirea banilor să angajeze surse productive rare ce ar putea avea utilizări alternative în scopul producerii de mărfuri pe care apoi să le distribuie către consum imediat sau în viitor indivizilor sau grupurilor din societate “ (Samuelson, 1976). Economica este atît instrumentul de analiză (colecţie de instrumente şi mijloace analitice) cît şi un mod de gîndire, o percepţie asupra lumii şi lucrurilor dintr-un unghi foarte exact al costurilor şi beneficiilor, al eforturilor şi efectelor, al mijloacelor şi scopurilor. Şi economica sănătăţii are aceleaşi caracteristici dar cu aplicare la problemele sănătăţii. Scopul declarat al acestei discipline îl constituie acceptarea de către profesiunea medicală a raţionamentului economic ca mijloc specific în obţinerea unor nivele superioare de sănătate. Totodată economica sănătăţii scoate în evidenţă corelaţii şi trenduri relativ greu de sesizat în lipsa analizei economice. Drept exemplu avem corelaţia dintre creşterea masivă a cheltuielilor bugetare pentru sănătate şi stagnarea indicelui de sănătate pe o anumită perioadă în S.U.A. care a dus la regîndirea raportului efect / effort în domeniul sănătăţii. Problematica economicii sănătăţii: 1.Cît din resursele societăţii trebuie alocate pentru sănătate şi îngrijiri de sănătate? 96 2.Este mai benefic pentru sănătate ca mecanismele de alocare să fie instituite politic şi juridic sau să fie generate doar de forţele libere ale pieţii? 3.Cine trebuie să aibă prioritate la îngrijiri? Dar ce înseamnă prioritate şi cum poate fi argumentată prioritatea fără a cădea în economism sau cinism? 4.Este prevenţia preferabilă tratamentului în orice situaţie? 5.Ce se poate întîmpla odată cu creşterea taxelor medicale? Economica sănătaţii operează cu conceptul economic de cost de oportunitate, concept ce conţine în sine ideea de sacrificiu, în timp ce analiza costului marginal ne poate ajuta să aflăm cînd este oportun să decidem în favoarea uneia sau alteia dintre alternative. Priorităţile se stabilesc de regulă în termeni de costuri şi beneficii (exprimate în unităţi monetare şi financiare), deseori exprimate în mod subiectiv la nivelul ultimei unităţi vîndute sau cumpărate. Din cauza subiectivităţii inerente analizelor economice (fie ele foarte exacte) procesul de luare a deciziilor este adesea contestabil sau amendabil. Gîndirea economică neoclasică dominantă la ora actuală în lume este eminamente relativistă şi subiectivă spre deosebire de teoriile care apelează la obiectivitate şi descriere cu tentă absolută. Ca urmare a acestui relativism economic sănătatea s-a impus cu oarecare dificultate deoarece profesiunea medicală accepta doar demonstratii foarte riguroase şi exacte ale necesităţii gîndirii economice în domeniul sanitar şi medical şi pe de altă parte doreau instrumentaţii decizionale riguroase şi exacte. 97 Totuşi este general acceptat faptul că permanent toţi oamenii urmăresc maximizarea beneficiului lor prin combinarea resurselor aflate la dispoziţia lor sau posibilitatea de atras în acel scop. Acest fapt general uman este însăşi esenţa conceptului de eficienţă economică (obţinere de maxim de efecte cu minim de efort ). Eficacitate (efficacy) = obţinerea de efecte pozitive în condiţii ideale (scopuri propuse de atins ; VIITOR) Efectivitate (effectiveness) = obţinerea de efecte pozitive în condiţii reale Eficienţă (efficiency) = efort/efect = cost/beneficiu = utilitate în condiţii reale Din cele definite mai sus rezultă că: – Priorităţile nu sînt absolute şi nici alese aleatoriu. – Priorităţile sînt funcţie decosturi şi beneficii. -Zona de maximă importanţă pentru luarea deciziilor este la margine. Aprecierea costurilor şi beneficiilor este în mod inerent subiectivă. Unul şi acelaşi lucru poate fi perceput din punct de vedere al costurilor şi beneficiilor în mod distinct de către indivizi diferiţi. Aprecierile şi evaluările făcute anterior la adresa unor situaţii din domeniul îngrijirilor de sănătate trebuie luate în sensul relativist pe care îl sugerează întotdeauna abordarea economică neoclasică. Astfel :“Prioritatea acordată bătrînilor” nu înseamnă alocarea tuturor resurselor şi nici măcar un spor suplimentar după cum nu înseamnă nici faptul că oricare din nevoile bătrînilor vor fi satisfăcute înaintea evaluării utilizărilor alternative posibile ale acelor resurse. În luarea deciziei referitoare la cît să se aloce pentru bătrîni vom lua în seamă nu numai beneficiile aduse de 98 activităţile potenţiale ei şi costurile generate de pierderea altor posibile beneficii ce puteau fi obţinute în cazul în care s-ar fi alocat acele mijloace pentru bolnavi psihic sau gravide. În practică stabilirea priorităţilor înseamnă să decidem dacă vom cheltui 1 miliard pentru bătrîni, gravide sau bolnavi psihic după care va trebui să decidem din nou destinaţia următorului miliard, ş.a.m.d. Nu există măsurări “ştiinţific obiective” ale costurilor şi beneficiilor apărute ca urmare a ajutorării bătrînilor sau a oricăror alte grupuri de pacienti şi clienţi., percepţ bolnavi psihic după care va trebui să decidem din nou destinaţia următorului miliard, etc. Nu există măsurări “ştiinţific obiective” ale costurilor şi beneficiilor apărute ca urmare a ajutorării bătrînilor sau a oricăror alte grupuri de pacienti şi clienţi. Percepţia dumneavoastră asupra acestor costuri şi beneficii poate diferi de percepţia celuilalt. Implicarea teoriei economice în abordarea şi selecţionarea unor probleme de alocare a resurselor în domeniul îngrijirilor de sănătate conferă uneori economiei un nedorit statut arogant de “fac totul” şi generator infinit de soluţii ideale. Desigur lucrurile nu stau astfel dar este necesară înţelegerea faptului că raţionamentele economice sînt absolut necesare în oricare domeniu de activitate indiferent de natura acestuia. Se consideră că economica probează ca adevărate cel puţin două aserţiuni : Situaţiile în care economica (văzută ca un mod specific de gîndire) se dovedeşte a fi utilă sînt mai numeroase decît se aşteaptă majoritatea neeconomiştilor. O injecţie de “mod de gîndire economică” are şansa de a oferi spre analiză noi şi importante aspecte economice, altfel ar rămîne în umbră. 99 Faptul că economica este o ştiinţă a comportamentului uman în procesul de alocare a unor resurse (mijloace), a unor scopuri (nevoi) mereu crescătoare sugerează faptul că economiştii sau medicii cu o pregătire economică adecvată îşi vor spune cuvîntul nu numai în legătură cu ceea ce trebuie făcut ci şi în legătură cu ceea ce nu trebuie făcut. Nu economica decide ceea ce trebuie făcut sau nu ci ea oferă doar instrumente, raţionamente sau modele care să ajute decidentul să-şi argumenteze opţiunile. 100 10.2. Piaţa sănătăţii 10.2.1 Cererea şi oferta în economica sănătăţii Pieţele îngrijirilor de sănătate par să funcţioneze destul de inegal faţă de cele clasice. Cum funcţionează o piaţă tradiţională ? Ca urmare a caracterului eminamente rar (finit) al resurselor şi caracterului insaţiabil (infinit) al nevoilor apare necesitatea transferului permanent de resurse dinspre locurile unde există în surplus relativ înspre locurile unde există o necesitate reală de consum, transfer care are loc ca urmare a stabilirii unui raport de cerere-ofertă sau a unui preţ de transfer. Cererea este modul cum consumatorii potenţiali sînt dispuşi să plătească pentru diferite bunuri şi servicii (cerere efectivă). Oferta este conectată laturii producătoare de bunuri şi servicii şi se referă la modul cum este afectată cantitatea de bunuri oferite ca urmare a costurilor factorilor de producţie şi a preţului produsului final. Capacitatea de plată a consumatorului este rezultatul comparării (combinării) dorinţelor de consum cu posibilităţile de plată. Conceptul de putere presupune ca cei mai în măsură să decidă asupra valorilor ce urmează a fi ataşate diferitelor bunuri şi servicii trebuie să fie acela care va beneficia de aceste, adică consumatorul. Această presupunere rezultă din faptul că ei sînt cei mai cunoscători ai caracteristicilor (utilitate, beneficitate, durabilitate) produselor în cauză şi deci doar ei pot efectua judecăti de valoare. 101 Ca urmare a acestei situări preferenţiale în economica neoclasică se vorbeşte despre suveranitatea consumatorului (respectiv faptul că consumatorii ar trebui să fie suverani asupra laturii cerere din raportul cerere-ofertă de la piaţă). Dacă în cazul celorlalte mărfuri consumatorii se află în postură de relativi cunoscători ai caracteristicilor bunurilor cumpărate, în cazul îngrijirilor de sănătate apare pregnant asimetria informaţională. Curba cererii arată relaţia între preţ şi cantitatea ce se dovedeşte a fi cumpărată. Relaţia este preţ mic – cantitate mare. P Q Fig.nr.1. Curba cererii Conceptul de cerere se bazează pe acela de utilitate. Preţurile se stabilesc funcţie de utilitatea conferită de consumarea acelui bun sau serviciu. Maximizarea utilitaţii cu aceste preţuri rezultă din legitatea economică a sporirii eficienţei economice, respectiv constatarea că dintre bunurile similare cu acelaşi preţ vor fi cumpărate bunurile cu utilitate mai mare. Preţul se stabileşte la margine, respecti preţul pentru utilitatea oferită pentru ultima unitate consumată devine preţul acelui bun indiferent de numărul de unităţi cumpărate şi consumate. Acesta este conceptul de utilitate marginală descrescîndă. Utilitatea marginală este utilitatea suplimentară obţinută ca urmare a cosumării a încă unei unităţi dintr-un bun. Utilitatea marginală descrescîndă o avem pe măsură ce 102 consumăm un bun, fiind obţinută de la fiecare unitate suplimentară de consum ce tinde să scadă. Curba ofertei este funcţie de preţ, scopurile producătorului, preţul altor bunuri, preţul factorilor de producţie, tehnologia implicată în producţie. Grafic curba ofertei este crescătoare, respectiv pe măsura creşterii preţului creşte şi oferta. P Q Fig.nr.2. Curba ofertei Dacă utilitatea este atributul cererii atunci costul este atributul ofertei. Producătorul acceptă să vîndă marfurile numai la un preţ care să acopere costurile. 103 10.2.2. Piaţa sănătăţii şi a serviciilor de sănătate La origine, termenul de piaţă însemna locul (de pildă, piaţa unui stat) în care se adunau cumpărătorii şi vînzătorii pentru a face schimb de bunuri. Economiştii folosesc acest termen pentru a desemna un grup de cumpărători şi vînzători care efectuează tranzacţii cu un anumit produs sau serviciu (de exemplu, piaţa imobiliară sau piaţa cerealelor). Definiţie: Piaţa este repreyentată de toţi clienţii potenţiali care au aceeaşi nevoie sau dorinţă şi care sînt dispuşi şi au capacitatea de a se angaja într-o relaţie de schimb pentru satisfacerea acelei nevoi sau dorinţe. (P.Kotler) Există o îndelungată dezbatere legată de faptul dacă sănătatea este o marfă ca oricare altele şi deci dacă poate fi evaluată în termeni monetari sau comparată cu celelalte mărfuri. Poziţia care a cîştigat teren în urmă cu circa un deceniu este aceea conform căreia atît sănătatea, cît şi îngrijirile de sănătate constituie cazuri speciale în cadrul celorlalte nevoi şi resurse ce se schimbă la piaţă în general, dar ca şi celelalte resurse rare şi foarte rare (în comparaţie cu nevoile mereu crescute ale indivizilor şi comunităţilor) şi resursele destinate îngrijirii de sănătate sînt impuse legii concurenţei, cererii, ofertei şi a mecanismelor de evaluare ale rezultatelor obţinute. Stabilirea priorităţii este inerentă în orice context de resurse rare şi necesităţi mereu crescute (oricine doreşte să aibă mai multă sănătate decît are rezultînd că sănătatea este o resursă rară şi care poate fi obţinută pe diverse căi ca si alte resurse rare). Este sarcina organizatorilor de sănătate şi a responsabililor politici să se facă ecoul nevoilor reale ale 104 populaţiei şi să stabilească lista şi ierarhizarea priorităţilor în domeniul îngrijirilor de sănătate. Parafrazînd un dicton clasic: “politica este o treabă prea serioasă pentru a o lasă pe seama politicienilor”, se poate spune că “sănătatea este prea importantă pentru a o lăsa pe seama medicilor”. Mai exact cum politicienii trebuie să se orienteze funcţie de preferinţele electoratului (faţă de care ar trebui să fie direct răspunzători) tot astfel medicii trebuie să se orienteze funcţie de preferinţele pacienţilor, de gravitatea nevoilor şi de resursele oferite de indivizi, comunitate/societate pentru soluţionarea acelor nevoi funcţie de importanţa şi urgenţa acestora. Unii specialişti în economica sănătăţii s-au pronunţat pentru neincluderea serviciilor de îngrijiri de sănătate în conceptul general de piaţă preferînd chiar termenul de non-piaţă pentru locul de întîlnire a cererii cu oferta de servicii de sănătate pentru motivul că aceste servicii au caracteristici specifice mai multe decît cele comune cu celelate mărfuri. Este sănătatea o marfă ca oricare alta ? Definirea sănătăţii este absolut necesară înainte de a încerca o măsurare a parametrilor acesteia. Astfel Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte sănătatea ca “acea stare de bine deplin fizic, mental şi social şi doar lipsa bolii şi a infirmităţii “ dar este general recunoscut că definiţia de mai sus nu este operaţională, respectiv nu permite evaluarea şi măsurarea stării de sănătate. Pentru medicul practician definirea sănătăţii are de regulă o importanţă secundară. Iată o descriere a acestei poziţii (SUA 1969) : “medicul practician tinde să privească sănătatea, boala, incapacitatea de muncă, handicapul şi moartea la modul cel mai concret posibil”. 105 Definiţia dată sănătăţii şi bolii pentru ei fiind chestiuni prea abstracte şi îndepărtate de problemele curente ale vieţii. Conform aceleaşi surse “dacă se pune problema definirii unei politici naţionale de sănătate atunci observaţiile clinice cu caracter de unicat trebuie sintetizate într-un cadru conceptual general în care sănătatea şi boala devin atît fenomene sociale cît şi medicale “. Conceptul de sănătate este unul central atît pentru etica medicală cît şi pentru economica sănătăţii unde se pune problema alocării raţionale şi eficiente a mijloacelor/resurselor. Cu toate acestea evidenţele arată că profesiunea medicală la nivel individual şi colectiv tinde să ignore sau să evite probleme conceptuale legate de sănătate. De asemenea sănătatea este privită din diferite unghiuri. Nuanţele încep de la o definire strict biologică prin care se consideră că o sănătate deplină înseamnă “funcţionarea optimă a tuturor resurselor precum şi corelarea/armonizarea perfectă a funcţiilor fiecărei celule cu toate celelalte “şi culminează cu o definiţie din punct de vedere social unde sănătatea este văzută ca o stare anume a capacităţii individuale pentru atigerea performanţei (stare optimă). Nevoia de sănătate este un concept relativ în sensul că nu întotdeauna o afecţiune (lipsa de sănătate) este percepută la fel de către diverşi indivizi. De exemplu: lipsa unei mîini este mai deranjantă pentru un pianist decît pentru oricare altul, respectiv cererea de sănătate şi îngrijiri de sănătate va fi diferită de la caz la caz, adică va avea intensitate şi prioritate diferită. Pe de altă parte nu trebuie uitat faptul că sănătatea nu este numai o funcţie de îngrijiri medicale ci este o funcţie de preocupări şi nivel educaţional al individului şi al societăţii în ansamblu. Totodată cererea de servicii de sănătate nu descrie fidel nevoia reală de astfel de servicii, ce sugerează doar care ar fi capacitatea sistemului de a satisface anumite cereri de îngrijiri de sănătate. 106 Aplicarea tehnicilor economice în studiul pieţii serviciilor de sănătate (respectiv la cunoaşterea cerere/oferta şi la evoluţia acestuia), presupune definirea corectă a ceea ce reprezintă cererea şi oferta pentru amintita piaţă. Deşi conţinutul celor două dimensiuni ce definesc în ultimă instanţă raritatea efectelor diferite, în funcţie de fiecare situaţie în parte, se poate generaliza afimînd că raportul cerere/ofertă în cazul pieţii sănătăţii este datorat schimbului dintre sănătate şi mijloacele specifice asigurate sănătăţii. Unele manuale de economica sănătăţii susţin că există doar o piaţă a serviciilor de sănătate şi nu a sănătăţii ca atare. Într-un manual din anul 1988 “sănătatea în sine nu este comercializabilă, ea nu poate strictum sensum să fie vîndută/cumpărata la piaţă ”. Considerăm că această opinie minimalizează dimensiunea informaţională a economicului, dimensiune prin care s-ar putea detaşa fie şi cu o minimă precizie sănătatea de serviciile de sănătate. Chiar dacă la ora actuală decalajul informaţiilor medic-pacient este semnificativ nu înseamnă că informaţia despre sănătate (nivel de sănătate, costuri ale creşterii sau scăderii acestui nivel) nu joacă nici un rol în raportul cerere/ofertă pe piaţa îngrijirilor de sănătate. De fapt însuşi medicul (ca orice alt ofertant de pe oricare altă piaţă) vinde concomitent cu informaţia despre recuperarea sănătăţii oferite pacientului şi o anumită cotă din propria sa sănătate. Consumul energetic în decursul acordării unei consultaţii sau efectuarea unei operaţii este egal cu consumul de sănătate. Ignorarea acestui aspect derivă din dificultatea consumării efortului depus, respectiv a consumului de sănătate efectuat. Este de presupus că o abordare de natură informaţională şi informatică ar putea să apară ca un argument în favoarea 107 existenţei sănătăţii ca o marfă distinctă alături de celelalte mărfuri pe piaţă. Neluarea în calcul a consumului de sănătate poate deforma din start ideea evaluării cît mai exacte a scopului şi a mijloacelor ce se confruntă sub formă de cerere şi ofertă pe piaţa sanitară. Acceptarea identităţii de esenţă între scopuri şi mijloace (în sensul că orice scop odată atins devine un mijloc pentru atingerea altor scopuri) obligă şi la acceptarea identităţii de esenţă dintre cerere şi ofertă, vînzător şi cumpărător, sănătate medicală (oferta) şi sănătate pacient (cerere) . Serviciile de sănătate şi îngrijiri de sănătate sînt doar aspectul preponderent energetico-material al pieţii sănătăţii. Dimensiunea informaţională a schimbului efectuat pe această piaţă se referă la obiectul acestui schimb care este sănătatea şi informaţia despre sănătate. Banii oferiţi de pacient pentru recuperarea sănătăţii pot fi şi expresia nivelului consumului de sănătate pe parcursul unei perioade de timp, consum înregistrat de pacient ca o pierdere da sănătate. Faptul ca sănătatea însăşi este un mijloc pentru obţinerea şi menţinerea sănătăţii alături de alte multe mijloace ne ajută să considerăm ca disciplina ştiinţifică ce se ocupă de optimizarea repartizării acestor mijloace este economica sănătăţii şi nu economie sanitară. Economica sănătăţii îşi propune ca teme fundamentale de studiu modele de alocare a resurselor rare (inclusiv a sănătăţii) pe baza costurilor de oportuntate şi a maximizării costurilor serviciilor de sănătate, modele de studiere a comportamentului consumatorilor de servicii de sănătate, modele de maximizare a utilităţii pentru consumator şi rolul asimetriei informaţionale în decizia consumatorului de a cumpăra servicii de sănătate, respectiv sănătate, studierea comportamentului producătorului şi maximizarea serviciilor acestuia ca posibilă restricţie pentru maximizarea 108 consumatorului, studierea pieţii sănătăţii şi a serviciilor de sănătate, studierea pieţii asigurate de sănătate ce comercializează riscurile suportării costurilor obţinerii sănătăţii. Unele pieţe se pot prăbuşi sau pot funcţiona defectuos datorită existenţei monopolurilor şi a asimetriei informaţionale exagerate. Lipsa informaţiilor referitoare la posibilele stări viitoare de sănătate creează o stare de incertitudine ce poate fi compensată prin integrarea în sistemul de asigurări. Asigurarea estimează riscurile la care se supun în momentul în care se angajează să ofere o gamă de servicii contra unei asigurări de sănătate. Diferenţele ce apar în necesarul real de sănătate şi cel de servicii de sănătate fac din piaţa asigurărilor de sănătate o piaţă imperfectă (incompletă) rezultînd necesitatea intervenţiei statului. Ca regulă pieţe libere care să comercializeze direct serviciile de sănătate sînt rare în lume, o anumită intervenţie a statului fiind inevitabilă. 109 10.2.3. Piaţa îngrijirilor de sănătate De regulă, economia porneşte de la premisa suveranităţii consumatorului, iar economica sănătăţii ar trebui să pornească de la aceeaşi premisă atunci cînd analizează cererea de sănătate sau de servicii de sănătate. Suveranitatea consumatorului se defineşte ca acea situaţie în care individul dispune în mod liber de puterea de decizie în privinţa a ceea ce este bun sau rău pentru el, fiind că este cel mai bun judecător atunci cînd este vorba de propriul interes. În mod firesc apar limite ale acestei libertăţi atunci cînd se încalcă libertatea semenilor cu motivaţia libertăţii individului de a-şi urmări propriul interes. Societatea este obligată să intervină stabilind limite ale libertăţilor individuale, limite general acceptate sau considerate normale. Cererea de îngrijiri de sănătate este neregulată şi deci greu predictibilă. Totodată boala nu este doar riscantă pentru individ ci doar costisitoare pentru semenii săi. La aceasta se adaugă incertitudinile referitoare la calitatea bunurilor consumate inclusiv la referitor la calitatea îngrijirilor medicale. Deseori este greu de apreciat dacă boala se agravează datorită lipsei de calitate a îngrijirilor,a unei anumite particularităţi a organismului bolnavului sau nerespectării ad literam al prescripţiilor medicale sau consumului unor alimente contraindicate. În ceea ce priveşte latura ofertei de servicii de sănătate se observă anumite particulărităţi referitoare la piaţa serviciilor de sănătate. Intrarea în profesiunea medicală este clar şi evident restricţionată. Aceasta duce la creşterea calităţii actului medical, dar şi la creşterea costurilor ca urmare a lipsei economiei de scară. 110 Totodata piaţa serviciilor de sănătate nu poate afişa o largă varietate a serviciilor de sănătate aşa cum pot face alte servicii. De regulă preţurile joacă un rol decisiv în pieţele normale. Acordarea de prim ajutor nu poate fi condiţionata de veniturile pacientului chiar dacă uneori necesită costuri foarte ridicate iar probabil vindecarea este minimă. De asemenea medicii primesc salarii fie pe baza de capitaţie fie per serviciu efectuat. Pentru profesiunea medicală din toate ţările se consideră a fi neetică practicarea concurenţei pe bază de preţ ci doar pe calitate. Există asigurări de sănătate care influenţează serios piaţa serviciilior de sănătate (preţ/cost) practicate de această piaţă. În momentul în care este plătită prima de asigurare, preţul în momentul consumului este zero sau puternic subvenţionat, ceea ce induce o cerere sporită nejustificată de serviciile de sănătate. De exemplu: dacă pacientul asigurat are drept la un număr de medicamente gratuite atunci cu siguranţă le va cere şi chiar le va consuma ceea ce va încărca costul sănătăţii în comparaţie cu sistemul în care indivizii ar consuma în funcţie de posibilităţile concrete de plată. Pieţele serviciilor de sănătate diferă substanţial de la o ţară la alta în funcţie de sistemul de sănătate ales, gradul de dezvoltare a ţării, incidenţa anumitor boli, mentalitatea dominantă, gradul de civism, etc. Piaţa serviciilor de sănătate este tot mai mult concurată de terapiile complementare (medicina alternativă, practici religioase, extraştiinţifice şi care pot interveni pe piaţa serviciilor de sănătate fie prin preţ fie prin calitate). 111 10.2.4. Modele de pieţe medicale, (de la foarte liberale la foarte dirijate) A. Pieţe integrate (modelul liberal) Descriere: În mod tradiţional, autoplată sau indemnizaţia de asigurare (în SUA) Exemplu: Sistemul din SUA de dinainte de anul 1980. În general, plată per serviciu. Deviza ”mai mult este mai bine” Nivel de reglementare: Practic, fără reglementare Plătitorii: Publici sau privaţi. Acţionează ca un coş de evacuare pentru bani. Avantaje: Costuri administrative minime Dezavantaje: Foarte greu de controlat costurile generale. Oarecum, plătitorii se află la dispoziţia comportamentală şi la nivelul preţurilor stabilite de furnizori. Furnizorii Plată per serviciu (medicii) Avantaje: Ei controlează majoritatea cheltuielior. Au o autonomie financiară şi clinică substanţială. Dezavantaje: Suferă schimbări majore atunci cînd plătitorii decid că trebuie reduse drastic costurile (de 112 exemplu reducerile din cadrul sistemului american Medicare). Consumatorii Deseori plătesc co-asigurări (cca 20 % din sarcina totală) sau benefici- (pacienţii) ază de reduceri (de exemplu nu plătesc primii 500 de dolari din costurile totale) Avantaje: Plasează anumite responsabilităţi asupra pacientului, în privinţa ţinerii costurilor în frîu. Dezavantaje: Este discriminatorie în privinţa săracilor B. Pieţe extrateritoriale (outreach) Descriere: Specialiştii se deplasează în locurile unde este necesară oferirea de îngrijiri primare de sănătate. Exemplu: Multe din zonele rurale ale SUA, unde serviciile sînt oferite de către marile centre urbane de îngrijiri terţiare Nivel de reglementare: Mic Plătitorii: Publici sau privaţi 113 Avantaje: Plătitorii finali (de regulă salariaţii) observă o satisfacţie sporită a pacientului. Pacienţii nu sînt obligaţi să se deplaseze pentru a primi îngrijiri, ceea ce reduce absenteismul. Dezavantaje: Asiguratorii vor încerca să crească costurile, deoarece ei vor trebui să achite costurile specialiştilor, deşi vor avea avantajul de a nu trebui să acopere costurile deplasării pacienţilor spre medici Furnizorii Plătiţi per serviciu sau pe baza acordurilor de capitaţie (medicii) Avantaje: Pacienţii sînt serviţi în condiţii convenabile pentru ei Dezavantaje: Un pericol potenţial pentru îngrijirile primare de sănătate, dacă specialiştii vor continua să migreze spre zonele rurale. Consumatorii pacienţi: Modalităţile de plată diferă Avantaje şi dezavantaje: În funcţie de modalităţile de plată C. Pieţe concurenţiale 114 Descriere: Specialiştii concurează cu medicii care oferă îngrijiri primare pentru pacienţii care au anumite afecţiuni Exemplu: Multe oraşe din SUA unde nu s-a trecut la sistemul “filtru/portar” sau l a alte tipuri de îngrijiri dirijate Nivelul de reglementare : Scăzut sau moderat Plătitorii: Publici sau privaţi Avantaje: Pe măsură ce medicii trec la o concurenţă deschiăsă teoretic costurile ar trebui să scadă Dezavantaje: Realitatea arată că estimatele scăderi ale costurilor nu s-au înregistrat; mai mult, statisticile arată că au crescut costurile, datorită divizării acestora în costuri pentru servicii medicale şi costurile relativ mai mari pentru specialişti Furnizorii Plătiţi per serviciu sau pe baza acordurilor de capitaţie (medicii) Avantaje: Specialiştii cîştigă pacienţi Dezavantaje: Pentru îngrijirile primare: pierderea îngrijirilor comprehensive şi a pacientilor. Specialiştii pot deveni excesiv de obosiţi ca urmare a faptului că trebui să acorde şi îngrijiri primare. 115 Consumatorii Modalităţile de plată diferă. (pacienţii) Avantaje: Acces rapid la îngrijirile de specialitate Dezavantaje: Pierderea îngrijirilor primare continui şi comprehensive timp de 24 de ore. D. Pieţe dirijate (managed markets) Descriere: De regulă, asiguratorul încheie contracte cu îngrijirile primare şi cu alţi medici, pentru a asigura toate îngrijirile dintr-o schemă prealabil stabilită. Exemplu: HMO (Organizaţii de întreţinere a sănătăţii – Health Maintenance Organizations) în majoritatea teritoriului SUA Nivelul de reglementare: Ridicat Plătitorii: Mai mulţi privaţi decît publici Avantaje: Medicii pot prognoza costurile, astfel încît pot alcătui bugete fără riscuri pentru plătitorii finali. Dezavantaje: Puţine, devreme ce pacienţii sînt satisfăcuţi, iar medicii nu au motive să se revolte în masă 116 Furnizorii De regulă, acţionează pe baza capitaţiei, unii medici, dar îndeosebi (medicii) specialiştii, pot fi plătiţi per serviciu Avantaje: Medicii generalişti (de îngrijiri primare) acţionează, de regulă, ca filtre/portari, avînd strînse relaţii cu pacienţii. Pot oferi îngrijiri primare comunitare, deoarece majoritatea medicilor au multi pacienţi Dezavantaje: Medicii generalişti pe post de filtru, suportă riscul de a avea mereu referinţe proaste din partea pacienţilor care ar prefera să ajungă mai repede la un specialist. Aceasta se datorează şi faptului că HMO– urile impun restricţii specialiştilor. Specialiştii se află complet la dispoziţia generaliştilor şi a referinţelor pe care aceştia din urmă le oferă. Organizaţiile de tipul “managed care” se confruntă adesea cu reduceri oneroase de costuri. Consumatorii De regulă, plătesc în avans, iar adesea fac şi o coplată (10 dolari) la (pacienţii) fiecare prezentare la medic. Avantaje: Pacienţii primesc îngrijiri primare autentice, probabil pentru prima oară în acest sistem. Satisfacţia pacienţilor devine un determinant principal al calităţii îngrijirilor. 117 Dezavantaje: Bariere în calea unor referinţe bune, după cum s-a arătat mai sus. E. Piaţa cu plătitor unic (single payer) Descriere: Există un singur plătitor major, în mod virtual acesta fiind întotdeauna statul Exemplu: Sistemul naţional de sănătate britanic Nivel de reglementare: Extrem de ridicat (la ora actuală, SNS britanic tranzitează de la paternalismul exagerat la un parteneriat autentic) Plătitorii: Sectorul public (statul) Avantaje: Medicii pot prognoza costurile, astfel încît pot alcătui bugete fărî riscuri pentru plătitorii finali. Dezavantaje: Liderii politici trebuie să suporte nemulţumirile opiniei publice, atunci cînd reducerile de costuri pot afecta calitatea îngrijirilor. Furnizorii-: Majoritatea activează pe bază de capitaţie, cu unele variaţii (medicii) experimentale de diverse forme de plată dinspre generalişti spre specialişti, forme care să 118 asigure, costuri scăzute, calitate ridicată, îngrijiri orientate spre client. Avantaje: Generalistul este pe post de filtru. Îngrijirile orientate spre comunitate sînt solicitate, în mod virtual, deoarece generaliştii au mulţi pacienţi, a căror sănătate se află în mîinile primilor. Dezavantaje: Limitările permanente la capitolul cheltuieli fac foarte dificile încercările de creştere a calităţii serviciilor. Capacitatea generaliştilor variază foarte mult în privinţa soluţionării anumitor cazuri, sau în privinţa dorinţei lor de a face trimiteri corecte. Dacă specialiştii sînt salarizaţi, ei ar putea fi sufocaţi de trimiterile cu care vor veni puţinii pacienţi pe care îi au. Pacienţii Plătesc anticipat prin intermediul impozitelor. De regulă, nu există (consumatorii) coplată sau scutiri de plată. Avantaje: Îngrijirile primare, în mod potenţial, se acordă la cel mai bun nivel, cu accentul pus atît pe pacient cît şi pe comunitate. Adesea pacienţii cultivă relaţii a la long cu medicii lor. Dezavantaje: Pacienţii au posibilităţi limitate de a-şi schimba medicul. 119 10.3. Eficienţa alocării resurselor rare Analiza cost-beneficiu utilizează două concepte despre eficienţă : eficienţa X şi eficienţa alocativă. Eficienţa X descrie o situaţie cînd e formulat un scop clar, iar atingerea acestuia cu cel mai mic cost posibil descrie acţiunea ca fiind X eficientă. Deci problema se referă la modul în care este atins scopul. Această problemă cum este analizată cu ajutorul analizei cost-efectivitate (A.C.E). Eficienţa alocativă reprezintă maximizarea beneficiilor prin combinarea de mijloace existente. Instrument de analiză–analiza cost-beneficiu (A.C.B). Scopurile nu sînt stabilite ci sînt concurente între ele, respectiv este ales acel scop ce asigură cele mai mari beneficii la un nivel dat al costurilor mijloacelor existente. Astfel ACB abordează problema dacă va fi ales un scop şi cîte mijloace vor fi alocate. De regulă ACB ajută la luarea deciziei dacă un lucru merită a fi făcut. Deoarece costurile sînt adesea măsurate monetar pentru a putea face comparaţii specialiştii care vor dori măsurarea şi a beneficiilor în termeni monetari. Evident ACE, ce necesită doar măsurători fizice şi nu în mod necesar şi măsurători în termeni monetari asupra producţiei, are avantaj asupra ACB faptul că nu intră în problemele emoţionale de evaluare a beneficiului. Există şi un minus: arealul problemelor realizabile este mai restrîns: ACE nu realizează decît un efort -> apare necesitatea existenţei unui instrument intermediar de analiză între ACE şi ACB şi care este analiza cost/utilitate (ACU), caz în care nu se fac evaluări monetare, ci doar ierarhizări cum ar fi în cazul indicatorului QALY. În analiza marginală se aplică aceleaşi reguli ca în ACB cu excepţia faptului că analiza are loc doar la margine. Dacă există restricţii bugetare atunci toate programele vor opera la 120 nivelul unde raportul dintre beneficiul marginal şi cost marginal este acelaşi pentru toate programele. Aplicarea analizei scop-mijloc şi a modelelor informatice în îngrijiri de sănătate, obligă la utilizarea corectă şi nuanţată a conceptelor de eficacitate, efectivitate, eficienţă, concepte ce generează 4 tipuri de analiza : cost/efectivitate, cost/efectivitate, cost/ beneficiu, cost/utilitate. Analiza cost/beneficiu (ACB) Această metodă a apărut în cazul economicii bunăstării, subdomeniu al economiei cu caracter preponderent normativ, utilitar şi etic. S-a pornit de la ideea necesităţii sporirii nivelului general al bunăstării prin creşterea bunăstării indivizilor, idee descrisă ca urmărind maximarea satisfăcătoare pentru cel mai mare număr de indivizi. Dificultăţile apar cînd se pune problema măsurării cît mai exacte a costurilor şi beneficiilor. Măsurarea costurilor Principala dificultate constă în definirea serviciilor ce urmează a fi evaluate. În sistemul de sănătate bazat pe conducere şi finanţare centralizată măsurarea costurilor este considerată ca fiind puţin importantă deoarece există un buget fix ce se repartizează funcţie de priorităţi anterior stabilite. În sistemul cu mai multe grade de libertate, inclusiv a celor bazate pe asigurare, măsurarea costurilor serviciilor este de maximă importanţă. Printre modalităţile de estimare şi măsurare a costurilor amintim: sistemul de clasificare a codurilor şi sistemul codurilor chirurgicale, metode care au generat o varietate şi o 121 multitudine prea mare de categorii ce pot apărea în împrejurări deosebite. S-a pus problema găsirii unui sistem mai simplu care să coreleze concomitent boala, tratamentul şi pacientul. Printre sistemele de clasificare a cazurilor este DRG care cumulează clase de tratament şi de pacienţi ce au costuri de tratament similare pentru pacienţii incluşi într-un anumit grup (de exemplu codul DRG 25 în neurologie înseamnă atac de apoplexie şi dureri la cap la peste 17 ani fără complicaţii ). Fiecare grup are anumite costuri aşteptate în tratarea pacienţilor din grup. Ofertanţii de servicii de sănătate s-au specializat în identificarea şi tratarea cazurilor cu cele mai scăzute costuri. Acest sistem a stimulat căutarea unor noi sisteme de clasificare pe baza unei categorii suplimentare “ mix cases “ . Cînd se măsoară costurile se încearcă a le stabiliza la o diferenţă minimă faţă de costul de oportunitate. Deseori ofertantul de servicii este tentat să reducă cheltuielile care-i cad în sarcină. De exemplu: externarea prematură a unui pacient face ca eventualele cheltuieli necesare vindecării depline să fie trecute pe seama serviciilor primare de sănătate, a rudelor sau prietenilor sau chiar asupra pacientului însuşi. O asemenea practică este inutilă în cazul în care se aplică analiza cost beneficiu deoarece presupusele cîştiguri sub aspectul costurilor prin externare prematură diminuează beneficiul per total serviciu – cost/beneficiu nefavorabil. Această practică de transfer se numeşte cost shifting şi apare mai ales în sistemele cu servicii centralizate cu consecinţa evidentă a scăderii nivelului general de sănătate. Măsurarea beneficiilor 122 Beneficiul obţinut ca urmare a unei intervenţii medicale constă în diferenţa dintre rezultatul obţinut şi cel care s-ar fi obţinut dacă intervenţia nu ar fi avut loc. Ca urmare măsurarea succesului (beneficiului) depinde de posibilitatea de estimare a situaţiei în cazul neefectuării serviciului sau a intervenţiei ceea ce nu este uşor sau posibil de făcut. Uneori considerentele etice difuze conduc la decizia de a interveni deşi există riscul apariţiei unor complicaţii sau efecte mai grave. Există tratamente complexe şi de durată care ameliorează uneori foarte puţin starea de boală a pacientului. ACB urmăreşte determinarea eficienţei concomitent cu aprecierile referitoare la echitatea distribuirii mijloacelor. Eficienţ este situaţia în care se minimizează costurile mijloacelor consumate pentru obţinerea unui rezultat concomitent cu maximizarea beneficiilor pentru indivizi. În mod inerent ACB adoptă o perspectivă comunitară. Mereu ceea ce este profitabil pentru un individ, peste anumite limite afectează volumul resurselor distincte ale unor persoane, resurse ce se pot dovedi vitale pentru alţii. Atingerea unui nivel de satisfacţie maxim posibil la nivel societal concomitent cu maximizarea preferinţelor individuale presupune îndeplinirea unor condiţii. De exemplu ca toate efectele relevante pentru utilitatea tuturor indivizilor să fie evaluate corect pe pieţe, iar concurenţa perfectă să prevaleze. Această condiţie este greu de îndeplinit dacă nu există pieţe perfecte mai ales datorită asimetriei informaţiilor. În acest caz ineficienţa pieţii se încearcă a se compensa cu măsuri de intervenţie publică. În al doilea rînd în timp ce sănătatea (modelul descris de OMS) este diferită de sistemul de îngrijire de sănătate, ea este concomitent potenţial oferită prin intermediul altor intermediari. Se poate stabili că potenţialul furnizor de sănătate pentru individ este individul însuşi prin dieta adecvată şi viaţa 123 echilibrată. În acelaşi timp sănătatea mai este oferită şi de acţiunea de prevenire a accidentelor rutiere, de reglementările juridice privind condiţia de muncă şi locuit, de programe ecologice. Aceste surse de sănătate nu trebuie subevaluate sau ignorate, ci dimpotrivă situate pe locuri de prim rang. În al treilea rînd se creează adesea o corelare neadecvată între sănătate şi îngrijiri de sănătate. În timp ce fiecare din noi poate avea grijă de propria sănătate în diferite moduri, totuşi majoritatea dintre noi găsesc cu greu alte motive pentru existenţa îngrijirii de sănătate decît promovarea sănătăţii. Astfel, acceptarea spitalizării se face în speranţa însănătoşirii şi nu pentru că ar face plăcere cuiva, ceea ce induce ideea că cererea de serviciu de sănătate este o cerere derivată din cererea de sănătate. În acest context, economistul M. Grossman a sugerat că sănătatea trebuie considerată ca fiind un capital activ şi durabil şi că ea este totodată o marfă fundamentală care stă la baza multor altor mărfuri. Această afirmaţie se bazează pe ideea ca sănătatea este produsă de menaje (gospodării, familii) iar fiecare dintre acestea are o anumită cerere de sănătate, cerere care poate deveni sau nu o cerere de îngrijri de sănătate. În consecinţă, accentul cade pe menaj iar îngrijirile de sănătate vor apărea doar ca urmare a unei cereri de sănătate. Totodată multe dintre bunurile consumate într-o gospodărie (alimente, locuinţa, exerciţii fizice) reprezintă nu doar cereri exprese pentru bunurile respective ci şi o cerere de sănătate. Desigur există şi un consum de “bunuri” cu utilitate negativă fie aceasta sesizabilă doar pe termen lung (ţigări). Raţionamentul de ordin economic efectuat de fumători constă în estimarea unui volum mai mare de efecte pozitive comparativ cu cele negative, ceteris paribus. 124 Referitor la bunurile negative consumate are loc o aparentă grijă pentru sănătatea fumătorilor, grijă manifestată deopotrivă de medici şi Ministerul Sănăntăţii pe de o parte precum şi de producătorii de ţigări pe de altă parte. În urma acestei preocupări de a produce ţigări mai puţin nocive a dus la sporirea consumului de ţigări şi a bolilor generate de acestea.Un exemplu apariţia ţigărilor cu filtru a extins masiv fumatul la femei. De aici rezultă poziţia prin care se cere serviciilor formale de îngrijiri de sănătate să accepte ideea că activitatea producătoare de sănătate se află preponderent în afara sectorului de îngrijiri de sănătate. Concret se sugerează că resursele necesare sănătăţii să fie căutate de către prevenţionişti în afara sectorului formal de îngrijiri de sănătate. Paradoxul constă în faptul că acţiunile preventive care în mod normal trebuie să aibă ponderea majoritară în bugetul sănătăţii şi al Ministerului Sănătăţii sînt coordonate de medicii terapeuţi a căror activitate (piaţa îngrijirilor de sănătate) este funcţie nu de gradul de sănătate al populaţiei ci dimpotrivă de gradul de îmbolnăvire şi de cererea sporită de servicii de sănătate, cerere generată tocmai de lipsa sau cel puţin insuficienţa acţiunii preventive. O posibilă soluţie ar fi ca funcţia administrator management de la nivelul Ministerului Sănătăţii să fie ocupată mai mult de 90% de către medici specialişti în discipline de Sănătate publică, managemant sanitar (nu medical), imunologie, igiena, medicina muncii şi bioinginerie medicală Există şi opinii care consideră riscantă recunoaşterea existenţei a două pieţe paralele/concurente: cea a sănătăţii şi cea a serviciilor de îngrijiri de sănătate. Discuţia are o puternică încărcătură etică, ar trebui să dea răspuns la ce este bun sau rău într-o dietă oarecare sau într-un anumit comportament. Ceea ce este cu siguranţă un rău pentru cineva poate fi chiar foarte bun pentru altcineva. 125 Desigur, dacă medicina ar fi foarte individualizată, iar medicul de familie ar fi o realitate cotidiană şi de mare impact asupra indicatorilor de sănătate, atunci discuţia despre bine şi rău s-ar putea cantona strict la indivizi concreţi iar medicul de familie ar avea tot interesul de a promova sănătatea şi nu îngrijirile terapeutice de sănătate. Generalizarea practicii medicului de familie ar fi de natură să reducă masiv actuala asimetrie informaţională, respectiv ar creşte mult gradul de informare şi raţionalitatea în comportamentul cotidian al consumatorilor. Medicul de familie ar trebui să fie prevenţionist prin excelenţă. Din punct de vedere economic medicul de familie poate influenţa consumul respectiv, piaţa bunurilor consumate ce conţin anumite cantităţi de sănătate. Unele dintre aceste bunuri sînt preventive în raport cu boala, în timp ce altele conţin “ diminuări ale sănătăţii“, au un grad ridicat de risc de pierdere/diminuare a sănătăţii. Desigur toate acestea sînt relative, adică se referă în mod diferenţiat de la individ la individ. În consecinţă, conceptul economic de “cerere de mărfuri ce conţin sănătate este foarte complex si relativ. Lipsa de raţionalitate şi informare a consumatorului mediu asupra a ceea ce înseamnă în general sau în special pentru el, un bun care să-i aducă mai multă sănătate sau cel puţin să nu i-o diminueze pe acea existentă face ca “ consumul de sănătate” / cerere de sănătate să crească. O studiere mai aprofundată a acestei probleme poate duce la o discuţie de natură politică referitoare la gradele de libertate ale sistemului social (politic) şi influenţa acestuia asupra stării de sănătate a cetăţenilor. Astfel unele ţări (Olanda) au liberalizat consumul de droguri în timp ce altele au înăsprit condiţiile pentru sistemul de consum sau distribuire de droguri. Preocuparea excesivă pentru sănătatea semenilor poate fi uneori rău văzută sau considerată ca un atentat la propria 126 libertate a individului. În consecinţă unii autori consideră ca pe o externalitate excesul de umanitarism. Acest exces apare chiar in sistemele de sănătate cu caracter social. 127 10.4. ECONOMICA PROMOVĂRII SĂNĂTĂŢII (creşterii sănătăţii) Disciplina economica sănătăţii este o specializare economică referitoare la alegerea mijloacelor adecvate în scopul menţinerii sau promovării sănătăţii. Dimensiunea medicală a sănătăţii ar trebui să fie doar una implicită, indirectă şi de ultimă instanţă. Promovarea sănătăţii a devenit o preocupare majoră a organizaţiilor de sănătate în anii ‟80, după ce în anii ‟70 economia sănătăţii a demonstrat matematic oportunitatea şi utilitatea prevenţiei în raport cu terapia. Faptul că medicina preventivă în specialitate medicală nu împiedică însă ca alte discipline să concure la creşterea sănătăţii. Preocupările de creştere a sănătăţii au caracter transdisciplinar. Promovarea sănătăţii: “modele şi valori”, este rodul a trei categorii de specialişti: profesori de filozofie morală, evaluation manageri, specialişti în sănătate publică. În concepţia celor trei autori creşterea sănătăţii este o mişcare cu următoarele trăsături: – pune sub semnul întrebării medicalizarea sănătăţii ; -subliniează aspecte socioeconomice ale sănătăţii ; -situează sănătatea ca fiind centrală în definirea şi îmbunătăţirea vieţii umane ; -creşterea sănătăţii poate fi rezultatul conlucrării între specialiştii în educaţia comportamentală, epidemiologică şi practică clinică, filosofie şi management. Conceptul central al creşterii sănătăţii este sănătatea şi nu boala. Acest concept este central şi disciplinei economice sanitare, conceptul de boală fiind doar accidental luat în discuţie în vederea demonstrării economicităţii şi eficacităţii superioare a codului preventiv în opoziţie cu cel curativ. Creşterea sănătăţii surprinde eforturile de asigurare a sănătăţii şi de prevenire a scăderii sănătăţii (apariţia bolii sau 128 starea de rău) prin includerea sferelor de educaţie a sănătăţii, prevenţie şi protecţie a sănătăţii. Sănătatea este deplina stare de bine fizic, psihic (mental ) şi social şi nu doar simpla absenţă a bolii sau a infirmităţii. Există o viziune triadică mental, social si fizic. O asemenea concepţie a sănătăţii, viziune derivată din cea OMS este cea numită Bio-psiho-socială a şcolii de la Socola iniţiată şi condusă de prof. P.Brinzei. În opinia noastra creşterea sănătăţii = aplicarea practică a rezultatelor obţinute în plan analitic de economia sănătăţii. Cele 2 discipline se intersectează şi se sprijină reciproc în scopul asigurării unei mai bune stări de sănătate. Demersul antimedicalizat provine nu dintr-o presupusă aversiune faţă de profesiunea medicală ci doar din proeminenţa ideii de sănătate asupra bolii. Medicina însăşi se autodescrie ca “ştiinţa bolilor şi arta de a vindeca “ (V. Rusu – Un premiu Nobil atotcuprinzător – Viaţa Medicală, nr.46, 1998). Această concepţie subliniază faptul că medicina este o activitate dedicată recuperării sănătăţii şi nu prevenirii pierderii ei. Opozanţii concepţiilor afirmate de disciplina creşterii sănătăţii şi economica sănătăţii clamează faptul că cele două discipline vizează doar scăderea costurilor din îngrijirile curative. În general acţiunile de creştere a sănătăţii au în primul rînd argumente de ordin umanist şi nu necesită neapărat argumente economice. În situaţii de criză a mijloacelor alocate sectoarelor curative se constată uşor cît de bune ar fi fost investiţiile în prevenţie şi tratamente în fazele incipiente ale bolii. Economica sănătăţii vine cu argumente calitative şi cantitative absolut necesare creşterii sănătăţii în vederea distribuirii fondurilor de o asemenea manieră astfel încît starea 129 de sănătate a populaţiei să atingă valori maxime în comparaţie cu oricare alte scheme de distribuire. Presupunem că aceste scheme de repartiţie a fondurilor (în cazul sistemelor de sănătate predominant publice) nu suferă de influenţe generate de alte categorii de interese, atunci se poate spune că refuzul modelelor de gîndire şi acţiune propuse de economica creşterii sănătăţii nu poate proveni decît din calcule afaceriste, cinice sau din convingeri antiumaniste. Schemele de acţiune trebuie argumentate ştiinţific şi probate prin evaluări. În acest moment al evaluării gîndirea transdisciplinară şi globală este obligatorie. Transdisciplinaritatea este un concept lansat şi promovat de savantul român Basarab Nicolescu “unificarea semantică şi operativă a acccepţiunilor de prin şi dincolo de disciplină”. Economica promovării sănătăţii presupune şi o scădere a asimetriei informaţionale medic-pacient, asimetrie ce este una dintre cauzele consumului exagerat de servicii medicale. O informare adecvată ar fi dus la o ezitare a apariţiei bolii sau o tratare adecvată (economica nu apelează la servicii medicale specializate) mai eficiente. Mentalităţile, atitudinile ce derivă din acestea sînt apte de viaţă, dar evaluarea impactului lor asupra comportamentului uman cu referire la sănătate ţine de economica promovării sănătăţii. Evaluarea (măsurarea) input-urilor şi output-urilor ce influenţează şi definesc o stare de sănătate este un demers transdisciplinar fiind implicate: biostatistica, econometria, bioetica, bioeconomia, epidemiologia, axiologia, deontologia, etc. Sănătatea este nu numai un mijloc de dezvoltare umana ci însăşi expresia acestei dezvoltări. Ca şi educaţia, sănătatea este atît scop cît şi mijloc al dezvoltării personalităţii. De aceea simultanietatea abordării 130 economico-politice este obligatorie deoarece atitudinea schizoidă de separare şi uneori de contrapunere a economicului şi politicului a generat multe crize de comunicare respectiv de manageriat în domeniul asigurării sănătăţii. Politicile de sănătate presupun economici de sănătate corespunzătoare. Formula prin care actualmente politicul administrativ din România proclamă sănătatea ca prioritate naţională este divergentă cu modalitatea prin care dimensiunea economică este solicitată să se plieze pe această idee de prioritate. De aici apare comportamentul schizoid al celor implicaţi în asigurarea sănătăţii populaţiei. Referitor la definiţia sănătăţii dată în 1946 de OMS partea bună este că sugerează concomitent o dublă viziune : – preponderent negativă – absenţa bolii ; – preponderent pozitivă – existenţa stării de bine fizic, social, mental. Dimensiunea negativă a definitiei constă în sublinierea (chiar dacă se face precizarea că sănătatea nu se reduce la aceasta) absenţei bolii sau infirmiăţtii (caracteristici negative) iar definiţia pozitivă a sănătăţii constă în existenţa unor calităţi ce luate reunite definesc starea de bine . Observaţie Dimensiunea pozitivă a sănătăţii este tot mai neglijată în abordările practice cotidiene. După unele observaţii în domeniul sănătăţii s-a ajuns la concluzia că instituţiile desemnate să crească sănătatea populaţiei se dovedesc a fi “instituţii de boală”. Conform definiţiei utilizate de prof. Rusu şi cunoscînd gradul de medicalizare a Ministerului Sănătăţii din România acesta ar putea fi denumit ministerul bolilor. De asemenea Legea Asigurărilor Sociale de Sănătate ar putea fi denumită Legea Asigurărilor Sociale de boală pentru că se insistă pe apariţia bolii, deşi structurarea viitorului sistem de îngrijire de Legea Asigurărilor Sociale se pune accentul pe medicul de 131 familie care ar trebui să rezolve aproximativ 80% dintre situaţiile de scădere a sănătăţii. Medicina preventiva pune mai mult accentul pe prevenirea răului decît pe creşterea binelui. Economica sănătăţii luînd în calcul cele două aspecte pozitive şi negative trebuie să analizeze şi să compare concomitent şi permanent ambele dimensiuni (promovare şi prevenţie) rezultînd că sănătatea este privită ca un continuu de la negativ la pozitiv, starea de 0 fiind cea normală. Sănătatea proastă are o scalare ce poate începe cu disconfortul, rănirea, boala, incapacitatea de muncă sau handicapul, fiecare dintre acestea fiind agravate prin cumularea mai multor stări de proastă calitate sau persistentă în timp a unora din atributele proastei sănătăţi. Starea de rău şi boala nu sînt identice. Starea de rău este o noţiune mai puţin tehnică decît cea de boală. Bolile psihice sînt adesea ignorate şi tratate ca urmare a modului specific de manifestare. Uneori aceasta este o percepţie subiectivă ce poate avea sau nu legătură cu debutul unei boli – diagnosticarea stării de sănătate fiind la fel de dificilă ca diagnosticarea bolii. De aici decurg şi dificultăţile de evaluare, comparare şi luare a deciziilor în cazul managementului. Una dintre soluţiile adoptate de analişti a fost matematizarea excesivă a tehnicilor de evaluare ce a avut drept consecinţă apariţia unei rupturi în comunicarea cu profesiunea medicală. Aceasta s-a concretizat în apariţia unei suspiciuni din partea profesiilor medicale în legatură cu adevăratele scopuri ale analizelor economico-epidemiologice . Cererea şi oferta de sănătate şi servicii de îngrijiri de sănătate 132 Economiştii, ca şi medicii, sînt preocupaţi de prelungirea vieţii şi de înlăturarea mizeriei. În cazul medicinii mortalitatea prematură şi mizeria se analizează în raport cu boala. În cazul economicului aceste consecinţe negative se datoresc rarităţii. Economica sănătăţii se află la interfaţa dintre aceste două importante domenii de preocupare umană. În general economica este o disciplină destul de tristă şi altfel legată de medicină prin observaţia că singurele două lucruri certe în viaţă sînt moartea şi impozitele. Unii autori consideră chiar viziunea cea mai tristă în privinţa conţinutului economicii sănătăţii ar putea fi rezumată precizînd că aceasta se ocupă doar de moarte şi costuri. O viziune ceva mai optimistă în legătură cu economica sănătăţii ar arăta că această disciplină se ocupă cu prelungirea vieţii şi reducerea costurilor / impozitelor. Economica sănătăţii reprezintă atît o disciplină cît şi o temă de studiu ce poate fi abordată şi de neeconomişti. Ceea ce este adevărat despre economică în general este transperabil şi în privinţa economicii sănătăţii în particular. În esenţă economica sănătăţii analizează cererea şi oferta de sănătate, respectiv de îngrijiri de sănătate. În privinţa ofertei de îngrijiri de sănătate lucrurile par simple în timp ce analiza cererii de îngrijiri de sănătate depăşeşte deseori psibilităţile oferite de economica generală. Deşi există tendinţa permanentă de a argumenta că oferta de servicii trebuie să fie nelimitată, nici o ţară din lume, oricît de bogată ar fi ea, nu poate oferi pe măsura cererii şi atît mai puţin nu poate oferi în mod gratuit sau cu preţuri foarte mici. Elementele de cerere de îngrijiri de sănătate sînt influenţate şi de factori care nu ţin de preţ în mod direct (timpul şi costul deranjului presupuse de prezentarea la o consultaţie oarecare). 133 În general nevoia este conceptul central în definirea cererii de îngrijiri de sănătate deci şi acest concept este neclar şi ambiguu. Aprecierile asupra nevoii de îngrijiri de sănătate se iau în calcul de regulă ca urmare a raţionamentului uni expert care ia în calcul beneficiile obţinute de pacient în urma unui tratament. Aceste beneficii vor depinde de : – efectivitatea tratamentului ; – modul de percepere de către expert a valorii pentru pacient a acelui efect . Prin urmare aprecierea expertului constituie o evaluare parţial factuală şi parţial paternalistă. Aceasta conduce la o altă dificultate legată de cerere şi care constă în faptul că pacienţii nu cer îngrijiri de sănătate la fel cum ar cere un produs / serviciu oarecare. Pentru a obţine informaţii referitoare la cererea de îngrijiri de sănătate experţii se bazează pe cei care-şi cîştigă existenţa din furnizarea îngrijirilor de sănătate – medicii. Încrederea pacientului în medic (clar diferită de încrederea unui cumpărător în vînzător) generează relaţia de mediere – agency relationship, denumire ce sugerează că furnizorii de îngrijiri de sănătate sînt concomitent şi agenţi ai solicitatorilor existînd un potenţial conflict în privinţa acestor roluri. 134 10.5. Spitalul – agent economic Spitalul este cel mai semnificativ consumator de servicii şi fonduri destinate îngrijirilor de sănătate în toate ţările. În Marea Britanie, în anul 1981 spitalele consumau 58% din cheltuielile cu îngrijirile de sănătate. În SUA in 1983, ponderea era de 45,9%, în Australia in 1981 era de 54%, Canada – 55,1%, iar Olanda in 1983 avea o pondere de 58,7%. De asemenea spitalele au devenit o piaţă suprasaturată cu personal medical şi de îngrijire. În perioada 1951-1983 personalul spitalicesc a crescut de la 400.000 la peste un milion, cu precizarea că în aceeasi perioadă au scăzut atît numărul de paturi la 1000 de locuitori (de la 10,8 la 8) cît şi ocuparea medie zilnică a paturilor (de la 472.000 la 356.000). Concomitent, în pofida creşterii volumului personalului din spitale, rezultatele au fost descrescătoare (de exemplu decesele şi invalidităţile per pat utilizat au crescut de la 7 la 16 în anul 1981). Tendinţe similare s-au înregistrat şi în alte ţări dezvoltate. Datele statistice cu semnificaţie negativă din punctul de vedere al utilizării eficiente a resurselor a constituit şi un motiv pentru constituirea şi dezvoltarea disciplinei “Economica Sănătăţii”. Ţara care a cunoscut situaţia cea mai dinamică în privinţa creşterii costurilor la nivel de spital este SUA. Totodată, SUA are caracterul cel mai pronunţat de agent economic pentru spitale. De aici au pornit şi cercetările economice care au privit spitalul exclusiv sau preponderent ca o firmă economică. Lipsa unor modele econometrice referitoare la comportamentul spitalelor se datoreşte şi marii diversităţi a acestora. Este greu să definim un spital reprezentativ: ele diferă atît sub aspectul structurii, volumului, formei de proprietate etc Un spital privat va avea alte principii şi criterii de luare a 135 deciziilor şi de alocare a resurselor (intervenind aici responsabilitatea, sursa de obţinere a fondurilor, structurile organizatorice, funcţiile spitalelor – dacă sînt şi spitale universitare sau nu etc). Spitalul este totodată şi o modalitate foarte controversată de furnizare a serviciilor de sănătate. Se poate afirma că există două mari tabere care caută să-şi impună punctul de vedere. În urma acestor confruntări se conturează, ca de obicei, o a treia direcţie – compromisul şi simbioza dintre cele două extreme. Astfel, pe de o parte, punctul de vedere strict medical şi terapeutica care nu vede nici un fel de alternativă la existenţa spitalelor. 10.5.1. Spitalul văzut ca firmă. Teorii. Modelele economice de comportament ale spitalelor par a nu se încadra – îndeosebi sub raport metodologic – în niciunul dintre modelele deja aplicate la firmele comerciale. Problema centrală în teoria firmei este legată de lipsa de informaţie în privinţa comportamentului decidentului. Teoria tradiţională a firmei, bazată pe ipoteza concurenţei perfecte şi pe constrîngerea asupra maximizării profitului oferă un cadru informaţional destul de larg. Mediul de piaţă este pe deplin exogen şi independent de firmă, iar comportamentul acesteia este în mare parte deterministic. Aceasta este paradigma tradiţională în teoria firmei, cu precizarea că în lumea propriilor sale restricţii firma deţine capacităţi predictive puternice, existînd desigur şi limite ale acestei capacităţi, limite generate de schimbările din volumul producţiei, al intrărilor precum şi a preţurilor. Slăbirea ipotezei referitoare la concurenţa perfectă (existentă doar în manuale şi modele teoretice) face şi mai dificilă încercarea de a elabora un model generalizat al comportamentului firmei. 136 Aceasta se datorează faptului că în toate formele economiei de piaţă firma tinde să se acopere cu un v(o)al de discreţie în privinţa comportamentului său. Această discreţie (lipsă de transparenţă) din comportamentul firmelor se datorează şi structurii interne a lor (disjuncţia dintre management şi proprietate) precum şi tendinţei irepresive a firmelor concurente de a suprima concurenţa şi de a adopta un comportament monopolist. Dar, recunoaşterea puterii discreţionare înseamnă că maximizarea profitului nu mai reprezintă o restricţie adevărată şi că scopurile/obiectivele managementului pot intra în conflict cu scopurile autentice şi fundamentale ale firmei. Literatura despre “teoria” firmei a evoluat de asemenea manieră încît există teorii manageriale care recunosc separaţia proprietate-conducere şi examinează consecinţele acesteia printr-o extensie a abordării marginaliste. Pe de altă parte, teoriile behavioriste nu se ocupă de comportamentul de piaţă în sine, ci mai degrabă pun accentul pe procesele de negociere şi pe structura organizatională internă a firmei. În consecinţă, există două paradigme aflate ele însele în concurenţă: prima se concentrează pe problemele alocării resurselor în contextul economiei de piaţă, şi a doua care se concentreză pe problemele alocării interne a resurselor. Teoria firmei se dovedeşte astfel a fi un mix de teorii. Faptul că ele se adresează unor probleme relativ distincte ridică un semn de întrebare asupra adevăratelor lor finalităţi (scopuri). Aceleaşi probleme, dar cu o acuitate sporită apar în cazul analizei acestei firme cu iz de excepţie care confirmă însăşi varietatea tipurilor firmelor comerciale: SPITALUL. Una dintre cele mai influente teorii referitoare la analiza spitalului văzut ca firmă comerciala este aceea propusă de Pauly şi Redisch (1973), bazîndu-se pe o abordare tradiţională, neoclasică, dar axată pe realităţile din SUA, ţară unde 137 clinicienii încearcă să maximizeze profitul, în principal propriul lor venit, ei jucînd astfel rolurile tradiţionale ale managerului şi antreprenorului. De reţinut că în SUA spitalele şi clinicienii reprezintă două “firme” diferite. De aici rezultă că modelul după care functionează şi poate fi analizat spitalul se încadrează în politicile tradiţionale ale minimizării costurilor. Prin aceasta, se caută să se modifice teoria tradiţională neoclasică a maximizării profitului, invocîndu-se aspectele instituţionale ale spitalului. Totuşi, cei doi autori nu ţin cont de relaţia de intermediere (de agenţie) dintre medic şi pacient, relaţie care nu este specifică modelului general al economiei de piaţă. Modelul astfel amendat presupune că cererea este elastică în raport cu un şir întreg de servicii, chiar dacă evidenţele empirice legate de aceasta sînt neconcludente. Unii autori susţin chiar că însuşi conceptul de cerere este inducător de eroare în cazul sectorului sanitar. Totuşi modelul este util, cel puţin în calitatea sa de exemplu folosit pentru a arăta că chiar în forma sa cea mai pură teoria spitalului este forţată să accepte că anumite caracteristici structurale limitează nivelul de abstracţie adoptat. În particular, se poate spune că atît timp cît doctorii constituie un input de forţă de muncă specializată în cadrul spitalului, nu există o recunoaştere a influenţei pe care o are piaţa faţă de acest input asupra comportamentului agentului de maximizare a venitului său. Un număr de teorii despre spital se concentreză asupra administratorului în calitatea sa de factor de decizie cheie. Dacă ne referim îndeosebi la SUA, acest lucru reflecăt faptul că un clinician nu este un angajat al spitalului. În alte modele, clinicianul este văzut îndeosebi ca un factor definitoriu pentru calitate. În general, spitalele sînt obligate să combine maximizarea producţiei lor cu calitatea acesteia. 138 În general, spitalele sunt obligate să combine maximizarea “producţiei” lor cu calitataea acesteia. O altă teorie care pretinde să descrie cît mai bine funcţionarea spitalului şi a medicilor este a lui Rice (1966), care separă activităţile principale ale medicului de celelalte activităţi conexe (de masă şi servicii de tip hotelier), pe care el le numeşte amenităţi, şi pe care le consideră ca fiind perfect analizabile după modelul pieţei clasice. Astfel, în spital ar exista două pieţe: una în care se oferă servicii medicale ca urmare a unei cereri exprese de servicii de îngrijiri şi o alta care este descrisă de activităţile conexe: bucătărie, servicii de întreţinere etc. Un alt model interesant, care acceentuează separarea dintre aspectele cantitative şi cele calitative este descris de Newhouse (1970), cu accentul pus din nou pe rolul decisiv al administratorului care vizează să îmbine cele două aspecte, respectiv calitatea şi cantitatea producţiei în condiţii de restricţii bugetare, iar clinicianul este văzut în pricipal ca fiind preocupat îndeosebi de calitatea producţiei. Spitalul este văzut ca fiind producătorul unui produs unic şi măsurabil,unde procesul de luare a deciziilor – axat pe maximizarea echilibrului calitate/cantitate – este dirijat de un singur personaj central, singurul actor în acest model: administratorul. Şi acest autor este sceptic în privinţa posibilităţii ca spitalul să fie tratat exact ca un agent economic, conform teoriei economice neoclasice. Newhouse considera restricţiile specifice asupra comportamentului de piaţă a spitalului ca fiind restricţii la intrare (entry) dar nu sesizează rolul interdependenţei producătorilor, ceea ce constituie o lipsă ce nu poate fi ignorată. Aceasta cu atît mai mult cu cît spitalul acţionează într-o piaţă oligopolistă cu o cerere a cărei curbă este descendentă. De fapt, modelul presupune că spitalul poate 139 implementa decizia de piaţă, în condiţii de restricţii bugetare, fără a fi prea mult afectat de reacţiile concurenţilor. Lipsa de atenţie acordată problemei interdependenţei este un punct slab al tuturor teoriilor de esenţă “managerială” despre funcţionarea spitalelor. Dată fiind natura produsului implicat şi structura de piaţă în care acţionează, minusul amintit este subliniat de către unii analişti ca fiind foarte serios. Oricum, majoritatea teoriilor mai recente referitoare la spital, teorii care provin îndeosebi din SUA, pun accentul pe caracterul de piaţă concurenţială, caracter prezent cel puţin în toate formulările de politică a spitalelor. Modelul propus de Lee (1971) încearcă să corecteze aceste deficienţe, subliind rolul important al interdependenţelor. Din nou, managerul (adminstratorul) este văzut ca un actor major, dar maximizarea utilităţii este legată de status-ul spitalului şi mai puţin de venit. Spitalul este văzut ca intrînd în lupta de concurenţă îndeosebi pentru status şi nu pentru maximizarea cîştigurilor. O astfel de “concurenţă” duce la o ineficientă alocare a resurselor, deoarece intrările/resursele vor fi utilizate fără a se ţine cont de un comportament care să ducă la minimizarea costurilor, în măsura în care utilizarea reflectă nivelurile status-ului. Totuşi, Lee nu merge pînă la capăt în sublinierea interdependenţei, (analizînd doar consecinţele utilizării crescînde a resurselor, nu şi situaţia descreşterii nivelului de utilizare a resurselor). Mai mult, atenţia este concentrată asupra inputurilor, deşi factorii pieţei nu sînt modelaţi în mod explicit. Elasticitatea preţului faţă de cerere este presupusă a fi apropiată de zero şi astfel veniturile pot fi crescute continuu fără a afecta nivelurile producţiei. Totuşi, preţurile sînt corelate funcţional cu veniturile dispozabile, asigurările de sănătate şi cheltuielile guvernamentale. 140 Toate acestea alcătuiesc o cvasirestricţie asupra creşterii nivelului preţului, dar efectivitatea unei astfel de restricţie nu este luată în calcul. În majoritatea modelelor formale ale comportamentului spitalelor, cererea este definită şi folosită în maniera tradiţională – ea poate fi inelastică peste un anumit nivel, dar este încă văzută ca formînd o restricţie la adresa abuzului copleşitor de putere de monopol de care face uz furnizorul. Aceasta poate reflecta parţial distincţia analitică dintre clinicieni şi spitale aşa cum este aceasta văzută de către diversele teorii. Evans (1981) nu recunoaşte asemenea distincţii, el vorbind despre “graniţele fuzzy” care despart actorii vizaţi de teoria spitalului văzut ca firmă. Chiar şi în SUA abilităţile manageriale şi antreprenoriale sînt distribuite între diverşii actori, şi nu se separă în mod tranşant. Orice teorie despre spital ar trebui să ţină cont de caracteristicile instituţionale ale sectorului, îndeosebi de motivele medicale ale actorilor. Alte teorii/modele se concentrează pe structura internă a spitalului. Totuşi, nici aceste teorii nu s-au preocupat suficient de clarificarea impactului pe care îl are structura internă asupra conduitei spitalului. Unii autori au insistat asupra funcţiilor-obiectiv şi au analizat rolul inputurilor cu caracter eterogen. În anul 1977 Harris depăşeşte limitele semnalate anterior şi detaliază efectele pe care le are organizarea internă asupra alocării resurselor în sectorul spitalicesc. El sugerează că procesul de producţie din spital se bazează pe o separare a funcţiilor interne de cerere şi ofertă. În rolul său de agent consumator, medicul are trebuinţă de unele forme ale îngrijirilor de sănătate care pot fi satisfăcute de către alte spitale (de exemplu diverse investigaţii de laborator, personal auxiliar etc). Într-adevăr aceste funcţii pot fi separate, cel puţin în mod analitic, în care spitalul poate fi privit ca o firmă cu două componente, cu aceeaşi structură 141 organizaţională: una în care spitalul acţionează pe baza unei cerei de sănătate şi alta ca un ofertant de sănătate. Un element de mare specificitate a spitalului este faptul că acesta produce şi oferă doar în momentul cererii, respectiv producţia sa este un serviciu care nu poate fi stocat şi este foarte puţin probabil că serviciile medicale să poată fi substituite între pacienţi. Astfel chiar dacă medicamentele şi aparatura pot fi identice pentru tratarea unei anumite afecţiuni, sau chiar acelaşi medic şi soră pot îngriji aceeaşi pacienţi, tratamentele pot fi diferenţiate de la individ la individ. Incertitudinea şi riscul par a fi mult mai accentuate decît în alte situaţii economice în care se vînd/cumpără servicii. Medicul-agent nu are întotdeauna certitudine absolută asupra diagnosticului şi/sau a tratamentului cel mai adecvat, iar medicul-fiinţă umană are şi el limite ale raţionalităţii ca şi alţi oameni. În consecinţă, spitalizarea devine un proces secvenţial de acumulare a informaţiilor despre pacient, reacţionînd la orice schimbare/informaţie nou apăruta şi – în consecinţă – modificînd tratamentul în mod corespunzător. Toate acestea se datorează şi faptului că medicina nu este (încă) o ştiinţă exactă, ci presupune încă o activitate de tip detectivistic, făcînd uz de imaginaţie, intuiţie şi probabilităţi. Efectul combinat al acestor caracteristici, care există –sub anumite forme– în toate situaţiile de îngrijiri de sănătate, constă în faptul că spitalele răspund la cererile pacienţilor printr-un complicat proces de negociere iniţiat de medic şi de administraţia spitalului. Modelul descris de Harris este util în sublinierea aspectelor temporale şi spaţiale ale procesului de producţie, precum şi în atenţia acordată aspectelor legate de distribuţie. Aserţiunea principală a modelului constă în sublinierea restricţiilor instituţionale care apar prin intermediul motivelor 142 medicale şi etice ale medicilor, în contrast cu motivele economice care interesează în analiza spitalului văzut ca firmă. Harris conchide că “trebuie să se înţeleagă că modul de organizare a spitalului este conceput de asemenea manieră încît medicul să nu acţioneze ca homo economicus”. Opinia formulată de Harris este că indicatorii economici tradiţionali nu mai au relevanţă dacă se aplică în analiza activităţii spitalelor. Motivaţia cercetătorului britanic constă în natura mărfii comercializate în spital (sănătate? informaţii? solidaritate umană?) şi a comportamentului specific al spitalului caracterizat prin alocarea resurselor pe termen scurt. Concluzia sa este că mecanismul preţurilor nu poate rezolva problemele alocării resurselor în spital, deoarece nu există o piaţă concurenţială reală care să se autoregleze prin mecanismul preţurilor, precum şi faptului că nu se cunosc exact resursele necesare pentru un tratament sau altul. Se poate întîmpla ca analizele de laborator să fie repetate, sau întreg tratamentul să fie reluat de mai multe ori etc. Asemenea repetări sînt susceptibile să apară pe scară mare în cazul în care mecanismul preţurilor şi al cîştigurilor ar acţiona exact ca pe piaţa celorlalte bunuri şi servicii. În consecinţă, relaţiile comportamentale interne devin fundamentale ca importanţă, cu deducţia implicită că performanţele spitaliceşti nu pot fi apreciate în maniera economică tradiţională. De fapt, problema este dacă nu cumva teoriile economice despre firmă nu sînt prea înguste şi valabile doar pentru anumite tipuri de firme. O adevarată teorie generală a comportamentului firmei trebuie să poată fi aplicată la orice caz particular. După opinia noastră nu spitalele sînt “vinovate” pentru că nu pot fi analizate corect după criterii economice normale, ci însăşi teoria economică în general şi teoria firmei în special. 143 Rămîn ca piedici serioase în construirea unui model generalizat al firmei următoarele elemente de specificitate ale spitalului: – asimetria informaţională (caracterul discret al informaţiei) – structura internă specifică – predominarea legăturilor/relaţiilor de tip non-market dintre agenti, şi rolul limitat pe care îl joacă preţurile în alocarea resurselor în spital. – motivaţia etico-medicală are, de regulă, preponderenţă faţă de motivaţia economică în alocarea resurselor în cadrul spitalului (valabil îndeosebi pentru spitalele publice situate în ţări relativ dezvoltate). 144 10.5.2. NIVELUL “PRODUCŢIEI” UNUI SPITAL PENTRU A PUTEA MĂSURA “PRODUCŢIA” UNUI SPITAL NU ESTE SUFICIENT SĂ DESCRIEM PRINCIPALELE DEPARTAMENTE ALE SALE SAU “ÎNGRIJIRILE MEDICALE”,“SERVICILE ASISTENTELOR” ETC. LA ACESTEA TREBUIE ADĂUGATE ŞI CELELATE VALORI REFERITOARE LA PACIENT, ADICĂ CEEA CE AŞTEAPTĂ PACIENTUL DIN SPITALIZARE ÎN SCHIMBUL ACHITĂRII TAXELOR CUVENITE, CEEA CE ÎNSEAMNĂ O CONTRIBUŢIE LA FINANŢAREA SPITALULUI RESPECTIV. ÎN MAJORITATEA CAZURILOR, AŞTEPTĂRILE PACIENŢILOR SE CONCRETIZEAZĂ ÎNTR-O INFLUENŢĂ POZITIVĂ ASUPRA STĂRII DE SĂNĂTATE, PRIN VINDECAREA BOLII (SAU MĂCAR CONTROLUL DEZVOLTĂRII SALE) ŞI CALMAREA DURERILOR. GRADUL DE REALIZARE A ACESTOR OBIECTIVE SERVESC CA BAZĂ DE PLATĂ A SERVICIILOE SPITALICEŞTI. DIFICULTĂŢILE APAR ÎN MĂSURAREA EFECTELOR SERVICIILOR ASIGURATE. PENTRU A MĂSURA VINDECAREA PACIENŢILOR, AR TREBUI CA STAREA LOR DE SĂNĂTATE SĂ FIE EVALUATĂ LA ÎNCEPUTUL ŞI LA SFÎRŞITUL PERIOADEI DE SPITALIZARE, UTILIZÎND CRITERII OBIECTIVE. ACESTE ESTE UN DEMERS IMPOSIBIL, DATORAT ATÎT MULTIDIMENSIONALITĂŢII SĂNĂTĂŢII, CÎT ŞI COMPONENETELOR SALE SUBIECTIVE. AŞTEPTĂRILE PACIENŢILOR NU SE RAPORTEAZĂ DOAR LA STAREA LOR FINALĂ DE SĂNĂTATE DUPĂ ÎNCHEIEREA PERIOADEI DE SPITALIZARE CI ŞI LA STAREA LOR DE CONFORT MENTAL ŞI PSIHIC DIN TIMPUL ACESTEI PERIOADE. CHIAR DACĂ ŞI ACESTE DIFICULTĂŢI AR FI DEPĂŞITE, AR INTERVENI PENTRU O COMPARARE A PERFORMANŢELOR SPITALULUI NU DOAR STAREA DE SĂNĂTATE A PACIENŢILOR ÎNAINTE ŞI DUPĂ SPITALIZARE, DAR ŞI STAREA (IPOTETICĂ) A CEEA CE S-AR FI PUTUT REALIZA FĂRĂ TRATAMENTUL DIN SPITAL LA SFÎRŞITUL PERIOADEI, LUCRU IARĂŞI IMPOSIBIL DE REALIZAT. SPITALUL NU ASIGURĂ DOAR CEREREA ACTUALĂ A PACIENŢILOR CARE DORESC SĂ FIE TRATAŢI, CI ŞI CEREREA POTENŢIALĂ, SCOPUL EXISTENŢEI UNUI SPITAL, PE LÎNGĂ ASIGURAREA ASISTENŢEI MEDICALE, FIIND ŞI ACELA DE A ASIGURA SIGURANŢA UNUI TRATAMENT ADECVAT ÎN CAZUL UNUI ACCIDENT SAU A UNEI BOLI GRAVE NEAŞTEPTATE. REZULTATUL FINAL AL MĂSURĂRII ACTIVITĂŢII UNUI SPIATAL ÎL REPREZINTĂ OBSERVAREA CANTITATIVĂ ŞI CALITATIVĂ A REZULTATELOR CARE SE POATE TRADUCE ÎNTR-O SERIE DE INDICATORI DE UTILIZARE EFICIENTĂ A RESURSELOR. 145 EXISTĂ O LISTĂ VARIATĂ DE INDICATORI AI ACTIVITĂŢII UNUI SPITAL, CEI MAI IMPORTANŢI FIIND: – CANTITĂŢILE DE FACTORI DE PRODUCŢIE: ORE LUCRATE DE MEDICI, DE PERSONALUL AUXILIAR, MEDICAMENTELE ADMINISTRATE, CA INDICATORI AGREGAŢI – CANTITĂŢILE DE SERVICII MEDICALE INDIVIDUALE EFECTUATE: NUMĂRUL EXAMINĂRILOR, CONSULTAŢIILOR, OPERAŢIILOR, INJECŢIILOR, MĂSURAREA TEMPERATURII, CA INDICATORI INDIVIDUALI – NUMĂRUL DE ZILE SPITALIZATE, DEPINZÎND DE SPECIFICUL FIECĂREI BOLI ÎN PARTE – NUMĂRUL PACINŢILOR SAU NUMĂRUL CAZURILOR TRATATE, CARE VARIAZĂ DE LA CAZ LA CAZ. CAZURILE TRATATE ŞI ZILELE DE SPITALIZARE SÎNT VĂZUTE CA INDICATORI DIFERIŢI PE ACELAŞI STADIU (ADICĂ AU ACEEAŞI IMPORTANŢĂ), CARE AU CA EFECT IMEDIAT ÎNSĂNĂTOŞIREA. NUMĂRUL DE CAZURI TRATATE REFLECTĂ COMPONENTA MEDICALĂ, IAR NUMĂRUL DE ZILE SPITALIZATE, COMPONENTA ÎNGRIJIRILOR SERVICIILOR SPITALICEŞTI. ÎN MOD ALTERNATIV UNII SPECIALIŞTI AFIRMĂ CĂ SPITALIZAREA ÎN SINE NU ARE NICI O UTILITATE, DEOARECE PACIENTUL ESTE LUAT DIN MEDIUL SĂU NORMAL. ASTFEL INDICATORUL ZILELOR DE SPITALIZARE ESTE CONSIDERAT CA O COMPONENTĂ A PROCESULUI DE TRATAMENT ŞI CARE NU POATE CONDUCE SINGURĂ LA RECUPERAREA BOLNAVULUI. ÎN ACEST CAZ, MINIMIZÎND INDICATORUL DURATEI DE ŞEDERE ÎN SPITAL, EL SINGUR SE POATE CONSTITUI ÎNTR-UN NOU INDICATOR AL EFICIENŢEI UTILIZĂRII RESURSELOR SPITALULUI. ACEASTĂ ANALIZĂ PRESUPUNE EXISTENŢA UNOR NORME SIGURE PENTRU MĂSURAREA STĂRII DE SĂNĂTATE, DEOARCE ALTFEL AR FI POSIBIL SĂ SE MĂREASCĂ EFICIENŢA DURATEI DE ŞEDERE ÎN SPITAL, DOAR TRIMIŢÎND PACINETUL ACASĂ CÎT MAI REPEDE, DAR TOT BOLNAV, AŞA NUMITUL “QUICKER BUT SICKER”. SE OBSERVĂ CĂ “PRODUCŢIA” UNUI SPITAL ESTE UN REZULTAT AL UNUI PROCES COMPLEX DE ÎN CARE FIECARE ETAPĂ ÎŞI ARE PROPRIUL SĂU CONCEPT DE EFICIENŢĂ. O ALTĂ PROBLEMĂ IMPORTANTĂ CE APARE ÎN MĂSURAREA “PRODUCŢIEI” UNUI SPITAL CONSTĂ ÎN GRADUL SĂU DE ETEROGENITATE ŞI DE VARIABILITATE FOARTE MARE AL PRODUŞILOR SĂI INTERMEDIARI. CONSIDERĂM INDICATORUL NUMĂRULUI CAZURILOR TRATATE ÎN SPITAL ÎN TIMPUL UNUI AN. ESTE SUFICIENT DOAR ACEST INDICATOR PENTRU A PUTEA CUANTIFICA REZULTATUL OUTPUT-ULUI UNUI SPITAL ? ESTE 146 CORECT A SPUNE CĂ DACĂ UN SPITAL A TRATAT 1000 DE CAZURI ÎNTR-UN AN ESTE MAI EFICIENT DECÎT UN ALT SPITAL CARE A TRATA DOAR 900 CAZURI ? BINEÎNŢELES RĂSPUNSUL ESTE NU: SE POATE CA DIN CELE 1000 DE CAZURI TRATE DE PRIMUL SPITAL 500 SĂ FIE FRACTURI MINORE ŞI 500 DE OPERAŢII DE APENDICITĂ, IAR CELE 900 DE CAZURI TRATE DE AL DOILEA SPITAL SĂ FIE TRANSPLANTURI SAU OPERAŢII PE CORD ! DE UNDE SURVINE GRŞEALA ATUNCI ? INDICATORUL “NUMĂRUL CAZURILOR TRATATE” NU CONSTITUIE O CANTITATE OMOGENĂ CI UN INDICATOR STATISTIC FOLOSIT PENTRU A PUTEA CUANTIFICA REZULTATUL ACTIVITĂŢII UNUI SPITAL, INDICATOR CE TREBUIE DIFERENŢIAT DE LA UN SPITAL LA ALTUL ÎN FUNCŢIE DE CARACTERISTICILE SALE. ASTFEL, ACEST INDICATOR AL NUMĂRULUI CAZURILOR TRATATE PENTRU MAI MULTE SPITALE VOR FI DIFERENŢIATE DUPĂ URMĂTOARELE CARACTERISTICI: – TIPUL DE BOALĂ PENTRU CARE A FOST TRATAT (DIAGNOSTICUL PRINCIPAL) – GRADUL BOLII ŞI COMPLICAŢIILE APĂRUTE ÎN TIMPUL TRAMENTULUI – NIVELUL BOLII (DE EXEMPLU ÎN CAZUL ARSURILOR, CANCERULUI) – BOLILE CONCOMITENTE (DIAGNOSTICUL SECUNDAR) – CARACTERISTICILE PACIENTULUI (CARE SE REFERĂ LA CAPACITATEA PACIENTULUI DE A SE RECUPERA: VÎRSTĂ, SEX, CARACTERISTICI PSIHOLOGICE ETC) PENTRU A REDUCE GRADUL DE ETEROGENITATE ŞI PENTRU A PUTEA COMPARA REZULTATELE SPITALELOR, PE PLAN INTERNAŢIONAL, SE FOLOSESC TREI SISTEME PRINCIPALE DE CLASIFICARE A PACIENŢILOR: 1. CLASIFICAREA INTERNAŢIONALĂ A BOLILOR (ICD) “INTERNATIONAL CLASSIFICATION OF DISEASES”- DEZVOLTAT PE BAZA STATISTICILOR INTERNŢIONALE DE MORTALITATE REFERITOARE LA PRINCIPALELE BOLI ŞI CONSTĂ ÎN CIRCA 900 GRUPURI DE BOLI 2. DIAGNOSTICUL GRUPURILOR ÎNRUDITE (DRG) “DIAGNOSIS RELATED GROUPS”- DEZVOLTAT LA UNIVERSITATEA YALE ÎN 1970 CU SCOPUL DE A CREA GRUPURI OMOGENE. ACEST INDICATOR CONSIDERĂ EXISTENŢA UNOR BOLI CONCOMITENTE ŞI DIVERSE COMPLICAŢII (RECIDIVE), VÎRSTA PACIENTULUI ŞI TIPUL DE TRATAMENT UTILIZAT (MEDICAL,CHIRURGICAL ETC). CONŢINE 467 CLASIFICĂRI. 147 3. MANAGEMENTUL CATEGORIILOR DE PACIENŢI (PMC) “PACIENT MANAGEMENT CATHEGORIES” – DEZVOLTAT LA UNIVERSITATE PITTSBURGH, CONSTĂ ÎN 840 GRUPE ŞI COMPARATIV CU CELELALTE DOUĂ CLASIFICĂRI, PUNE UN ACCENT FOARTE MARE PE BOLILE CONCOMITENTE ŞI PE STRATEGIILE DE TRATAMENT ALESE DE SPITALE 148 10.5.3. FUNCŢIILE DE COST ALE SPITALULUI Pe plan internaţional există o discuţie interesantă asupra teoriei funcţiilor de cost ale spitalului legată de alegerea variabilelor care influenţează în mod semnificativ costul. Date fiind nedeterminările din teoria spitalului, există preocupări pentru depistarea unor variabile suficient de relevante şi semnificative. Desigur, pe lîngă preocuparea de a analiza performanţele spitalului, se caută analizarea inflaţiei costurilor de spital, inclusiv încercarea de a face predicţii asupra evoluţiei acestora. Costurile totale (CT) ale activiăţii dintr-un spital se calculează, în mod obişnuit, ca fiind funcţie de costurile fixe (F) şi de volumul producţiei (P): CT  f (P)  F Feldstein (1967) estima curba costurilor după o ecuaţie liniară de forma: CMT  a  bN , în care: a, b – parametri CMT-costul total mediu N -numărul paturilor La acest model Evans (1971) a adăgat o nouă variabilă (H) care repreyintă o funcţie a activităţii spitalului şi a gravităţii bolii pacienţilor: CMT  a  bN (H) Jenkins (1980) reprezintă un model în care costul total 149 (CT) este văzut ca o funcţie liniară de numărul zilelor spitalizate (Z), numărul pacienţilor (P), capacitatea spitalului (C) şi de caracteristicile spitalului (H) : CT Z P C (H) Introducînd încă două variabile D (durata medie de şedere în spital) P Z D  şi O (rata de ocupare a spitalului) C Z O  ; el ajunge la următoarele sisteme de ecuaţii: Z H Z D O H Z C Z P CM Z CT z ( ) 1 1 ( )                               P H O D D P H P C P Z CM P CT P ( ) ( )                            P H D O O C H C P C Z CM C CT c ( ) ( )                            Barer (1981) sugera alt model bazat de data asta pe o ecuaţie de gradul doi : CT  f N G N  N G 2 ( , ) Prima ecuaţie (în funcţie de N) reprezintă costurile fixe, iar a doua ecuaţie în funcţie de G ar reprezenta costurile variabile în funcţie de gravitatea fiecărei boli în parte. Mai departe Barer presupune că costurile variabile (G) sînt ele însele o funcţie de mai multe variabile, incluzînd aici 150 activitatea spitalului, caracteristicile pacienţilor şi alte caracteristici referitoare la personalul medical. Costul marginal (pe caz) devine, astfel, o funcţie de forma:  ( ) 2 ( ) c df V G N G N CM caz                  , unde V reprezintă o nouă variabilă asociată cu activitatea spitalului şi a caracteristicilor personalului medical. Considerînd aceste variabile şi teorii ale costurilor unui spital, o funcţie de cost general al unui spital este de forma: ( … ; ; ; ; ; … ) 1 n 1 i C  f X X Z N W T G G , unde: C- reprezintă costurile totale ale spitalului, X1, .., Xn – este un vector reprezentînd numărul de cazuri în cele m grupuri distincte de pacienţi, Z – numărul de zile de spitalizare, N – numărul paturilor, W- indicele nivelului preţurilor, T – tipul de proprietate (public sau privat), G1, …, Gi – caracteristicile activităţii spitalului. În general  m m X X , iar Z şi N sînt ecuaţii în forme liniare sau pătratice, minimizînd sau maximizînd funcţia costului. Din motive economice, această ecuaţie se împarte la numărul total de cazuri X, în final rezultînd un cost mediu pe fiecare caz. Într-un studiu întreprins în anul 1988 de Breyer şi Schmidt pe un număr de 614 spitale din fosta Replublică Federală Germană, raporatate la anul de referinţă 1983, a condus la următoarea ecuaţie a costurilor unui spital: 151 XZ ZN GX C X X Z N Z            12,09 0,246 559,412 600,64 0,031 20,552 42,65 119,56 0,789 2 2 Intepretarea acestor rezultate ne conduce la unele concluzii foarte interesante: 1. Ţinînd cont de coeficientul doarte mic al lui X2, nu se poate vorbi de o mărime optimă a numărului ce cazuri rezolvate în spitalele din R.F.G. din perioada considerată în studiu. 2. Costurile marginale se obţin derivînd ecuaţia costurilor la numărul paturilor: N Z N C  20,552  85,3  0,789  0,246   Evaluate în medii simple N – numărul mediu de paturi este de 299, X – numărul mediu de cazuri rezolvate de 6399 şi Z – numărul mediu de zile spitalizate într-un spital de 90700, rezultînd un cost marginal pe un pat de 18696 DM (sau de aproximativ 6400 $ la nivelul anului 1983). Cele 21,4 cazuri tratate în medie pe un pat de spital de-a lungul unui an calendaristic implică un cost mediu de 874 DM (sau de aproximativ 300 $ la nivelul anului 1983) pe fiecare caz în parte Cu o durată medie de şedere în spital de 14,2 zile, ea implică un cost de 1753 DM pe caz. Menţinînd variabilele numărul de paturi şi numărul de zile spitalizate constante, ele implică un cost marginal de 1053 DM, ceea ce ne conduce la 152 un cost total marginal pe caz de 874 DM + 1753 DM + 1053 DM = 3680 DM. 3. Variaţia costurilor pentru fiecare caz tratat în parte ne permite să identificăm aşa numitele boli “ieftine” sau “scumpe”. Astfel după codul ICD cele mai “ieftine” boli sînt infecţiile pielii şi ale ţesutului celular subcutanat 689 DM, iar cele mai “scumpe” boli de 9340 DM sînt bolile aparatului respirator. 4. Spitalele publice au costuri medii/caz mai mari decît cele spitalele private (profitabile), iar spitalel deţinute de instituţiile voluntare (cele bisericeşti) au costuri puţin mai mici decît cele private, dar fără diferenţe semnificative. 5. Costurile estimate ale spitalului se pot compara cu valorile obţinute la sfîrşitul perioadei, pentru a vedea dacă funcţionarea spitalului a fost sau nu profitabilă. În 15 din cele 614 spitale (2,4 %) costurile actuale diferă cu mai mult de 30 % faţă de costurile estimate, cu o valoare minimă de – 41 % şi o valoare maximă de 91 %. 153 Studiu de caz 1 Îmbunătăţirea imaginii unui spital Într-o economie de piaţă, spitalul ca orice agent economic, are o imagine proprie în exterior. Modul cum este perceput spitalul de către pacienţi, furnizori sau alţi diverşi parteneri are o importanţă covîrşitoare în reuşita activităţii sale pe piaţă. De multe ori, însă, imaginea pe care spitalul şi-o formează nu este în concordanţă cu realitatea. Ce trebuie făcut în acest caz ? Să presupunem că populaţia dintr-o anumită zonă geografică sunt chestionaţi cu privire la nivelul de familiarizare şi la atitudinea lor faţă de 4 spitale locale S1, S2, S3, S4. Analiza răspunsurilor celor chestionaţi situează cele 4 spitale pe următoarele poziţii : Figura nr.1 Analiza familiarizare-imagine nefavorabilă Atitudine favorabilă (+)   Nivel scăzut de S2 S1 Nivel ridicat de Familiarizare   familiarizare (-) S3 S4 (+) Atitudine nefavorabilă (-) Spitalul S1 are o imagine extrem de bună: majoritatea oamenilor îl cunosc şi îl apreciază favorabil. Spitalul S2 este mai puţin familiar majorităţii oamenilor, dar cei care îl cunosc îl apreciază. În schimb spitalul S3 are o imagine negativă în ochii celor care îl cunosc dar, din fericire pentru spital, nu-l cunosc prea mulţi oameni. Situaţia cea mai nefavorabilă o are spitalul S4, care este văzut ca un spital prost şi foarte mulţi oameni au o imagine proastă despre el. 154 Se observă că fiecare spital se confruntă cu sarcini diferite în ceea ce priveşte imaginea sa. Spitalul S1 trebuie să acţioneze pentru a-şi menţine atît buna reputaţie, cît şi calitatea de a fi cunoscut de o bună parte a populaţiei din zonă. Spre deosebire de el, spitalul S2 trebuie să încerce să atragă atenţia unui număr cît mai mare de persoane, deoarece cei care au fost internaţi îl consideră un spital bun. Spitalul S3 trebuie să afle de ce este desconsiderat de oameni şi are o imagine atît de proastă, să acţioneze pentru a-şi îmbunătăţi prestaţia, dar în tot acest timp trebuie să menţină o discreţie absolută asupra sa. Ultimul spital considerat în studiu, S4, trebuie mai întîi să adopte o strategie defensivă, să evite zvonurile şi să dispară din atenţia mass-mediei, să-şi îmbunătăţească nivelul calitativ al serviciilor oferite şi apoi să adopte o strategie ofensivă de a încerca să intre, din nou, în atenţia pacienţilor. Această analiză trebuie urmată şi de cercetarea conţinutului specific al imaginii sale. Cea mai bună metodă pentru efectuarea acestei cercetări este diferenţiala semantică. Această metodă presupune aplicarea următoarelor etape: 1. Elaborarea unui set de dimensiuni relevante Subiecţilor intervievaţi li se cere să identifice dimensiunile pe care le utilizează atunci cînd se gîndesc la un anumit serviciu. De exemplu, o întrebare ar putea fi : ”La ce lucruri vă gîndiţi cînd evaluaţi un spital ?”. Dacă respondentul sugerează “La calitatea asistenţei medicale”, atunci acest răspuns va trebui transformat într-o scală atributivă bipolară – la un capăt fiind “ îngrjirea medicală de calitate superioară” şi la celălalt capăt “îngrijirea medicală de calitate inferioară”. Apoi ea poate fi transformată într-o scală cu 5 puncte: atitudine – foarte nefavorabilă, atitudine nefavorabilă, atitudine indiferentă, atitudine favorabilă şi atitudine foarte favorabilă. În funcţie de răspunsurile primite, se pot alcătui scale de 3, 5 sau chiar mai multe puncte. 155 Pentru cazul celor 4 spitale dimensiunile luate în calcul sunt următoarele: Tabelul nr.1 Dimensiunile adiţionale celor 4 spitale S1 S2 S3 S4 Calitatea asistenţei sanitare Calitate superioară Calitate superioară Calitate medie Calitate inferioară Nivelul de Specializare Spital general Spital general Spital general Spital General Gradul de dotare Modernă Modernă Învechită Învechită Gradul de servire Ridicat Ridicat Foarte scăzut Scăzut Numărul Personalului Numeros Mediu Mediu Mic Profilul Spitalului Asistenţă socială Cercetare Asistenţă soc. şi cercetare Cercetare 2. Reducerea numărului dimensiunilor relevante Numărul dimensiunilor luate în calcul trebuie să fie mic. În esenţă, există 3 tipuri de scale : – scale de evaluare (bun-rău) – scale de potenţial (puternic-slab) – scale de activitate (activ-pasiv) Ţinînd cont de aceste 3 scale, se poate renunţa la scalele de prisos care nu aduc prea multe informaţii în plus. 3. Aplicarea chestionarului pe un eşantion de subiecţi Subiecţii sunt rugaţi să evalueze spitalele unul cîte unul. Atributele bipolare trebuie aranjate la întîmplare în chestionar pentru 156 a nu se grupa toate atributele nefavorabile sau favorabile de aceeaşi parte. 4. Prelucrarea datelor Reprezintă partea cea mai importantă a diferenţierii semantice. În figura numărul 3 se prezintă rezultatele imaginilor pe care le-au avut cei chestionaţi despre spitalele S1, S2, S3, S4 : Figura nr.2 Imaginea celor 4 spitale S4 S3 S2 S1 . Imaginea fiecărui spital este prezentată printr-o linie verticală care este, de fapt, o “linie a mediilor” şi reprezintă percepţia medie referitoare la acel spital. De exemplu, imaginea spitalului S1 este cea a unui spital mare, modern, cu servicii bune şi de calitate superioară, spre deosebire de imaginea spitalului S3, care este cea a unui spital mic, învechit, cu angajaţi neprietenoşi şi cu o calitate redusă a serviciilor. 5. Verificarea gradului de variabilitate a imaginii Deoarece fiecare imagine caracteristică este o “linie a mediilor” ea nu dezvăluie cît de variabilă este în realitate imaginea respectivă. Cu alte cuvinte: fiecare persoană a văzut spitalul S2 după imaginea sa anterioară sau au existat variaţii considerabile de opinie? Dacă răspunsul la această întrebare este pozitiv, atunci se poate afirma că imaginea spitalului S2 este foarte clară, iar în caz Mic Mic Mic Mic Mic Mic Mare – Calitatea serviciilor Mare – Mărimea spitalului Mare – Nivelul dotărilor medicale Mare – Gradul de profilare Mare – Nivelul îngrijirilor medicale Mare – Dimensiunea personalului 157 contrar ea este difuză. În acest caz, există posibilitatea ca managerii spitalelor să nu dorească să creeze o imagine a spitalului foarte clară, ei preferînd o imagine difuză, astfel încît diferitele grupuri să perceapă imaginea spitalului în mod diferit. După realizarea şi analiza acestor 5 etape, conducerea spitalului trebuie să propună imaginea dorită care să fie opusă imaginii curente. Să presupunem că spitalul S3 ar dori ca pacienţii să vadă într-un mod mai favorabil calitatea asistenţei medicale oferite de spital, dotările acestuia, gradul de solicitudine al personalului la cerinţele pacienţilor ş.a.m.d. Managerii trebuie să decidă care dintre carenţele imaginii spitalului vor fi înlăturate primele. Este oare mai avantajos să fie îmbunătăţit gradul de solicitudine al personalului spitalului prin intermediul unor programe de instruire sau să fie îmbunătăţite dotările spitalului prin renovare? În final, fiecare dimensiune a imaginii spitalului trebuie reanalizată prin prisma următoarelor întrebări: – Ce contribuţie la imaginea favorabilă globală a spitalului va aduce înlăturarea acestor carenţe? – Care strategie este mai eficientă în procesul de lichidare a respectivei carenţe de imagine? – Care vor fi costurile implicate în lichidarea acestei carenţe de imagine? Justifică acest cost efectele pozitive ulterioare? – Cît timp va fi necesar pentru lichidarea acestei carenţe de imagine? 158 Studiu de caz II Ecuaţiile pragului decizional Pentru mai buna înţelegere a acestui studiu de caz prezentăm, mai întîi, metodologia de calculare a acestor ecuaţii. Analiza noastră provine dintr-un model simplu de decizie pentru 4 rezultate diferite:(D+, Rx+); (D+, Rx-); (D-, Rx+); (D-,Rx-). Există două alternative de “a administra” sau de “a nu administra” un anumit tratament: – starea (D+, Rx+) reprezintă rezultatul pentru acei pacienţi care aveau boala şi li s-a administrat tratamentul; – starea (D-, Rx+) reprezintă rezultatul pentru acei pacienţi care nu aveau boala şi li s-a administrat tratamentul; – starea (D-, Rx-) reprezintă rezultatul pentru acei pacienţi care nu aveau boala şi nu li s-a administrat tratamentul; – starea (D+, Rx-) reprezintă rezultatul pentru acei pacienţi care aveau boala şi nu li s-a administrat tratamentul. Vom exprima utilităţile celor patru stări ca o probabilitate a numărului pacienţilor care nu vor fi afectaţi de consecinţele bolii sau de riscul tratamentului. Cînd urmărim utilitatea pentru starea (D+, Rx+) va trebui să luăm în considerare efectele bolii şi ale tratamentului comparativ cu starea de sănătate. Tratamentul însuşi poate avea efecte benefice (dacă îşi exercită efectul asupra bolii), dar şi efecte adverse (măsurate prin intermediul riscului). Efectul tratamentului asupra mortalităţii/morbidităţii (Mrx) poate fi exprimat prin eficacitatea tratamentului (E) şi prin mortalitate/morbiditate (M) fără tratament: M E M rx  (1 )  – dacă E=1 atunci Mrx=0, deci tratamentul a eliminat complet boala . – dacă E=0 atunci Mrx =M, deci mortalitatea/morbiditatea este neschimbată faţă de riscul iniţial al bolii. 159 Eficacitatea tratamentului (E) este echivalentă cu reducerea relativă a riscului tratamentului (RRR) care reprezintă un mod obişnuit de a exprima eficacitatea terapiei. Utilitatea pentru starea de sănătate (D+,Rx+) este: x rx rx rx rx rx rx U(D,R )  (1M )  (1 R ) 1M  R M  R , unde: – R rx este riscul tratamentului, – Mrx este mortalitatea/morbiditatea bolii pentru pacientul aflat în tratament Aceste două evenimente sunt practic disjuncte, adică probabilitatea de a le avea pe amîndouă simultan este nulă, adică   0 rx rx M R (de exemplu în timpul unei terapii anticoagulante, pacientul nu poate avea un cheag sau o sîngerare în acelaşi timp). Aşadar, utilitatea pentru starea (D+,Rx +) poate fi rescrisă ca : x rx rx U(D,R ) 1M  R În acelaşi mod, utilitatea pentru starea (D-, Rx+) este egală cu procentajul pacienţilor sănătoşi care nu suferă de efecte secundare de pe urma tratamentului: x rx U(D,R ) 1 R Utilitatea pentru starea (D+, Rx -) este egală cu procentajul pacienţilor care nu au primit tratamentul şi care nu au fost afectaţi de boală: U D R M x ( , ) 1 , iar utilitatea pentru ( , ) 1 x U D R 160 Beneficiul net (B) este definit ca o diferenţă între utilitatea aplicării şi cea a neaplicării terapiei la pacienţii bolnavi: Beneficiul net (B)=U (D+, Rx +) – U (D+, Rx -), la care se adaugă şi riscul net (R) (R)=U (D-, Rx -) – U(D-,Rx +) Utilizînd expresiile utilităţilor de mai sus expresia beneficiului net devine: rx rx rx rx B  (1M  R )  (1M)  M M  R sau înlocuind expresia lui Mrx: rx rx B  M  (1 E) M  R  E M  R sau utilizînd Numărul Necesar de Tratamente (NNT): rx B  (1 NNT)  R Riscul net este : R=1-(1-Mrx )=R rx Înlocuind aceste valori în relaţia : ( ) 1 (1 ) 1 [1 ( ) / ] t rx rx P  R R  B   B   E M  R R Vom obţine ecuaţia probabilităţii de prag: P R (E M) 1 [(E / R ) M] t rx rx     În definirea beneficiului net şi a riscului net s-a presupus că pacientul nu poate să sufere în acelaşi timp de pe urma efectelor bolii de care este tratat (Mrx) şi datorită riscului tratamentului (Rrx ). În cazul în care nu dorim să neglijăm această posibilitate, beneficiul net va avea valoarea: rx rx rx B  M M M  R , iar probabilitatea de prag: P 1 [(E / R ) M (1 E) M] t rx      161 De notat că în modelul nostru R=Rrx, adică riscul net este egal cu riscul tratamentului. Pentru a evita confuziile dintre valorile nete (calculate) şi datele noastre, am introdus notaţia R rx care se referă la riscul tratamentului. De aceea, în cazul calculării probabilităţii de prag şi a testării sale se va utiliza formula pragului de tratament Pt cu valorile eficacităţii, morbidităţii/mortalităţii şi a riscului. 162 A trata sau a nu trata ? – Embolismul pulmonar – Descrierea cazului: O femeie de 30 de ani, astmatică, care consumă oral pilule contraceptive este consultată pentru durerile pleuritice din partea dreaptă a pieptului şi dispnea. Ea a avut experienţa unei reacţii anafilactice cu cîţiva ani în urmă, la vremea respectivă i s-a făcut o pielografie intravenoasă. Nu există o evidenţă a flebitei. Tensiunea oxigenului în sînge este de 60 mmHg, iar tensiunea dioxidului de carbon de 30 mmHg şi Ph de 7,50. O scanare a plămînului drept arată o leziune uşoară. Medicul a estimat probabilitatea unui embolism pulmonar acut între 40 şi 60 % pe baza datelor de mai sus. Deoarece femeia a avut o reacţie anafilactică anterioară la materialul de contrast al razelor X, radiografia pulmonară este considerată prea riscantă. Care este decizia corectă : Ar trebui administrată heparina, urmată de anticoagulante pe termen lung (6 luni) sau nu ? Analiza cazului: Pericolul unui pacient cu embolism pulmonar este recidiva (reembolizarea pulmonară), care este asociată cu rate mari ale morbidităţii şi mortalităţii. Tratamentul cu anticoagulante este asociat cu o rată a mortalităţii relativ scăzută în acest interval de vîrstă, dar şi cu o rată a morbidităţii destul de ridicată. Ipotezele de lucru : Din datele statistice anterioare se cunoaşte că: 1. Fără tratament, există 50 % şanse de reembolizare. 2. Din pacienţii cu reembolizare, 50 % au decedat; astfel fără tratament 25 % dintre pacienţi vor muri de reembolizare. 163 3. Anticoagularea pe termen lung este asociată cu o rată de morbiditate de 5 % (necesită spitalizare) şi cu o rată de mortalitate de 0,01 % . 4. Cu un embolism pulmonar anterior şi cu administrarea de anticoagulante, există 15 % şanse de reembolizare şi astfel 7,5 % şanse de deces datorită reembolizării. 5. Morbiditatea unei complicaţii majore datorată anticoagulării este considerată egală cu morbiditatea unui episod de reembolizare care nu este fatal. Calculul datelor : – datele referitoare la mortalitate: Pentru un embolism pulmonar netratat, mortalitatea (M) este de 25 %, adică M= 0,25. Pentru un embolism pulmonar tratat, 7,5 % dintre pacienţi au decedat datorită unui reembolism, adică Mrx= 0,075. Eficacitatea tratamentului (E) va fi : Riscul asociat este de Rrx= 0,0001, iar pragul de tratament Pt (probabilitatea de intrare): – datele referitoare la morbiditate: 0,70 0,25 ( ) (0,25 0,075)      M M M E rx 0,00057 0,70 0,25 0,0001      E M R P rx t 164 Pentru un embolism pulmonar netratat, morbiditatea (M) este de 50 %, adică M= 0,50. Pentru un embolism pulmonar tratat, există 15 % şanse de reembolizare, adică Mrx= 0,15. Astfel eficacitatea heparinei în tratamentului embolismul pulmonar (E) este egală cu : Riscul echivalent este de Rrx= 0,05, iar pragul de tratament Pt (probabilitatea de intrare): Pragul de tratament este extrem de important în luarea unei decizii, dacă probabilitatea ca pacientul să aibă boala este mai mare decît acest număr, tratamentul va fi administrat, iar în caz contrar nu. Concluzii: Dacă presupunem că pacientul nu poate avea în acelaşi timp un cheag sau o sîngerare (Mrx şi Rrx nu pot avea loc în acelaşi timp), atunci probabilitatea pentru administrarea de anticoagulante pacientului suspect de embolism pulmonar este egal cu 0,14286. Cu alte cuvinte, dacă estimăm ca probabilitatea de embolism pulmonar este mai mare de 14,3 %, atunci pacientul ar trebui tratat. Dacă probabilitatea obţinută este mai mică de 14,3 %, tratamentul nu se va aplica. În acest caz, probabilitatea de embolism pulmonar de aproximativ 40-60 % este mult mai mare decît pragul de tratament şi ar trebui administrate anticoagulantele. 0,70 0,50 ( ) (0,50 0,15)      M M M E rx 0,14286 0,70 0,50 0,005      E M R P rx t 165 Studiu de caz III: A trata, a nu trata sau a testa ? – Apendicita acută – Descrierea cazului : La cabinet se prezintă o femeie în vîrstă de 35 de ani cu febră, dureri abdominale şi o sensibilitate ridicată în partea dreaptă jos a abdomenului. Are pacienta noastră apendicită acută ? Poate o analiză a globulelor albe din sînge să ne mărească siguranţa diagnosticului ca pacienta să aibă apendicită acută ? Ipotezele de lucru : Statisticile anterioare arată că, dacă operaţia de apendicită acută este realizată în 24 de ore de la prezentarea la medic, 1 pacient din 275 a decedat, iar 274 de pacienţi au supravieţuit, adică mortalitatea (Mrx) va fi de : Dacă operaţia este întîrziată cu 24 ore, atunci 13 pacienţi din 725 au decedat, deci mortalitatea fără tratament (M) este de: Eficacitatea operaţiei în apendicita acută (E) este de : 0,003636 275 1   rx M 0,017931 275 13 M   166 În cazul pacienţilor care au fost operaţi datorită unor dureri abdominale, dar care nu aveau apendicită acută, 26 de pacienţi din 12655 au decedat: Concluzii : Sensibilitatea (S) şi specificitatea (Sp) testului numărului leucocitelor împreună cu intervalele de încredere respective (specifice) au fost realizate în urma unui studiu realizat de specialişti în domeniu. În acest exemplu, pacientul nostru ce prezintă dureri abdominale are numărul de leucocite de 11000 mm3. Pentru această valoare, sensibilitatea (S) şi specificitatea testului (Sp) numărului leucocitelor în diagnosticarea apendicitei acute este de 76 % şi respectiv 74 %. Valorile determinate pentru testarea pragului sunt de 5,43 % şi pentru pragul de tratament 34,1 %. Aceasta înseamnă că nu ar trebui să cerem o analiză a numărului leucocitelor doar dacă estimarea noastră că pacientul suferă de apendicită se află sub valoarea de 5,43 %, adică este foarte probabil ca pacientul să nu sufere de apendicită acută; putem trata pacientul dacă estimarea noastră depăşeşte 34,1 %. 0,797 0,017931 ( ) (0,017931 0,003636)      M M M E rx 0,0020545 12655 26   x R 167 În cazul în care estimările se situează între 5,43 % şi 34,1 % ne aflăm într-o zonă de incertitudine şi trebuie efectuate noi teste : Figura nr.3 Limitele pragului de tratament Aceste limite pot varia în funcţie de ipotezele iniţiale şi, în final, pot apărea unele diferenţe datorate tocmai acestor ipoteze, de exemplu presupunerea că sîngerarea datorată anticoagulantelor poate să aibă loc în acelaşi timp cu un cheag sau nu. Limitele pragului de tratament5.4334.102040Pragul de tratament 168 169 Studiu de caz IV Furnizorii de medicamente O unitate medicală se aprovizionează de la doi furnizori A şi B cu medicamente. Livrările în primul semestru al anului s-au derulat astfel: Tabelul nr.2 Livrările furnizorilor A şi B Luna Furnizorul A (mii bucăţi) xi Furnizorul B (mii bucăţi) yi Ianuarie 20 30 Februarie 40 50 Martie 10 40 Aprilie 70 40 Mai 50 50 Iunie 30 30 TOTAL 240 240 Date convenţionale Datorită constrîngerilor financiare, unitatea medicală este nevoită să renunţe la un furnizor. Dacă înţelegerea a fost ca livrările de medicamente să fie egal distribuite pe lunile anului, atunci care furnizor va fi preferat ? La prima vedere ambii furnizori şi-au respectat prevederile contractuale, media livrărilor fiind aceeaşi: 40 6 240     n x x i A 40 6 240     n x x i B 170 În domeniul economic, însă, şi cu atît mai mult în cel al sănătăţii, orice abatere în plus sau în minus are consecinţe extrem de grave: livrarea unei cantităţi de medicamente mai mici decît cea cerută conduce la o neacoperire a cererii de medicamente (să ne imaginăm doar ce se poate întîmpla în cazul unei epidemii în lipsa medicamentelor adecvate), iar livrarea unei cantităţi de medicamente mai mari decît cea stabilită în contract implică costuri de stocare mult mai mari şi posibilitatea alterării lor. În aceste cazuri, distribuirea egală în cele 6 luni ale anului devine extrem de importantă. Pentru a putea compara livrările celor doi furnizori se va calcula indicatorul varianţei livrărilor furnizorilor A şi B (sau indicatorul dispersiei lor) conform următorului tabel : Tabelul nr.3: Calcularea indicatorului varianţei celor doi furnizori A şi B Luna xi yi xi-xm yi-ym (xi-xm)2 (yi-ym)2 I 20 30 -20 -10 400 100 II 40 50 0 10 0 100 III 10 40 30 0 900 0 IV 70 40 -30 0 900 0 V 50 50 10 10 100 100 VI 30 30 10 10 100 100 TOTAL 240 240 – – 2400 400 Se observă că primul furnizor a nesocotit în mod frecvent înţelegerea contractuală, variaţiile lunare ale sale fiind foarte mari – de 400 mii bucăţi – comparativ cu cel de-al doilea furnizor – de 66 mii bucăţi lunar -: 400 6 ( ) 2400 2 2      n x x i A  66,66 6 ( ) 400 2 2      n y y i B  171 Mult mai relevantă este calcularea unui indicator adimensional, coeficientul de variaţie şi compararea valorilor sale pentru cei doi furnizori : – pentru furnizorul A: – pentru furnizorul B: În cazul celui de al doilea furnizor, coeficientul de variaţie este mult mai mic (de 20 %) decît cel al primului furnizor, care are o valoare foarte mare (de 50 %). În concluzie va fi preferat furnizorul B pentru aprovizionarea cu medicamente în perioada următoare. 100 20,4% 40 8,16 100 %      x V B B  100 50% 40 20 100 %      x V A A  172 Studiu de caz V Discriminarea internaţională a preţurilor produselor farmaceutice În ultimul deceniu, economiştii şi medicii au atras atenţia asupra unui fenomen foarte periculos înregistrat pe piaţa internaţională: companiile farmaceutice practică o discriminare a preţurilor în detrimentul ţărilor mai puţin dezvoltate cu scopul de a-şi maximiza profiturile. În general, preţul pe care o anumită ţară îl plăteşte pentru achiziţionarea produselor farmaceutice (între care medicamentele ocupă un loc principal) este dependentă de capacitatea ţării respective de a putea plăti importurile (adică de capacitatea de plată a unei ţări, de lichiditatea ei etc.) ca şi de celelalte restricţii legale pe care ţara respectivă le poate impune pentru a putea controla preţurile medicamentelor. Aceasta reprezintă o problemă serioasă pentru ţările mai puţin dezvoltate economic (între care, din păcate, figurează şi România), deoarece costul medicamentelor reprezintă o parte însemnată din totalul bugetului de sănătate al respectivei ţări, iar o reducere a costurilor medicamentelor ar permite acestor ţări să aloce mai multe resurse celorlalte componente ale bugetului de sănătate (pentru diverse investiţii tehnico-medicale sau pentru majorarea salariilor personalului medical). Plecînd de la ipoteza că industria farmaceutică practică o discriminare internaţională a preţurilor produselor sale, s-au luat în considerare mai multe variabile pentru diverse ţări, plecînd de la preţurile existente la diverse produse farmaceutice: 173 Tabelul nr. 4 Datele considerate privind discriminarea internaţională a preţurilor produselor farmaceutice Variabile Cerere Q Variabile ale politicilor guvernamentale Pg Indicele preţului produs. farma-ceutice Produsul intern brut / locuitor Consumul de medica-mente Numărul popula-ţiei Consumul medicam. / locuitor Preţul licen-ţelor Control indirect preţuri Control direct preţuri I PIB/N CM N CM/N PL CIP CDP 60,83 4,90 0,01 2,36 0,60 1 0 0 50,63 6,56 0,07 6,27 1,10 1 0 0 31,71 6,56 18,66 282,76 6,60 0 0 1 38,76 8,23 3,42 32,90 10,40 0 1 1 15,22 9,30 0,42 6,32 6,70 1 1 1 96,58 10,30 0,05 2,33 2,20 1 0 0 48,01 13,00 2,21 19,60 11,30 0 0 0 51,14 13,20 0,77 19,70 3,90 1 0 0 35,10 20,70 2,20 16,52 13,30 0 0 0 70,74 21,50 0,50 5,58 8,90 1 0 0 48,07 22,40 1,56 11,09 14,10 0 1 0 46,13 24,00 0,21 0,96 22,00 1 0 0 63,83 25,20 10,48 50,17 21,60 0 1 0 69,68 34,70 7,77 28,16 27,60 0 0 0 48,24 36,10 3,83 9,42 40,60 0 1 1 70,42 37,70 3,27 15,33 21,30 0 0 0 65,95 39,60 0,44 1,30 33,80 0 0 0 73,58 42,50 0,57 1,49 38,00 0 0 0 57,25 49,60 2,36 4,94 47,80 0 1 1 53,98 50,10 8,08 15,93 50,70 0 1 1 69,01 53,80 12,02 26,14 45,90 0 0 1 69,68 55,90 9,01 16,63 54,20 0 0 0 71,19 63,90 9,96 26,21 38,00 1 1 1 81,88 68,40 28,58 52,24 54,70 0 0 1 174 139,53 69,60 1,24 3,52 35,20 0 0 0 137,29 75,20 1,54 6,40 24,10 1 0 0 101,73 77,70 3,49 4,59 76,00 1 0 1 91,56 81,90 25,14 24,70 101,80 1 0 1 100,27 82,00 0,10 0,17 60,50 1 0 1 157,56 82,40 0,70 2,35 29,50 1 0 0 152,52 83,00 24,29 28,95 83,90 1 0 0 100,00 100,00 100,00 100 100 1 1 0 Sursa datelor: Friedrick T. Schut şi Peter Van Bergeijk “International Price Discrimation : the Pharmaceutical Industry”, în “World Development”, vol 14 / 1986, pag. 1141-1150 Modelul considerat este o formă redusă a ecuaţiei pentru preţul produselor farmaceutice (Ip) ca o funcţie de un set de variabile cerere (Q) şi de un set de variabile ale politicilor guvernamentale (Pg): Ip = f (Q, Pg ) Prima variabilă cerere considerată care influenţează preţul produselor farmaceutice este produsul intern brut pe cap de locuitor (PIB/N). Pe măsură ce produsul intern brut (PIB) creşte, adică populaţia devine mai bogată, costul medicamentelor devine mai puţin prohibitiv, mai accesibil unui număr cît mai mare de persoane şi prin urmare cererea devine mai puţin elastică. Este o reprezentare a teoriei clasice a cererii, veniturile reprezentînd o variabilă care în mod obişnuit şi frecvent este inclusă în funcţia cererii. Volumul consumului de medicamente (CM) este a doua variabilă cerere considerată. Ea sugerează că, cu cît este mai mare consumul de medicamente, cu atît este mai mare economia de preţ care se poate obţine, iar preţul de achiziţionare a medicamentelor este mai mare. Deasemenea, este o lege obişnuită a cererii. A treia variabilă cerere considerată este numărul populaţiei (N). Cu cît numărul populaţiei este mai mare, cu atît va fi mai mare şi piaţa, deci şi competiţia pentru acapararea 175 respectivei pieţe va fi mai mare, ceea ce conduce la un preţ al medicamentelor mai mic – clar este un argument al ofertei. În mod tradiţional populaţia sau numărul de consumatori este un factor care influenţează oferta. În mod normal ne aşteptăm ca atunci cînd populaţia creşte, cererea pentru un produs va creşte, deci şi preţul pentru acel produs. Acest lucru este adevărat doar într-o piaţă perfectă, în absenţa monopolurilor. Totuşi, dacă funcţia de cerere este liniară şi dacă costurile marginale sunt constante, atunci profitul va maximiza preţul, indiferent de volumul populaţiei. Fără aceste elemente, între preţ şi populaţie nu există nici o legătură. Ultima variabilă cerere considerată este volumul consumului de medicamente pe cap de locuitor (CM/N). Dacă populaţia consumă mai multe medicamente, piaţa va deveni mult mai dezvoltată şi mai competitivă, ceea ce va conduce la un preţ de echilibru cerere-ofertă scăzut, însă o relaţie de inversă proporţionalitate între preţ şi cantitatea consumată este o lege a cererii şi nu a ofertei. Următoarele variabile reprezintă constrîngerile impuse pieţei de către politicile guvernametale. Fiecare din aceste valori este o variabilă dihotomică (avînd doar două caracteristici 0 în cazul absenţei şi 1 în cazul prezenţei). Prima variabilă considerată este preţul licenţei produselor farmaceutice (PL), cu valorile PL=1 atunci cînd ţara a plătit licenţa şi PL=0 în caz contrar. Dacă ţara respectivă a plătit licenţa (PL=1), acest fapt va avea efect asupra preţului produselor, ele fiind mai scumpe. Pe de altă parte, dacă PL=0, ţara nu-şi plăteşte licenţa producătorilor, atunci companiile vor încerca să-şi micşoreze preţurile pentru a nu permite celorlalţi competitori să intre pe această piaţă, un preţ mai scăzut va însemna şi cantităţi mai mari de produse farmaceutice vîndute, deci şi un profit mai mare. A doua variabilă reprezentînd politica guvernamentală o reprezintă controlul indirect al preţurilor produselor farmaceutice (CIP), adică un element de monopol bilateral de piaţă, care face ca guvernul să acţioneze ca un cumpărător pentru toţi consumatorii din interiorul ţării. Dacă guvernul controlează indirect 176 preţurile produselor farmaceutice dintr-o ţară, atunci CIP=1, în caz contrar CIP=0. Ultima variabilă considerată este controlul direct (CDP) al preţurilor produselor farmaceutice exercitat de guvern. În acest caz, cantităţile vîndute vor fi mai mari şi la un preţ mai mic decît în cazul anterior. Dacă guvernul stabileşte în mod direct preţul, atunci CDP=1, iar în caz contrar CDP=0. Cele mai bune combinaţii ale acestor variabile pentru a explica nivelul preţurilor produselor farmaceutice sunt: Ip = f (PIB/N, CM/N, PL, CIP, CDP) (1) Ip = f (PIB/N, CM/N, CM, PL, CIP, CDP) (2) Ip = f (PIB/N, CM/N, N, PL, CIP, CDP) (3) Fiecare ecuaţie a fost estimată ca o ecuaţie de regresie multiplă; în general versiunea (1) este considerată cea mai bună, în ecuaţia (2) atît consumul de medicamente (CM) cît şi consumul de medicamente pe cap de locuitor (CM/N) ridică în sus curba cererii, dar datorită puternicei legături dintre cele două variabile, nici una nu este semnificativă. Din aceleaşi considerente şi în ecuaţia (3) numărul populaţiei (N) nu este o variabilă semnificativă. În prima ecuaţie (1), produsul intern brut pe cap de locuitor (PIB/N) şi consumul de medicamente pe cap de locuitor (CM/N) influenţează în mod semnificativ preţul, iar din rîndul variabilelor ce influenţează politicile guvernamentale doar controlul direct al preţurilor (CDP) are un nivel semnificativ, existenţa controlului direct al preţurilor (CDP) putînd micşora preţul produselor farmaceutice în medie cu 15 %. Ţinînd cont de aceste rezultate, controlul direct al preţurilor este cea mai bună cale pentru o ţară mai slab dezvoltată economic de a se proteja împotriva discriminărilor preţurilor produselor farmaceutice practicate de către marile companii farmaceutice. 177 Aceste date dovedesc existenţa unei puternice discriminări pe piaţa internaţională a produselor farmaceutice. Cea mai bună cale de a limita aceste discriminări reprezintă o politică sanitară de controlare a preţurilor (în special a preţurilor medicamentelor şi a principalelor materii prime ce intră în componenţa lor) în combinaţie cu excluderea unor produse farmaceutice de la plata licenţelor, acolo unde acest lucru este posibil.1 METODOLOGIA SCOP-MIJLOC 2 Cuprins Partea I 1.Argumentum 2.Definirea omului prin esenţa existenţei sale: sinteza viziunilor teologice, filosofice şi ştiinţifice 3.Raportul cauzal în etică văzut ca raport scop-mijloc 4.Istoricul utilizării raportului scop-mijloc în gîndirea umană Partea II 1.Metoda, metodica şi metodologia 2.Metodologia Scop-Mijloc (MSM) în studierea Omului 3.MSM, teoriile despre scop (telotica) şi formularea scopurilor (politica) 4.MSM, teoriile despre mijloace (mediatica) şi optimizarea combinării mijloacelor (economica). 5.MSM, teoriile despre adecvarea scop-mijloc (pragmatica) şi optimizarea acestui raport (etica). Partea III 1.Trinitatea triadelor treimice 2.Tentaţia sintezei – o cale spre absolut 3.Eu, noi, toţi – sinteza treimică a existenţei umane 4.Individualism, colectivism / socialism, mondialism/internaţio-nalism 5.De la integrisme – prin dialog – la integrare 6.A treia cale? Nu, ci întreirea căilor! NOTE BIBLIOGRAFIE 3 1. Argumentum Motto: “Mulţi vor considera efortul meu actual ca fiind mai puţin folositor. El eludează funcţia instrumentală a Economicii şi se îndreaptă spre obiectivul mai vechi, mai tradiţional, mai ştiinţific, mai explicativ – acela de a încerca să înţelegem cum stau lucrurile.” John Kenneth Galbraith: “Economics and the Public Purpose”, Boston, 1973, p.7 Obiectul studiului de faţă îl constituie atenuarea unei insatisfacţii de natură metodologică cu privire la eficientizarea acţiunii umane prin măsurarea factorilor ce o determină, iar în plan mai concret insatisfacţia faţă de modul cum au evoluat realităţile pe tărîmul educaţiei de nivel mediu şi superior. Preocupările pe această temă au deja o vechime de peste 15 ani, iar primele rezultate le-am formulat sub o denumire cam pretenţioasă, dar care urmărea clar să atragă atenţia, şi anume “Paradigma de gîndire şi acţiune Scop-Mijloc”. În plan metodologic, preocupările au pornit de la ideea unei mai bune definiri şi măsurări ale conceptului de eficienţă economică, concept suprautilizat şi golit de conţinut prin asocierea sa cu situaţii care sugerau uneori ineficienţa şi chiar risipa. Intuirea definirii conceptului amintit ca raport dintre scopuri şi mijloace (de fapt, acestea fiind generalizări ale deja utilizatelor “efecte” şi “eforturi”) a generat un proces mai larg de redefiniri conceptuale, printre acestea aflîndu-se şi probleme de ordin teoretic ce decurgeau din diferenţele mereu sporite dintre idealurile 4 (scopurile) marxismului originar şi a modului neadecvat de atingere a acestora (mijloacele, respectiv, proasta alegere şi combinare a acestora). Posibilitatea de a accede liber la izvoarele teoretice cele mai diverse mi-a conturat şi mai clar traseul ideatic faţă de care mă raportez şi de la care, deşi am aflat mai tîrziu, mă revendic. Acest traseu începe în mod clar şi definitoriu cu doctrina interacţionistă a lui Confucius, apoi cu Aristotel şi filozofii stoici, continuînd cu Comenius, Machiavelli, Kant, Marx, Nietzsche, Kirkegaard, Kotarbinski, Kolakowski, Vilfredo Pareto, Karl Popper, John Kenneth Galbraith, Amitai Etzioni, pragmatismul american şi concepţia axiologică a lui R.S. Hartman din SUA. Lista poate fi completată cu multe nume, româneşti sau străine, mai mult sau mai puţin cunoscute, dar intenţia acestui Argumentum este de a arăta că nu-mi revendic paternitatea “descoperirii” binomului scop-mijloc, dar că modul în care l-am definit, utilizat şi integrat în oceanul cunoaşterii filosofice, religioase şi ştiinţifice este încă unul aparte. Convingerea autorului este că prin studierea profundă a acestui binom, definitoriu pentru existenţa umană, societatea poate cîştiga în echilibru, prosperitate şi înţelepciune. Probleme aparent strict cantonate în viaţa economică, politică sau etică s-au dovedit a fi doar particularizări ale acestui esenţial raport. Caracterul metodologic al binomului scop-mijloc (de fapt, a trinităţii “Scop-Mijloc-Scop/Mijloc”) provine din concluzia că utilizarea sa adecvată aduce un plus de cunoaştere celui care-l stăpîneşte şi un set de insatisfacţii sau speranţe iluzorii pentru aceia care, farmecaţi de simplitatea sa, presupun că i-au pătruns esenţele. Convingerea autorului că instrumentul de analiză pe care l-am numit MSM (în limba engleză. EMMY) are o deosebită valoare practică provine şi din faptul că mi-am construit un mod de gîndire de tip trinitar, aceasta fiind şi o minimă probă a faptului că suntem “proiectaţi şi programaţi” după “chipul şi asemănarea Tatălui, în fapt a Sfintei Treimi”. ** Eşecul unor reprezentanţi ai vieţii noastre publice de a utiliza în mod eficient metodologia pe care o prezint aici (şi pe care am expus-o în numeroase articole publicate la Iaşi, Chişinău şi 5 Bucureşti) se datorează în mare măsură faptului că respectivii erau atei convinşi, fără a depune efortul necesar de a pătrunde în esenţa creştinismului, în special, şi a teologiei în general. Precizez de la început că metodologia propusă va fi utilizată într-un demers temerar, dar necesar, acela de a aduce noi probe la cele deja avansate referitoare la caracterul unitar al cunoaşterii, mai exact la marea pierdere suferită de omenire prin perpetuarea falselor distincţii dintre cele trei “domenii” : teologie, filosofie şi ştiinţă. Ca un preludiu la acest demers viitor, amintesc aici necesitatea deosebit de acută şi actuală de a defini cu maximă acurateţe conceptele folosite. O bună parte din confuzia existentă în demersurile academice provine din neclarităţile/ambiguităţile conceptuale. Drept pentru care nu vom merge mai departe înainte de a defini cele două cuvinte cheie care dau contur trinităţii metodologice din titlu. Astfel, înţelegem prin SCOP orice intenţionalitate şi orice finalitate a gîndirii şi acţiunii umane ce conturează un efect sau un set de efecte, dorite sau nedorite , iar prin MIJLOC orice element, indiferent de natura sa, care combinat în timp cu alte elemente, poate crea o situaţie numită scop, anterior definită ca atare. După cum se observă, conferim celor doi termeni o maximă extensiune şi intensiune. Orice alte precizări sau adaosuri la aceste definiţii , de natură să amplifice extensiunea şi intensiunea lor, sunt binevenite. Este, totodată, necesar să acceptăm ideea că nu am dat definiţii logice, care să “decupeze” din realitate sau idealitate porţiunea care se numeşte scop sau mijloc. Aceasta provine din faptul că cele două concepte sunt – prin originea lor – deja de maximă cuprindere, lipsindu-le genul proxim. Motivăm această afirmaţie prin adoptarea modelului teologic ca explicaţie a originii şi existenţei umane. Mai exact, dacă acceptăm că nu suntem “buricul” Universului, că nu ne-am creat noi înşine (din haos sau din maimuţă), atunci vom accepta cu uşurinţă (şi cu folos) ideea că suntem parte a Scopului Celui care ne-a creat şi că noi înşine probăm această origine divină prin formularea permanentă de scopuri şi încercarea de atragere de mijloace adecvate atingerii scopurilor propuse. Perfecţiunea adecvării este sinonimă cu 6 atingerea/deţinerea adevărului absolut, adică este doar o tendinţă asimptotică spre aceasta. Amintim aici o primă concluzie a gîndirii de tip trinitar, şi anume demontarea iluziei creşterii continue a eficienţei economice sau – ceea ce este acelaşi lucru – a creşterii economice continue. Includerea în calcul a tuturor mijloacelor consumate (inclusiv a stării de sănătate a omului şi a mediului înconjurător) ne trezeşte la realitatea cunoscută de mult, aceea că “nimic nu se pierde, nimic nu se cîştigă, totul se transformă“. Rezultă, deci, că însăşi ideea de cîştig trebuie re-definită şi re-gîndită…. Definirea clară şi lipsită de echivocuri a termenilor utilizaţi este cu atît mai imperioasă cu cît, uneori, termeni diferiţi definesc acelaşi lucru (sinonomie relativă) iar alteori acelaşi lucru al realităţii semnifică concepte diferite (semiotică relativă). Un exemplu poate fi de ajutor: Cînd fac afirmaţia “doresc să obţin o diplomă“ termenul “diplomă“ defineşte un scop. Cînd însă afirm: “cu această diplomă pot obţine un post bine plătit”, este clar că termenul “diplomă“ şi-a pierdut calitatea de scop, îmbrăcînd-o pe cea de mijloc. Dacă însă afirm “aceasta este o diplomă“, termenul “diplomă“ nu sugerează expres nici calitatea de scop nici pe cea de mijloc, dar lasă loc interpretării noastre de a ne imagina diploma fie ca scop, fie ca mijloc. Concluzia acestui exemplu este că în planul istoric, recte cel al curgerii timpului, unul şi acelaşi lucru poate fi succesiv sau concomitent şi scop şi mijloc. Dar aceasta nu trebuie să ofere teren pentru speculaţii şi interpretări ad-hoc. Dimpotrivă, aşa cum am afirmat, în orice analiză calitatea de scop sau mijloc, sau ambele, a unui lucru trebuie precizată din timp, pentru a nu crea confuzii. Un contra-exemplu: în lucrarea “Sfera de cuprindere a economicului, a politicului şi eticului. Ce studiază, totuşi, Economica Politică?”***am propus următoarea convenţie (asupra căreia vom reveni pe parcursul lucrării): politicul este sfera scopurilor, economicul este sfera mijloacelor iar eticul (sau economico-politicul) este sfera adecvării dintre scopuri şi mijloace, respectiv dintre economic şi politic. Iată însă că există şi o opinie diferită: politicul este definit ca sferă a mijloacelor. 7 Iată citatul explicativ: “Valorile politice exprimă, în concepţia lui Petre Andrei, mijloace prin care se tinde spre realizarea anumitor scopuri pe care le fixează etica; politica este astfel obligată să aplice normele şi principiile stabilite de etică“ (Tompea, p.62). (Acelaşi autor precizează, la pagina 17, că “etica nu poate crea norme deoarece normele sunt create”.) Conform metodologiei propuse de noi citatul din Petre Andrei ar suna astfel: ”Politicul exprimă un set de scopuri de atins, pentru care se atrag mijloacele corespunzătoare. Scopurile sunt, deci, stabilite de politic în conformitate cu economicul existent. Simpla comparare a scopurilor cu mijloacele ne transferă în tărîmul eticului. Gradul de moralitate (de adecvare dintre scopuri şi mijloace se stabileşte simultan în plan micro, macro şi mondo, presupunînd că opiniile de la cele trei paliere sunt sau pot fi cunoscute.” Desigur, exemplul este ales aleatoriu, iar faptul că am conferit alte conotaţii termenilor utilizaţi de Petre Andrei se explică prin dorinţa unei clarificări (şi, eventual, a unei convergenţe conceptuale) a raporturilor dintre politic, economic şi etic. Nu eticul este cel care stabileşte scopurile, aşa cum din păcate se crede la modul majoritar, ci politicul, iar eticul are rol pasiv, constatativ şi analitic. Dată fiind această confuzie, nu este de mirare faptul că se afirmă tranşant că “politicul nu are nimic comun cu eticul” sau “etica nu are ce căuta în politică“. Să fie oare această regretabilă confuzie terminologică şi ideologică la baza politicianismului de grotă, a denaturării însăşi a ideii de om politic? Desigur, multe eşecuri îşi au originea în confuzii, dar nu este obligatoriu ca simpla eliminare a unor confuzii să asigure succesul. Oricum, analizele noastre ne arată că o eliminare pe scară largă a confuziilor ar putea îmbunătăţi calitatea actului politic, conferindu-i o aură de moralitate dacă se obţine acordul de la cele trei paliere (, m, M – adică micro, macro şi mondo) în legătură cu gradul de adecvare dintre scop şi mijloc. Acceptarea relativităţii economic (mijloace) – politic (scopuri) ne poate scuti de absolutizări de genul celor practicate de ideologia marxistă (economicul determină politicul) sau fascistă (politicul domină economicul). 8 Calea reală este cea a înţelegerii faptului că fiecare dintre aceste două aspecte ale realităţii au relativa preeminenţă, funcţie de unghiul de vedere propus. Lămuritoare în priviţa sensurilor pe care le confer termenilor de SCOP şi MIJLOC este lucrarea părintelui doctor. în teologie Ioan Chioar: “…putem vorbi de un scop al lumii decît numai admiţînd existenţa unui Creator liber, cu raţiune superioară, care să poată da lumii un scop şi mijloacele necesare pentru atingerea acestui scop” (Chioar, p. 40). Consider utile alte cîteva formulări pe această temă, fie aparţinînd părintelui Chioar, fie unor teologi din vechime. Iată-le: “Sensul istoriei nu e încă împlinit, ci e în curs de desfăşurare, pînă cînd se va încheia istoria şi timpul îşi va înceta cursul. Şi numai atunci creaţia îşi va îndeplini scopul. Atunci urmează liniştea, pacea, armonia în iubire care aduce fericire.” (p. 42). Ce replică minunată adresată lui Francis Fukuyama, care lega sfîrşitul istoriei de triumful liberalismului în lume! “Deoarece omul, spune preotul Chioar, are tendinţa spre asemănare cu Dumnezeu, conform scopului pentru care a fost creat din voinţa divină, pentru aceea Dumnezeu îl glorifică în mod deosebit şi prin aceasta omul participă la sfinţenia divină. ŞI numai întrucît omul tinde la comuniune cu Dumnezeu întru atît scopul său este atins, e luminat şi se luminează. De aceea se afirmă că scopul cel mai înalt al omului este preamărirea lui Dumnezeu”. (p. 44). “Natura îşi împlineşte scopul în om şi omul în Dumnezeu. De altfel, în Univers nici un neînsemnat membru al întregului nu este scop sieşi, ci fiecare este ca membru al întregului, un mijloc pentru altul şi totul pentru Dumnezeu.” (p. 45). Originea kantiană a acestui mod de gîndire este subliniată şi de trimiterea la lucrarea lui Fischer Lorenz, care scria în 1883, în lucrarea “Das Problem des Ubels und die Theodizee” la p. 19: “Ca persoană, omul este sieşi scop, însă în virtutea dependenţei sale de Dumnezeu, el nu e suveran, ci e supus lui Dumnezeu. Omul e scop sieşi faţă de natură, dar e subordonat lui Dumnezeu, în care îşi găseşte scopul suprem.” Ideea convergenţei teologiei cu teleologia (sau a religiei cu filosofia) este subliniată şi de Uwe Schultz, biograf al lui Kant: 9 “Contemplînd caracterul întîmplător al scopurilor naturii, analiza teleologică insistă asupra unui scop sau al altuia, ajungîndu-se în cele din urmă la scopul final, chiar dacă acesta nu se mai află în natura însăşi, ci dincolo de ea, în teologie: „ Dar conceptul unui obiect a cărui existenţă sau formă ne-o reprezentăm ca posibilă cu condiţia unui scop este legat inseparabil de de conceptul contigenţei lui (în virtutea legilor naturii). Tocmai de aceea, obiectele naturii, pe care le considerăm posibile doar ca scopuri, constituie principala dovadă pentru contigenţa universului şi sunt unicul argument valabil, atît pentru intelectul comun, cît şi pentru filosof, că universul depinde şi este creat de o fiinţă care există în afara lumii şi care este într-adevăr inteligentă (datorită acestei finalităţi) şi că teleologia nu-şi dobîndeşte perfecţiunea de investigaţie decît în teologie „ ”. (Uwe Schultz, Immanuel Kant, Teora, 1997 (originalul german scris în 1965, iar traducerea îi aparţine lui Vasile V. Poenaru), p. 137-138). Este demnă de reţinut sinteza kantiană, formulată astfel de către Schultz: “Teleologia duce la morală şi ambele sunt identice cu teologia” (p.138). Kant este, de altfel, un puternic “element” unificator şi sintetizator în gîndirea umană, kantianismul fiind un bun exemplu de integrare a filosofiei cu religia şi ştiinţa. Demersul său ar trebui repetat la intervale din ce în ce mai mici de timp, pînă să ajungă a deveni o preocupare cotidiană, echivalentă cu instaurarea unui nou mod de gîndire, perfect unitar, în care “specializări” ale gîndirii de genul teologic, filosofic sau ştiinţific vor fi doar simple amintiri ale perioadei schizoide a omenirii, prilej de confruntare, neînţelegere şi conflicte sociale. În această perspectivă unificatoare, gîndirea trinitară se oferă deja ca suport logic şi etic al cunoaşterii, iar scheletul acestei gîndiri poate fi rezumat la raportul integrator Scop-Mijloc-Scop/Mijloc. Ideea kantiană (“imperativul categoric”) conform căreia “Eu nu trebuie să acţionez niciodată altfel decît aşa încît să pot voi şi ca maxima mea să devină lege universală.” În această extrem de sintetică formulare se află sîmburele sintezei morale la nivel de individ, grup şi societate, sau ceea ce am denumit în termeni contemporani, sinteza micro-macro-mondo. Kant pune, totodată temeliile filosofice ale raportului scop-mijloc, cu 10 referire, desigur, la fiinţa umană: “Omul şi în general orice fiinţă raţională există ca scop în sine, nu numai ca mijloc, de care o voinţă sau alta să se folosească după bunul său plac, ci în toate acţiunile lui, atît în cele care-l privesc pe el însuşi, cît şi în cele care au în vedere alte fiinţe raţionale, omul trebuie considerat totdeauna în acelaşi timp ca scop.” Această aserţiune trebuie şi poate fi pusă la temelia unui mod de gîndire practică, iar Metodologia Scop-Mijloc se reclamă a fi unul dintre modelele posibile de urmat. Intuitiv, cu aproape două decenii în urmă (cînd nu citeam nici un fel de filosofie) am pornit de la o definiţie ad-hoc a omului, prin care propuneam conceperea şi analiza rezultatelor acţiunilor sale în funcţie de două variabile: scopurile propuse şi mijloacele dispuse. Se poate spune că, direct sau indirect, orice gîndire se bazează sau cel puţin implică un raţionament ce trimite la scop, mijloc sau la ambele. Uneori scopurile (bine şi clar formulate) reuşesc să atragă mijloace care altfel ar fi fost ignorate şi nefolosite Alteori însă, existenţa sau apariţia unor noi mijloace stimulează apariţia şi formularea unor noi scopuri. Se ajunge astfel la raportul dintre politic (scopuri) şi economic (mijloace), problema “cine pe cine determină“ fiind o falsă problemă la nivelul lumii reale. Sau, este acelaşi lucru cu “cine a fost mai întîi, oul sau găina?”. A argumenta preeminenţa economicului asupra politicului (economism) înseamnă a ne opri la un segment istoric dat, unde este foarte posibil ca acest determinism să existe. A extrapola această concluzie la alt sau orice moment istoric – iată temelia apariţiei dogmatismului şi ineficenţei acţiunilor sociale bazate pe premise false. Această inversiune (presupunînd, împreună cu Kant, că specific uman este preeminenţa calităţii umane de scop, şi apoi de mijloc) este sesizată şi formulată clar de Max Scheler în 1899: “Puterea tehnicii materiale… a dovedit într-un mod neaşteptat puterea pe care o are mijlocul de a pune scopuri şi a orbit spiritul epocii în faţa forţei proprii scopului de a alege mijlocul”. Se deduce de aici că “normalitatea” ar consta din preeminenţa scopului asupra mijlocului, iar industrialismul epocii 11 moderne a inversat această ordine, creînd o lume dominată mai mult de mijloace şi mai puţin de scopuri. Această concluzie este consonantă cu terminologia economică marxistă, terminologie dominată de “mijloace”: mijloace de muncă, mijloace de producţie, mijloace de subzistenţă, “forţele de producţie” fiind ele însele nişte mijloace alcătuite din oameni şi maşini, iar munca umană ţine, evident, de domeniul mijloacelor. Cu riscul alunecării înspre relativismul etic, afirmăm că toate mijloacele, înainte de a fi-ca-mijloace au fost scopuri ale unui timp anterior. Raportul scop-mijloc apare ca un criteriu prin care gînditorii se auto-definesc, îşi precizează convingerile şi oferă premise pentru noi elaborări teoretico-filosofice şi ştiinţifico-practice. Alături de precizările kantiene amintite mai sus, de referinţă sunt şi abordările hegeliene exprese pe această tema a raportului scop-mijloc. Înainte de a aminti aceste abordări, subliniem un adevăr cu mare semnificaţie pentru lucrarea de faţă: esenţa gîndirii hegeliene este de natură triadică (trinitară): teză-antiteză-sinteză. Cu riscul de a forţa puţin nota, Sfînta Treime se regăseşte perfect în cele trei laturi ale logicii hegeliene: Tatăl (teza), Fiul (antiteza) şi Sfîntul Duh (sinteza). Cum să nu devină perenă o gîndire bazată pe esenţa divină ce sălăşluieşte în om? Profităm de context pentru a alătura celor de mai sus modelele pe care le-am propus ca elemente componente ale MSM: Tatăl (scopul), Fiul (mijlocul) şi Sfîntul Duh (sinteza scop-mijloc). La Hegel, gîndirea trinitară este prezentă permanent, sugerînd că fiecare element este o parte a unei triade, care la rîndul ei este o parte a unei triade, etc. 12 2. Definirea omului prin esenţa existenţei sale. Sinteza viziunilor teologice, filosofice şi ştiinţifice Karl R. Popper spunea că detestă definiţiile deoarece creează superstiţia că un lucru odată definit este mai bine înţeles. L-am putea susţine cu o multitudine de exemple legate de definirea omului. Oare este mai bine înţeles conceptul (şi realitatea) de om dacă vom memora definţii ca: “omul este un biped fără pene” (Aristotel), “omul este fiinţă pentru moarte” (Heidegger), “omul este fiinţa blestemată să fie liberă“ (Sartre), “omul este animal metamorfozat” (Blaga) etc. Mai mult decît atît, Aristotel însuşi are mai multe definiţii pentru “om”: pe lîngă cea amintită mai sus Aristotel defineşte omul ca fiind “animal raţional”, apoi ca “animal politic” etc. De fapt, conotaţiile de mai sus nu reprezintă definiţii propriu-zise, ci descrieri ale unor însuşiri umane mai mult sau mai puţin fundamentale şi sugestive. Pornind de la această idee, şi anume că definirea omului este un lucru deosebit de dificil. Dacă ar exista o definiţie unică şi unitar acceptată a omului, atunci cu siguranţă nu ar exista atîtea sisteme, concepţii şi curente filosofce. Se poate spune că multiplele definiţii/descrieri ale omului nu sunt decît mijloace folosite de diverşi gînditori pentru a ajunge la scopul propus. Scopul generic este, desigur, cunoaşterea omului, a esenţelor sale, dar unghiurile de analiză diferite au dus la relevarea unor aspecte/esenţe diferite ale omului. La rîndu-ne, nu avem pretenţia că vom da definiţia omului, ci una dintre cele posibile, dar adecvată scopului nostru – care este de a eficientiza acţiunea umană (individuală, socială şi globală), de a elimina practicile politico-economice păguboase şi de a asigura un echilibru instabil şi pozitiv evoluţiei umane la cele trei niveluri amintite. În acest scop definim fiinţa umană drept suma scopurilor pe care şi le propune şi a mijloacelor de care dispune. Mai 13 subliniem odată că prin om sau fiinţă umană înţelegem atît individul, grupul social şi umanitatea (sinteza micro-macro-mondo). Abordarea preponderent axată pe una dintre cele trei dimensiuni ale existenţei umane a dus şi mai duce încă la monisme care sunt forme neevoluate ale dogmatismului. Am convingerea că un eventual salt în cunoaşterea omului poate veni de pe o poziţie pluralistă, nicidecum monistă sau dualistă. Secolul XXI va fi dominat de sinteze, convergenţe, holisme, globalisme, sincretisme etc. O şansă pentru o veritabilă sinteză o constituie informatica şi dialogul cotidian care are loc pe plan mondial între filosofi, savanţi, teologi şi alte categorii de persone interesate de scoaterea gîndirii actuale din impasul în care se află, impas probat de existenţa unei crize morale fără precedent. Considerăm că existenţa umană nu poate fi concepută fără formularea unor scopuri şi fără conştientizarea mijloacelor adecvate atingerii acestora. (Desigur, cu excepţia cazurilor patologice). Este foarte aproape această definiţie de cea a lui Aristotel prin care definea omul ca animal raţional. Această raţionalitate îi permite omului să-şi proiecteze existenţa în viitor, să utilizeze experienţa trecutului şi resursele apte de a fi combinate şi utilizate. Totodată, apreciem că nu întîmplător discuţia despre scopuri şi mijloace Hegel o face în “Ştiinţa logicii”. Într-adevăr, selectarea scopurilor şi optimizarea combinării mijloacelor presupune logică, raţionalitate şi chiar calcul matematic foarte elaborat. Din cele precizate pînă aici se observă că nu am optat doar pentru o definire filosofică a omului (de exemplu “omul este o trestie gînditoare” – Pascal, definiţie identică cu cea a lui Aristotel – “omul este un animal raţional”), dar nici pentru o definiţie teologică a omului (de exemplu omul este un rezultat al sancţiunii divine privind interzicerea accesului la informaţie – mărul cunoaşterii) şi nici pentru o definire ştiinţifică (de genul, omul este alcătuit din sistemul muscular, osos, nervos, sanguin etc). Dar, în acelaşi timp, se poate observa că niciuna dintre posibilele definiţii date dintr-un unghi de vedere sau altul nu este exclusă sau ignorată. Mai mult decît atît, fiecare dintre definiţiile particulare poate fi exprimată cu uşurinţă într-o definiţie de tipul scop-mijloc, ceea ce induce ideea că o definire a omului prin 14 intermediul binomului scop-mijloc este utilă, practică şi cu …uşoare pretenţii de universalitate. În esenţă, putem afirma că este realmente specific uman transformarea abstractului în concret, a gîndului în faptă, deci a scopurilor (idealurilor) propuse în scopuri (idealuri) împlinite. Cum? Prin folosirea celor mai adecvate mijloace. De aceea, relaţia de finalitate este explicată de Hegel prin triada: scop subiectiv-mijloc-scop înfăptuit. Aceasta este, în esenţă, ceea ce am denumit Metodologia Scop-Mijloc. Cineva se va întreba: cum este posibil să fii de acord concomitent şi necontradictoriu cu Aristotel, Kant, Hegel, Marx, Scheler, Heidegger, Nietzsche, Bradley, N. Hartman şi R.S. Hartman… şi lista ar putea continua. Răspunsul este lesne de dat de oricine a pătruns în esenţa MSM, respectiv în analiza omului prin omenescul din el, prin scînteia divină, comună oamenilor şi prin raţiunea care ne deosebeşte de animalitate. Este oare ceva ciudat să cauţi şi să găseşti nu diferenţele care ne opun, ci diferenţele care ne apropie? Ar putea fi o ipoteză de plecare mai corectă pentru orice cercetare decît cea formulată în dictonul latin “Homo sum, nihil humani a me alienum puto”? (În treacăt fie spus, respectivul dicton nu face impresie bună celor care îşi mai amintesc că acesta era deosebit de apreciat de către …Marx). O asemenea contopire de sisteme filosofice a fost aspru sancţionată de gîndirea dogmatică, pentru care ieşirea dintr-un monism sau altul înseamnă eclectism, lipsă de sistem sau … abatere de la normele gîndirii “corecte”. În ce ne priveşte, apreciem “paradigma de gîndire şi acţiune scop-mijloc” drept un relativism axiologic pozitiv prin efectele sale posibile. Înţelegem prin aceasta că orice apreciere umană (efectuată de om asupra sa şi a semenilor săi) este doar un infim segment din raportul Scop-Mijloc ce defineşte divinitatea şi creaţia divină. Este cunoscut faptul că marele Kant a dedus imposibilitatea demonstrării atît a existenţei cît şi a inexistenţei lui Dumnezeu, singurul lucru logic ce le rămîne de făcut oamenilor fiind credinţa în Dumnezeu. Îndrăznim să formulăm un gînd similar, dar diferit în planul consecinţelor. Fără a ne propune să facem o demonstraţie “more 15 geometrico”, avem convingerea că dacă, negăm posibilitatea existenţei unui plan divin iniţial, a unei finalităţi precise şi care să conţină în sine şi existenţa mijloacelor apte să atingă scopurile succesive, atunci orice judecată apreciativă şi teleologică elaborată de om este lovită de nulitate, prin faptul însuşi că neagă şi tacit şi este ruptă explicit din marele traseu istoric suprauman, şi deci inclusiv cel al vieţii umane. Cu alte cuvinte, dacă ne negăm de la început posibilitatea de a fi parte a raţiunii universale, cu ce drept pretindem că noi înşine suntem raţionali? Noţiunea de relativism istorico-axiologic o folosesc în sensul de necesitate permanentă a raportării la ceva. Neacceptînd ideea de relativism, inducem, voit sau nu, ideea de supremaţie absolută a speciei umane, de supraapreciere păguboasă şi descurajantă a potenţialului uman. Păguboasă este pentru că o atare idee nu ne aduce nici un plus de cunoaştere, ne cantonează într-un antropocentrism autoreflexiv şi narcisiac, fără şanse de progres pentru specia umană. Descurajantă pentru că în lipsa existenţei acestui suprauman, nu avem altă şansă decît pesimismul istoric şi imaginea unei existenţe fără sens. Excesele raţionalismului, autopreamărirea acestei forme parţiale de existenţă – omul – pot fi atenuate prin cuplarea ştiinţificului cu teologicul, iar consecinţa acestei cuple nu poate fi decît relativismul axio-istoric. Relativismul pe care l-am descris mai sus poate fi conceput şi ca o formă de interacţionism (vezi sensul acestui termen conferit de Karl R. Popper în lucrarea “Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism”, apărută în germană în anul 1994 şi tradusă în romîneşte de Florin Lobonţ în 1997, în Editura Trei). În alţi termeni comparativi, relativismul propus de noi este un confucianism postmodern care promovează o trialectică pozitivă şi optimistă. 16 3. Raportul cauzal în Etică prin prisma binomului scop-mijloc Pedagogia este (alături de Business) domeniul cel mai aplicabil şi mai lesne controlabil al eficienţei utilizării paradigmei de gîndire şi acţiune scop-mijloc. Analiza cauzală apare ca absolut necesară atunci cînd se încearcă studierea succesului sau eşecului şcolar (sau în afaceri). Binomul scop-mijloc trebuie, în acest caz, inversat şi aplicat unilateral: vom analiza lucrurile de la efect la cauză (mod de gîndire specific cauzalităţii) şi nu de la scop la mijloc (mod de gîndire specific teleologic). Cauzalitatea şi teleologia sunt două moduri de gîndire complementare şi doar aplicarea lor succesivă şi concomitentă poate releva adevărul referitor la gradul de adecvare dintre scopuri şi mijloace. Ceea ce în filosofie se numeşte raportul cauză-efect, în Economică şi Economica Politică se numeşte raportul efect-efort sau eficienţă, iar în MSM se numeşte scop-mijloc. Interesant de sesizat că pledoaria noastră pentru a demonstra identitatea de esenţă dintre scopuri şi mijloace (ceea ce induce ideea de relativism etic absolut pe termen lung şi foarte lung) este probată lingvistic. În principalele limbi de circulaţie bunul (cauza, mijlocul ) şi binele (efectul,scopul) sunt denumite cu unul şi acelaşi cuvînt. Exemple: le Bien supreme, das Hochste gut, highest or ultimate good, sunt traductibile atît cu Bine cît şi cu Bun. În consecinţă, şi latinescul Summum Bonum a fost tradus atît prin Binele Suprem (scop ultim spre care poate tinde fiinţa umană) cît şi prin Bunul Suprem (cauza primă, ideea divină din care decurg şi nasc toate). În loc de alte argumente ale necesităţii utilizării raportului scop-mijloc ca o alternativă la ideea de cauzalitate în acţiunea socială vom reda cîteva pasaje scrise cu peste un secol în urmă (1893) de Ion Găvănescul, o mare figură a pedagogiei romîneşti: “Instrucţiunea nu este un scop, ci numai un mijloc pentru realizarea scopului suprem: propăşirea socială. Valoarea 17 mijloacelor se măsoară după eficacitatea lor în realizarea unui scop determinant. Valoarea scopurilor particulare se măsoară după gradul concordanţei lor cu scopul ultim: conservarea şi fericirea societăţii. Inteligenţa alege mijloacele; şi instrucţiunea propriu-zisă are a face cu inteligenţa. Scopurile însă le pune voinţa; şi cu voinţa se ocupă educaţia propriu-zisă. Felul scopurilor va atîrna inevitabil de felul voinţelor; iar inteligenţa va alege întotdeauna mijloacele cele mai potrivite pentru realizarea oricărui scop. Dacă este aşa, oare să fie interesul societăţii organizate în stat a înlesni prin şcoală obţinerea “mijloacelor”, fără a se ocupa de fixarea scopului final? Să fie oare înţelept a instrui fără a educa? De ce s-a neglijat atît educaţia în şcoală? Lipsesc mijloacele educative, se va zice. S-ar putea răspunde: mai fiecare obiect de studiu e susceptibil a deveni şi un mijloc de educaţie. Demonstraţia acestui adevăr pedagogic m-ar duce însă prea departe; m-ar sili, între altele, a vorbi despre cestiunea capitală a oricărei reforme şcolare: pregătirea corpului didactic. “ (Găvănescul, Ion; Etica pentru şcoalele secundare, Bucureşti 1928, pp 212-213) La acest excepţional (de normal!) mod de gîndire, am putea întreba retoric: de ce au trecut 100 de ani peste noi fără ca aproape nimic să nu se fi întîmplat, întrebările şi răspunsurile (la cestiune!) ale profesorului Găvănescu fiind de o cruntă actualitate. Oare şi peste altă sută de ani? 18 4. Istoricul raportului scop-mijloc în gîndirea umană Am putea afirma că amintitul raport a existat dintotdeauna şi va exista întotdeauna în gîndirea umană. Diferă doar accentele, formulările şi … scopurile în care s-a utilizat acesta. Inevitabil, discuţia din acest capitol presupune apelul la etapizări istorice relativ acceptate, precum şi o abordare bazată pe succesivitate, deşi nu neapărat pe consecutivitate. Confucius (551-479 î.d.H) Se consideră că doctrina confucianistă constituie “doctrina morală care stă la baza forţei şi a perenităţii civilizaţiei chineze”. (vezi “Doctrina lui Confucius sau Cele patru Cărţi ale Chinei” Ed Timpul, Iaşi, 1994, p 13). Cu reamintirea faptului că civilizaţia chineză se mîndreşte şi ea cu o operă scrisă, numită “Cartea prin excelenţă“ (prima dintre cele patru cărţi clasice ale Chinei), intrăm în domeniul argumentelor ce vor putea proba, cîndva, faptul că Planeta Pămînt a avut o civilizaţie unitară, simbolizată în mitologie de pomul unic al cunoaşterii şi cu fructele sale care, în loc să stingă setea de cunoaştere o aprind mai tare. Morala stoică şi metafizica lui Aristotel par a fi variaţiuni pe temele discutate de Confucius în Cartea a doua, iar dialogurile filosofice din Cartea a treia amintesc de dialogurile platonice şi maximele socratice culese şi prezentate de Xenofon. Din această “Carte prin excelenţă“, “Biblia” – după denumirea greacă – vom sublinia acele pasaje care susţin necesitatea şi utilitatea unei gîndiri bazate pe scop şi mijloc. Termenul pe care îl foloseşte editorul în “Introducere” este acela de “înaltă cultură morală“ bazată pe convingerea că Divinitatea exercită constant o influenţă binefăcătoare asupra derulării vieţii pămîntene, şi îndeosebi a omului privit ca umanitate, ca specie şi nu ca individ. Latinii au denumit iar modernii susţin că aplică această identitate dintre voinţa divină şi voinţa indivizilor socializaţi: “Vox 19 populi, vox Dei”, idee mereu existentă la Confucius, sugerîndu-se că guvernanţii care nu ţin cont de voia poporului, se opun – de fapt – voinţei divine. Rezultă din această precizare că SCOPUL actului politic trebuie să fie compatibil cu MIJLOACELE pe care conducerea trebuie să le aleagă în aşa fel încît să nu contravină acestrui scop. Poporul apare aici şi ca scop şi ca mijloc, iar identitatea dintre voinţa divină şi voinţa poporului explică de ce oamenii trebuie consideraţi concomitent ca scop şi mijloc, respectiv pentru că acesta este modelul nostru constructiv, de origine cosmică. Doctrina lui Confucius este o altă formă a esenţei creştinismului (sau: creştinismul este o altă formă a cofucianismului): “Doctrina maestrului nostru constă doar în a dobîndi curăţenia inimii şi a-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi” spunea un discipol al lui Confucius. Nici o doctrină nu poate fi definită în afara raportului specific uman scop-mijloc, deoarece doctrina însăşi reproduce gîndirea umană. Astfel, se apreciază (de către editorul francez al cărţii lui Confucius) că “scopul principal al acestei filosofii, sau, putem spune, scopul ei unic, era perfecţionarea permanentă a propriului eu şi a celorlalţi oameni; mai întîi a propriei fiinţe şi apoi a celorlalţi oameni”. (op. cit. p. 19) . “Calea cea dreaptă“ sau “regula de conduită morală“ nu înseamnă urmarea neabătută a unor dogme, ci a unor principii de adaptare permanentă la mediu, ceea ce ne face să credem că doctrina confucianistă este de natură relativistă. (Prin relativism înţeleg raportarea/relatarea permanentă a scopurilor la mijloace şi a mijloacelor la scopuri, astfel încît indiferent de formularea raportului concret dintre scopuri şi mijloace, rezultatul să fie optim pentru OM privit ca individ, societate, omenire (micro, macro, mondo) pe dimensiunea temporală trecut-prezent-viitor). Dacă se acceptă propunerea de a defini eticul drept raport între scopuri şi mijloace, atunci “regula de conduită morală“ propusă de Confucius devine (în terminologie MSM) – “regula de conduită bazată pe adecvarea reciprocă, concomitentă şi permanentă a scopurilor şi mijloacelor”. Dar “calea cea dreaptă“ (vezi şi Iisus: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”) nu este altceva decît suma mijloacelor prin care se 20 poate ajunge la scopul uman suprem: perfecţiunea, respectiv cele trei virtuţi capitale: prudenţa luminată, omenia sau bunăvoinţa universală faţă de oameni şi forţa sufletească“ Perfecţiunea este, însă, nici mai mult nici mai puţin capacitatea de a distinge binele de rău. (Revenind la doctrina creştină, pomul cunoaşterii Binelui şi Răului este el însuşi expresia perfecţiunii). Identitatea dintre scop şi mijloc este uşor de observat atunci cînd căutarea binelui, a adevărului şi virtuţii se recomanda drept Mijloace, deşi noi le percepem iniţial drept Scopuri. Desigur, ideea de scop în sine este identică cu cea de mijloc în sine. Anumite combinări ale mijloacelor, chiar făcute inconştient de către unii executanţi, duc la anumite scopuri, pe care unii le percep mai bine, alţii mai puţin bine, alţii nu le percep deloc drept scopuri, ci doar ca mijloace (adică doar ceea ce se vede în primă instanţă). A doua Carte clasică se numeşte “Invariabilitatea pe calea de mijloc” (“Chong-Yong”), titlu a cărui traducere ar putea fi şi” Raportul scop (invariabilul) – mijloc (variabilul, adaptabilul)” deoarece “chong” (mijloc) este definit de Dr. Ching-zi drept “ceea ce nu deviază în nici o parte”, iar “Yong” este definit ca “ceea ce nu se schimbă“ (invariabil) (cf. op.cit. p. 75). În concepţia MSM, scopul este invariabil, ideea de (mai) bine, exprimată într-o infinitate de forme, iar mijlocul este variabil, este adaptarea sa la scopul propus. Dar nu există decît o singură cale OPTIMĂ care să însemne maximum de scop cu minimum de mijloace. Acest optim este invariabil, este chiar unic! De aceea suntem înclinaţi să credem că această a doua Carte clasică a Chinei reprezintă o primă teoretizare a raportului scop-mijloc. Faptul că doctrina confucianistă este axată pe binomul definitoriu pentru om, acela de scop-mijloc, rezultă şi din comentariul unuia dintre exegeţii Cărţii a treia (Dialoguri filosofice): “Scopul Dialogurilor filosofice constă în a face cunoscută virtutea omeniei sau a bunăvoinţei universale faţă de oameni. …El (Confucius) prezintă în ea îndatoririle tuturor; numai că, deoarece discipolii săi nu posedau aceleaşi mijloace ca să ajungă la aceleaşi 21 rezultate, el răspunde în mod diferit la întrebările lor”. (op. cit. p. 32). O traducere a Doctrinei lui Confucius după originalul chinez ar putea – credem – lămuri mai mult conţinutul acestei doctrine ce pare a fi transmisă de Cerul de la care orice doctrină generală îşi revendică perfecţiunea. Despre criza civilizaţiei (occidentale) actuale vom mai aminti, dar pare simptomatic faptul că o lucrare cu pretenţii de sinteză pentru tineretul studios din Occident, cum este “Marile doctrine” (filosofice, politice, religioase, economice) nu amineşte nimic de Confucius, pe a cărui mod de gîndire s-a edificat şi continuă să existe marea civilizaţie chineză. P.P. Negulescu (1935) În “Problema cosmologică“, cap. XXIV, P.P. Negulescu abordează şi raportul scop-mijloc, pe care îl consideră de o evidenţă elementară. Vom reproduce cîteva pasaje din lucrarea filosofului romîn. “În viaţa omenească, individuală şi colectivă, existenţa finalităţii este, am zis, indiscutabilă, fiindcă este evidentă. Constatarea ei se poate face în adevăr, direct şi intuitiv, de oricine, în propria sa activitate. Orice om, cînd îşi propune să facă ceva, urmăreşte un scop oarecare; iar cînd începe să lucreze, preocuparea lui de căpetenie este să găsească mijloacele cele mai potrivite pentru realizarea acelui scop. De acest determinism, eminamente finalist, al activităţii lor, îşi pot da seama, fără prea multă greutate, toţi oamenii fără deosebire, chiar şi cei mai puţini reflexivi. “ (Scrieri inedite, vol IV Problema cosmologică, Ed Acad RSR, Bucureşti, 1977, p. 284). Preocupat doar de problematica scopului în care a fost creată lumea, mijloacele au rămas oarecum în subtext, filosoful considerînd probabil că nu este de demnitatea sa să analizeze dacă scopului pe care l-a discutat pe toate feţele îi sunt adaptate (dacă da, de ce?; dacă nu, de ce?) mijloacele existente sau viitoare. Totuşi, în volumul V din “Destinul omenirii”, Negulescu face dovada că practică o gîndire de tip scop-mijloc, iar în finalul 22 acestei lucrări autorul face surpriza de a-l vedea preocupat de progresul spiritual şi moral al omenirii, scop posibil de înfăptuit prin mijloace similare. Totodată, aflăm din ultimile pagini ale lucrării citate (p. 760) că termenul de “mijloc” avea pentru filosof o conotaţie eminamente materială şi ma puţin sprituală. De aceea, precizez ori de cîte ori este necesar că structura mijloacelor este: substanţă, energie, informaţie. Dar, să revenim la Negulescu, după ce face o surprinzătoare dovadă a unei deschideri spre nou, acceptînd chiar ideile despre “paranormal”, “radiestezie” şi “telepatie” pe care ştiinţa le dovedise, de fapt, de mult. Acceptarea explicaţiilor de natură radiestezică pare cu atît mai surprinzătoare cu cît aceste rînduri erau scrise în plin stalinism! (1948-1949). Deoarece scopul nostru este să subliniem avantajele oferite de gîndirea de tip scop-mijloc şi adecvarea permanentă a acestor două elemente, redăm un pasaj semnificativ din capitolul “Spre o lume mai bună“: “Mai tîrziu, într-un viitor mai îndepărtat, cînd oamenii vor fi înaintat mai mult pe această cale, a dezvoltării intelectuale şi morale, problema organizării din punct de vedere politic, social şi economic, a grupurilor mai mari în care vor trăi, îşi va schimba orientarea tradiţională. Pînă acum, cei ce-şi puneau această problemă urmăreau ca obiectiv, găsirea şi realizarea mijloacelor de a face mai sigură şi mai uşoară convieţuirea oamenilor în grupările respective. Mai tîrziu, în viitorul îndepărtat spre care ne duce gîndul, nu va mai fi nevoie de asemenea mijloace” (p. 760). Negulescu se legăna în iluzia perfecţionismului uman, aducînd ca argument că dezvoltarea radiesteziei va face posibilă depistarea precoce a gîndurilor şi intenţiilor rele, promovînd astfel binele social… Nu ne rămîne decît să subliniem că toate mijloacele nu sunt nici bune nici rele în sinea lor. Binele şi răul apar din adecvarea sau neadecvarea mijloacelor la scopuri sancţionate social, după reguli democratice. 23 Jerome G. Kerwin (1953) Jerome G. Kerwin a fost Preşedintele Fundaţiei Charles R. Walgreen pentru Studiul Instituţiilor Americane în perioada în care John H. Hallowell (1952-1953) a conferenţiat şi apoi a scris pe tema “Temeiului moral al democraţiilor”. Interesantă este opinia acestuia – formulată în prefaţa la ediţia din 1953 a lucrării susamintite – despre esenţa eticului şi definirea acestuia în termeni de scopuri şi mijloace: “… renaşterea mişcărilor realiste, tradiţionaliste, aristotelice sau neoscolastice – indiferent de numele prin care acestea ţin să se facă cunoacute – aduce în prim plan străvechea convingere că moralitatea, în sensul alegerii unor mijloace cinstite (caracterizate prin chibzuinţă) pentru atingerea unor scopuri reale determinate raţional, constituie însăşi temeiul politicii” (p.5). Definirea moralităţii ca un echilibru între scopuri şi mijloace este un preludiu a definirii eticului ca simbioză şi echilibru între economic şi politic. Faptul că autorul american consideră definirea eticului ca raport scop-mijloc drept o “străveche convingere” ne întăreşte şi nouă presupunerea că moralitatea umană este – de fapt – un alt mod de a defini fiinţa umană prin raportul scop-mijloc. Sau, pentru un plus de claritate, raportul scop-mijloc şi ideea de moralitate sînt două moduri – identice în esenţa lor – de a defini esenţa umană. M. Rockeach (1973) Este axiomatic faptul că dacă am definit omul ca fiind o funcţie variabilă de scopurile pe care cineva şi le propune şi mijloacele de care dispune, atunci valoarea umană este definibilă în acelaşi mod.Am precizat că este vorba despre valoarea “umană“, chiar dacă este de la sine înţeles că valoarea este un atribut al umanului, al subiectului valorizator. Pentru cercetătorul M. Rockeach “singurul criteriu operant” pentru clasificarea valorilor este “cel de scop-mijloc”, criteriu faţă de care P.Iluţ precizează că “şi această dihotomizare e relativă“, 24 precizare la care subscriem şi pe care o apreciem la modul pozitiv şi nu dubitativ. (vezi, P. Iluţ, “Structurile axiologice din perspectivă psihosocială“, p. 18). Din păcate, nu am încă acces la lucrarea lui M. Rockeach, (The Nature of Human Values, Free Press, New York, 1979) dar reţinem, deocamdată, aprecierea de natură comparativă că “ceea ce P. Andrei (1945) desemnează prin valori primare (scopuri) şi valori derivate (efecte), apare la M. Rockeach (1973) ca valori terminale şi valori instrumentale”. Cele de mai sus atrag atenţia asupra identităţilor de esenţă (conţinut) dintre latura de scop şi cea de mijloc a valorii, deosebirile de denumiri nefiind relevante. Includerea în acest context a criteriului propus de Rockeach (scop-mijloc) se justifică doar pentru a sublinia că binomul în cauză este utilizat oriunde este vorba despre personalitatea umană. 25 PARTEA a II-a 1. Metoda, metodica, metodologia Privită prin prisma binomului scop-mijloc, metoda ţine – evident – de domeniul mijloacelor. Grecescul “methodos” înseamnă “drum, mijloc” sau, după alte formulări -“cale”, desigur în sensul de direcţie de urmat pentru a ajunge la scopul (capătul) propus. Vilfredo Pareto, reprezentant al Şcolii de la Lausanne, poate fi considerat un precursor în materie de gîndire de tipul scop-mijloc: “Scopul ştiinţei este de a cunoaşte uniformităţile fenomenelor; trebuie, ca urmare, să se întrebuinţeze toate procedeele, să se folosească toate metodele care ne duc la scop. Numai la verificare se cunosc metodele bune şi cele rele. Aceea care ne duce la scop e bună, cel puţin atîta timp cît nu se găseşte alta mai bună“ (V. Pareto, Manuele d‟Economie Politique, Paris, 1909; apud Mladenatz, p. 10) Se poate spune, de asemenea, că Pareto a formulat indirect definiţia pe care am dat-o, în 1990, Eticii, aceea de stabilire a gradului de adecvare (bine) dintre mijloc şi scop. Ideea de “mijloc” conţine – aparent paradoxal – şi ideea de “scop”, sau, cel puţin, o presupune. Paradoxul (ce poate apărea doar în cazul în care scopul şi mijlocul sunt concepute absolut antitetic, opuse iremediabil, ceva de genul “dacă este scop, atunci nu poate fi mijloc”) se estompează însă, şi poate chiar să dispară dacă acceptăm punctul de vedere relativist pe care l-am enunţat anterior. Din păcate, relativismul este văzut ca fiind sursa principală a dezordinii, nesiguranţei, lipsei de principii, a unei permanente balansări între o extremă sau alta, îngreunînd comunicarea şi leadrshipul social. Avem convingerea că nu este astfel, sau cel puţin noi vedem în relativism o şansă pentru echilibru şi dezvoltare. Revenind la identitatea de esenţă dintre mijloc şi scop, respectiv transformarea perpetuă, reciprocă şi succesivă a acestora în funcţie de unghiul temporal din caree privim lucrurile, această 26 identitate deci se surprinde şi din sensurile iniţiale ale celor doi termeni. Astfel, dacă Methodos (Mijlocul) înseamnă cale, Scopul (Telos) înseamnă capăt, final de cale, ceea ce înseamnă că scopul presupune existenţa mijlocului, sau chiar îl include.* În aprecierea noastră Hristos (Fiul) are calitatea de Mijloc în comparaţie cu Tatăl care reprezintă Scopul, finalitatea căii de urmat. Dar, Hristos se autodefineşte astfel “eu sunt adevărul, viaţa şi calea”. Este dificil de precizat acum dacă prin “calea” Hristos se definea ca un mijloc prin care învăţătura divină era relevată oamenilor, sau ca finalitate, ca un model de urmat, asemeni Tatălui. Opinia nostră este că ambele aspecte sunt vizate, de unde şi permanenta dualitate a gîndirii creştine. Intre scop şi mijloc există identitate de esenţă, iar acest lucru se poate demonstra. Pentru uzul lucrării de faţă, vom enumera doar cîteva elemente ale acestei demonstraţii, mai bine zis cîteva similitudini care fac din fiecare din cele două elemente ale binomului un alter-ego pentru celălalt, ceva de genul raportului dintre cerere şi ofertă, raport în care, pe rînd, dar şi simultan, cumpărătorul şi ofertantul au rolul de scop şi de mijloc.** Identitatea de esenţă dintre scop şi mijloc provine, în primul rînd din definirea fiinţei umane ca unitate dialectică dintre mijloc şi scop. Cu alte cuvinte, omul este simultan şi scop şi mijloc, el însuşi fiind mijloc de îndeplinire a scopurilor sale. Iată cum conceptele de scop şi mijloc se suprapun şi se identifică, fapt ce transcende apoi şi asupra acţiunilor sale, acestea fiind concomitent scop sau mijloc în funcţie de unghiul de vedere (dinspre trecut spre prezent sau dinspre prezent spre viitor). În al doilea rînd, perceperea identitaăţii dintre scop şi mijloc provine din faptele de viaţă în care unul şi acelaşi lucru este scop pentru x, dar este mijloc pentru y. Subliniem, este vorba aici de percepţii diferite ale uneia şi aceleiaţi realităţi. Relativitatea conceptuală provine şi din educaţie, din convingerile formate în timp. 27 Astfel, uneori, în deceniile 6 şi 7 la noi se făcea auzit citatul din Kant despre calitatea simultană a omului de scop şi mijloc, dar care era pervertit el ajungînd în forma “omul trebuie să fie întotdeauna scop şi niciodată mijloc”. Cu alte cuvinte, şi marele Kant se pronunţa împotriva alienării şi exploatării, lucru pe care Marx l-a formulat apoi în clar! Se pervertea prin această operaţie de mistificare a adevărului însăşi esenţa umană, sinteză permanentă de scopuri şi mijloace. Deci, scopul şi mijlocul, telosul şi methodosul sunt identice în esenţa lor. Dacă privim lucrurile dinspre viitor spre prezent, atunci se poate construi o adevărată teoreie despre scopuri, cum le formulăm, cum le îndeplinim, cum se transformă ele în mijloace pentru alte scopuri etc. În plan filosofic, această discuţie despre scopuri se numeşte teleologie, iar în plan ştiinţific – telotică. Dacă metoda este un mijloc, o cale prin care se poate ajunge la adevăr***, atunci ce este metodica? În opinia noastră, metodica reprezintă, o sumă de metode, un set neomogen de căi concepute pentru atingerea unui scop dat. Astfel, există metodici în pedagogie referitoare la modalităţile specifice de predare a unor discipline. In principiu, o metodică este descrierea concretă a căilor posibile de obţinere a unui rezultat (scop). Cu cît căile oferite de o metodică sunt mai diverse, cu atît este o şansă mai mare de obţinere a rezultatului dorit. Spunem aceasta ţinînd cont de marea variabilitate a personalităţii umane, ceea ce face ca una şi aceeaşi metodă (cale) folosită de x să nu dea aceleaşi rezultate în cazul în care este folosită de y, caeteris paribus. Denumirea de metodică pote fi cvasi-echivalentă cu cea de mediatică adică un set de mijloace apte să ducă la atingerea unui scop. Diferenţele dintre demersul metodic şi cel mediatic constau în faptul că, în mod convenţional, metodica face trimitere la un areal mai îngust şi mai bine precizat, în timp ce mediatica vizează mijloacele în general, din rîndul cărora se pot selecta cele mai adecvate/corespunzătoare pentru atingerea unor scopuri specifice. 28 În ultimă instanţă, orice element el existentului – prezent şi viitor – se poate defini ca mijloc pentru atingerea unui scop. Atunci, care ar mai fi rostul unui demers filosofic sau ştiinţific prin care să se definească şi studieze mijloacele? Credem că raţiunea de a fi a mediaticii constă în conştientizarea rolului de mijloc al unor elemente. Anumite convingeri ideologice, culturale, religioase etc., fac ca unele elemente ale existentului înconjurător să nu fie percepute ca mijloace. Exemple: prelevarea şi vînzarea de organe umane era pînă nu demult interzisă, acestea nefiind conştientizate ca mijloace. De asemenea, prostituţia nu este legalizată din motive similare, deşi corpul uman şi utilizarea sa în orice scop este o problemă de libertate umană.Tot prejudecăţile stau la originea convingerii că, în cazul legalizării prostituţiei, aceasta să se refere numai la femei, nu şi la bărbaţi. Lista exemplelor ar putea continua, motivînd astfel necesitatea demersului mediatic. De altfel, însăşi ideea de progres sau de creativitate conţine în sine combinări noi şi neaşteptate de mijloace. Cel mai direct şi eficient duşman al mediaticii este dogmatismul (filosofic, religios, ştiinţific), atitudine care nu explică de ce un lucru nu este bine să se producă, în schimb perorează că “aşa ceva nu este acceptabil”, “este dăunător” etc. deşi calculele arată contrariul. Aşa-numitele scopuri în sine, acte lipsite de finalitate concretă sunt, de fapt alter-ego-ul mijloacelor nepermise, în fond multe dintre interdicţii fiind frîne clare în dezvoltarea umană în general şi în cea a unei ţări sau regiuni în special. Se aud şi acum voci disperate sau probante ale unei stări de criză interioară ale unor persoane în momentul cînd acestea aud de “cooperare transfrontalieră“, practicile paramrdicale de vindecare, legiferarea activităţii transnaţionalelor, homosexualismului sau a consumului de droguri (vezi, în acest ultim caz reducerea consumului de droguri şi a cazurilor sociale generate de acesta, ca urmare a legalizării consumului supravegheat de droguri). Metodologia este un demers amplu, de natură reflexivă şi critică, referitor la diversele metode şi metodici existente. Dintr-o 29 metodologie nouă, sau dintr-o nouă abordare metodologică apar, de regulă, metode şi metodici noi. Metodologia scop-mijloc reprezintă o abordare metodologică nouă, de tip sintetic, integrator, holist, convergent şi nedogmatic referitoare la triada scop-mijloc-rapotul scop/mijloc. Aplicarea noii metodologii la cele mai diverse situaţii umane (politice, economice, etice) a permis relevarea unor soluţii sau abordări realmente surprinzătoare, greu de prevăzut a exista sau a fi benefice în lipsa aplicării amintitei metodologii. Exemple de metodologii existente: raţionalismul cartezian, economismul marxian, utilitarismul neoliberal, creştinismul european, existenţialismul, postmodernismul, etc. Este cunoscut că între aceste metodologii precum şi între altele neamintite aici s-au stabilit raporturi de adversitate, ca urmare a ipotezei absolutiste de la care au plecat, respectiv au contrazis metodologiile existente. Tipul lor de argumentaţie este de genul “dacă şi numai dacă“ neacceptînd alte variante de gîndire decît cele sugerate de însăşi denumirea acelor metodologii. În schimb, MSM acceptă toate variantele metodologice anterioare, neexcluzînd prin ipoteza niciuna dintre ele. Mai mult decît atît, bazată pe un relativism ce frizează absolutul, MSM integrează concluziile metodologiilor existente, utilizîndu-le succesiv sau concomitent, total sau parţial, în funcţie de scopurile propuse sau /şi mijloacele existente. Totodată, MSM este deosebit de utilă în studierea şi analiza celorlalte metodologii, surprinzîndu-le asemănările fundamentale precum şi deosebirile fenomenale. Astfel, keynesismul, monetarismul şi chiar marxismul nu sunt atît de diferte precum vor ele să pară. Practic, schema de gîndire este foarte asemănătore, ceea ce diferă fiind scopurile propuse şi mijloacele alese pentru aceasta. Un exemplu: marxismul a intuit că socialismul/comunismul va apare din capitalism, lucru contestat şi de Lenin şi de adepţii liberalismului. Paradoxul constă în faptul că Lenin s-a revendicat de la Marx, dar în practică l-a negat, în timp ce liberalii creează noi şi noi etaje ale unei societăţi tot mai asemănătoare cu cea preconizată de Marx. 30 Aplicînd MSM la analiza acestor situaţii paradoxale, paradoxul dispare dacă sesizăm clar mijloacele reale folosite şi scopurile în care se utilizează acestea. 2.Metodologia Scop-Mijloc (MSM) în studierea Omului Descrierile/definiţiile reproduse anterior, referitoare la esenţa umană, constituie metafore sugestive, cu trimitere îndeosebi la Om ca individ şi mai puţin referitoare la om ca umanitate. În funcţie de scopul urmărit de către fiecare gînditor, definiţiile de mai sus au pus accentul fie pe latura telotică, fie pe cea mediatică a omului, iar dintre aceste două accente, structura scopului sau mijlocului (substanţă, energie, informaţie) diferenţiază în continuare definiţiile date Omului sau cele care vor mai fi date în continuare. În consecinţă, se degajă necesitatea definirii Omului după un criteriu multiplu, sau cel puţin, se impune necesitatea precizării criteriilor posibile de avut în vedere în definirea Omului precum şi pe acelea pe care autorul le-a luat în considerare. În ce ne priveşte, criteriul multiplu pe care îl avem în vedere concomitent în definirea Omului constă într-o triadă de trinităţi, după cum urmează: a) Prima triadă: temporală, sau verticală cere ca definiţia dată să fie concomitent valabilă pentru trecut, prezent şi viitor. Astfel, o definiţie preponderent substanţialistă (ca de ex. una preponderent anatomică) este nerelevantă pentru trecut. O atare definire scoate din calcul existenţa reală a miliardelor de fiinţe anatomice, dispărute ca substanţă şi formă umană. Ideal este ca orice încercare de definire a Omului să vizeze evidenţierea continuităţii temporale a fiinţei umane. b) A doua triadă: spaţială sau orizontală cere ca definiţia dată să fie concomitent valabilă pentru micro, macro şi mondo, sau individ, grup social şi omenire . Astfel, definiţia aristotelică “omul este un animal social” satisface exigenţa acestei triade, dar numai cu condiţia ca “social” să fie valabil pentru micro-societate (familie, grup) şi pentru macro-societate (naţiune, omenire). Prin această precizare am subliniat şi relativitatea termenilor de micro şi macro, semnificaţia 31 acestora diferind în funcţie de nivelul de socializare de la care se porneşte. c) A treia triadă: esenţială şi transcendentală cere ca definiţia dată să surprindă clar, succesiv şi concomitent calitatea Omului de scop, mijloc şi armonizator al raportului scop/mijloc, cu respectarea concomitentă a cerinţelor primei şi secundei triade. Micro, macro, mondo Trecut , prezent, viitor Scop, mijloc, armonizarea raportului scop/mijloc 32 3.MSM, teoriile despre scop (telotica) şi formularea scopurilor (politica) În unele articole publicate pînă acum, am afirmat că politicul se ocupă cu formularea şi urmărirea scopurilor. Prin această definiţie, conceptul de “apolitic” înseamnă “persoană care nu îşi formulează şi urmăreşte scopuri”. Deoarece o atare ipostază a fiinţei umane ţine de patologic, calificativul de apolitic pe care şi-l acordă unii apare ca cel puţin riscant. Desigur, respectivii “apolitici” se refereau la faptul că sunt “apartidici”, respectiv nu promovează explicit scopurile/interesele unui grup social numit partid (ceea ce nu exclude o similitudine sau chiar suprapunere de interese cu cele ale uneia sau alteia dintre formaţiunile partidice existente într-o ţară). Concluzia acestor precizări, face o nouă deschidere în definirea politicului, asupra conceptului în cauză planînd exigenţele MSM. Politicile devin acum apanajul oricărei fiinţe umane, indiferent de faptul dacă se face trimitere la trecut, prezent sau viitor, la nivel micro, macro sau mondo, dar accentuînd asupra dimensiunii telotice a fiinţei umane, desigur fără a pierde din vedere dimensiunea mediatică şi cea de armonizare telo-mediatică. Prin această ultimă precizare am afirmat, totodată, şi faptul că telotica şi politica nu se identifică sub raportul preocupărilor pe care le presupun. Astfel, telotica se preocupă de teoriile despre scop, fiind, sub acest aspect, o meta-politică sau o filosofie politică (evident diferită de politologie).Telotica se ocupă de natura scopurilor, apariţia, manifestarea, formularea sau manipularea scopurilor, posibilităţile de pervertire a unor scopuri iniţial nobile şi generoase, de corelarea scopurilor cu alte elemente ale existenţei prezente sau viitoare (de ex. mijloacele). Rostul acestui micro-capitol este de a sublinia necesitatea unei abordări ştiinţifice, numită telotică, precum şi delimitarea acesteia de politică, abordare ce este prea des şi neştiinţific 33 confundată cu administraţia publică, cu activitatea partidelor sau cu bîrfa cotidiană pe seama unor personalităţi publice. Precizăm aici că telotica este discuţia ştiinţifică despre scopuri, teleologia este discuţia filosofică despre scopuri, iar teologia este discuţia religioasă espre scopuri. Intre aceste trei abordări nu distingem decît deosebiri de ordin “unghiular”, nicidecum de esenţă. Abia prin aplicarea tuturor celor trei abordări asupra ideii de scop se poate afirma că începem să înţelegem cîte ceva din acest element esenţial şi definitoriu pentru conceptul de Om. Discursurile despre scop pot îmbrăca una dintre următoarele patru viziuni: religioasă, filosofică, ştiinţifică şi integrată, iar rezultatele aplicării acestor viziuni se numesc: teologie, teleologie, telotică şi respectiv Politică. Discursurile despre mijloace pot fi realizate prin prisma aceloraşi patru viziuni, iar rezultatele aplicării acestora vor fi: iconomică, mediatică, metodică şi respectiv Economică. Discursurile despre raporturile posibile dintre scop şi mijloc nu au deocamdată – un corespondent concret pentru viziunile religioasă şi filosofică; în schimb pentru viziunile ştiinţifică şi integrată rezultatele aplicării lor se numesc: pragmatica şi rescpectiv Etica (sau ceea ce este absolut acelaşi lucru Economica Politică). Sub raportul metodicii (al metodelor folosite) cele trei discipline se disting prin preeminenţa unor metode logice de analiză: inducţia – pentru analiza politică; deducţia pentru analiza economică şi abducţia**** pentru analiza etică. Desigur, toate cele trei metode logice pot – şi sunt – utilizate de cele trei domenii de analiză. 34 4. MSM, teoriile despre mijloace (mediatica) şi optimizarea combinării mijloacelor (economica) O imagine corectă asupra ceea ce sunt mijlocele în general este foarte necesară în cazul în care dorim să ne axăm modul nostru de gîndire şi de a analiză a realităţilor înconjurătoare prin binomul scop-mijlc. Aceasta cu atît mai mult cu cît economismul marxist de esenţă materialistă/substanţialistă domină încă gîndirea multor semeni, astfel încît exemplele de mijloace continuă să predomine sub forma “mijloacelor de producţie” a “mijloacelor de muncă“ sau a materiilor prime şi materialelor. Puţini vor începe sau vor aminti măcar despre idei, gîndire, capacitate inovaţională sau informaţii. De altfel nici clasicismul economic nu excelează printr-o viziune prea cuprinzătoare. “Pămînt, muncă şi capital” – iată cele trei categorii generice de mijloace cunoscute în literatură sub denumirea de “factori de producţie” sau cu un termen mai puţin pretenţios “mijloace de atingere a scopului numit producţie”. O asemenea înţelegere diferenţiată, inclusiv sub raportul limbajului”, face necesară şi utilă conturarea unei teorii generale despre mijloace, eventual numită mediatica (după latinescul medius, -a care înseamnă mijloc, mijloace. Scopul unei atari teorii este de a conştientiza adevăratul spectru (extrem de larg) al mijloacelor şi de a stimula creativitatea în depistarea şi formarea de noi mijloace. Gama mijloacelor este infinită şi datorită faptului că orice combinare cantitativă şi calitativă de mijloace generează noi şi noi mijloace. Rostul mediaticii ar consta deci şi în listarea de noi şi noi mijloace apărute, iar posibilele şedinţe de brainstorming ar putea să le găsească nenumărate şi neaşteptate scopuri posibile în care să fie utilizate. Economica, disciplină ştiinţifică de notorietate, studiază combinările optime dintre mijloace (de ex. timp, bani, muncă) pentru obţinerea unui anumit rezultat numit scop (sau efect, produs etc). 35 Metodele utilizate de economică sunt preponderent logice, matematice şi informatice – fapt ce explică afluxul mare de ingineri în domenii “economice” cum ar fi bănci, finanţe, marketing sau optimizarea fluxurilor productive. Economica însă nu poate evolua fără poticniri sau stagnări dacă este mereu şi bine precedată de mediatică. Ar fi, de asemenea, necesare clarificări şi delimitări între Economică şi Economică Politică, Hrematistică şi Business (ultimele două fiind sinonime). 36 5. MSM, teoriile despre adecvarea scop-mijloc (Pragmatica) şi optimizarea acestui raport (Etica sau Economica Politică). După multiple peregrinări ideatice, conceptuale şi metodologice avem acum posibilitatea să intrăm în conţinutul propriu-zis al Metodologiei Scop-Mijloc (MSM) şi să studiem acest raport sub raport filosofic şi ştiinţific. Discursul general pe tema raportului scop-mijloc ţine de disciplina filosofică numită Pragmatică sau Praxiologie. În plan ştiinţific, studierea raportului amintit se numeşte Etică sau Economica Politică. Pragmatica/praxiologia stabileşte principalelele căi de urmat pentru asigurarea succesului, respectiv pentru obţinerea succesului dorit. După secole de acceptare tacită a faptului că Etica este o disciplină pur filosofică, iată că a venit vremea ca această abordare să transgreseze filosoficul şi să pătrundă, alături de Economică şi Politică în domeniul analizei ştiinţifice. Filosofiei, după “desprinderea” atîtor discipline din corpul acesteia, îi rămîne să discute problematica generală a existenţei umane şi a finalităţii acesteia, la care se adaugă şi discursurile introductive la Politică (Telotica/Teleologia), Economică (Mediatica) şi Etică sau Economică Politică (Pragmatica/Praxiologia). Fenomenul desprinderii mai accentuate de Filosofie a noi discipline, sau ştiinţificizarea filosofiei este un semn al epocii, ale Erei Informaţionale, în fapt, o continuare/finalizare a modernismului şi a accederii în Era postmodernă. Este absolut necesară precizarea că delimitările filosofie-ştiinţă nu sunt de natură să accentueze separatismul dintre ele. Dimpotrivă, amintitele teorii generale despre scop, mijloc respectiv raportul scop-mijloc sunt de natură să creeze noi punţi de dialog, de fapt un continuum filosofie ştiinţă, continuum căruia îi mai lipseşte a treia dimensiune – cea teologică. Din păcate, din pomul iniţial al cunoaşterii, din al cărui fruct s-a înfruptat specia umană, cunoaşterea s-a făcut cu mari sacrificii şi 37 cu segmentarea artificială a informaţiei conţinute în acel super CD-Rom numit eufemistic “măr”. După desprinderea filosofiei de teologie (philosofia ancilla teologiae), s-a ajuns la desprinderea ştiinţei de filosofie (“scientia ancilla philosophie”?) situaţie în care se poate vorbi despre segmentarea completă a Sfintei Treimi informaţionale. Consecinţele acestei segmentări par a fi suficient de dramatice pentru a mai fi nevoie să facem pledoarii ardente despre necesitatea re-compunerii tabloului informaţional iniţial. În acest cadru al discuţiei despre desprindere şi re-compunere Economica Politică are un statut special prin faptul că desprinderea de Filosofia Morală a ceea ce s-a numit apoi Economie politică (corect: Economică politică) semnifică o “desprindere împreună“. Şi deşi separarea a continuat prin separarea Economicii de Politică, continuă să existe viziunea sintetică numită Economică (economie) politică, identică cu obiectul de studiu al Eticii şi anume adecvarea optimă a scopurilor la mijloace şi a mijloacelor la scopuri. Considerăm că sub denumirea de Etică sau de Economică Politică fiecare palier al educaţiei trebuie să primească un minimum de informaţii referitoare la conţinutul şi finalitatea acestor cunoştinţe. România ultimului deceniu al ultimului secol din al doilea mileniu de existenţă creştină a omenirii se află supusă unui proces de idiotizare programatică şi pragmatică a tinerelor generaţii prin scoaterea din programele universitare a cunoştinţelor de Economică. Politică şi Etică. Cu alte cuvinte, nimic din ce este uman nu se pregetă a fi înlăturat din cunoaşterea umană. Reforma învăţămîntului romînesc este numele de cod al unui program de dezumanizare programată a populaţiei României, respectiv de eludare deliberată din programele de învăţămînt a oricăror cunoştinţe şi informaţii legate de scopurile şi mijloacele utilizate sau apte de a fi utilizate de indiferent care specialist pentru a trăi în condiţii apropiate de cele numite “omeneşti”. Occidentul are alocate numeroase ore pentru discipline intitulate “Ştiinţe sociale”, “Psihologie”, “Etică“, “Ştiinţe politice” “Economica Sănătăţii” sau a altor specializări universitare, în timp ce 38 în Romînia grobianismul ieşit prea brusc la suprafaţă şi la conducere începînd cu 1990 continuă să facă ravagii în conştiinţe şi comportamente umane. Probabil, reforma autentică trebuie să purceadă din gimnazii şi licee, dar a lăsa universităţile timp de aproape un deceniu fără pic de o educaţie umanistă golită de precepte ideologizante şi grosier partizane/partidice, este o crimă asimilabilă cu cele denumite “împotriva umanităţii”. Este şocant să afli că nişte soldaţI imbecilizaţI de băutură, droguri şi ideologie “naţionalistă“ au fost condamanaţi pentru crime împotriva umanităţii, ca urmare a unui şir de violuri sau omoruri. S-ar putea sune: “la război – ca la război”! Dar cum vor putea fi calificate gesturile de profundă inconştienţă a unor cohorte de “politicieni”, care – din nou! – vorbind în numele binelui poporului român, a produs un genocid cultural şi informaţional, cu grave consecinţe în evoluţia noastră ulterioară. S-ar putea spune că a existat o anumită confuzie, neîncredere în profesorii existenţi, etc., dar cum vor putea fi explicate torpilările la adresa oricăror critici pe tema în discuţie sau a oricăror propuneri de ieşire din mlaştina ignoranţei? Dacă nu ar fi existat imensa dezamăgire faţă de evoluţia (citeşte: involuţia) învăţămîntului romînesc din deceniul X al sec. XX, aceste preocupări şi concluzii formulate în aceste pagini nu ar fi existat, probabil, niciodată. 39 NOTE …………………………………………………… PARTEA I * Spiritul critic ce mă caracterizează s-a concretizat şi în alegerea temei tezei de doctorat (“Radicalismul economic american”) începută în anul 1976 şi finalizată în …1996 (deşi, într-o formă pe care am considerat-o finală, lucrarea a fost terminată în 1984). Radicalii de stînga din SUA au fost critici neînduplecaţi ai totalitarismului (“imperialismul american” şi “imperialismul sovietic”). Apropierea ideatică de gînditorii Clubului de la Roma, de critica din interior a unora dintre realităţile capitalismului american şi european, a accentuat translaţia de la analiza strict economică a realităţilor şi completarea acesteia cu cea politică. Viziunile holiste, integratoare, (totalitare?) promovate şi de unele poziţii oficiale ale vremii au dus la preocupări de filosofie socială prin care acţiunea umană în general poate fi evaluată mai corect şi exact prin definirea exactă a scopurilor şi combinarea optimă a mijloacelor. Fără pretenţia de a-mi confecţiona absurde certificate de disident sau de critic al sistemului totalitar, formularea rezultată din “noua paradigmă” suna astfel: orice propagandă devine superfluă în faţa unei analize bazate pe definirea clară a scopurilor (eliminarea secretizărilor cu rol de minciună politică) şi pe evaluarea corectă a mijloacelor existente sau posibile de atras. Simpla comparare a acestui raport, aplicat la o societate sau alta, indiferent dacă se numeşte capitalistă sau comunistă, comunică poziţia relativă a acesteia în planul potenţialului său. “Incununarea” încercărilor mele de inducere a utilizării binomului scop-mijloc în relevarea adevărurilor sociale a fost în vara anului 1989 prin publicarea în revista “Cronica” a unui articol intitulat “Doctrina Ceauşescu – sinteză a binomului mijloc-scop”. Precizez aici că utilizarea acestui binom, mai mult sau mai puţin elaborată, a fost dintotdeauna apanajul reprezentanţilor stîngii, respectiv a mişcărilor reformatoare, de largă respiraţie socială. 40 Amintesc aici, printre gînditorii de stînga, pe Confucius, Machiavelli, Marx, Galbraith, Peter F. Drucker etc., lista fiind foarte lungă. Cu speranţa să nu surprindă pe nimeni, Lenin şi Hitler au avut o gîndire de stînga în timp ce Stalin şi Ceauşescu au fost conservatori de dreapta. Am făcut această precizare, deoarece prea adesea se confundă limbajul folosit cu realitatea. Cu un limbaj ce se revendica de la Marx şi socialişti, dictatorii regimurilor totalitare au fost reprezentanţI ai forţelor de dreapta, conservatoare, cu anihilarea oricăror tendinţe de schimbare. Pe baza aceluiaşi raţionament, actuala Putere din Romînia este mai la stînga decît cea pe care a înlocuit-o. Romînia are un potenţial electoral preponderent de stînga, ceea ce explică perfect victoria actualei coaliţii majoritare. Din păcate, aprecierile referitoare la dreapta-stînga sunt încă marcate de dogmatismul şi conservatorismul ceauşist, atît la Puterea cît şi la Opoziţia actuală. Luarea în calcul a unui set comun de valori umane şi evaluarea mijloacelor în totalitatea lor a dus, în ultimii ani, la construirea indcatorului sintetic numit “Indicele dezvoltării umane”. După 1990, preocupările de a elabora “noua paradigmă“ au continuat cu propuneri de re-definiri conceptuale, cărora comunitatea ştiinţifică le-a acordat un interes diferit: de la preluări tacite/ilicite, la ignorare deliberată. Termenul de “economică“ pare a căpăta acceptul celor care cred că este necesară o distincţie clară între (teoria) “economică“ şi realitatea numită curent “economie”. In final, propensiunea pentru esenţializare şi teoretizare s-a canalizat spre abordarea filosofică propriu-zisă a raportului scop-mijloc, raport care, în concepţia subsemnatului este însăşi raţiunea de a fi a Eticii. ** Precizez aici că prefer termenul de “trinitate” (utilizat şi de creştinismul catolic) celui de “treime” (utilizat şi de creştinismul ortodox), deoarece primul sugerează ideea de “trei în unitate”, în timp ce al doilea sugerează “a treia parte dintr-un întreg”, Dumnezeu fiind, de fapt suma interactivă a Trei Treimi. *** Lucrarea a fost publicată iniţial în revista “Economica” (ce apare din anul 1992 la Chişinău) nr 3-4/1995, în limbile romînă, engleză şi rusă, fiind preluată (cu uşoare rectificări) în cartea 41 economistului zimbabwean Livingstone Musoro, “ Readings in Development Issues”, în anul 1996, tot la Chişinău. PARTEA II-a * Vezi, în acest sens Nicolae Andrei, “Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici”. Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p.180 şi 266. ** Ofertantul nu oferă doar; în acelaşi timp el cere contravaloarea produsului oferit. Interesant de observat că atunci cînd cumpărătorul se adresează ofertantului îl întreabă: “Cît ceri?”, ceea ce înseamnă că cererea este simultan şi o ofertă, după cum oferta este în acelaşi timp o cerere. Unii au preferat să vadă diferenţele dintre cerere şi ofertă, subliniind că doar arareori şi întîmplător acestea coincid. Se confundă aici planul real şi cel ideal, identitatea de esenţă existînd în plan conceptul, ideal, iar necoincidenţa dintre ele în plan real, cantitativ, concret. Neluarea în seamă de către economişti a acestor deosebiri de planuri, a făcut să se deruleze false dispute, acuzaţii reciproce de “eroare”, fiecare avînd, de fapt, dreptate. Deoarece există riscul acestei confuzii de planuri şi în cazul binomului scop-mijloc, precizăm că ne situăm în primul rînd în plan ideatic, conceptual, esenţial şi nu real, practic, concret. *** Titlul complet al lucrării lui Descartes “Discurs asupra metodei” este “Discurs asupra metodei de a ne conduce bine raţiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe” . Denumirea de metodă face aproape instantaneu trimitere la spiritul ştiinţific, deşi raţionalismul a devenit un curent dominant în filosofia secolelor 18 şi 19.. **** Abducţia este o metodă logică, metodă definită ca “observarea unui fapt determinat. Apoi printr-o gîndire mai mult sau mai puţin complexă se ajunge la un alt fapt detrerminat”. In formularea lui Charles Sanders Pierce, abducţia este echivalentă cu “un instinct specific”, “o înclinaţie de a formula ipoteze”, o “intuiţie oarecum iraţională“ sau “apariţia bruscă a imaginii abductive imediat după formularea ipotezei”. 42 Conform acestui mod de gîndire, faptele sunt adaptate la teorie în loc ca teoria să fie adaptată la fapte…Unul dintre exponenţii de frunte ai acestui mod postmodern e gîndire este însuşi celebrul Sherlock Holmes, care a precizat într-unul dintre romanele sale: “Nimic nu poate induce mai mult în eroare decît un fapt evident” Avansez aici o ipoteză cu valenţe practice în lumea postmodernă în care intrăm că abducţia va fi metoda de descoperire nu doar a criminalilor şi spionilor, ci şi o metodă ştiinţifică de descoperire şi de sporirea creativităţii. BIBLIOGRAFIE *** Doctrina lui Confucius, sau Cele patru Cărţi clasice ale Chinei, Ed. Timpul, Iaşi, 1994 (Traducere din limba franceză de Vlad Cojocaru); 476 p. Andrei, Nicolae; Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici., Ed |t şi Eciclopedică, Bucureşti, 1987, 291 p. Antonesei, Liviu; Paideia. Fundamentele culturale ale educaţiei. Ed Polirom, Iaşi, 1996, 125 p Aristotel; Politica. Ed Antet, 1996, Oradea (Traducere de El Bezdechi, 1924); 285 p. Aristotel; Les Economiques, (Traducere în franceză de J.Tricot), Paris, Librairie Philosophique J.Vrin, 1989; 79 p. Aristotel; Etica nicomahică; Ed |tiinţifică şi Enciclopedică; Bucureşti, 1988, 406 p Bîrzescu, Ilona; Axiologie; Universitatea de Vest, Timişoara, 1994, Tipografia Universităţii din Timişoara Boboc, Al; Etică şi axiologie în opera lui Max Scheler; Ed |tiinţifică, Bucureşti, 1971, 242 p Cătineanu, Tudor; Elemente de Etică, vol I; Ed Dacia, Cluj, 1982 Chioar, Ioan; Binele şi răul în viziune creştină; Ed Universal DALSI, 1996, 210 p 43 Claudian, Alexandru; Curs de metodologie,Universitatea Mihăileană, Facultatea de Litere şi Filozofie, 1938-1939; 274p Cozma, Carmen; Meloetica, Eseu semiotic asupra valorilor morale ale creaţiei artistice muzicale; Ed. Junimea, Iaşi, 1996, 418 p. Descartes, Discurs asupra metodei de a ne conduce bine raţiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe; Ed ştiinţifică, Bucureşti, 1957, 104 p. Druguş, Liviu; “Supporting Introductory Reading” (pp xiii- xvi) şi “The Scope of the Economic, the Politic and the Ethic. What is, at last, studying Political Economics?” (pp. 142-167) în: Livingstone Musoro; Readings in Development Issues; Encyclopaedia “Museum” Chisinau, 1996, 167 p Etzioni, Amitai; The Moral Dimension. Towards a New Economics; Free Press, New York, 1988, 300 p Galbraith, John Kenneth; Societatea perfectă. La ordinea zilei: binele omului;Eurosong & Book; (Traducere de Al Şontea), New York 1996; Bucureşti 1997; 127 p Găvănescul, Ion; Etica pentru şcolile secundare; Ed I, Bucureşti, Ed Libraria “Universală“ Alcalay & Co, 1928 Grenier, Hubert; Marile doctrine morale; Ed Humanitas;, (Traducere de Marina Vazaca) ; PUF Paris 1989, Bucureşti 1995; 175 p Grigoraş, Ioan; Binele şi răul, Ed ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978 Grigoraş, Ioan (coord); Statutul universal şi specific al valorii morale; Ed Universităţii “Al.I.Cuza” Iaşi, 1993 Hallowell, John H.; Temeiul moral al democraţiei;Ed Paideia, Bucureşti, 1996 (Chicago 1953) 119 p. Hegel, G.W.F.; Ştiinţa logicii; (Traducere de D.D. Roşca), Ed Acad RSR, Bucureşti, 1966, 859 p. Iluţ, Petre; Structurile axiologice din perspectivă psihosocială; Ed Did şi Ped, Bucureşti, 1995, 158 p Kant, Immanuel; Scrieri moral-politice; Ed |tiinţifică, Bucureşti, 1991, 494 p 44 Mladenatz, Gromoslav; Curs de Economie politică. Cunoaştere şi metodă în Ştiinţa Economică; Tiporex, Bucureşti, f.a. 246 p. Negulescu, P.P.; Scrieri inedite; vol I-V, Ed Academiei RSR, 1969, 1971,1972,1977 Petrescu, Camil; Doctrina substanţei; Ed |tiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, 2 vol., 354+368 p Popper, R. Kall; Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism. Editura Trei, CEU Press, Traducere de Florin Lobonţ, 1997, 180 p. Scheler, Max; Arbeit und Ethik; în: “Zeitschrift fur Philosophische Kritik”, Band 114, Juli 1899; pp. 161-200 Schultz, Uwe; Immanuel Kant, Ed Teora, Bucureşti, 1997 (Traducere de Vasile V. Poenaru), 176 p Spinoza; Etica;Ed Ştiinţifică; Bucureşti 1957, (Traducere din italiană de Al Posescu), 358 p Tompea, Doru; Etică, axiologie, deontologie; Ed Ankarom, Iaşi, 1966, 145 p 45 Delimitări conceptuale Tranziţia cvasiinterminabilă pe care o parcurgem are, prin însăşi esenţa ei, ca dominantă, povara amestecului de vechi şi nou, acest mixtum compositum care alimentează confuziile, asimetriile informaţionale şi capacitatea de orientare în (sub)sisteme. Terminologiile utilizate de anumite forme de organizare socială (includem, desigur, aici şi defunctul sistem totalitar) au o coerenţă internă bine stabilită, dar şi o inerţie mare în utilizare, ceea ce face ca unele cuvinte/sintagme utilizate cu sens şi rost în vechiul sistem să nu aibă aceeaşi acoperire în noile condiţii. Mai mult, unele cuvinte dezavuate de vechiul sistem îşi intră acum în drepturi, dar, să recunoaştem – nu toată lumea este dispusă să umble mereu la dicţionare, după cum nu toţi avem tăria să recunoaştem că un anumit cuvînt ne este neclar…În categoria acestor cuvinte vechi cu sensuri noi se află şi cele trei cuvinte pe care încercăm să le explicităm mai jos. Înainte de aceasta, mai amintim doar faptul că termenul de eficacitate/efficacy (în limba engleză) a fost mereu tradus (atunci, dar – încă – şi acum…) tot prin eficienţă/efficiency (engleză).Alinierea la civilizaţiile recunoscute şi acceptate ale lumii se va face mult mai greu dacă nu avem, de la început şi un limbaj comun. Eficacitate Efectivitate Eficienţă Eficacitatea – reprezintă gradul de atingere a scopurilor, nivel calculat în condiţii ideale. De regulă se utilzează termenul de eficacitate cu referire la viitor sau la o situaţie a cărui rezultat final nu este încă cunoscut. Efectivitatea – reprezintă gradul de atingere a scopurilor (volumul de efecte obţinute) în condiţii reale. 46 Eficienţa – reprezintă compararea scopurilor (efectelor obţinute sau obtenabile) cu mijloacele (resursele sau eforturile depuse sau posibile de depus) Observaţie . Eficacitatea vizează viitorul. Efectivitatea vizează trecutul şi prezentul. Eficienţa vizează oricare dintre cele trei segmente temporale (trecutul, prezentul sau viitorul) Pentru a exemplifica mai bine cele trei concepte, fundamentale în analiza sistemelor în general, şi a celor de sănătate în cazul nostru, reproducem mai jos un articol publicat cu cîţiva ani în urmă (1996). Economica & economia Eficacitate, efectivitate, eficienţă Analiza economică îşi diversifică mereu mijloacele de apreciere a rezultatelor unor acţiuni umane, atribuindu-le denumiri şi semnificaţii în funcţie de contextul economic şi lingvistic din care provin autorii acelor instrumente de analiză. Limba engleză (al cărei fond principal de cuvinte este format în proporţie de 60 la sută din cuvinte de origine latină) este astăzi cea care dă tonul în terminologia ştiinţifică. Comoditatea şi necunoaşterea subtilităţilor tehnicilor şi metodelor de analiză economică de către unii traducători a dus la apariţia pe piaţa literaturii economice străine a unor lucrări pline de monstruozităţi lingvistice, contribuind, prin aceasta, la sporirea confuzionismului academic. 47 Cele trei cuvinte din titlu au fost mereu traduse prin “eficienţă economică“, concept care este asociat sau confundat cu cel de rentabilitate. Expansiunea sferei de cuprindere a economicului la domenii ca educaţia, îngrijirile de sănătate, cultură etc., obligă specialiştii din aceste domenii să se auto-instruiască după cărţile existente pe piaţă. Revin aici cu o propunere adresată Ministerului Învăţămîntului, de a include în pregătirea tuturor specialiştilor a unor cunoştinţe fundamentale de Economică, fără de care efectivitatea activităţilor lor va fi mult diminuată. Soluţia revigorării societăţii romîneşti este de ordin educaţional şi informaţional. Nu ne rămîne decît să sperăm că demersul nostru va avea eficacitatea scontată şi că va genera – în perspectivă – doritul spor de eficienţă . Am utilizat deja, succesiv, cei trei termeni, pe care îi vom defini imediat. Eficacitatea (efficacy) este calitatea unei acţiuni de a produce mai multe efecte utile pozitive, comparativ cu efectele negative, în condiţii ideale, adică prin excluderea din calcul a unor evenimente neprevăzute. Se presupune, aşadar, existenţa unei informaţii complete despre ansamblul acţiunii respective, ceea ce este, desigur, un caz ideal. Eficacitatea se referă, îndeosebi, la viitor, respectiv atunci cînd facem estimări asupra rezultatelor posibile ale unei acţiuni. Putem vorbi despre eficacitatea unor acţiuni trecute doar în cazul în care rezultatele corespund pe deplin aşteptărilor. De exemplu, majorarea preţurilor la combustibil şi energie este acum considerată eficace, privită prin prisma rezultatelor pozitive pe termen lung şi care trebuie să depăşească suma efectelor negative inerente, antrenate de această majorare. Dacă va fi considerată eficace şi după trecerea perioadei luate în calcul, aceasta va însemna că efectele pozitive aşteptate le vor fi depăşit pe cele negative. 48 Efectivitatea (effectiveness) este calitatea unei acţiuni de a produce efectele scontate în condiţii reale. Aceasta înseamnă că o acţiune umană efectivă este cea care se raportează la condiţii reale, nu ideale. La modul general, efectivitatea reprezintă compararea, la modul foarte concret, a efectelor pozitive şi negative ale unei acţiuni. De exemplu, pe parcursul perioadei de majorare a preţurilor la care ne-am referit, raportul amintit este în favoarea efectelor pozitive, înseamnă că acţiunea în cauză este efectivă. Presupunînd că termenul de referinţă este de 6 luni, este posibil ca 5 luni acţiunea dată să fie efectivă, dar la finele perioadei atît eficacitatea cît şi efectivitatea să fie negative. Eficienţa (efficiency) este rezultatul comparării efectelor (rezultatelor) cu eforturile (costurile). Se deduce că primele două concepte se referă la compararea rezultatelor reale cu cele estimate (în viitor sau în prezent), în timp ce eficienţa este raportul efect/efort, sau – filosofic vorbind – a raportului scop/mijloc. Despre măsurarea eficienţei cei interesaţi pot afla mai multe din cărţile prof. P. Jica, dar un lucru este, deocamdată, foarte clar: eficacitatea, efectivitatea şi eficienţa nu sînt identice în esenţa lor. 49 Noţiuni de management general Managementul este o profesie distinctă şi o activitate cotidiană a multor profesii în care actul decizional, bazat pe informaţie, este frecvent şi responsabil. Din păcate, confuzia conştient întretinută între teorie şi practică, între ştiinţă şi praxis, între regula stabilită şi regula aplicată etc., se manifestă şi în cazul managementului care are semnificaţie dublă: disciplină ştiiţifică şi activitate practică. Desigur, există mereu preocuparea ca să se precizeze dacă este vorba despre managementul teoretic sau despre cel practic, desigur cu grija ca părţile bune ale managementului să se afle în teorie, iar cele proaste în practică. Expresia consacrată pentru treburile făcute prost sau care au rezultate proaste este “bad management”. Teoria este rareori greşită, ea este cel mult perfectibilă… Deşi se pretinde că managementul ar fi el însuşi o ştiinţă (şi încă una de sine stătătoare) această ştiinţă nu are încă un nume distinct de practica pe care o studiază, ceea ce ar induce concluzia că nivelul de teoretizare nu este suficient de ridicat, iar specificitatea metodelor folosite este destul de relativă. Etimologic, termenul de management provine de la latinescul manus = mînă, cu semnificaţia verbală de a mîna (caii), a mînui (a manipula), a dirja, “a struni caii cu ajutorul hăţurilor”, a se descurca. Deşi termenul de “manipulare” are o conotaţie eminamente negativă, managementul nu este decît o activitate de manipulare, presupunîndu-se că scopurile urmărite sînt pozitivie şi numai pozitive… Managementul constituie activitatea complexă de organizare şi conducere a unei activităţi a cărui scop este clar definit. Managementul teoretic utilizează o multitudine de metode şi tehnici aplicate în vederea eficientizării şi optimizării practicii manageriale. Practica managerială este făcută de specialişti (manageri) sau de nespecialişti. 50 Conform uneia dintre cele mai larg răspindite definiţii, managementul reprezintă atingerea unor obiective prin intermediul altor oameni. Se afirmă că managerul are ca principală misiune ca să facă astfel încît lucrurile să fie făcute. În limbajul EMMY (End-Means Methodology) definiţia managementului apare astfel: “managerul este persoana care stabileşte cu maximă claritate SCOPURILE pe care le urmăreşte (pentru el însuşi, pentru organizaţia pe care o conduce şi pentru contextul social în care se află), şi MIJLOACELE apte să ducă la atingerea acelor SCOPURI”. De regulă, mijloacele utilizate de manager sînt oamenii şi informaţiile. Restul pot fi contexte, mai mult sau mai puţin favorabile… Privit sub raport psihologic, “managementul este o problemă de comportament, de relaţii interpersonale, de informaţii (manipularea informaţiilor) care trebuie să declanşeze energiile necesare pentru rezolvarea situaţiilor considerate puţin sau deloc acceptabile”. În Era informaţională managementul este, în esenţă, o activitate de selectare, procesare şi combinare a informaţiilor în dorinţa obţinerii acelei informaţii finale, care să caracterizeze situaţiile nou create ca fiind optime sau apropiate de scopul propus. Primul tratat de management, în sensurile utilizate astăzi, a fost scris de Aristotel şi este intitulat “Economica”, mic tratat în care descrie cum să se comporte stăpînii faţă de sclavi, soţii între ei în gospodărie, precum şi sclavii între ei sau faţă de stăpînul lor. Prin această argumentare, Aristotel a indus ideea de organizare a activităţii gospodăreşti şi de armonizare a vieţii de familie. Uneori termenul de management este asimilat cu aspecte sau laturi ale managementului: supravegherea, controlul, dirijarea, administrarea, organizarea, iar managerul este identificat cu expresiile populare ale acestuia: leader, boss, adică, pe româneşte, “şefu‟”. 51 Cele patru faze principale ale actului de management : Planificarea; Organizarea; Implemantarea; Controlul. Managerul nu execută nici una din cele patru faze, el doar contribuie la/sau supervizează formularea obiectivelor acestora. Planificarea – reprezintă stabilirea şi identificarea scopurilor de îndeplinit. Organizarea – se preocupă de stabilirea şi planificarea mijloacelor ce vor fi utilizate. Implementarea – reprezintă combinarea propriu-zisă a mijloacelor Controlul – compararea mijloacelor folosite cu scopurile propuse sau chiar atinse. Dintre cele patru faze etapele a doua şi a treia au un conţinut preponderent economic; prima fază are caracter preponderent politic , iar a patra fază are un caracter preponderent etic. Rezultă că nu poate fi manager bun persoana care nu are cunoştiinţe de manager, de teorie politică, economică şi etică. Uneori scopurile (faza 1) sînt stabilite de instanţe superioare, iar concordanţa scop-mijloc (faza 4) poate fi încredinţat unor unităţi autonome de expertiză. În privinţa mijloacelor, prima grijă a managerului este să facă o listare completă a mijloacelor existente şi apte, să ducă la scop, la care se adaugă ce necesar va fi procurat. Lista de mijloace: Oameni Utilaje Materiale Viaţa Timpul 52 Banii Procese Informaţii, stocate şi posibile de obtinut Terenul Reputaţie, imagine, atitudine În organizaţiile mari categoriile de mijloace enumerate sînt gestionate în cadrul unor departamente specializate. Resurse umane (personalul) –de oameni Marketing-de piaţă Financiar, contabilitate – bani Relaţii publice – imagine Autocontrolul Managerul – trăsături de caracter : Favorabile Nefavorabile Hotărîre Extrovertire Plăcerea de a avea puţin Abilitate de a tolera ambiguitatea şi incertitudinea Perseverenţa Empatia Capacitatea de a trece uşor de la un lucru la altul Intuiţia şi înţelegerea intentivă a semenilor Rezistenţa la stress Timiditatea şi constiinţa de sine Perfecţionism şi detailism Exces de raţionalitate Dorinţa de cunoaştere pentru sine Dorinţa de a da prioritate familiei Fire blîndă şi bună 53 Managementul informaţiilor Managerul bine informat = tautologie. Managerul prost informat = contradicţie între termeni. În actul managerial informaţia are rolul decisiv în fiecare din cele patru faze . În perioadele cu ritmuri rapide de schimbare informaţiile trebuie să cunoască un flux continuu (nu doze optime ).Informaţiile tehnologice şi economico-financiare sînt cele mai utile şi totodată cele mai perisabile. Şansele succesului managerial sînt funcţie de volumul, dozarea şi utilizarea adecvată a informaţiilor şi a tehnologiilor informaţionale. Managementul informaţiei presupune parcurgerea a şase etape : Colectarea ; Stocarea ; Procesarea ; Accesul ; Comunicarea ; Utilizarea ; Colectarea informaţiilor presupune o selectare a informaţiilor utile de cele redundante. Bolile informaţionale işi fac apariţia chiar din această etapă cînd dorinţa de a fi foarte bine informat duce la aglomerarea canalelor cu informaţii inutile, stresante şi ineficiente. Sursele de informare sînt multiple şi de aceea sistematizarea prealabilă a surselor poate evita suprapunerile şi supraîncărcarea informaţiilor. Pentru colectarea raţională a informaţiilor trebuie să ne autoadresăm întrebările : De ce informaţii avem nevoie şi în ce scop? Ce intenţionez să fac cu ele? De unde le pot obţine? 54 În ce formă prefer să primesc informaţiile? – la intervale regulate : zilnic, lunar, anual; – cînd au loc anumite schimbări; – cînd au fost consumate total; – niciodată. Sursele de informare pot fi : – propriile acţiuni şi registre ; – departamentele colaterale organizaţiei ; – centrul de informare a organizaţiei ; – presa ; – instituţiile specializate ; – departamente sau agenţii guvernamentale ; – rapoarte oficiale. – servicii speciale de informare şi consultanţă. Stocarea informatiilor – se stochează doar datele utile ; – informaţiile neprocesate se numesc date. Exemplu : salarii, concedii, reclamaţii ( date ). Cîte reclamaţii au fost într-o lună ( informaţii )?. Se folosesc mai multe feluri de stocare a informaţiei : – memorie personală ; – fişiere şi fişete ; – fişe şi indexuri ale fişelor ; – baze de date electronice – CD – ROM şi microfilme Procesarea informaţiilor Managerul trebuie să extragă şi să menţină sensul real iniţial şi cel pentru care au fost colectate. Rezultatele procesării se formulează în statistici, grafice, etc. 55 Folosirea informaţiilor Trei dintre cele mai importante şi obişnuite procese de management în care se utilizează informaţiile sînt : – rezolvarea problemelor ; – luarea deciziilor (pe baza datelor procesate) ; – prognosticarea (elaborări de strategii, prognoze) . În perioada actuală (era informaţională) profesiile care operează curent cu informaţii vor fi afectate în mod dramatic ca urmare a apariţiei inteligenţei artificiale. Acestea sînt : învăţămînt, management profesionist, îngrijirea sănătăţii, politicienii. Valorificarea utilităţii informaţiei La ce folosesc exact aceste informaţii ? Ce gen de informaţii au fost utilizate ultima dată şi de ce ? Care sînt costurile şi beneficiile păstrării sau stocării acestei I informaţii ? Care vor fi consecinţele abandonării acestei informaţii ? Pot fi aceste informaţii colectate, stocate, procesate sau communicate mai eficient ? Putem împărtăşi aceste informaţii şi celorlalţi ? Avem acces la informaţiile deţinute de ceilalţi ? Există modalităţi adiţionale de folosire a acestor informaţii ? Costurile actului medical Ca un răspuns al specialiştilor la creşterea continuă a costurilor şi la oferta inegală şi inechitabilă de îngrijiri de sănătate este interesul pentru raţionalizarea (eficientizarea practicii medicale prin tehnici de optimizare a deciziilor. Pentru practica medicală aceste instrumente de optimizare conţin în principal : 56 Analiza deciziilor în clinici ; Sisteme expert pentru diagnostic . Raţionalizarea deciziei medicale nu înseamnă înlocuirea criteriilor umanitare cu cele strict tehnice. 57 MANAGEMENTUL SĂNĂTĂŢII Motto : Ultima soluţie Spre a ne redresa economia, Scăpînd de-al sărăciei crunt blestem Ar trebui să exportăm prostia Că marfă, Slavă Domnului, avem ! Paul Dumitrescu – medic veterinar / martie 1997 A.Principiile managementului sănătăţii A conduce = a face ca lucrurile să fie bine făcute. Pentru a asigura succesul oricărei afaceri Metodologia Scop Mijloc propune efectuarea a cel puţin trei etape : 1.Stabilirea scopurilor; 2.Evaluarea mijloacelor apte acre să permită atingerea scopurilor ; 3.Declanşarea acţiunii (care presupune adecvarea permanentă scop – mijloc ) Primul principiu managerial – a conduce prin scopuri. Scopul vizează Ce, Cît, Unde, Cînd trebuie făcut. Acest principiu este verificat prin intermediul conceptului de eficacitate (raportul dintre efectele pozitive şi negative ale acţiuni în condiţii preconizate, caeteris paribus. Al doilea principiu managerial – a învăţa din experienţă. Aceasta presupune compararea permanentă a scopului final cu etapele realizate, respectiv cu mijloacele folosite. Acest principiu este verificat prin conceptul de randament, respectiv acela de efectivitate (raportul dintre efectele pozitive şi cele negative în condiţii reale respectiv la apariţia “neprevăzutului” ). Al treilea principiu managerial – specializarea muncii, conform principiului economicităţii. Un scop trebuie să fie atins cu 58 cele mai mici costuri posibile. Paradoxal, specializarea obligă la lucrul în echipă. Cu cît specializarea este mai îngustă cu atît dependenţa reciprocă va creşte. Principiul de faţă se verifică prin intermediul conceptului de eficienţă (efort cît mai mic pentru atingerea unui efect cît mai mare, respectiv mijloace minime utilizate pentru scopuri maxime. Al patrulea principiu managerial – convergenţa muncii spre scopul propus. Aceasta presupune cooperarea şi coordonarea logică a acţiunilor ce converg spre atingerea unui scop stabilit. Conceptul verificator este acela de adecvare permanentă între scopuri şi mijloace. Al cincilea principiu managerial – funcţia determină structura şi nu invers. Uneori o structură depăşită, neadecvată momentului se impune asupra funcţiilor îndeplinite de personalul existent. În limbaj EMMI, “ scopul determină mijloacele. Acest lucru este adevărat dacă se calculează permanent şi concomitent eficacitatea, efectivitatea şi eficienţa , respectiv preeminenţa scopurilor, a mijloacelor şi a adecvării dintre scopuri şi mijloace. Al saselea principiu managerial – circulaţia nestingherită a informaţiilor. Este cunoscut şi sub numele de principiul transparenţei. Asimetria informaţională asigură posibile cîştiguri pe termen scurt dar acumulează tensiuni informaţionale pe termen lung, ale căror ignorare va compromite şi acumulările înfăptuite pe termen scurt. Blocarea (obturarea) informaţiei sporeşte puterea distructivă a informaţiei venite din partea concurenţei. Principiul a fost verificat în practică cu ocazia prăbuşirii regimurilor totalitare. Uneori lipsa informaţiei pertinente, corecte, adecvate este fals suplinită de o abundenţă de amănunte inutile, voluminoase, frapante sau nerelevante. Este “limbajul de lemn“ care ţine loc de informaţie, îngrădind şi deformînd informaţia autentică. 59 B. Funcţiile conducerii (managementului) Există trei funcţii fundamentale : Elaborarea priorităţilor (funcţia anticipativă). Se concretizează în elaborarea setului de scopuri, sau a unui plan/program pe termen lung (planificarea) şi scurt (programarea) ; Execuţia (funcţia aplicativă). Se pun în funcţiune mijloacele apte să ducă la scop. Concret, se distribuie sarcinile de organizare, de supervizare şi de pregătire a personalului. Tot în cadrul acestei funcţiuni se urmăreşte circulaţia corectă şi rapidă a informaţiei; Evaluarea (funcţia apreciativă). Se compară mijloacele utilizate cu scopurile atinse. Valoarea unei acţiuni este dată de importanţa scopului şi raritatea mijloacelor. Evaluarea se face prin măsurare şi comparare. Sinteza evaluării : eficienţa economică a acţiunii efectuate. Se folosesc autoevaluarea şi retroinformarea pentru depistarea cauzelor insucceselor. C. Planificarea şi programarea activitatii Planificarea şi programarea (elaborarea priorităţilor pe termen scurt şi mediu) presupun detaşarea intereselor pe termen lung de cele pe termen scurt, precum şi combinarea acestora pentru a le asigura viabilitatea ambelor. Activitatea de asigurare a sănătăţii presupune planificarea corectă a etapelor : Diagnosticul. Se determină dimensiunea cererii de sănătate (volumul şi urgenţa scopului ce urmează apoi a fi atins). Cererea poate fi: totală (absolută), reală (posibil de satisfăcut) şi realizabilă în mod concret Prognosticul. Se determină priorităţile în funcţie de mijloacele disponibile, respectiv se conturează oferta de sănătate (chiar dacă nu există şi o cerere expresă referitoare la serviciile oferite). Controlul rezultatelor la fiecare subetapa. Se poate face o comparare permanentă între ofertă şi cerere, respectiv se delimitează 60 mai multe tipuri de servicii sanitare: servicii oferite, servicii solicitate, servicii impuse (spitalizări, vaccinări etc) D. Niveluri de îngrijiri de sănătate Primare: generale – preventive şi curative (în beneficul indivizilor şi al colectivităţilor: igiena, urgenţe, etc.) Secundare : specializate – consultaţii şi specializări Terţiare : superspecializate Regula de aur :Principiul subsidiarităţii. Conform acestui principiu politico-economic, îngrijirile de sănătate trebuie să fie acordate la nivelul cel mai de jos capabil să asigure un rezultat satisfăcator. Observaţie. Sănătatea depinde mai mult de măsurile nemedicale decît de cele medicale. E. Politici de sănătate Politicul – ca speranţă de mai bine. Partidicul – ca promisiune de mai bine. Ideologicul – esenţializare a intereselor. Pe cine (ce) îngrijim ?. În functie de răspunsul la această întrebare, se definesc politici, partide, ideologii şi regimuri. În plan sanitar politico-economicul dominant este cauza şi consecinţa sistemului şi serviciilor de sănătate. Prin urmare, paleta liberalism – socialism se va reflecta în paleta “medicină individuală” – “medicină comunitară” , cu nuanţele de rigoare dintre acestea. Comparativ şi constrativ, cele două ideologii sanitare şi de management sanitar constau în următoarele : Tabelul nr. Medicina individului ( liberalii sanitari ) Medicina comunitaţii ( socialiştii sanitari ) 1. Îngrijirea bolnavului. 1. Îngrijirea comunitaţii 2. Prioritatea bolnavul. 2. Prioritatea : persoana şi 61 familia sănătoasă sau bolnavă 3. Profesionist izolat. 3. Echipa interdisciplinară 4. Diagnostic individual. 4. Ingrijiri integrate. 5. Probleme individuale de boală. 5. Probleme colective de sănătate. 6. Mediul bolnavului. 6. Mediu general ( economic – politic – social – biologic – psihologic ) 7. Fără planificare, epidemiologie şi planificarea bolnavului 7. Cu planificare, epidemiologie şi planificarea bolnavului 8. Rezultate apreciate de bolnav. 8. Rezultate apreciate de sănătoşi. 9. Iniţiativa aparţine bolnavului. 9. Iniţiativa aparţine echipei. 10. Curativă. 10. Preventivă. În medicina preponderent comunitară anchetele epidemiologice ocupă un loc de prim rang. Cele două sisteme nu sînt total opuse ci doar concurente. Ele nu trebuie impuse, ci alese, în funcţie de raporturile concrete dintre scopuri şi mijloace. Sistemele manageriale se vor plia şi adapta la sistemele de sănătate, respectiv în funcţie de accentul pus pe individ sau comunitate. Nu există sistem care să ignore complet individul sau comunitatea, deşi au urmărit – implicit – binele amîndurora. O încercare de combinare a celor două filozofii medicale a fost formulată la Alma-Ata în 1978. Ea a fost o concretizare în plan sanitar a teoriei convergenţei sistemelor social – politice opuse, promovate de filozofi de stînga americani (W.W. Rostow ). 62 CHECK-LIST pentru elaborarea unui program sanitar (de exemplu Reforma Sanitară) Evaluarea situaţiei existente. Alternative posibile de evoluţie a situaţiei. Prima alternativă este “do nothing” – să nu faci nimic. Aceasta se mai numeşte şi “opţiunea zero” (a lăsa lucrurile în voia soartei. A nu se confunda cu principiul liberal “laissez faire – laissez passer”, care induce ideea unei noi intervenţii restrictive din partea statului). Alternativele trebuie comparate prin elemente reprezentative (cheie). Putem avea două variante de acţiune pe care le comparăm cu opţiunea zero. Este posibil ca “opţiunea zero” să ne coste 80$ / zi , varianta I să coste 10$, iar varianta II să coste 12$ / zi. Cei 2$ diferenţă dintre cele două variante ale acţiunii se compară cu cei 80$ ai non-acTiunii. Rezultă : non-acţiunea este mai scumpă de 40 de ori decît acţiunea. Compararea costurilor şi beneficiilor. (efectele secundare nu trebuie neglijate ). Atît Beneficiile cît şi Costurile se calculează din perspectiva societală. Nu doar costurile tangibile trebuie luate în calcul. Cele intangibile pot fi decisive. Aici se poate folosi metoda Cost – Utilitate. Măsurarea rezultatelor. Trialurile clinice – cea mai bună metodă de măsurare. Evaluarea rezultatelor. Este partea cea mai controversată a analizei economice. Este obligatorie demonstrarea modului de calcul şi că această metodă a fost cea mai adecvată pentru cazul dat. Prezentarea rezultatelor. Circa 20% din timpul unei cercetări este dedicată scrierii eseului de prezentare. Conflictul medic economist porneşte deseori 63 din neclaritatea prezentării concluziilor, sau din diferenţe de limbaj, atitudine, etc. Criterii de analiză a sistemelor de sănătate Performanţa De ansamblu ; Pe subsisteme ; Pe entitaţi de bază ; Se fac comparaţii după criterii : Temporale ; (inter) naţionale. Receptivitatea faţă de nevoile reale ale oamenilor Se analizează flexibilitatea la modificările structurale ale cererii de servicii de sănătate. Se verifică existenţa unui sistem adecvat de stimulente / de stimulare a receptivităţii. Accesibilitatea În funcţie de venit şi finanţare ; În funcţie de nivel de informare ; În funcţie de flexibilitatea sistemului de îngrijiri de sănătate ; Creşte rolul de “sită” a generalismului, respectiv creşte accesul la îngrijirile primare. 64 Responsabilitatea Modul de exercitare a responsabilităţii ; Nivelul de exercitare a responsabilităţii ; Separarea responsabilităţii pentru cumpărarea serviciilor de sănătate de responsabilitatea furnizării de servicii de sănătate. Autorităţile districtuale / judeţene să aibă responsabilitatea cumpărării / achiziţionării de servicii, iar unităţile sanitare să intre în concurenţă pentru a oferi servicii cît mai bune. Spitalele publice trebuie să aibă independenţă managerială în utilizarea resurselor limitate. MG cu mai mult de 9000 de pacienţi pot avea dreptul la buget propriu (prin aceasta se stimulează responsabilitatea MG de a-şi păstra pacienţii). Informabilitatea Informabilitatea reprezintă capacitatea sistemului de a primi şi oferi informaţii atît intrasistemic cît şi intersistemic. Exemplu : o informaţie corectă despre costuri şi rezultate poate duce la o alocare mai bună a resurselor. Este necesară o informare veridică a cumpărătorilor şi o descentralizare a sistemului informaţional. Este utilă creerea de baze de date cît mai complete, îndeosebi despre pacienţi şi notele de plată ale acestora. Rentabilitatea Rentabilitatea presupune – ca regulă – ca cheltuielile de capital să fie recuperate prin spitale publice care trebuie să plătească cash ratele dobînzilor şi costul utilizării pămîntului, clădirilor, etc. Se recomandă existenţa unui sistem de stimulente pentru subsistemele cele mai rentabile, respectiv utilizarea raţinală a resurselor. De asemenea, rentabilitatea presupune relaţii contractuale ferme între diferite organizaţii de sănătate. 65 Competitivitatea Competitivitatea trebuie să se manifeste între forme de proprietate (public – privat), precum şi între subsistemele acestora între ele. Ca mod de sporire a competitivitaţii este aplicarea principiului subsidiaritaţii (respectiv delegarea autoritaţii ). Există preconcepţia că proprietatea publică nu presupune aplicarea principiului subsistemelor. Fals. Competitivitatea poate fi sporită prin responsabilizarea subsistemelor. Partenerii îşi definesc diferit şi antitetic interesele : astfel, ofertanţii urmăresc sporirea profitabilitaţii, în timp ce solicitatorul de servicii (cererea) urmăreşte maximizarea utilităţii ca urmare a consumării unui serviciu, fie acesta unul de consultanţă ( o idee, un sfat ). Se impune o definire corectă a consumatorului. Astfel, există consumatori globali (DSJ, spital , etc.) şi consumatori individuali ( pacienţi ). O competitivitate reală se asigură şi prin cadrul legislativ ( legislaţie antimonopol, anticartel ).Fiecare sector are avantajele sale relative (în comparaţie cu celălalt): Sectorul public asigură următoarele scopuri : – Echitate ; – Accesibilitate ; – Controlul cheltuielilor . Sectorul privat asigură următoarele scopuri (avantaje): – Eficienţă ; – Receptivitate faţă de consumator . În final scopul reformei este performanţa la nivel macro. Indicatorii macrosanitari vor arăta dacă, unde, cînd şi în ce ritm este nevoie de reformă. 66 Reforma sanitară – cine pune accentele ? Parte a procesului de reformare structurală şi sistemică a economiei româneşti , reforma sanitară are şi calitatea specifică de a fi una dintre cele mai sensibile şi controversate elemente ale schimbării. Nu este nici un secret că actualmente legislaţia care guvernează sectorul sanitar are o vechime ce oscilează între 20 şi 50 de ani. Mă refer îndeosebi la legislaţia care defineşte sistemul de sănătate, acesta fiind unul eminamente public, finanţat de la buget şi condus de la nivelul central (Ministerul Sănătăţii). Problema care se pune este una multiplă : ce este de reformat la sistemul existent, care sînt scopurile concrete urmărite prin reformare şi care ar fi modalităţile optime de efectuare a reformei pentru a obţine scopurile dorite. Înainte de a avea răspunsuri la această triplă întrebare merită să precizăm că orice sistem politic din lume nu a avut alt scop declarat decît binele şi sănătatea populaţiei, dacă nu chiar “fericirea întregului popor”, ceea ce induce ideea că sistemele sanitare diferă între ele doar prin mijloacele utilizate şi nu prin scopurile propuse. Astfel, gestionarea publică sau privată a mijloacelor apte să asigure standarde cît mai înalte de sănătate pentru cît mai mulţi indivizi este o problemă ce ţine mai mult de domeniul economicului ( al mijloacelor ) decît de cel al politicului (stabilirea scopurilor). Totuşi, crearea unor mijloace mai adecvate de atigere a scopului este apanajul factorului politic. De peste 7 ani se repetă această frază : “reforma se poate declanşa doar dacă este voinţa politică pentru aceasta”. Pentru reforma sanitară voinţa politică trebuie să răspundă la tripla întrebare de mai sus. Or, răspunsurile se lasă aşteptate sau cel puţin nu au claritatea şi precizia necesare. Documentele OMS, ale organismelor specializate ale UE precizează că esenţa şi rostul reformei este de natură economică. Dacă ar fi resurse suficiente atunci orice sistem ar fi bun iar problema eficienţei nici nu s-ar pune. Totul porneşte de la necesitatea reducerii costurilor, de evitare a risipei, de sporire a randamentului 67 fiecărei resurse utilizate. Esenţializînd şi mai mult, reforma sanitară este o decizie financiară. Cu mici excepţii, totul se poate exprima în unităţi monetare, inclusiv anii de viaţă cîştigaţi ca urmare a unei acţiuni sanitare. Cineva ar putea trage concluzia că reforma sanitară este doar apanajul economiştilor, medicii fiind excluşi din această activitate de formulare a strategiilor manageriale cu implicaţii asupra activitaţii lor. Sigur nu este aşa, dar, care este la noi în România ponderea specialiştilor cu pregătire economică implicaţi în derularea reformei? Probabil că la nivel de ţară numărul lor nu dapăşeşte o duzină. Nu avem în vedere contabilii şefi de la Direcţiile Sanitare, rareori interesaţi de probleme de filozofie managerială şi scheme complexe de alegere a alternativei optime pentru o acţiune sau alta. Ei s-au specializat în a răspunde directorilor de DSJ dacă mai sînt bani în cont şi dacă mai pot fi obţinuţi în vre-un fel sau altul. S-ar putea face o mică apreciere referitoare la numărul cercetatorilor şi cadrelor didactice cu pregătire economică de la Institutele de Sănătate publică şi de la catedrele de management sanitar de la UMF-urile din România. Estimez această cifră la 0,01 %. Dacă lucrurile stau într-adevăr aşa, şansele de a face reformă sanitară sînt minime. Iar dacă cei implicaţi în reformă nu încearcă să schimbe actuala stare de lucruri , este cel mai bun indiciu că reforma nu este considerată necesară, indiferent de declaraţiile celor pro – reformă … 68 Secţiunea a doua 69 Economica şi Economia Economia Economia este activitatea de combinare a unor elemente (indiferent de natura lor ), elemente denumite mijloace , în vederea obţinerii unor rezultate dorite numite scopuri. Economia este activitatea practică, cotidiană ( permanentă ), activitate studiată cu mijloacele ştiinţei de disciplina ştiinţifică numită economica, în scopul îmbunataţirii rezultatelor aşteptate şi a raporturilor dintre mijloacele consumate şi scopurile atinse. Ca ştiinţă, economica are o încărcătură psihologică majoră ca urmare a faptului că raporturile existente sînt în esenţă raporturi interumane sau care transmit interese interumane. Economics = economica Economy = economie. În marea majoritate a punctelor de vedere (viziuni) despre economie, dimensiunea individuală este cea care predomină, dar pentru o mai bună înţelegere a acesteia este absolut necesară completarea cu dimensiunea socială (relaţională) în raporturile economice dintre agenţii economici şi beneficiari. Economicul transcede toate activitaţile umaneindiferent de amploarea, importanţa sau locul lor de desfaşurare. Exagerînd, se poate spune că un început de activitate economică se desfăşoară la nivel celular ca urmare a faptului că viaţa celulei presupune combinări de mijloace şi schimb de elemente cu exteriorul ei. La fel se întîmplă şi în organismul uman: se desfăşoară o activitate economică în sensul raportului intrări / ieşiri care-i asigură homeostazia (evoluţia) După modul celular şi organic putem să ne imagină activitatea economică (intrări / ieşiri, scpuri / mijloace) la nivel de grup social. Ulterior activitatea economică se desfăşoară la nivel de comunitaţi umane (organizaţii, instituţii, sate, oraşe, regiuni, ţară – economie naţională). 70 Modelul celular şi organic este la fel de valabil atunci cînd analizăm activitatea economică a unei ţări în raport cu celelalte economii naţionale care alcătuiesc economia mondială. În teoriile economice existente în lume pot să predomine unul sau altul dintre modelele economicului. De exemplu, capitalismul clasic pune accent pe individ (numai indivizii optează – aleg deci) iar sistemele totalitare văd doar societatea la nivelul cît mai ridicat de agregare socială. Punctul de vedere al disciplinei Economica este de a sesiza celelalte puncte de vedere existente, de a le combina în vederea maximizării satisfacţiei individuale şi sociale concomitent şi pentru un număr cît mai mare de indivizi. O asemenea viziune asigură stabilirea sistemelor şi preîntîmpină apariţia exceselor şi extremismelor precum şi a consecinţelor economice nedorite (şomaj, corupţie, inflaţie). Toate punctele de vedere trebuie cunoscute înainte de orice judecată de valoare, urmînd ca opţiunea pentru un sistem sau altul să fie făcută în cunoştiinţă de cauză. Economica Economica (economics) este ştiinţa socială care studiază producţia, distribuţia (repartiţia), schimbul şi consumul de bunuri şi servicii – definiţie data de orientarea de stînga. Economica studiază comportamentul uman ca relaţie între scopuri şi mijloace puţine – LIONEL ROBINS, Marea Britanie. Economica (numită atunci economie politică) reprezintă studiul naturii şi cauzei bogăţiei naţiunilor – SMITHS. Deşi SMITHS a fost promotorul liberalismului şi individualismului, el şi-a intitulat lucrarea sa mai nouă drept “Economie politică” deoarece finalitatea studiului său era binele naţional prin intermediul celui individual (în 1776 ?). Promovînd individualismul economic, SMITHS a asigurat bunăstarea statului britanic. 71 Un reprezentant al neoclasicismului, ALFRED MARSHAL, a definit economica drept studiul omenirii din punctul de vedere al afacerilor obişnuite ale vieţii. După formularea lui KEITS, problema economică lupta pentru existenţă a fost dintotdeauna cea mai presantă problemă a lumii umane. Supravieţuirea apare ca problemă datorită rarităţii (puţinătăţii) resurselor sau mijloacelor. Scriitorul american EMERSON spunea că dorinţa este un uriaş care creşte mai repede decît hainele care i se pregătesc. După RONALD WYKSTRA (1971), soluţionarea problemelor economice este artă şi ştiinţă; identificarea problemelor economice presupune ierarhizarea acestora după importanţa lor relativă, ceea ce fac necesare judecăţile de valoare în economică. După acelaşi autor, economia USA în 1971 era o economie mixtă ; şi economia britanică era descrisă de GEOFRY WHITEL ca fiind tot o economie de piaţă mixtă, ceea ce înseamnă că cele două economii erau formate dintr-un sistem de informaţii economice în care deciziile producătorilor şi cumpărătorilor de a vinde şi a cumpăra şînt luate în mod privat dar cu o oarecare monitorizare din partea statului. Crearea de grupuri de presiune în vederea influenţării preţurilor vor primi ripoata instituţiilor statului. Totodată dogma concurenţei absolute are aceeaşi soartă ca şi dogma cooperării absolute dintre indivizi. Realitatea arată că orice activitate economică conţine atît concurenţă cît şi cooperare. Acelaşi lucru se poate spune şi despre falsa dilemă a libertăţii (individuale) şi a necesităţii ( sociale ), ambele existînd în aceleaşi proporţii, dar cu accente diferite (lipsa libertăţii apare la fel de nocivă ca şi excesul de libertate). Economiştii se preocupă de modul în care indivizii, grupurile, firmele şi statul urmăresc să atingă în mod eficient orice obiectiv (scop) economic pe care l-au ales. Aceeaşi problematică (a deciziei) a formulării scopurilor şi a alegerii mijloacelor este studiată şi de psihologie, etică, istorie (mentalitate în timp), de sociologie (studiul comportamentului social în context social), discipline economice conexe: 72 Logica economică ; Statistica ; Analiza matematică ; Econometrica ; Prognoza ; Finanţe ; Contabilitate ; Management ; Marketing . Dimensiunile economicii Din punct de vedere al amplorii fenomenului economic studiat, există cel puţin trei paliere de analiză : micro, macro şi mondo. Microeconomica Microeconomica studiază formarea preţurilor (price teory), respectiv modul cum interacţionează cererea şi oferta în cadrul pieţelor concurenţiale şi care creează o multitudine de preţuri individuale, niveluri de salarizare, marje ale profitului sau ale rentei. Ipoteza de plecare al microeconomicii este că toţi indivizii se comportă raţional. Punctul de vedere al consumatorului este acela că orice cheltuială bănească (de venit economic) trebuie să aducă în schimb maximum de satisfacţie (plăcere, fericire, utilitate, folos, beneficiu, bunăstare) în comparaţie cu alternative posibile. Punctul de vedere al producătorului (ofertant, furnizor) este acela că orice act economic trebuie să aducă maxim de profit în comparaţie cu alte alternative posibile. Se consideră că microeconomica are ca principal iniţiator pe ADAM SMITH (“Avuţia Naţiunilor” – 1776 – moment în care se consideră că s-a produs o delimitare între economic, politic şi etic, ulterior acestea constituind un corp comun). 73 Macroeconomica Macroeconomica studiază problemele economice la nivel de stat prin prisma raporturilor dintre produsul intern brut şi nivelul de folosire al forţei de muncă. Se consideră că întemeietorul macroeconomicii este JOHN M. KEYNES, prin lucrarea “Teoria generală a utilizării forţei de muncă, a dobînzii şi a banilor”–1935, apărută ca un reflex la Criza Economică din anii 1929 – 1933 . KEYNES încearcă să explice cauzele crizelor şi modul în care se creează şi distribuie bunăstarea la nivel de ţară sau de naţiune. El preia problema fundamentală a macroeconomicii şi o abordează la nivel macro, dar cu accentul pus pe cererea, respectiv pe cererea agregat sau compusă a consumatorului, investitorului sau a statului, pentru bunuri şi servicii. Cauza crizelor, după KEYNES, constă în ineficienţa sau inadecvarea cererii agregat. Soluţia oferită de KEYNES este de resortul consumului productiv (al investiţiilor) recomandîndu-se guvernelor să stimuleze consumul prin deficite bugetare (consum de viitor). Microeconomica se situează îndeosebi pe poziţia producătorului, respectiv aceea a ofertei, în timp ce macroeconomica se situează îndeosebi pe poziţia cererii. De aceea microeconomica este consonantă cu doctrina ofertei în timp ce macroeconomica este consonantă cu doctrina cererii. Un echilibru real al cererii şi ofertei ar putea fi realizat la nivel mondo, respectiv locul unde se poate stabili echilibrul dintre cerere şi ofertă. Mondoeconomica Mondoeconomica este mai nou apărută (1960–1970). În principal studiază: – Fluxurile comerciale şi financiare internaţionale şi mondiale ; – Implicaţiile politicilor naţionale şi ale organizaţiilor internaţionale / mondiale asupra bunăstarii naţiunilor sau firmelor. 74 O caracteristică a lumii contemporane o constituie globalizarea economică , fenomen ce continuă un proces anterior, acela de internaţionalizare a economicului. Economia globală are ca tip specific de instituţie sau organizaţie economică firma sau corporaţia transnaţională în timp ce faza anterioară de internaţionalizare a economicului avea ca tip specific de instituţie sau organizaţie economică intreprinderea mixtă (JOIN VENGER ). Lipsa dimensiunilor mondo (reducerea analizei economice la dimensiunile micro, macro sau ambelor) distorsionează rezultatele analizei sau nu permit optarea pentru soluţia cea mai eficientă posibil. Corelaţia dintre economic şi managerial Etimologic economia provine de la cuvintele greceşti oikos – casă şi nemo – conducere , management. Tratatul “Economica” al lui ARISTOTEL este de fapt o excelentă introducere în management, fiind considerată o teorie a menajelor. De aici rezultă intima conexiune între management şi economică, respectiv concluzia că practica managerială este fundamentată pe cunoştinţe temeinice de economică. Ideea că managementul este posibil de cunoscut şi aplicat fără fundament economic este anti – economică şi anti – managerială. După aprecierea lui G. B. SHOW “economica este arta de a obţine maximum de la viaţă “, ceea ce sugerează existenţa unui continuu economico – managerial şi nu două realitaţi sau discipline distincte. Se mai spune că economica este studiul succeselor şi eşecurilor. Managementul arată căile posibile spre succes în timp ce economica le prefigurează sub raport teoretic şi analizează cauzele profunde ale crizelor economice sau falimentelor unor afaceri. 75 Concepte economice fundamentale Conceptele economice fundamentale sînt : – Raritate ; – Utilitate ; – Oportunitate ; – Alegere . Raritatea Raritatea exprimă caracterul insuficient al resurselor ( mijloacelor ) în raport cu obiectivele ( scopurile ) propuse. Inexistenţa raritaţii bunurilor de consum sau a mijloacelor necesare producerii lor ar face inutilă orice preocupare de natură economică, inclusiv disciplina ştiinţifică numită economică. Resursele sînt considerate a fi rare atît în sens absolut cît şi relativ. De exemplu : suprafaţa Pămîntului este finită în mod absolut, dar suprafaţa arabilă totală este rară ( finită ) în sens relativ. Resursele sau mijloacele sînt rareşi datorită utilizărilor alternativepe care le pot avea acestea. De exemplu : cărbunele utilizat pentru obţinerea de benzină sintetică diminuează (face mai rar) cărbunele pentru alte utilizări. Raritatea se află la baza costului de oportunitate deoarece utilizarea unei resurse pentru un anumit scop ne costă imposibilitatea utilizării acelei resurse pentru alte scopuri. Conceptul de cost de oportunitate provine din principiul logic, numit al terţului exclus, respectiv un lucru poate fi ori adevărat, ori fals, respectiv în plan economic un lucru poate fi utilizat ori într-o direcţie (scop), ori în alta (alt scop). Noile teorii bazate pe informaţie şi pe viteze sporite de deplasare au permis apariţia principiului terţului inclus (Ştefan Lupaşcu) – informaţia, de exemplu, are calitatea de a nu se diminua prin utilizări repetate sau alternative – nu se consumă. 76 Utilitatea La modul cel mai general, utilitatea desemnează ceea ce este de folos, trebuincios, necesar, respectiv capacitatea unui bun (material, serviciu, informaţie) de a satisface o nevoie. Baza utilităţii o constituie însuşirile mărfurilor, însuşiri care diferenţiază şi mărfurile (bunurile) de acelaşi gen. Utilitatea economică reprezintă satisfacţia pe care crede că o va obţine un consumator dat prin folosirea unei cantităţi determinate dintr-un bun economic în anumite condiţii de loc şi timp. În acest caz : nu discutăm utilitatea făinii în general ci a unei cantităţi X de pîine, într-o zi anumită şi într-un loc anumit (piaţă). Se are în vedere un consumator precis, cu gusturi, disponibilităţi financiare cunoscute în momentul Y al existenţei sale. Consumatorul doreşte în mod real să obţină acel bun (care este rar pentru el) Utilitatea economică este o apreciere subiectivă ce depinde de intensitatea nevoii în condiţii date de timp şi loc, de nivelul de aspiraţii, de mentalităţi sau de opţiuni (alegeri) anterior făcute. Simplificînd, utilitatea economică este funcţie de cantitatea oferită şi de cererea exprimată, respectiv de raportul cerere – ofertă. Se induce ideea de relativitate, respectiv de apreciere a unor variabile economice în funcţie de o multitudine de factori, de aceea unul şi acelaşi bun economic va avea utilităţi diferite pentru agenţi economici diferiţi sau chiar pentru unul şi acelaşi agent economic în perioade diferite de timp sau în condiţii diferite. Legea lui Gossen Mărimea intensităţii unei plăceri ( satisfacţii ) descreşte progresiv pînă la saturare dacă respectiva plăcere este satisfăcută în mod constant şi neîntrerupt pînă la transformarea plăcerii în neplăcere. 77 Pentru consumator satisfacţia obţinută prin consumarea primei unităţi dintr-un bun economic este mai ridicată după care orice unitate suplimentară consumată are o utilitate economică din ce în ce mai mică. Satisfacţia pe care o aduce fiecare unitate suplimentară consumată dintr-un bun economic se numeşte utilitate marginală. Satisfacţia pe care o resimte consumatorul prin consumarea mai multor unitaţi sau a tuturor unităţilor unei mulţimi de bunuri de acelaşi fel reprezintă utilitatea totală. Alegerea Din multitudinea de trebuinţe (scopuri) şi resurse (mijloace limitate) consumatorul este confruntat cu problema alegerii, fiind în situaţia să afecteze venitul său pentru a achziţiona o anumită cantitate dintr-un bun, altă cantitate dintr-un alt bun, etc. Teoria consumatorului / cererii Această teorie răspunde la întrebarea “cum decide individul în legătură cu repartizarea bugetului între diferite bunuri şi servicii disponibile?”. Cunoaşterea condiţiilor de echilibru ale consumatorului va permite cunoaşterea legilor de evoluţie ale unui bun oarecare (marketig). Influenţaţi de filozofia utilitaristă, economiştii neoclasici de la sfîrşitul secolului al XIX – lea ( GEVONS, MANGER ,WARL ) au dezvoltat o teorie în care se presupune că individul raţional caută maxim de satisfacţie sau de utilitate. Se presupune din start că individul este capabil să măsoare printr-un indice cantitativ precis utilitatea pe care el o va obţine ca urmare a consumului unui bun. Această abordare “cardinală” a utilităţii porneşte de la un principiu care va rămîne fundamental pentru analiza economică modernă. Alegerile indivizilor rezultă întotdeauna din organizarea la margine a costurilor şi avantajelor / beneficiilor legate de diferite posibilităţi ce le sînt oferite. 78 La începutul secolului XX se abandonează abordarea cardinală. Teoria curbelor de indiferenţă dezvoltată de italianul PARETO a adoptat o abordare ordinală în care indivizii nu au măsura nivelului de utilitate, ci pot doar să indice o ordine de preferinţă. Progresul ştiinţei este notabil şi rezultă din : este o ipoteză mai simplă care explică mai bine fenomenul economic decît abordarea precedentă. Explicarea deciziilor indivizilor acordă mai puţină importanţă preferinţelor agenţilor imposibil de măsurat în mod obiectiv în comparaţie cu restricţiile / constrîngerile observabile şi cuantificabile (restricţia bugetară). Teoria utilitaţii marginale Utilitatea totală ( U ) a unui bun X măsoară satisfacţia globală pe care individul a obţinut-o prin consumul acelui bun. Nivelul lui U depinde de cantitatea bunului X . In ce sens şi în ce ritm va evolua utilitatea cînd X creşte ? Această direcţie şi acest ritm de variaţie şînt măsurate de utilitatea marginală. Utilitatea marginală ( Um ) a unui bun parţial divizibil măsoară evoluţia utilităţii la margine, respectiv pentru o variaţie foarte mică ( infinitezimală ) a cantităţii consumate. Prin bunuri parţial divizibile se înţelege imposibilitatea de a consuma un sfert de automobil, 0,5 dintr-o pereche de ocheleri, etc. Utilitatea marginală a unui bun X imperfect divizibil este variaţia utilităţii totale induse de consumul unei unităţi suplimentare din acel bun. Um X = ΔU / ΔX În multe cazuri această această măsură nu este decît o aproximaţie a utilităţii marginale. În fapt, dacă bunul X este perfect divizibil atunci indiferent care este unitatea de măsură folosită se poate întotdeauna imagina o cantitate şi mai mică. 79 Utilitatea marginală a unui bun perfect divizibil Utilitatea marginală a unui bun X este variaţia utilităţii totale pentru o variaţie infinit de mică a cantităţi consumate. Această diferenţă este perfect operaţională prin conceptul matematic de derivată. Um = dU / dx Evoluţia Utilităţii şi a Utilităţii marginale Principiul intensităţii descrescînde a nevoilor Dacă dorim să vedem cum evoluează nivelul de satisfacţie a individului atunci cînd el consumă o cantitate crescută dintr-un bun este logic să ne gîndim că aceasta depinde de intensitatea nevoii pe care el o caută să şi-o satisfacă : plăcerea este proporţională cu lipsa resimţită anterior consumului. Analiza microeconomică porneşte de la o ipoteză simplă : intensitatea nevoii de a consuma un bun este descrescătoare pe măsură ce creşte cantitatea consumată. Principiul Utilităţii marginale descrescînde Dacă intensitatea nevoii descreşte o dată cu cantitate consumată atunci satisfacţia adusă de fiecare unitate suplimentară este mai puţin importantă decît precedenta. Satisfacţia globală nu se diminuează ( în afara cazului cînd se consumă peste utilitatea totală ). Dacă indivul continuă să consume, aceasta înseamnă că nu există plăcerea de a o face ( satisfacţia nu este încă maximă ). 80 Utilitatea totală continuă să crescă dar din ce în ce mai încet, iar utilitate marginală descreşte pentru U = U (x) (fig.1) şi Um = dU / dx (fig.2). Utilitatea totală poatesă fie reprezentată de o curbă crescătoare, iar utilitate marginală de o curbă descrescătoare. Utilitatea totală atinge maximul ( sîntem în punctul de saturaţie al consumatorului – saţietate ). U S X Um S X În acest punct utilitatea marginală este , respectiv o unitate suplimentară consumată din bunul X nu duce la mărirea satisfacţiei. Dincolo de acest punct utilitatea marginală devine negociabilă iar utilitatea totală diminuează. Individul raţional nu trebuie să menţină consumul peste nivelul S. In teoria microeconomică se pleacă de la ipoteza că utilitatea marginală este în mod normal descrescătoare dar întotdeauna pozitivă. 81 Alegerea optimă de către cumpărător Situaţia de abundenţă Individul raţional caută să-şi maximizeze utilitatea. Dacă bunurile sînt abundente atunci nimic nu va limita posibilitatea de consum. În acest caz nu se pune problema costurilor, a efectuării vre-unui serviciu pentru a intra în posesia unei cantităţi oarecare din bunul respectiv. În această situaţie foarte rară alegerea optimă constă în a consuma bunul X pînă în punctul în care utilitatea totală este maximă iar utilitatea marginală este 0. Condiţia de echilibru este Um(x) = 0. Situaţia de raritate Situaţia de raritate este sinonimă cu economia de troc. Dacă bunurile sînt rare individul trebuie să aleagă între diferite posibilităţi de consum. Într-o economie de troc unde bunurile se schimbă direct între ele a consuma un bun X înseamnă la a renunţa la un alt bun Y sau un bun Z pe care l-ar putea obţine în schimb. În acest caz individul nu va mai împinge consumul din bunul X prin 0 la punctul de saturaţie. El trebuie să ţină cont de costul de oportunitate al acelui consum, adică de nivelul de satisfacţie pe care îl poate obţine renunţînd la o parte din bunul X. Se presupune că nu există decît două bunuri substituibile X şi Y. Individul maximizează satisfacţia sa alegînd acea combinaţie de X, Y pentru care utilităţile marginale ale celor două bunuri sînt egale. 82 Dacă Um(X) >Um(Y) consumatorul îşi măreşte utilitatea totală substituind o unitate din X cu o unitate din Y ; timp cît Um(X) >Um(Y) substituirea va continua. Deoarece Um este o funcţie descrescătoare a cantităţii consumate Um(X) scade pînă cînd Um(Y) creşte şi se aşteaptă în final un punct de egalitate. Dincolo de acest punct Um(X) < Um(Y) se consideră a fi raţională substituirea lui Y cu X. Condiţia de echilibru al consumatorului este atunci cînd Um(X) = Um(Y). Situaţia de raritate şi economică monetară În cadrul unei economii monetare bunurile nu se schimbă între ele ci contra bani. Problema consumatorului este de a repartiza un buget dat între X şi Y. Acum nu se discută dacă putem să consumăm o unitate suplimentară din X sau Y ci dacă rebuie sau putem să cheltuim o unitate monetară suplimentară pentru X sau Y. Prin analogie cu raţionamentul anterior rezultă că optimul consum este atins atunci cînd Um a unei unităţi monetare cheltuite pentru bunul X este egală cu Um a unei unităţi monetare cheltuite pentru bunul Y. Trebuie întotdeauna egalate Um dar, în cazul de faţă ele trebuie ponderate cu preţurile bunurilor X şi Y ( notate Px şi Py ). Condiţia de echilibru a consumatorului este atunci : Um(x) / Px = Um(y) / Py Avantaje şi dezavantaje ale teoriei Um 83 Principiul calculului marginal Teoreticienii Um au un merit principal prin descoperirea unui principiu major de analiză microeconomică: “orice decizie individuală rezultă dintr-o comparareşi dintr-o egalizare la margine a costurilor şi avantajelor care sînt legate între ele ; de fapt este punctul în care se atinge avantajul maxim”. Soluţionarea problemei valorii Economiştii clasici din sec. XVIII – XIX au avut multe complicaţii încercînd să împace valoarea de întrebuinţare cu valoarea de piaţă. Valoarea de întrebuinţare bazată pe utilitatea reprezentată de un bun pentru utilizat părea a fi permanent în contradicţie cu valoarea de piaţă, adică cu preţul stabilit de piaţă. Această contradicţie este ilustrată de paradoxul apei şi diamantelor. Apa , indispensabilă vieţii, aproape că nu face obiectul evaluărilor pe piaţă, în timp ce diamantele , care apar mult mai puţin indispensabile au o valoare de piaţă foarte ridicată. Paradoxul provine din faptul că valoarea se apreciază atît pe baza Um a bunurilor cît şi pe comportamentele ce sînt ghidate de Um. Astfel , apa are cu siguranţă o U foarte mare, dar are Um foarte mică deoarece se găseşte din abundenţă. Indivizii nu sînt dispuşi să facă sacrificii foarte mari pentru a o obţine. Diamantele au U mult mai mică decît a apei dar au Um foarte mare datorită rarităţii. Dacă se ia Um drept fundament al valorii atunci paradoxul dispare. O teorie nerealistă în mod inutil 84 Limita esenţială a cestei teorii ţine de diferenţa cardinală a U. Indivizii nu sînt cu siguranţă capabili să măsoare U sub aspect cantitativ. Abordarea ordinală a U pare a fi mult mai realistă deoarece indivizii sînt capabili să compare şi să clasifice alegerile oferite conform unei ordini de preferinţe, dar fără a atrebui fiecăruia un indice de calitate precis. Nerealisul ipotezei nu este suficient pentru a descalifica în calitate de instrument de cercetare ştiinţifică, dar ulterior s-a conturat posibilitatea dezvoltării unei teorii la fel de performante care porneşte de la o ipoteză mai simplă şi mai plauzibilă. Acest progres a apărut o dată cu elaborarea curbelor de indiferenţă dezvoltate la începutul secolului de PARETO. Teoria curbelor de indiferenţă Ipoteze asupra preferinţelor Pentru ca un individ să fie în măsură să trieze alegerile posibile şi să definească o ordine de preferinţă nu este necesar să presupună că acesta ştie să-şi măsoare utilitatea prin intermediul unui indice cantitativ. Este suficient să fie îndeplinite 2 condiţii simultan : între două alegeri A şi B el poate determina dacă preferă pe A (A>B), dacă preferă pe B (B>A) sau dacă ambele sînt indiferente. Alegerile sînt tranzitive A>B şi B>C => A>C. Aceste condiţii fiind îndeplinite se poate construi o funcţie de preferinţă care clasifică prin ordine de referinţă toate condiţiile posibile dintre cele două bunuri. 85 Definiţia şi proprietăţile curbelor de indiferenţă O curbă de indiferenţă reprezintă ansamblul combinaţiilor a două bunuri care aduc consumatorului acelaşi nivel de utilitate. Utilitatea rămîne neschimbată atunci cînd se deplasează de-a lungul unei curbe de indiferenţă. Utilitatea creşte atunci cînd se trece de la o curbă la alta mai înaltă spre dreapta. Pentru acelaşi individ există o infinitate de curbe, fiecare avînd unnivel diferit de satisfacţie. Sînt atîtea curbe de indiferenţă cîţi consumatori există. Intersecţia a două curbe de indiferenţă este imposibilă. Raţionalitatea şi forma curbelor de indiferenţă Forma curbelor de indiferenţă reflectă raţionalitatea consumatorului şi intensitatea descrescîndă a nevoilor sale. De ce sînt curbele descrescătoare ? De-a lungul curbei există o relaţie inversă sau descrescătoare (chiar negativă) între x şi y (dacă x creşte atunci y scade). Cauza : pentru că un individ raţional nu împinge niciodată consumul unui bun pînă la punctul unde Um devine negativă deoarece începînd din acel moment U scade. De ce curbele sînt convexe ? Relaţia descrescătoare există şi de-a lungul unei drepte; de aceea curbele de indiferenţă sînt convexe sau mai simplu ele nu sînt linii drepte ci curbate spre bază, respectiv spre partea de jos; panta scade progresiv de la stînga la dreapta. 86 Rata marginală de substituire RMS RMS între două bunuri X şi Y măsoară variaţia cantităţii consumate din bunul Y care este necesară, de-a lungul curbei de indiferenţă pentru compensarea unei variaţii infinit de mici a cantităţii consumate din bunul X. RMS variază în fiecare punct şi continuă descrescător de-a lungul curbei. Din punct de vedere matematic această rată se măsoară prin derivata lui Y în raport cu X. S-a precizat că această pantă (deci şşi RMS) este negativă şi descrecătoare. Prin convenţie se defineşte RMS cu un minus în faţă pentru a sublinia natura sa convenţională şi pentru a atrage atenţia că dacă rata astfel calculată dă un rezultat pozitiv relaţia pe care o descrie ca existînd între cele două bunuri rămîne negativă. Oferta Oferta şi costurile Oferta reprezintă volumul bunurilor şi serviciilor puse la dispoziţia potenţialilorcumpărători . Oferta reprezintă cantitatea bunurilor propuse spre vînzare la un anumit preţ şi într-o anumită perioadă de timp. Oferta este influenţată de preţul produsului şi condiţiile în care se oferă produsul (costul), nivelul de tehnicitate, ecofactorii, decizii politice. Oferta este o reacţie a furnizorilor faţă de cumpărător concretizată într-un flux de bunuri şi servicii. Legea ofertei Cu cît preţul este mai mare cu atît oferta este mai mare. P contracţie 87 Extensie Q Pe conţinutul curbei are loc fie o extindere, fie o contracţie ( pe cînd termenul de modificare a curbei implică existenţa altei curbe. Conceptul de modificare descrie situaţia cînd curba se deplasează spre dreapta sau spre stînga. Modificarea curbei ofertei presupune un preţ constant. Cererea sau decizia de a cere se bazează pe Um a unui bun oarecare pentru consumator, în timp ce oferta sau decizia de a oferi se bazează pe relaţia dintre costul marginal şi cîştigul marginal. Costul marginal reprezintă costul suplimentar peste costul total anterior efectuat în vederea producerii a încă unei entităţi din bunul X. Costurile pot fi categorisite în fixe şi variabile. Cîştigul marginal reprezintă cîştigul total obţinut ca urmare a furnizării a încă unei unităţi din bunul X ( de cele mai multe ori cîştigul marginal nu este identic cu preţul marginal. Despre piaţă Piaţa înseamnă locul de întîlnire dintre producător şi consumator. Piaţa perfectă este un loc ideal ( piaţă liberă în mod absolut ). Condiţii: – Atomizare perfectă – existenţa unui număr atît de mare de cumpărători şi vînzători încît apariţia a încă unuia să nu poată influenţa preţul. – Marfa negociată să fie omogenă – de aceeaşi calitate la toţi vînzătorii astfel încît cumpărătorilor să le fie indiferent de la cine cumpără. 88 – Informaţie perfectă (totală) referitoare la marfă, vînzători, cumpărători – lipsa asimetriei infrmaţionale. – Nimeni nu este tratat preferenţial – Absenţa fricţiunilor Piaţa perfectă are doar un singur preţ ; acelaşi lucru se întîmplă în economia de comandă. Pe piaţa perfectă preţul = cîştigul marginal = cîştigul mediu. Echilibrul de piaţă În pieţele perfecte ( perfect concurenţiale ) preţurile se stabilesc în funcţie de competiţia pură. Preţul pieţii egalizează cererea cu oferta şi stabileşte echilibrul de piaţă. P Cerere ofertă echilibru Q Formulări ale legii cererii şi ofertei – Cererea este invers proporţională cu preţul – Oferta este direct proporţională cu preţul – Preţul este direct proporţional cu cererea – Preţul este invers proporţional cu oferta 89 Elasticitatea cererii şi a ofertei Extinderile şi contracţiile cererii şi ofertei din cauza modificărilor de preţ se numesc elasticităţi de preţ ale cererii şi ofertei. Elasticitatea de preţ a cererii este capacitatea de reacţie a cantităţii cerute pentru un anumit bun la o mică modificare a preţului său. Elasticitatea de preţ a ofertei este capacitatea de reacţie a cantităţii oferite pentru un anumit bun la o mică modificare a preţului său. Elasticitatea preţului se referă la anumite mărimi ale preţului. Elasticitatea de preţ a cererii (ofertei) = (modificarea % a cantităţii cerute sau oferite) / (modificarea % a preţului). Dacă cererea reacţionează mai mult decît proporţional la modificareapreţului cererea este elastică ; dacă reacţionează mai puţin decît proporţional cererea este inelastică. Cazuri de elasticităţi: – Elasticitatea infinită a cererii în raport cu preţul – Elasticitatea nulă a cererii în raport cu preţul – Elasticitatea unitară a cererii în raport cu preţul – Cerere suficient de elastică în raport cu preţul – Cerere suficient de inelastică în raport cu preţul Cîştigul total şi elasticitatea cererii Întreprinzătorii sînt interesaţi de cîştigul total şi de efectul modificării de preţ asupra cîştigului total. Nu întotdeauna scăderea preţului echivalează cu o scădere a cîştigului. Acesta depinde de elasticitatea cererii şi anume , în cazul cererii inelastice scăderea preţului duce la creşterea cîştigului deoarece cresc vînzările ; în cazul unor cereri neelastice nu merită să se reducă preţurile. 90 Secţiunea a treia 91 10. Economica sănătăţii CUPRINS 10.1 Problematica economicii sănătăţii 10.1.1 Raritatea resurselor în economica sănătăţii 10.1.2 Definiţia economicii sănătăţii 10.2. Piaţa sănătăţii 10.2.1 Cererea şi oferta în economica sănătăţii 10.2.2 Piaţa sănătăţii şi a serviciilor de sănătate 10.2.3 Piaţa îngrijirilor de sănătate 10.2.4 Modele de pieţe medicale, (de la foarte liberale la foarte dirijate 10.3. Eficienţa alocării resurselor rare 10.4. Economica promovării sănătăţii 10.5. Spitalul – agent economic 10.5.1 Spitalul văzut ca firmă. Teorii 92 10.5.2 NIVELUL “PRODUCŢIEI” UNUI SPITAL 10.5.3 FUNCŢIILE DE COST ALE SPITALULUI 93 10.1. Problematica economicii sănătăţii 10.1.1. Raritatea resurselor în economica sănătăţii Problema fundamentală pe care o implică aplicarea cunoştinţelor şi talentelor profesiunii medicale pentru asigurarea sănătăţii oamenilor o constituie raritatea resurselor (scopuri infinite / mijloace finite). Conştientizarea importanţei soluţionării adecvate a acestor probleme revine deopotrivă medicilor şi economiştilor, managerilor şi oamenilor politici cu putere reală de decizie. Problema rarităţii conduce direct la necesitatea alegerii alternativelor optime de acţiune, respectiv de utilizare a resurselor rare (toate resursele sînt rare, dar în grade diferite). Se consideră ca fiind adevăruri general valabile : – Profesiunea medicală deţine (încă) mult credit (încredere) în faţa populaţiei ; – Medicul practicant deţine de asemenea credit în faţa pacienţilor ; Toate resursele şi în special cele destinate îngrijirii sănătăţii sînt rare cu consecinţa critică şi cinică că nu vor putea fi satisfăcute decît o parte din necesităţi; Pe la mijlocul anilor ‟60 s-a făcut apel direct la profesiuni non-medicale pentru a se ajunge la o analiză completă şi la concluzii neinfluenţate de atitudini subiectiv partizane din interiorul profesiunii medicale. Printre aceste abordări non-medicale s-au impus prin caracterul şocant al concluziilor de natură economică şi psihosociologică. Problema la care se dorea un răspuns mai clar era : “Cum iau medicii deciziile pe care le iau ?”. Concluzia unei anchete (S.U.A., Shroeder,1980) : “Trebuie să aflăm mai multe despre modul cum gîndesc medicii, cum ar putea fi schimbat 94 comportamentul lor şi care ar fi consecinţele acestei schimbări“. Adesea se dovedeşte ca fiind foarte uşor să demonstrăm că activitatea medicilor este ineficientă. Mai complicat se dovedeşte însă a înţelege şi argumentele pentru care apare această ineficienţă . În consecinţă apare ca necesară analizarea prescripţiilor şi tratamentelor exclusiv iatrogene concomitent cu oferirea de alternative mult mai cost-efective. Teza fundamentală a oricărui demers de natură economică este permanenta raritate a resurselor şi necesitatea utilizării raţionale a acestora. Ştiinţele naturii se preocupă de creearea şi generarea de noi resurse în timp ce ştiinţele economice se preocupă de modurile optime de combinare şi alocare a resurselor care să facă raritatea mai suportabilă. Cunoaşterea de către medici şi manageri a modului specific în care funcţionează pieţele pe care se schimbă resursele, cu implicaţii asupra sănătăţii ar duce la o facilitare a dialogului dintre medici, economişti şi manageri pe tema modurilor concrete de alocare eficace, efectivă şi eficientă a resurselor. Este aproape o regulă generală că ori de cîte ori va fi efectuată o analiză cost-eficacitate asupra unei acţiuni, gest, terapie medicală tot de atîtea ori se va reuşi o eficientizare superioară, fie şi infinitzecimală ca dimensiune. Există o reţinere din partea profesiuni medicale de accepta intervenţia analizelor de natură economică în optimizarea alocării resurselor destinate îngrijirilor de sănătate. Neacceptarea de către unii medici a ideii de raritate, respectiv a modului cum este gestionată aceată raritate, duce la ample discuţii pe terenul eticii medicale, disciplină mai generoasă şi acceptabilă pentru disciplina medicală în comparaţie cu economia sanitară. 95 10.1.2. Definiţia economicii sănătăţii Dimensiunea politică şi chiar ideologică a activităţii medicale este absolut necesară în procesul de eficientizare a alocării resurselor. Economica este “studiul modului cum indivizii şi societatea aleg cu sau fără folosirea banilor să angajeze surse productive rare ce ar putea avea utilizări alternative în scopul producerii de mărfuri pe care apoi să le distribuie către consum imediat sau în viitor indivizilor sau grupurilor din societate “ (Samuelson, 1976). Economica este atît instrumentul de analiză (colecţie de instrumente şi mijloace analitice) cît şi un mod de gîndire, o percepţie asupra lumii şi lucrurilor dintr-un unghi foarte exact al costurilor şi beneficiilor, al eforturilor şi efectelor, al mijloacelor şi scopurilor. Şi economica sănătăţii are aceleaşi caracteristici dar cu aplicare la problemele sănătăţii. Scopul declarat al acestei discipline îl constituie acceptarea de către profesiunea medicală a raţionamentului economic ca mijloc specific în obţinerea unor nivele superioare de sănătate. Totodată economica sănătăţii scoate în evidenţă corelaţii şi trenduri relativ greu de sesizat în lipsa analizei economice. Drept exemplu avem corelaţia dintre creşterea masivă a cheltuielilor bugetare pentru sănătate şi stagnarea indicelui de sănătate pe o anumită perioadă în S.U.A. care a dus la regîndirea raportului efect / effort în domeniul sănătăţii. Problematica economicii sănătăţii: 1.Cît din resursele societăţii trebuie alocate pentru sănătate şi îngrijiri de sănătate? 96 2.Este mai benefic pentru sănătate ca mecanismele de alocare să fie instituite politic şi juridic sau să fie generate doar de forţele libere ale pieţii? 3.Cine trebuie să aibă prioritate la îngrijiri? Dar ce înseamnă prioritate şi cum poate fi argumentată prioritatea fără a cădea în economism sau cinism? 4.Este prevenţia preferabilă tratamentului în orice situaţie? 5.Ce se poate întîmpla odată cu creşterea taxelor medicale? Economica sănătaţii operează cu conceptul economic de cost de oportunitate, concept ce conţine în sine ideea de sacrificiu, în timp ce analiza costului marginal ne poate ajuta să aflăm cînd este oportun să decidem în favoarea uneia sau alteia dintre alternative. Priorităţile se stabilesc de regulă în termeni de costuri şi beneficii (exprimate în unităţi monetare şi financiare), deseori exprimate în mod subiectiv la nivelul ultimei unităţi vîndute sau cumpărate. Din cauza subiectivităţii inerente analizelor economice (fie ele foarte exacte) procesul de luare a deciziilor este adesea contestabil sau amendabil. Gîndirea economică neoclasică dominantă la ora actuală în lume este eminamente relativistă şi subiectivă spre deosebire de teoriile care apelează la obiectivitate şi descriere cu tentă absolută. Ca urmare a acestui relativism economic sănătatea s-a impus cu oarecare dificultate deoarece profesiunea medicală accepta doar demonstratii foarte riguroase şi exacte ale necesităţii gîndirii economice în domeniul sanitar şi medical şi pe de altă parte doreau instrumentaţii decizionale riguroase şi exacte. 97 Totuşi este general acceptat faptul că permanent toţi oamenii urmăresc maximizarea beneficiului lor prin combinarea resurselor aflate la dispoziţia lor sau posibilitatea de atras în acel scop. Acest fapt general uman este însăşi esenţa conceptului de eficienţă economică (obţinere de maxim de efecte cu minim de efort ). Eficacitate (efficacy) = obţinerea de efecte pozitive în condiţii ideale (scopuri propuse de atins ; VIITOR) Efectivitate (effectiveness) = obţinerea de efecte pozitive în condiţii reale Eficienţă (efficiency) = efort/efect = cost/beneficiu = utilitate în condiţii reale Din cele definite mai sus rezultă că: – Priorităţile nu sînt absolute şi nici alese aleatoriu. – Priorităţile sînt funcţie decosturi şi beneficii. -Zona de maximă importanţă pentru luarea deciziilor este la margine. Aprecierea costurilor şi beneficiilor este în mod inerent subiectivă. Unul şi acelaşi lucru poate fi perceput din punct de vedere al costurilor şi beneficiilor în mod distinct de către indivizi diferiţi. Aprecierile şi evaluările făcute anterior la adresa unor situaţii din domeniul îngrijirilor de sănătate trebuie luate în sensul relativist pe care îl sugerează întotdeauna abordarea economică neoclasică. Astfel :“Prioritatea acordată bătrînilor” nu înseamnă alocarea tuturor resurselor şi nici măcar un spor suplimentar după cum nu înseamnă nici faptul că oricare din nevoile bătrînilor vor fi satisfăcute înaintea evaluării utilizărilor alternative posibile ale acelor resurse. În luarea deciziei referitoare la cît să se aloce pentru bătrîni vom lua în seamă nu numai beneficiile aduse de 98 activităţile potenţiale ei şi costurile generate de pierderea altor posibile beneficii ce puteau fi obţinute în cazul în care s-ar fi alocat acele mijloace pentru bolnavi psihic sau gravide. În practică stabilirea priorităţilor înseamnă să decidem dacă vom cheltui 1 miliard pentru bătrîni, gravide sau bolnavi psihic după care va trebui să decidem din nou destinaţia următorului miliard, ş.a.m.d. Nu există măsurări “ştiinţific obiective” ale costurilor şi beneficiilor apărute ca urmare a ajutorării bătrînilor sau a oricăror alte grupuri de pacienti şi clienţi., percepţ bolnavi psihic după care va trebui să decidem din nou destinaţia următorului miliard, etc. Nu există măsurări “ştiinţific obiective” ale costurilor şi beneficiilor apărute ca urmare a ajutorării bătrînilor sau a oricăror alte grupuri de pacienti şi clienţi. Percepţia dumneavoastră asupra acestor costuri şi beneficii poate diferi de percepţia celuilalt. Implicarea teoriei economice în abordarea şi selecţionarea unor probleme de alocare a resurselor în domeniul îngrijirilor de sănătate conferă uneori economiei un nedorit statut arogant de “fac totul” şi generator infinit de soluţii ideale. Desigur lucrurile nu stau astfel dar este necesară înţelegerea faptului că raţionamentele economice sînt absolut necesare în oricare domeniu de activitate indiferent de natura acestuia. Se consideră că economica probează ca adevărate cel puţin două aserţiuni : Situaţiile în care economica (văzută ca un mod specific de gîndire) se dovedeşte a fi utilă sînt mai numeroase decît se aşteaptă majoritatea neeconomiştilor. O injecţie de “mod de gîndire economică” are şansa de a oferi spre analiză noi şi importante aspecte economice, altfel ar rămîne în umbră. 99 Faptul că economica este o ştiinţă a comportamentului uman în procesul de alocare a unor resurse (mijloace), a unor scopuri (nevoi) mereu crescătoare sugerează faptul că economiştii sau medicii cu o pregătire economică adecvată îşi vor spune cuvîntul nu numai în legătură cu ceea ce trebuie făcut ci şi în legătură cu ceea ce nu trebuie făcut. Nu economica decide ceea ce trebuie făcut sau nu ci ea oferă doar instrumente, raţionamente sau modele care să ajute decidentul să-şi argumenteze opţiunile. 100 10.2. Piaţa sănătăţii 10.2.1 Cererea şi oferta în economica sănătăţii Pieţele îngrijirilor de sănătate par să funcţioneze destul de inegal faţă de cele clasice. Cum funcţionează o piaţă tradiţională ? Ca urmare a caracterului eminamente rar (finit) al resurselor şi caracterului insaţiabil (infinit) al nevoilor apare necesitatea transferului permanent de resurse dinspre locurile unde există în surplus relativ înspre locurile unde există o necesitate reală de consum, transfer care are loc ca urmare a stabilirii unui raport de cerere-ofertă sau a unui preţ de transfer. Cererea este modul cum consumatorii potenţiali sînt dispuşi să plătească pentru diferite bunuri şi servicii (cerere efectivă). Oferta este conectată laturii producătoare de bunuri şi servicii şi se referă la modul cum este afectată cantitatea de bunuri oferite ca urmare a costurilor factorilor de producţie şi a preţului produsului final. Capacitatea de plată a consumatorului este rezultatul comparării (combinării) dorinţelor de consum cu posibilităţile de plată. Conceptul de putere presupune ca cei mai în măsură să decidă asupra valorilor ce urmează a fi ataşate diferitelor bunuri şi servicii trebuie să fie acela care va beneficia de aceste, adică consumatorul. Această presupunere rezultă din faptul că ei sînt cei mai cunoscători ai caracteristicilor (utilitate, beneficitate, durabilitate) produselor în cauză şi deci doar ei pot efectua judecăti de valoare. 101 Ca urmare a acestei situări preferenţiale în economica neoclasică se vorbeşte despre suveranitatea consumatorului (respectiv faptul că consumatorii ar trebui să fie suverani asupra laturii cerere din raportul cerere-ofertă de la piaţă). Dacă în cazul celorlalte mărfuri consumatorii se află în postură de relativi cunoscători ai caracteristicilor bunurilor cumpărate, în cazul îngrijirilor de sănătate apare pregnant asimetria informaţională. Curba cererii arată relaţia între preţ şi cantitatea ce se dovedeşte a fi cumpărată. Relaţia este preţ mic – cantitate mare. P Q Fig.nr.1. Curba cererii Conceptul de cerere se bazează pe acela de utilitate. Preţurile se stabilesc funcţie de utilitatea conferită de consumarea acelui bun sau serviciu. Maximizarea utilitaţii cu aceste preţuri rezultă din legitatea economică a sporirii eficienţei economice, respectiv constatarea că dintre bunurile similare cu acelaşi preţ vor fi cumpărate bunurile cu utilitate mai mare. Preţul se stabileşte la margine, respecti preţul pentru utilitatea oferită pentru ultima unitate consumată devine preţul acelui bun indiferent de numărul de unităţi cumpărate şi consumate. Acesta este conceptul de utilitate marginală descrescîndă. Utilitatea marginală este utilitatea suplimentară obţinută ca urmare a cosumării a încă unei unităţi dintr-un bun. Utilitatea marginală descrescîndă o avem pe măsură ce 102 consumăm un bun, fiind obţinută de la fiecare unitate suplimentară de consum ce tinde să scadă. Curba ofertei este funcţie de preţ, scopurile producătorului, preţul altor bunuri, preţul factorilor de producţie, tehnologia implicată în producţie. Grafic curba ofertei este crescătoare, respectiv pe măsura creşterii preţului creşte şi oferta. P Q Fig.nr.2. Curba ofertei Dacă utilitatea este atributul cererii atunci costul este atributul ofertei. Producătorul acceptă să vîndă marfurile numai la un preţ care să acopere costurile. 103 10.2.2. Piaţa sănătăţii şi a serviciilor de sănătate La origine, termenul de piaţă însemna locul (de pildă, piaţa unui stat) în care se adunau cumpărătorii şi vînzătorii pentru a face schimb de bunuri. Economiştii folosesc acest termen pentru a desemna un grup de cumpărători şi vînzători care efectuează tranzacţii cu un anumit produs sau serviciu (de exemplu, piaţa imobiliară sau piaţa cerealelor). Definiţie: Piaţa este repreyentată de toţi clienţii potenţiali care au aceeaşi nevoie sau dorinţă şi care sînt dispuşi şi au capacitatea de a se angaja într-o relaţie de schimb pentru satisfacerea acelei nevoi sau dorinţe. (P.Kotler) Există o îndelungată dezbatere legată de faptul dacă sănătatea este o marfă ca oricare altele şi deci dacă poate fi evaluată în termeni monetari sau comparată cu celelalte mărfuri. Poziţia care a cîştigat teren în urmă cu circa un deceniu este aceea conform căreia atît sănătatea, cît şi îngrijirile de sănătate constituie cazuri speciale în cadrul celorlalte nevoi şi resurse ce se schimbă la piaţă în general, dar ca şi celelalte resurse rare şi foarte rare (în comparaţie cu nevoile mereu crescute ale indivizilor şi comunităţilor) şi resursele destinate îngrijirii de sănătate sînt impuse legii concurenţei, cererii, ofertei şi a mecanismelor de evaluare ale rezultatelor obţinute. Stabilirea priorităţii este inerentă în orice context de resurse rare şi necesităţi mereu crescute (oricine doreşte să aibă mai multă sănătate decît are rezultînd că sănătatea este o resursă rară şi care poate fi obţinută pe diverse căi ca si alte resurse rare). Este sarcina organizatorilor de sănătate şi a responsabililor politici să se facă ecoul nevoilor reale ale 104 populaţiei şi să stabilească lista şi ierarhizarea priorităţilor în domeniul îngrijirilor de sănătate. Parafrazînd un dicton clasic: “politica este o treabă prea serioasă pentru a o lasă pe seama politicienilor”, se poate spune că “sănătatea este prea importantă pentru a o lăsa pe seama medicilor”. Mai exact cum politicienii trebuie să se orienteze funcţie de preferinţele electoratului (faţă de care ar trebui să fie direct răspunzători) tot astfel medicii trebuie să se orienteze funcţie de preferinţele pacienţilor, de gravitatea nevoilor şi de resursele oferite de indivizi, comunitate/societate pentru soluţionarea acelor nevoi funcţie de importanţa şi urgenţa acestora. Unii specialişti în economica sănătăţii s-au pronunţat pentru neincluderea serviciilor de îngrijiri de sănătate în conceptul general de piaţă preferînd chiar termenul de non-piaţă pentru locul de întîlnire a cererii cu oferta de servicii de sănătate pentru motivul că aceste servicii au caracteristici specifice mai multe decît cele comune cu celelate mărfuri. Este sănătatea o marfă ca oricare alta ? Definirea sănătăţii este absolut necesară înainte de a încerca o măsurare a parametrilor acesteia. Astfel Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte sănătatea ca “acea stare de bine deplin fizic, mental şi social şi doar lipsa bolii şi a infirmităţii “ dar este general recunoscut că definiţia de mai sus nu este operaţională, respectiv nu permite evaluarea şi măsurarea stării de sănătate. Pentru medicul practician definirea sănătăţii are de regulă o importanţă secundară. Iată o descriere a acestei poziţii (SUA 1969) : “medicul practician tinde să privească sănătatea, boala, incapacitatea de muncă, handicapul şi moartea la modul cel mai concret posibil”. 105 Definiţia dată sănătăţii şi bolii pentru ei fiind chestiuni prea abstracte şi îndepărtate de problemele curente ale vieţii. Conform aceleaşi surse “dacă se pune problema definirii unei politici naţionale de sănătate atunci observaţiile clinice cu caracter de unicat trebuie sintetizate într-un cadru conceptual general în care sănătatea şi boala devin atît fenomene sociale cît şi medicale “. Conceptul de sănătate este unul central atît pentru etica medicală cît şi pentru economica sănătăţii unde se pune problema alocării raţionale şi eficiente a mijloacelor/resurselor. Cu toate acestea evidenţele arată că profesiunea medicală la nivel individual şi colectiv tinde să ignore sau să evite probleme conceptuale legate de sănătate. De asemenea sănătatea este privită din diferite unghiuri. Nuanţele încep de la o definire strict biologică prin care se consideră că o sănătate deplină înseamnă “funcţionarea optimă a tuturor resurselor precum şi corelarea/armonizarea perfectă a funcţiilor fiecărei celule cu toate celelalte “şi culminează cu o definiţie din punct de vedere social unde sănătatea este văzută ca o stare anume a capacităţii individuale pentru atigerea performanţei (stare optimă). Nevoia de sănătate este un concept relativ în sensul că nu întotdeauna o afecţiune (lipsa de sănătate) este percepută la fel de către diverşi indivizi. De exemplu: lipsa unei mîini este mai deranjantă pentru un pianist decît pentru oricare altul, respectiv cererea de sănătate şi îngrijiri de sănătate va fi diferită de la caz la caz, adică va avea intensitate şi prioritate diferită. Pe de altă parte nu trebuie uitat faptul că sănătatea nu este numai o funcţie de îngrijiri medicale ci este o funcţie de preocupări şi nivel educaţional al individului şi al societăţii în ansamblu. Totodată cererea de servicii de sănătate nu descrie fidel nevoia reală de astfel de servicii, ce sugerează doar care ar fi capacitatea sistemului de a satisface anumite cereri de îngrijiri de sănătate. 106 Aplicarea tehnicilor economice în studiul pieţii serviciilor de sănătate (respectiv la cunoaşterea cerere/oferta şi la evoluţia acestuia), presupune definirea corectă a ceea ce reprezintă cererea şi oferta pentru amintita piaţă. Deşi conţinutul celor două dimensiuni ce definesc în ultimă instanţă raritatea efectelor diferite, în funcţie de fiecare situaţie în parte, se poate generaliza afimînd că raportul cerere/ofertă în cazul pieţii sănătăţii este datorat schimbului dintre sănătate şi mijloacele specifice asigurate sănătăţii. Unele manuale de economica sănătăţii susţin că există doar o piaţă a serviciilor de sănătate şi nu a sănătăţii ca atare. Într-un manual din anul 1988 “sănătatea în sine nu este comercializabilă, ea nu poate strictum sensum să fie vîndută/cumpărata la piaţă ”. Considerăm că această opinie minimalizează dimensiunea informaţională a economicului, dimensiune prin care s-ar putea detaşa fie şi cu o minimă precizie sănătatea de serviciile de sănătate. Chiar dacă la ora actuală decalajul informaţiilor medic-pacient este semnificativ nu înseamnă că informaţia despre sănătate (nivel de sănătate, costuri ale creşterii sau scăderii acestui nivel) nu joacă nici un rol în raportul cerere/ofertă pe piaţa îngrijirilor de sănătate. De fapt însuşi medicul (ca orice alt ofertant de pe oricare altă piaţă) vinde concomitent cu informaţia despre recuperarea sănătăţii oferite pacientului şi o anumită cotă din propria sa sănătate. Consumul energetic în decursul acordării unei consultaţii sau efectuarea unei operaţii este egal cu consumul de sănătate. Ignorarea acestui aspect derivă din dificultatea consumării efortului depus, respectiv a consumului de sănătate efectuat. Este de presupus că o abordare de natură informaţională şi informatică ar putea să apară ca un argument în favoarea 107 existenţei sănătăţii ca o marfă distinctă alături de celelalte mărfuri pe piaţă. Neluarea în calcul a consumului de sănătate poate deforma din start ideea evaluării cît mai exacte a scopului şi a mijloacelor ce se confruntă sub formă de cerere şi ofertă pe piaţa sanitară. Acceptarea identităţii de esenţă între scopuri şi mijloace (în sensul că orice scop odată atins devine un mijloc pentru atingerea altor scopuri) obligă şi la acceptarea identităţii de esenţă dintre cerere şi ofertă, vînzător şi cumpărător, sănătate medicală (oferta) şi sănătate pacient (cerere) . Serviciile de sănătate şi îngrijiri de sănătate sînt doar aspectul preponderent energetico-material al pieţii sănătăţii. Dimensiunea informaţională a schimbului efectuat pe această piaţă se referă la obiectul acestui schimb care este sănătatea şi informaţia despre sănătate. Banii oferiţi de pacient pentru recuperarea sănătăţii pot fi şi expresia nivelului consumului de sănătate pe parcursul unei perioade de timp, consum înregistrat de pacient ca o pierdere da sănătate. Faptul ca sănătatea însăşi este un mijloc pentru obţinerea şi menţinerea sănătăţii alături de alte multe mijloace ne ajută să considerăm ca disciplina ştiinţifică ce se ocupă de optimizarea repartizării acestor mijloace este economica sănătăţii şi nu economie sanitară. Economica sănătăţii îşi propune ca teme fundamentale de studiu modele de alocare a resurselor rare (inclusiv a sănătăţii) pe baza costurilor de oportuntate şi a maximizării costurilor serviciilor de sănătate, modele de studiere a comportamentului consumatorilor de servicii de sănătate, modele de maximizare a utilităţii pentru consumator şi rolul asimetriei informaţionale în decizia consumatorului de a cumpăra servicii de sănătate, respectiv sănătate, studierea comportamentului producătorului şi maximizarea serviciilor acestuia ca posibilă restricţie pentru maximizarea 108 consumatorului, studierea pieţii sănătăţii şi a serviciilor de sănătate, studierea pieţii asigurate de sănătate ce comercializează riscurile suportării costurilor obţinerii sănătăţii. Unele pieţe se pot prăbuşi sau pot funcţiona defectuos datorită existenţei monopolurilor şi a asimetriei informaţionale exagerate. Lipsa informaţiilor referitoare la posibilele stări viitoare de sănătate creează o stare de incertitudine ce poate fi compensată prin integrarea în sistemul de asigurări. Asigurarea estimează riscurile la care se supun în momentul în care se angajează să ofere o gamă de servicii contra unei asigurări de sănătate. Diferenţele ce apar în necesarul real de sănătate şi cel de servicii de sănătate fac din piaţa asigurărilor de sănătate o piaţă imperfectă (incompletă) rezultînd necesitatea intervenţiei statului. Ca regulă pieţe libere care să comercializeze direct serviciile de sănătate sînt rare în lume, o anumită intervenţie a statului fiind inevitabilă. 109 10.2.3. Piaţa îngrijirilor de sănătate De regulă, economia porneşte de la premisa suveranităţii consumatorului, iar economica sănătăţii ar trebui să pornească de la aceeaşi premisă atunci cînd analizează cererea de sănătate sau de servicii de sănătate. Suveranitatea consumatorului se defineşte ca acea situaţie în care individul dispune în mod liber de puterea de decizie în privinţa a ceea ce este bun sau rău pentru el, fiind că este cel mai bun judecător atunci cînd este vorba de propriul interes. În mod firesc apar limite ale acestei libertăţi atunci cînd se încalcă libertatea semenilor cu motivaţia libertăţii individului de a-şi urmări propriul interes. Societatea este obligată să intervină stabilind limite ale libertăţilor individuale, limite general acceptate sau considerate normale. Cererea de îngrijiri de sănătate este neregulată şi deci greu predictibilă. Totodată boala nu este doar riscantă pentru individ ci doar costisitoare pentru semenii săi. La aceasta se adaugă incertitudinile referitoare la calitatea bunurilor consumate inclusiv la referitor la calitatea îngrijirilor medicale. Deseori este greu de apreciat dacă boala se agravează datorită lipsei de calitate a îngrijirilor,a unei anumite particularităţi a organismului bolnavului sau nerespectării ad literam al prescripţiilor medicale sau consumului unor alimente contraindicate. În ceea ce priveşte latura ofertei de servicii de sănătate se observă anumite particulărităţi referitoare la piaţa serviciilor de sănătate. Intrarea în profesiunea medicală este clar şi evident restricţionată. Aceasta duce la creşterea calităţii actului medical, dar şi la creşterea costurilor ca urmare a lipsei economiei de scară. 110 Totodata piaţa serviciilor de sănătate nu poate afişa o largă varietate a serviciilor de sănătate aşa cum pot face alte servicii. De regulă preţurile joacă un rol decisiv în pieţele normale. Acordarea de prim ajutor nu poate fi condiţionata de veniturile pacientului chiar dacă uneori necesită costuri foarte ridicate iar probabil vindecarea este minimă. De asemenea medicii primesc salarii fie pe baza de capitaţie fie per serviciu efectuat. Pentru profesiunea medicală din toate ţările se consideră a fi neetică practicarea concurenţei pe bază de preţ ci doar pe calitate. Există asigurări de sănătate care influenţează serios piaţa serviciilior de sănătate (preţ/cost) practicate de această piaţă. În momentul în care este plătită prima de asigurare, preţul în momentul consumului este zero sau puternic subvenţionat, ceea ce induce o cerere sporită nejustificată de serviciile de sănătate. De exemplu: dacă pacientul asigurat are drept la un număr de medicamente gratuite atunci cu siguranţă le va cere şi chiar le va consuma ceea ce va încărca costul sănătăţii în comparaţie cu sistemul în care indivizii ar consuma în funcţie de posibilităţile concrete de plată. Pieţele serviciilor de sănătate diferă substanţial de la o ţară la alta în funcţie de sistemul de sănătate ales, gradul de dezvoltare a ţării, incidenţa anumitor boli, mentalitatea dominantă, gradul de civism, etc. Piaţa serviciilor de sănătate este tot mai mult concurată de terapiile complementare (medicina alternativă, practici religioase, extraştiinţifice şi care pot interveni pe piaţa serviciilor de sănătate fie prin preţ fie prin calitate). 111 10.2.4. Modele de pieţe medicale, (de la foarte liberale la foarte dirijate) A. Pieţe integrate (modelul liberal) Descriere: În mod tradiţional, autoplată sau indemnizaţia de asigurare (în SUA) Exemplu: Sistemul din SUA de dinainte de anul 1980. În general, plată per serviciu. Deviza ”mai mult este mai bine” Nivel de reglementare: Practic, fără reglementare Plătitorii: Publici sau privaţi. Acţionează ca un coş de evacuare pentru bani. Avantaje: Costuri administrative minime Dezavantaje: Foarte greu de controlat costurile generale. Oarecum, plătitorii se află la dispoziţia comportamentală şi la nivelul preţurilor stabilite de furnizori. Furnizorii Plată per serviciu (medicii) Avantaje: Ei controlează majoritatea cheltuielior. Au o autonomie financiară şi clinică substanţială. Dezavantaje: Suferă schimbări majore atunci cînd plătitorii decid că trebuie reduse drastic costurile (de 112 exemplu reducerile din cadrul sistemului american Medicare). Consumatorii Deseori plătesc co-asigurări (cca 20 % din sarcina totală) sau benefici- (pacienţii) ază de reduceri (de exemplu nu plătesc primii 500 de dolari din costurile totale) Avantaje: Plasează anumite responsabilităţi asupra pacientului, în privinţa ţinerii costurilor în frîu. Dezavantaje: Este discriminatorie în privinţa săracilor B. Pieţe extrateritoriale (outreach) Descriere: Specialiştii se deplasează în locurile unde este necesară oferirea de îngrijiri primare de sănătate. Exemplu: Multe din zonele rurale ale SUA, unde serviciile sînt oferite de către marile centre urbane de îngrijiri terţiare Nivel de reglementare: Mic Plătitorii: Publici sau privaţi 113 Avantaje: Plătitorii finali (de regulă salariaţii) observă o satisfacţie sporită a pacientului. Pacienţii nu sînt obligaţi să se deplaseze pentru a primi îngrijiri, ceea ce reduce absenteismul. Dezavantaje: Asiguratorii vor încerca să crească costurile, deoarece ei vor trebui să achite costurile specialiştilor, deşi vor avea avantajul de a nu trebui să acopere costurile deplasării pacienţilor spre medici Furnizorii Plătiţi per serviciu sau pe baza acordurilor de capitaţie (medicii) Avantaje: Pacienţii sînt serviţi în condiţii convenabile pentru ei Dezavantaje: Un pericol potenţial pentru îngrijirile primare de sănătate, dacă specialiştii vor continua să migreze spre zonele rurale. Consumatorii pacienţi: Modalităţile de plată diferă Avantaje şi dezavantaje: În funcţie de modalităţile de plată C. Pieţe concurenţiale 114 Descriere: Specialiştii concurează cu medicii care oferă îngrijiri primare pentru pacienţii care au anumite afecţiuni Exemplu: Multe oraşe din SUA unde nu s-a trecut la sistemul “filtru/portar” sau l a alte tipuri de îngrijiri dirijate Nivelul de reglementare : Scăzut sau moderat Plătitorii: Publici sau privaţi Avantaje: Pe măsură ce medicii trec la o concurenţă deschiăsă teoretic costurile ar trebui să scadă Dezavantaje: Realitatea arată că estimatele scăderi ale costurilor nu s-au înregistrat; mai mult, statisticile arată că au crescut costurile, datorită divizării acestora în costuri pentru servicii medicale şi costurile relativ mai mari pentru specialişti Furnizorii Plătiţi per serviciu sau pe baza acordurilor de capitaţie (medicii) Avantaje: Specialiştii cîştigă pacienţi Dezavantaje: Pentru îngrijirile primare: pierderea îngrijirilor comprehensive şi a pacientilor. Specialiştii pot deveni excesiv de obosiţi ca urmare a faptului că trebui să acorde şi îngrijiri primare. 115 Consumatorii Modalităţile de plată diferă. (pacienţii) Avantaje: Acces rapid la îngrijirile de specialitate Dezavantaje: Pierderea îngrijirilor primare continui şi comprehensive timp de 24 de ore. D. Pieţe dirijate (managed markets) Descriere: De regulă, asiguratorul încheie contracte cu îngrijirile primare şi cu alţi medici, pentru a asigura toate îngrijirile dintr-o schemă prealabil stabilită. Exemplu: HMO (Organizaţii de întreţinere a sănătăţii – Health Maintenance Organizations) în majoritatea teritoriului SUA Nivelul de reglementare: Ridicat Plătitorii: Mai mulţi privaţi decît publici Avantaje: Medicii pot prognoza costurile, astfel încît pot alcătui bugete fără riscuri pentru plătitorii finali. Dezavantaje: Puţine, devreme ce pacienţii sînt satisfăcuţi, iar medicii nu au motive să se revolte în masă 116 Furnizorii De regulă, acţionează pe baza capitaţiei, unii medici, dar îndeosebi (medicii) specialiştii, pot fi plătiţi per serviciu Avantaje: Medicii generalişti (de îngrijiri primare) acţionează, de regulă, ca filtre/portari, avînd strînse relaţii cu pacienţii. Pot oferi îngrijiri primare comunitare, deoarece majoritatea medicilor au multi pacienţi Dezavantaje: Medicii generalişti pe post de filtru, suportă riscul de a avea mereu referinţe proaste din partea pacienţilor care ar prefera să ajungă mai repede la un specialist. Aceasta se datorează şi faptului că HMO– urile impun restricţii specialiştilor. Specialiştii se află complet la dispoziţia generaliştilor şi a referinţelor pe care aceştia din urmă le oferă. Organizaţiile de tipul “managed care” se confruntă adesea cu reduceri oneroase de costuri. Consumatorii De regulă, plătesc în avans, iar adesea fac şi o coplată (10 dolari) la (pacienţii) fiecare prezentare la medic. Avantaje: Pacienţii primesc îngrijiri primare autentice, probabil pentru prima oară în acest sistem. Satisfacţia pacienţilor devine un determinant principal al calităţii îngrijirilor. 117 Dezavantaje: Bariere în calea unor referinţe bune, după cum s-a arătat mai sus. E. Piaţa cu plătitor unic (single payer) Descriere: Există un singur plătitor major, în mod virtual acesta fiind întotdeauna statul Exemplu: Sistemul naţional de sănătate britanic Nivel de reglementare: Extrem de ridicat (la ora actuală, SNS britanic tranzitează de la paternalismul exagerat la un parteneriat autentic) Plătitorii: Sectorul public (statul) Avantaje: Medicii pot prognoza costurile, astfel încît pot alcătui bugete fărî riscuri pentru plătitorii finali. Dezavantaje: Liderii politici trebuie să suporte nemulţumirile opiniei publice, atunci cînd reducerile de costuri pot afecta calitatea îngrijirilor. Furnizorii-: Majoritatea activează pe bază de capitaţie, cu unele variaţii (medicii) experimentale de diverse forme de plată dinspre generalişti spre specialişti, forme care să 118 asigure, costuri scăzute, calitate ridicată, îngrijiri orientate spre client. Avantaje: Generalistul este pe post de filtru. Îngrijirile orientate spre comunitate sînt solicitate, în mod virtual, deoarece generaliştii au mulţi pacienţi, a căror sănătate se află în mîinile primilor. Dezavantaje: Limitările permanente la capitolul cheltuieli fac foarte dificile încercările de creştere a calităţii serviciilor. Capacitatea generaliştilor variază foarte mult în privinţa soluţionării anumitor cazuri, sau în privinţa dorinţei lor de a face trimiteri corecte. Dacă specialiştii sînt salarizaţi, ei ar putea fi sufocaţi de trimiterile cu care vor veni puţinii pacienţi pe care îi au. Pacienţii Plătesc anticipat prin intermediul impozitelor. De regulă, nu există (consumatorii) coplată sau scutiri de plată. Avantaje: Îngrijirile primare, în mod potenţial, se acordă la cel mai bun nivel, cu accentul pus atît pe pacient cît şi pe comunitate. Adesea pacienţii cultivă relaţii a la long cu medicii lor. Dezavantaje: Pacienţii au posibilităţi limitate de a-şi schimba medicul. 119 10.3. Eficienţa alocării resurselor rare Analiza cost-beneficiu utilizează două concepte despre eficienţă : eficienţa X şi eficienţa alocativă. Eficienţa X descrie o situaţie cînd e formulat un scop clar, iar atingerea acestuia cu cel mai mic cost posibil descrie acţiunea ca fiind X eficientă. Deci problema se referă la modul în care este atins scopul. Această problemă cum este analizată cu ajutorul analizei cost-efectivitate (A.C.E). Eficienţa alocativă reprezintă maximizarea beneficiilor prin combinarea de mijloace existente. Instrument de analiză–analiza cost-beneficiu (A.C.B). Scopurile nu sînt stabilite ci sînt concurente între ele, respectiv este ales acel scop ce asigură cele mai mari beneficii la un nivel dat al costurilor mijloacelor existente. Astfel ACB abordează problema dacă va fi ales un scop şi cîte mijloace vor fi alocate. De regulă ACB ajută la luarea deciziei dacă un lucru merită a fi făcut. Deoarece costurile sînt adesea măsurate monetar pentru a putea face comparaţii specialiştii care vor dori măsurarea şi a beneficiilor în termeni monetari. Evident ACE, ce necesită doar măsurători fizice şi nu în mod necesar şi măsurători în termeni monetari asupra producţiei, are avantaj asupra ACB faptul că nu intră în problemele emoţionale de evaluare a beneficiului. Există şi un minus: arealul problemelor realizabile este mai restrîns: ACE nu realizează decît un efort -> apare necesitatea existenţei unui instrument intermediar de analiză între ACE şi ACB şi care este analiza cost/utilitate (ACU), caz în care nu se fac evaluări monetare, ci doar ierarhizări cum ar fi în cazul indicatorului QALY. În analiza marginală se aplică aceleaşi reguli ca în ACB cu excepţia faptului că analiza are loc doar la margine. Dacă există restricţii bugetare atunci toate programele vor opera la 120 nivelul unde raportul dintre beneficiul marginal şi cost marginal este acelaşi pentru toate programele. Aplicarea analizei scop-mijloc şi a modelelor informatice în îngrijiri de sănătate, obligă la utilizarea corectă şi nuanţată a conceptelor de eficacitate, efectivitate, eficienţă, concepte ce generează 4 tipuri de analiza : cost/efectivitate, cost/efectivitate, cost/ beneficiu, cost/utilitate. Analiza cost/beneficiu (ACB) Această metodă a apărut în cazul economicii bunăstării, subdomeniu al economiei cu caracter preponderent normativ, utilitar şi etic. S-a pornit de la ideea necesităţii sporirii nivelului general al bunăstării prin creşterea bunăstării indivizilor, idee descrisă ca urmărind maximarea satisfăcătoare pentru cel mai mare număr de indivizi. Dificultăţile apar cînd se pune problema măsurării cît mai exacte a costurilor şi beneficiilor. Măsurarea costurilor Principala dificultate constă în definirea serviciilor ce urmează a fi evaluate. În sistemul de sănătate bazat pe conducere şi finanţare centralizată măsurarea costurilor este considerată ca fiind puţin importantă deoarece există un buget fix ce se repartizează funcţie de priorităţi anterior stabilite. În sistemul cu mai multe grade de libertate, inclusiv a celor bazate pe asigurare, măsurarea costurilor serviciilor este de maximă importanţă. Printre modalităţile de estimare şi măsurare a costurilor amintim: sistemul de clasificare a codurilor şi sistemul codurilor chirurgicale, metode care au generat o varietate şi o 121 multitudine prea mare de categorii ce pot apărea în împrejurări deosebite. S-a pus problema găsirii unui sistem mai simplu care să coreleze concomitent boala, tratamentul şi pacientul. Printre sistemele de clasificare a cazurilor este DRG care cumulează clase de tratament şi de pacienţi ce au costuri de tratament similare pentru pacienţii incluşi într-un anumit grup (de exemplu codul DRG 25 în neurologie înseamnă atac de apoplexie şi dureri la cap la peste 17 ani fără complicaţii ). Fiecare grup are anumite costuri aşteptate în tratarea pacienţilor din grup. Ofertanţii de servicii de sănătate s-au specializat în identificarea şi tratarea cazurilor cu cele mai scăzute costuri. Acest sistem a stimulat căutarea unor noi sisteme de clasificare pe baza unei categorii suplimentare “ mix cases “ . Cînd se măsoară costurile se încearcă a le stabiliza la o diferenţă minimă faţă de costul de oportunitate. Deseori ofertantul de servicii este tentat să reducă cheltuielile care-i cad în sarcină. De exemplu: externarea prematură a unui pacient face ca eventualele cheltuieli necesare vindecării depline să fie trecute pe seama serviciilor primare de sănătate, a rudelor sau prietenilor sau chiar asupra pacientului însuşi. O asemenea practică este inutilă în cazul în care se aplică analiza cost beneficiu deoarece presupusele cîştiguri sub aspectul costurilor prin externare prematură diminuează beneficiul per total serviciu – cost/beneficiu nefavorabil. Această practică de transfer se numeşte cost shifting şi apare mai ales în sistemele cu servicii centralizate cu consecinţa evidentă a scăderii nivelului general de sănătate. Măsurarea beneficiilor 122 Beneficiul obţinut ca urmare a unei intervenţii medicale constă în diferenţa dintre rezultatul obţinut şi cel care s-ar fi obţinut dacă intervenţia nu ar fi avut loc. Ca urmare măsurarea succesului (beneficiului) depinde de posibilitatea de estimare a situaţiei în cazul neefectuării serviciului sau a intervenţiei ceea ce nu este uşor sau posibil de făcut. Uneori considerentele etice difuze conduc la decizia de a interveni deşi există riscul apariţiei unor complicaţii sau efecte mai grave. Există tratamente complexe şi de durată care ameliorează uneori foarte puţin starea de boală a pacientului. ACB urmăreşte determinarea eficienţei concomitent cu aprecierile referitoare la echitatea distribuirii mijloacelor. Eficienţ este situaţia în care se minimizează costurile mijloacelor consumate pentru obţinerea unui rezultat concomitent cu maximizarea beneficiilor pentru indivizi. În mod inerent ACB adoptă o perspectivă comunitară. Mereu ceea ce este profitabil pentru un individ, peste anumite limite afectează volumul resurselor distincte ale unor persoane, resurse ce se pot dovedi vitale pentru alţii. Atingerea unui nivel de satisfacţie maxim posibil la nivel societal concomitent cu maximizarea preferinţelor individuale presupune îndeplinirea unor condiţii. De exemplu ca toate efectele relevante pentru utilitatea tuturor indivizilor să fie evaluate corect pe pieţe, iar concurenţa perfectă să prevaleze. Această condiţie este greu de îndeplinit dacă nu există pieţe perfecte mai ales datorită asimetriei informaţiilor. În acest caz ineficienţa pieţii se încearcă a se compensa cu măsuri de intervenţie publică. În al doilea rînd în timp ce sănătatea (modelul descris de OMS) este diferită de sistemul de îngrijire de sănătate, ea este concomitent potenţial oferită prin intermediul altor intermediari. Se poate stabili că potenţialul furnizor de sănătate pentru individ este individul însuşi prin dieta adecvată şi viaţa 123 echilibrată. În acelaşi timp sănătatea mai este oferită şi de acţiunea de prevenire a accidentelor rutiere, de reglementările juridice privind condiţia de muncă şi locuit, de programe ecologice. Aceste surse de sănătate nu trebuie subevaluate sau ignorate, ci dimpotrivă situate pe locuri de prim rang. În al treilea rînd se creează adesea o corelare neadecvată între sănătate şi îngrijiri de sănătate. În timp ce fiecare din noi poate avea grijă de propria sănătate în diferite moduri, totuşi majoritatea dintre noi găsesc cu greu alte motive pentru existenţa îngrijirii de sănătate decît promovarea sănătăţii. Astfel, acceptarea spitalizării se face în speranţa însănătoşirii şi nu pentru că ar face plăcere cuiva, ceea ce induce ideea că cererea de serviciu de sănătate este o cerere derivată din cererea de sănătate. În acest context, economistul M. Grossman a sugerat că sănătatea trebuie considerată ca fiind un capital activ şi durabil şi că ea este totodată o marfă fundamentală care stă la baza multor altor mărfuri. Această afirmaţie se bazează pe ideea ca sănătatea este produsă de menaje (gospodării, familii) iar fiecare dintre acestea are o anumită cerere de sănătate, cerere care poate deveni sau nu o cerere de îngrijri de sănătate. În consecinţă, accentul cade pe menaj iar îngrijirile de sănătate vor apărea doar ca urmare a unei cereri de sănătate. Totodată multe dintre bunurile consumate într-o gospodărie (alimente, locuinţa, exerciţii fizice) reprezintă nu doar cereri exprese pentru bunurile respective ci şi o cerere de sănătate. Desigur există şi un consum de “bunuri” cu utilitate negativă fie aceasta sesizabilă doar pe termen lung (ţigări). Raţionamentul de ordin economic efectuat de fumători constă în estimarea unui volum mai mare de efecte pozitive comparativ cu cele negative, ceteris paribus. 124 Referitor la bunurile negative consumate are loc o aparentă grijă pentru sănătatea fumătorilor, grijă manifestată deopotrivă de medici şi Ministerul Sănăntăţii pe de o parte precum şi de producătorii de ţigări pe de altă parte. În urma acestei preocupări de a produce ţigări mai puţin nocive a dus la sporirea consumului de ţigări şi a bolilor generate de acestea.Un exemplu apariţia ţigărilor cu filtru a extins masiv fumatul la femei. De aici rezultă poziţia prin care se cere serviciilor formale de îngrijiri de sănătate să accepte ideea că activitatea producătoare de sănătate se află preponderent în afara sectorului de îngrijiri de sănătate. Concret se sugerează că resursele necesare sănătăţii să fie căutate de către prevenţionişti în afara sectorului formal de îngrijiri de sănătate. Paradoxul constă în faptul că acţiunile preventive care în mod normal trebuie să aibă ponderea majoritară în bugetul sănătăţii şi al Ministerului Sănătăţii sînt coordonate de medicii terapeuţi a căror activitate (piaţa îngrijirilor de sănătate) este funcţie nu de gradul de sănătate al populaţiei ci dimpotrivă de gradul de îmbolnăvire şi de cererea sporită de servicii de sănătate, cerere generată tocmai de lipsa sau cel puţin insuficienţa acţiunii preventive. O posibilă soluţie ar fi ca funcţia administrator management de la nivelul Ministerului Sănătăţii să fie ocupată mai mult de 90% de către medici specialişti în discipline de Sănătate publică, managemant sanitar (nu medical), imunologie, igiena, medicina muncii şi bioinginerie medicală Există şi opinii care consideră riscantă recunoaşterea existenţei a două pieţe paralele/concurente: cea a sănătăţii şi cea a serviciilor de îngrijiri de sănătate. Discuţia are o puternică încărcătură etică, ar trebui să dea răspuns la ce este bun sau rău într-o dietă oarecare sau într-un anumit comportament. Ceea ce este cu siguranţă un rău pentru cineva poate fi chiar foarte bun pentru altcineva. 125 Desigur, dacă medicina ar fi foarte individualizată, iar medicul de familie ar fi o realitate cotidiană şi de mare impact asupra indicatorilor de sănătate, atunci discuţia despre bine şi rău s-ar putea cantona strict la indivizi concreţi iar medicul de familie ar avea tot interesul de a promova sănătatea şi nu îngrijirile terapeutice de sănătate. Generalizarea practicii medicului de familie ar fi de natură să reducă masiv actuala asimetrie informaţională, respectiv ar creşte mult gradul de informare şi raţionalitatea în comportamentul cotidian al consumatorilor. Medicul de familie ar trebui să fie prevenţionist prin excelenţă. Din punct de vedere economic medicul de familie poate influenţa consumul respectiv, piaţa bunurilor consumate ce conţin anumite cantităţi de sănătate. Unele dintre aceste bunuri sînt preventive în raport cu boala, în timp ce altele conţin “ diminuări ale sănătăţii“, au un grad ridicat de risc de pierdere/diminuare a sănătăţii. Desigur toate acestea sînt relative, adică se referă în mod diferenţiat de la individ la individ. În consecinţă, conceptul economic de “cerere de mărfuri ce conţin sănătate este foarte complex si relativ. Lipsa de raţionalitate şi informare a consumatorului mediu asupra a ceea ce înseamnă în general sau în special pentru el, un bun care să-i aducă mai multă sănătate sau cel puţin să nu i-o diminueze pe acea existentă face ca “ consumul de sănătate” / cerere de sănătate să crească. O studiere mai aprofundată a acestei probleme poate duce la o discuţie de natură politică referitoare la gradele de libertate ale sistemului social (politic) şi influenţa acestuia asupra stării de sănătate a cetăţenilor. Astfel unele ţări (Olanda) au liberalizat consumul de droguri în timp ce altele au înăsprit condiţiile pentru sistemul de consum sau distribuire de droguri. Preocuparea excesivă pentru sănătatea semenilor poate fi uneori rău văzută sau considerată ca un atentat la propria 126 libertate a individului. În consecinţă unii autori consideră ca pe o externalitate excesul de umanitarism. Acest exces apare chiar in sistemele de sănătate cu caracter social. 127 10.4. ECONOMICA PROMOVĂRII SĂNĂTĂŢII (creşterii sănătăţii) Disciplina economica sănătăţii este o specializare economică referitoare la alegerea mijloacelor adecvate în scopul menţinerii sau promovării sănătăţii. Dimensiunea medicală a sănătăţii ar trebui să fie doar una implicită, indirectă şi de ultimă instanţă. Promovarea sănătăţii a devenit o preocupare majoră a organizaţiilor de sănătate în anii ‟80, după ce în anii ‟70 economia sănătăţii a demonstrat matematic oportunitatea şi utilitatea prevenţiei în raport cu terapia. Faptul că medicina preventivă în specialitate medicală nu împiedică însă ca alte discipline să concure la creşterea sănătăţii. Preocupările de creştere a sănătăţii au caracter transdisciplinar. Promovarea sănătăţii: “modele şi valori”, este rodul a trei categorii de specialişti: profesori de filozofie morală, evaluation manageri, specialişti în sănătate publică. În concepţia celor trei autori creşterea sănătăţii este o mişcare cu următoarele trăsături: – pune sub semnul întrebării medicalizarea sănătăţii ; -subliniează aspecte socioeconomice ale sănătăţii ; -situează sănătatea ca fiind centrală în definirea şi îmbunătăţirea vieţii umane ; -creşterea sănătăţii poate fi rezultatul conlucrării între specialiştii în educaţia comportamentală, epidemiologică şi practică clinică, filosofie şi management. Conceptul central al creşterii sănătăţii este sănătatea şi nu boala. Acest concept este central şi disciplinei economice sanitare, conceptul de boală fiind doar accidental luat în discuţie în vederea demonstrării economicităţii şi eficacităţii superioare a codului preventiv în opoziţie cu cel curativ. Creşterea sănătăţii surprinde eforturile de asigurare a sănătăţii şi de prevenire a scăderii sănătăţii (apariţia bolii sau 128 starea de rău) prin includerea sferelor de educaţie a sănătăţii, prevenţie şi protecţie a sănătăţii. Sănătatea este deplina stare de bine fizic, psihic (mental ) şi social şi nu doar simpla absenţă a bolii sau a infirmităţii. Există o viziune triadică mental, social si fizic. O asemenea concepţie a sănătăţii, viziune derivată din cea OMS este cea numită Bio-psiho-socială a şcolii de la Socola iniţiată şi condusă de prof. P.Brinzei. În opinia noastra creşterea sănătăţii = aplicarea practică a rezultatelor obţinute în plan analitic de economia sănătăţii. Cele 2 discipline se intersectează şi se sprijină reciproc în scopul asigurării unei mai bune stări de sănătate. Demersul antimedicalizat provine nu dintr-o presupusă aversiune faţă de profesiunea medicală ci doar din proeminenţa ideii de sănătate asupra bolii. Medicina însăşi se autodescrie ca “ştiinţa bolilor şi arta de a vindeca “ (V. Rusu – Un premiu Nobil atotcuprinzător – Viaţa Medicală, nr.46, 1998). Această concepţie subliniază faptul că medicina este o activitate dedicată recuperării sănătăţii şi nu prevenirii pierderii ei. Opozanţii concepţiilor afirmate de disciplina creşterii sănătăţii şi economica sănătăţii clamează faptul că cele două discipline vizează doar scăderea costurilor din îngrijirile curative. În general acţiunile de creştere a sănătăţii au în primul rînd argumente de ordin umanist şi nu necesită neapărat argumente economice. În situaţii de criză a mijloacelor alocate sectoarelor curative se constată uşor cît de bune ar fi fost investiţiile în prevenţie şi tratamente în fazele incipiente ale bolii. Economica sănătăţii vine cu argumente calitative şi cantitative absolut necesare creşterii sănătăţii în vederea distribuirii fondurilor de o asemenea manieră astfel încît starea 129 de sănătate a populaţiei să atingă valori maxime în comparaţie cu oricare alte scheme de distribuire. Presupunem că aceste scheme de repartiţie a fondurilor (în cazul sistemelor de sănătate predominant publice) nu suferă de influenţe generate de alte categorii de interese, atunci se poate spune că refuzul modelelor de gîndire şi acţiune propuse de economica creşterii sănătăţii nu poate proveni decît din calcule afaceriste, cinice sau din convingeri antiumaniste. Schemele de acţiune trebuie argumentate ştiinţific şi probate prin evaluări. În acest moment al evaluării gîndirea transdisciplinară şi globală este obligatorie. Transdisciplinaritatea este un concept lansat şi promovat de savantul român Basarab Nicolescu “unificarea semantică şi operativă a acccepţiunilor de prin şi dincolo de disciplină”. Economica promovării sănătăţii presupune şi o scădere a asimetriei informaţionale medic-pacient, asimetrie ce este una dintre cauzele consumului exagerat de servicii medicale. O informare adecvată ar fi dus la o ezitare a apariţiei bolii sau o tratare adecvată (economica nu apelează la servicii medicale specializate) mai eficiente. Mentalităţile, atitudinile ce derivă din acestea sînt apte de viaţă, dar evaluarea impactului lor asupra comportamentului uman cu referire la sănătate ţine de economica promovării sănătăţii. Evaluarea (măsurarea) input-urilor şi output-urilor ce influenţează şi definesc o stare de sănătate este un demers transdisciplinar fiind implicate: biostatistica, econometria, bioetica, bioeconomia, epidemiologia, axiologia, deontologia, etc. Sănătatea este nu numai un mijloc de dezvoltare umana ci însăşi expresia acestei dezvoltări. Ca şi educaţia, sănătatea este atît scop cît şi mijloc al dezvoltării personalităţii. De aceea simultanietatea abordării 130 economico-politice este obligatorie deoarece atitudinea schizoidă de separare şi uneori de contrapunere a economicului şi politicului a generat multe crize de comunicare respectiv de manageriat în domeniul asigurării sănătăţii. Politicile de sănătate presupun economici de sănătate corespunzătoare. Formula prin care actualmente politicul administrativ din România proclamă sănătatea ca prioritate naţională este divergentă cu modalitatea prin care dimensiunea economică este solicitată să se plieze pe această idee de prioritate. De aici apare comportamentul schizoid al celor implicaţi în asigurarea sănătăţii populaţiei. Referitor la definiţia sănătăţii dată în 1946 de OMS partea bună este că sugerează concomitent o dublă viziune : – preponderent negativă – absenţa bolii ; – preponderent pozitivă – existenţa stării de bine fizic, social, mental. Dimensiunea negativă a definitiei constă în sublinierea (chiar dacă se face precizarea că sănătatea nu se reduce la aceasta) absenţei bolii sau infirmiăţtii (caracteristici negative) iar definiţia pozitivă a sănătăţii constă în existenţa unor calităţi ce luate reunite definesc starea de bine . Observaţie Dimensiunea pozitivă a sănătăţii este tot mai neglijată în abordările practice cotidiene. După unele observaţii în domeniul sănătăţii s-a ajuns la concluzia că instituţiile desemnate să crească sănătatea populaţiei se dovedesc a fi “instituţii de boală”. Conform definiţiei utilizate de prof. Rusu şi cunoscînd gradul de medicalizare a Ministerului Sănătăţii din România acesta ar putea fi denumit ministerul bolilor. De asemenea Legea Asigurărilor Sociale de Sănătate ar putea fi denumită Legea Asigurărilor Sociale de boală pentru că se insistă pe apariţia bolii, deşi structurarea viitorului sistem de îngrijire de Legea Asigurărilor Sociale se pune accentul pe medicul de 131 familie care ar trebui să rezolve aproximativ 80% dintre situaţiile de scădere a sănătăţii. Medicina preventiva pune mai mult accentul pe prevenirea răului decît pe creşterea binelui. Economica sănătăţii luînd în calcul cele două aspecte pozitive şi negative trebuie să analizeze şi să compare concomitent şi permanent ambele dimensiuni (promovare şi prevenţie) rezultînd că sănătatea este privită ca un continuu de la negativ la pozitiv, starea de 0 fiind cea normală. Sănătatea proastă are o scalare ce poate începe cu disconfortul, rănirea, boala, incapacitatea de muncă sau handicapul, fiecare dintre acestea fiind agravate prin cumularea mai multor stări de proastă calitate sau persistentă în timp a unora din atributele proastei sănătăţi. Starea de rău şi boala nu sînt identice. Starea de rău este o noţiune mai puţin tehnică decît cea de boală. Bolile psihice sînt adesea ignorate şi tratate ca urmare a modului specific de manifestare. Uneori aceasta este o percepţie subiectivă ce poate avea sau nu legătură cu debutul unei boli – diagnosticarea stării de sănătate fiind la fel de dificilă ca diagnosticarea bolii. De aici decurg şi dificultăţile de evaluare, comparare şi luare a deciziilor în cazul managementului. Una dintre soluţiile adoptate de analişti a fost matematizarea excesivă a tehnicilor de evaluare ce a avut drept consecinţă apariţia unei rupturi în comunicarea cu profesiunea medicală. Aceasta s-a concretizat în apariţia unei suspiciuni din partea profesiilor medicale în legatură cu adevăratele scopuri ale analizelor economico-epidemiologice . Cererea şi oferta de sănătate şi servicii de îngrijiri de sănătate 132 Economiştii, ca şi medicii, sînt preocupaţi de prelungirea vieţii şi de înlăturarea mizeriei. În cazul medicinii mortalitatea prematură şi mizeria se analizează în raport cu boala. În cazul economicului aceste consecinţe negative se datoresc rarităţii. Economica sănătăţii se află la interfaţa dintre aceste două importante domenii de preocupare umană. În general economica este o disciplină destul de tristă şi altfel legată de medicină prin observaţia că singurele două lucruri certe în viaţă sînt moartea şi impozitele. Unii autori consideră chiar viziunea cea mai tristă în privinţa conţinutului economicii sănătăţii ar putea fi rezumată precizînd că aceasta se ocupă doar de moarte şi costuri. O viziune ceva mai optimistă în legătură cu economica sănătăţii ar arăta că această disciplină se ocupă cu prelungirea vieţii şi reducerea costurilor / impozitelor. Economica sănătăţii reprezintă atît o disciplină cît şi o temă de studiu ce poate fi abordată şi de neeconomişti. Ceea ce este adevărat despre economică în general este transperabil şi în privinţa economicii sănătăţii în particular. În esenţă economica sănătăţii analizează cererea şi oferta de sănătate, respectiv de îngrijiri de sănătate. În privinţa ofertei de îngrijiri de sănătate lucrurile par simple în timp ce analiza cererii de îngrijiri de sănătate depăşeşte deseori psibilităţile oferite de economica generală. Deşi există tendinţa permanentă de a argumenta că oferta de servicii trebuie să fie nelimitată, nici o ţară din lume, oricît de bogată ar fi ea, nu poate oferi pe măsura cererii şi atît mai puţin nu poate oferi în mod gratuit sau cu preţuri foarte mici. Elementele de cerere de îngrijiri de sănătate sînt influenţate şi de factori care nu ţin de preţ în mod direct (timpul şi costul deranjului presupuse de prezentarea la o consultaţie oarecare). 133 În general nevoia este conceptul central în definirea cererii de îngrijiri de sănătate deci şi acest concept este neclar şi ambiguu. Aprecierile asupra nevoii de îngrijiri de sănătate se iau în calcul de regulă ca urmare a raţionamentului uni expert care ia în calcul beneficiile obţinute de pacient în urma unui tratament. Aceste beneficii vor depinde de : – efectivitatea tratamentului ; – modul de percepere de către expert a valorii pentru pacient a acelui efect . Prin urmare aprecierea expertului constituie o evaluare parţial factuală şi parţial paternalistă. Aceasta conduce la o altă dificultate legată de cerere şi care constă în faptul că pacienţii nu cer îngrijiri de sănătate la fel cum ar cere un produs / serviciu oarecare. Pentru a obţine informaţii referitoare la cererea de îngrijiri de sănătate experţii se bazează pe cei care-şi cîştigă existenţa din furnizarea îngrijirilor de sănătate – medicii. Încrederea pacientului în medic (clar diferită de încrederea unui cumpărător în vînzător) generează relaţia de mediere – agency relationship, denumire ce sugerează că furnizorii de îngrijiri de sănătate sînt concomitent şi agenţi ai solicitatorilor existînd un potenţial conflict în privinţa acestor roluri. 134 10.5. Spitalul – agent economic Spitalul este cel mai semnificativ consumator de servicii şi fonduri destinate îngrijirilor de sănătate în toate ţările. În Marea Britanie, în anul 1981 spitalele consumau 58% din cheltuielile cu îngrijirile de sănătate. În SUA in 1983, ponderea era de 45,9%, în Australia in 1981 era de 54%, Canada – 55,1%, iar Olanda in 1983 avea o pondere de 58,7%. De asemenea spitalele au devenit o piaţă suprasaturată cu personal medical şi de îngrijire. În perioada 1951-1983 personalul spitalicesc a crescut de la 400.000 la peste un milion, cu precizarea că în aceeasi perioadă au scăzut atît numărul de paturi la 1000 de locuitori (de la 10,8 la 8) cît şi ocuparea medie zilnică a paturilor (de la 472.000 la 356.000). Concomitent, în pofida creşterii volumului personalului din spitale, rezultatele au fost descrescătoare (de exemplu decesele şi invalidităţile per pat utilizat au crescut de la 7 la 16 în anul 1981). Tendinţe similare s-au înregistrat şi în alte ţări dezvoltate. Datele statistice cu semnificaţie negativă din punctul de vedere al utilizării eficiente a resurselor a constituit şi un motiv pentru constituirea şi dezvoltarea disciplinei “Economica Sănătăţii”. Ţara care a cunoscut situaţia cea mai dinamică în privinţa creşterii costurilor la nivel de spital este SUA. Totodată, SUA are caracterul cel mai pronunţat de agent economic pentru spitale. De aici au pornit şi cercetările economice care au privit spitalul exclusiv sau preponderent ca o firmă economică. Lipsa unor modele econometrice referitoare la comportamentul spitalelor se datoreşte şi marii diversităţi a acestora. Este greu să definim un spital reprezentativ: ele diferă atît sub aspectul structurii, volumului, formei de proprietate etc Un spital privat va avea alte principii şi criterii de luare a 135 deciziilor şi de alocare a resurselor (intervenind aici responsabilitatea, sursa de obţinere a fondurilor, structurile organizatorice, funcţiile spitalelor – dacă sînt şi spitale universitare sau nu etc). Spitalul este totodată şi o modalitate foarte controversată de furnizare a serviciilor de sănătate. Se poate afirma că există două mari tabere care caută să-şi impună punctul de vedere. În urma acestor confruntări se conturează, ca de obicei, o a treia direcţie – compromisul şi simbioza dintre cele două extreme. Astfel, pe de o parte, punctul de vedere strict medical şi terapeutica care nu vede nici un fel de alternativă la existenţa spitalelor. 10.5.1. Spitalul văzut ca firmă. Teorii. Modelele economice de comportament ale spitalelor par a nu se încadra – îndeosebi sub raport metodologic – în niciunul dintre modelele deja aplicate la firmele comerciale. Problema centrală în teoria firmei este legată de lipsa de informaţie în privinţa comportamentului decidentului. Teoria tradiţională a firmei, bazată pe ipoteza concurenţei perfecte şi pe constrîngerea asupra maximizării profitului oferă un cadru informaţional destul de larg. Mediul de piaţă este pe deplin exogen şi independent de firmă, iar comportamentul acesteia este în mare parte deterministic. Aceasta este paradigma tradiţională în teoria firmei, cu precizarea că în lumea propriilor sale restricţii firma deţine capacităţi predictive puternice, existînd desigur şi limite ale acestei capacităţi, limite generate de schimbările din volumul producţiei, al intrărilor precum şi a preţurilor. Slăbirea ipotezei referitoare la concurenţa perfectă (existentă doar în manuale şi modele teoretice) face şi mai dificilă încercarea de a elabora un model generalizat al comportamentului firmei. 136 Aceasta se datorează faptului că în toate formele economiei de piaţă firma tinde să se acopere cu un v(o)al de discreţie în privinţa comportamentului său. Această discreţie (lipsă de transparenţă) din comportamentul firmelor se datorează şi structurii interne a lor (disjuncţia dintre management şi proprietate) precum şi tendinţei irepresive a firmelor concurente de a suprima concurenţa şi de a adopta un comportament monopolist. Dar, recunoaşterea puterii discreţionare înseamnă că maximizarea profitului nu mai reprezintă o restricţie adevărată şi că scopurile/obiectivele managementului pot intra în conflict cu scopurile autentice şi fundamentale ale firmei. Literatura despre “teoria” firmei a evoluat de asemenea manieră încît există teorii manageriale care recunosc separaţia proprietate-conducere şi examinează consecinţele acesteia printr-o extensie a abordării marginaliste. Pe de altă parte, teoriile behavioriste nu se ocupă de comportamentul de piaţă în sine, ci mai degrabă pun accentul pe procesele de negociere şi pe structura organizatională internă a firmei. În consecinţă, există două paradigme aflate ele însele în concurenţă: prima se concentrează pe problemele alocării resurselor în contextul economiei de piaţă, şi a doua care se concentreză pe problemele alocării interne a resurselor. Teoria firmei se dovedeşte astfel a fi un mix de teorii. Faptul că ele se adresează unor probleme relativ distincte ridică un semn de întrebare asupra adevăratelor lor finalităţi (scopuri). Aceleaşi probleme, dar cu o acuitate sporită apar în cazul analizei acestei firme cu iz de excepţie care confirmă însăşi varietatea tipurilor firmelor comerciale: SPITALUL. Una dintre cele mai influente teorii referitoare la analiza spitalului văzut ca firmă comerciala este aceea propusă de Pauly şi Redisch (1973), bazîndu-se pe o abordare tradiţională, neoclasică, dar axată pe realităţile din SUA, ţară unde 137 clinicienii încearcă să maximizeze profitul, în principal propriul lor venit, ei jucînd astfel rolurile tradiţionale ale managerului şi antreprenorului. De reţinut că în SUA spitalele şi clinicienii reprezintă două “firme” diferite. De aici rezultă că modelul după care functionează şi poate fi analizat spitalul se încadrează în politicile tradiţionale ale minimizării costurilor. Prin aceasta, se caută să se modifice teoria tradiţională neoclasică a maximizării profitului, invocîndu-se aspectele instituţionale ale spitalului. Totuşi, cei doi autori nu ţin cont de relaţia de intermediere (de agenţie) dintre medic şi pacient, relaţie care nu este specifică modelului general al economiei de piaţă. Modelul astfel amendat presupune că cererea este elastică în raport cu un şir întreg de servicii, chiar dacă evidenţele empirice legate de aceasta sînt neconcludente. Unii autori susţin chiar că însuşi conceptul de cerere este inducător de eroare în cazul sectorului sanitar. Totuşi modelul este util, cel puţin în calitatea sa de exemplu folosit pentru a arăta că chiar în forma sa cea mai pură teoria spitalului este forţată să accepte că anumite caracteristici structurale limitează nivelul de abstracţie adoptat. În particular, se poate spune că atît timp cît doctorii constituie un input de forţă de muncă specializată în cadrul spitalului, nu există o recunoaştere a influenţei pe care o are piaţa faţă de acest input asupra comportamentului agentului de maximizare a venitului său. Un număr de teorii despre spital se concentreză asupra administratorului în calitatea sa de factor de decizie cheie. Dacă ne referim îndeosebi la SUA, acest lucru reflecăt faptul că un clinician nu este un angajat al spitalului. În alte modele, clinicianul este văzut îndeosebi ca un factor definitoriu pentru calitate. În general, spitalele sînt obligate să combine maximizarea producţiei lor cu calitatea acesteia. 138 În general, spitalele sunt obligate să combine maximizarea “producţiei” lor cu calitataea acesteia. O altă teorie care pretinde să descrie cît mai bine funcţionarea spitalului şi a medicilor este a lui Rice (1966), care separă activităţile principale ale medicului de celelalte activităţi conexe (de masă şi servicii de tip hotelier), pe care el le numeşte amenităţi, şi pe care le consideră ca fiind perfect analizabile după modelul pieţei clasice. Astfel, în spital ar exista două pieţe: una în care se oferă servicii medicale ca urmare a unei cereri exprese de servicii de îngrijiri şi o alta care este descrisă de activităţile conexe: bucătărie, servicii de întreţinere etc. Un alt model interesant, care acceentuează separarea dintre aspectele cantitative şi cele calitative este descris de Newhouse (1970), cu accentul pus din nou pe rolul decisiv al administratorului care vizează să îmbine cele două aspecte, respectiv calitatea şi cantitatea producţiei în condiţii de restricţii bugetare, iar clinicianul este văzut în pricipal ca fiind preocupat îndeosebi de calitatea producţiei. Spitalul este văzut ca fiind producătorul unui produs unic şi măsurabil,unde procesul de luare a deciziilor – axat pe maximizarea echilibrului calitate/cantitate – este dirijat de un singur personaj central, singurul actor în acest model: administratorul. Şi acest autor este sceptic în privinţa posibilităţii ca spitalul să fie tratat exact ca un agent economic, conform teoriei economice neoclasice. Newhouse considera restricţiile specifice asupra comportamentului de piaţă a spitalului ca fiind restricţii la intrare (entry) dar nu sesizează rolul interdependenţei producătorilor, ceea ce constituie o lipsă ce nu poate fi ignorată. Aceasta cu atît mai mult cu cît spitalul acţionează într-o piaţă oligopolistă cu o cerere a cărei curbă este descendentă. De fapt, modelul presupune că spitalul poate 139 implementa decizia de piaţă, în condiţii de restricţii bugetare, fără a fi prea mult afectat de reacţiile concurenţilor. Lipsa de atenţie acordată problemei interdependenţei este un punct slab al tuturor teoriilor de esenţă “managerială” despre funcţionarea spitalelor. Dată fiind natura produsului implicat şi structura de piaţă în care acţionează, minusul amintit este subliniat de către unii analişti ca fiind foarte serios. Oricum, majoritatea teoriilor mai recente referitoare la spital, teorii care provin îndeosebi din SUA, pun accentul pe caracterul de piaţă concurenţială, caracter prezent cel puţin în toate formulările de politică a spitalelor. Modelul propus de Lee (1971) încearcă să corecteze aceste deficienţe, subliind rolul important al interdependenţelor. Din nou, managerul (adminstratorul) este văzut ca un actor major, dar maximizarea utilităţii este legată de status-ul spitalului şi mai puţin de venit. Spitalul este văzut ca intrînd în lupta de concurenţă îndeosebi pentru status şi nu pentru maximizarea cîştigurilor. O astfel de “concurenţă” duce la o ineficientă alocare a resurselor, deoarece intrările/resursele vor fi utilizate fără a se ţine cont de un comportament care să ducă la minimizarea costurilor, în măsura în care utilizarea reflectă nivelurile status-ului. Totuşi, Lee nu merge pînă la capăt în sublinierea interdependenţei, (analizînd doar consecinţele utilizării crescînde a resurselor, nu şi situaţia descreşterii nivelului de utilizare a resurselor). Mai mult, atenţia este concentrată asupra inputurilor, deşi factorii pieţei nu sînt modelaţi în mod explicit. Elasticitatea preţului faţă de cerere este presupusă a fi apropiată de zero şi astfel veniturile pot fi crescute continuu fără a afecta nivelurile producţiei. Totuşi, preţurile sînt corelate funcţional cu veniturile dispozabile, asigurările de sănătate şi cheltuielile guvernamentale. 140 Toate acestea alcătuiesc o cvasirestricţie asupra creşterii nivelului preţului, dar efectivitatea unei astfel de restricţie nu este luată în calcul. În majoritatea modelelor formale ale comportamentului spitalelor, cererea este definită şi folosită în maniera tradiţională – ea poate fi inelastică peste un anumit nivel, dar este încă văzută ca formînd o restricţie la adresa abuzului copleşitor de putere de monopol de care face uz furnizorul. Aceasta poate reflecta parţial distincţia analitică dintre clinicieni şi spitale aşa cum este aceasta văzută de către diversele teorii. Evans (1981) nu recunoaşte asemenea distincţii, el vorbind despre “graniţele fuzzy” care despart actorii vizaţi de teoria spitalului văzut ca firmă. Chiar şi în SUA abilităţile manageriale şi antreprenoriale sînt distribuite între diverşii actori, şi nu se separă în mod tranşant. Orice teorie despre spital ar trebui să ţină cont de caracteristicile instituţionale ale sectorului, îndeosebi de motivele medicale ale actorilor. Alte teorii/modele se concentrează pe structura internă a spitalului. Totuşi, nici aceste teorii nu s-au preocupat suficient de clarificarea impactului pe care îl are structura internă asupra conduitei spitalului. Unii autori au insistat asupra funcţiilor-obiectiv şi au analizat rolul inputurilor cu caracter eterogen. În anul 1977 Harris depăşeşte limitele semnalate anterior şi detaliază efectele pe care le are organizarea internă asupra alocării resurselor în sectorul spitalicesc. El sugerează că procesul de producţie din spital se bazează pe o separare a funcţiilor interne de cerere şi ofertă. În rolul său de agent consumator, medicul are trebuinţă de unele forme ale îngrijirilor de sănătate care pot fi satisfăcute de către alte spitale (de exemplu diverse investigaţii de laborator, personal auxiliar etc). Într-adevăr aceste funcţii pot fi separate, cel puţin în mod analitic, în care spitalul poate fi privit ca o firmă cu două componente, cu aceeaşi structură 141 organizaţională: una în care spitalul acţionează pe baza unei cerei de sănătate şi alta ca un ofertant de sănătate. Un element de mare specificitate a spitalului este faptul că acesta produce şi oferă doar în momentul cererii, respectiv producţia sa este un serviciu care nu poate fi stocat şi este foarte puţin probabil că serviciile medicale să poată fi substituite între pacienţi. Astfel chiar dacă medicamentele şi aparatura pot fi identice pentru tratarea unei anumite afecţiuni, sau chiar acelaşi medic şi soră pot îngriji aceeaşi pacienţi, tratamentele pot fi diferenţiate de la individ la individ. Incertitudinea şi riscul par a fi mult mai accentuate decît în alte situaţii economice în care se vînd/cumpără servicii. Medicul-agent nu are întotdeauna certitudine absolută asupra diagnosticului şi/sau a tratamentului cel mai adecvat, iar medicul-fiinţă umană are şi el limite ale raţionalităţii ca şi alţi oameni. În consecinţă, spitalizarea devine un proces secvenţial de acumulare a informaţiilor despre pacient, reacţionînd la orice schimbare/informaţie nou apăruta şi – în consecinţă – modificînd tratamentul în mod corespunzător. Toate acestea se datorează şi faptului că medicina nu este (încă) o ştiinţă exactă, ci presupune încă o activitate de tip detectivistic, făcînd uz de imaginaţie, intuiţie şi probabilităţi. Efectul combinat al acestor caracteristici, care există –sub anumite forme– în toate situaţiile de îngrijiri de sănătate, constă în faptul că spitalele răspund la cererile pacienţilor printr-un complicat proces de negociere iniţiat de medic şi de administraţia spitalului. Modelul descris de Harris este util în sublinierea aspectelor temporale şi spaţiale ale procesului de producţie, precum şi în atenţia acordată aspectelor legate de distribuţie. Aserţiunea principală a modelului constă în sublinierea restricţiilor instituţionale care apar prin intermediul motivelor 142 medicale şi etice ale medicilor, în contrast cu motivele economice care interesează în analiza spitalului văzut ca firmă. Harris conchide că “trebuie să se înţeleagă că modul de organizare a spitalului este conceput de asemenea manieră încît medicul să nu acţioneze ca homo economicus”. Opinia formulată de Harris este că indicatorii economici tradiţionali nu mai au relevanţă dacă se aplică în analiza activităţii spitalelor. Motivaţia cercetătorului britanic constă în natura mărfii comercializate în spital (sănătate? informaţii? solidaritate umană?) şi a comportamentului specific al spitalului caracterizat prin alocarea resurselor pe termen scurt. Concluzia sa este că mecanismul preţurilor nu poate rezolva problemele alocării resurselor în spital, deoarece nu există o piaţă concurenţială reală care să se autoregleze prin mecanismul preţurilor, precum şi faptului că nu se cunosc exact resursele necesare pentru un tratament sau altul. Se poate întîmpla ca analizele de laborator să fie repetate, sau întreg tratamentul să fie reluat de mai multe ori etc. Asemenea repetări sînt susceptibile să apară pe scară mare în cazul în care mecanismul preţurilor şi al cîştigurilor ar acţiona exact ca pe piaţa celorlalte bunuri şi servicii. În consecinţă, relaţiile comportamentale interne devin fundamentale ca importanţă, cu deducţia implicită că performanţele spitaliceşti nu pot fi apreciate în maniera economică tradiţională. De fapt, problema este dacă nu cumva teoriile economice despre firmă nu sînt prea înguste şi valabile doar pentru anumite tipuri de firme. O adevarată teorie generală a comportamentului firmei trebuie să poată fi aplicată la orice caz particular. După opinia noastră nu spitalele sînt “vinovate” pentru că nu pot fi analizate corect după criterii economice normale, ci însăşi teoria economică în general şi teoria firmei în special. 143 Rămîn ca piedici serioase în construirea unui model generalizat al firmei următoarele elemente de specificitate ale spitalului: – asimetria informaţională (caracterul discret al informaţiei) – structura internă specifică – predominarea legăturilor/relaţiilor de tip non-market dintre agenti, şi rolul limitat pe care îl joacă preţurile în alocarea resurselor în spital. – motivaţia etico-medicală are, de regulă, preponderenţă faţă de motivaţia economică în alocarea resurselor în cadrul spitalului (valabil îndeosebi pentru spitalele publice situate în ţări relativ dezvoltate). 144 10.5.2. NIVELUL “PRODUCŢIEI” UNUI SPITAL PENTRU A PUTEA MĂSURA “PRODUCŢIA” UNUI SPITAL NU ESTE SUFICIENT SĂ DESCRIEM PRINCIPALELE DEPARTAMENTE ALE SALE SAU “ÎNGRIJIRILE MEDICALE”,“SERVICILE ASISTENTELOR” ETC. LA ACESTEA TREBUIE ADĂUGATE ŞI CELELATE VALORI REFERITOARE LA PACIENT, ADICĂ CEEA CE AŞTEAPTĂ PACIENTUL DIN SPITALIZARE ÎN SCHIMBUL ACHITĂRII TAXELOR CUVENITE, CEEA CE ÎNSEAMNĂ O CONTRIBUŢIE LA FINANŢAREA SPITALULUI RESPECTIV. ÎN MAJORITATEA CAZURILOR, AŞTEPTĂRILE PACIENŢILOR SE CONCRETIZEAZĂ ÎNTR-O INFLUENŢĂ POZITIVĂ ASUPRA STĂRII DE SĂNĂTATE, PRIN VINDECAREA BOLII (SAU MĂCAR CONTROLUL DEZVOLTĂRII SALE) ŞI CALMAREA DURERILOR. GRADUL DE REALIZARE A ACESTOR OBIECTIVE SERVESC CA BAZĂ DE PLATĂ A SERVICIILOE SPITALICEŞTI. DIFICULTĂŢILE APAR ÎN MĂSURAREA EFECTELOR SERVICIILOR ASIGURATE. PENTRU A MĂSURA VINDECAREA PACIENŢILOR, AR TREBUI CA STAREA LOR DE SĂNĂTATE SĂ FIE EVALUATĂ LA ÎNCEPUTUL ŞI LA SFÎRŞITUL PERIOADEI DE SPITALIZARE, UTILIZÎND CRITERII OBIECTIVE. ACESTE ESTE UN DEMERS IMPOSIBIL, DATORAT ATÎT MULTIDIMENSIONALITĂŢII SĂNĂTĂŢII, CÎT ŞI COMPONENETELOR SALE SUBIECTIVE. AŞTEPTĂRILE PACIENŢILOR NU SE RAPORTEAZĂ DOAR LA STAREA LOR FINALĂ DE SĂNĂTATE DUPĂ ÎNCHEIEREA PERIOADEI DE SPITALIZARE CI ŞI LA STAREA LOR DE CONFORT MENTAL ŞI PSIHIC DIN TIMPUL ACESTEI PERIOADE. CHIAR DACĂ ŞI ACESTE DIFICULTĂŢI AR FI DEPĂŞITE, AR INTERVENI PENTRU O COMPARARE A PERFORMANŢELOR SPITALULUI NU DOAR STAREA DE SĂNĂTATE A PACIENŢILOR ÎNAINTE ŞI DUPĂ SPITALIZARE, DAR ŞI STAREA (IPOTETICĂ) A CEEA CE S-AR FI PUTUT REALIZA FĂRĂ TRATAMENTUL DIN SPITAL LA SFÎRŞITUL PERIOADEI, LUCRU IARĂŞI IMPOSIBIL DE REALIZAT. SPITALUL NU ASIGURĂ DOAR CEREREA ACTUALĂ A PACIENŢILOR CARE DORESC SĂ FIE TRATAŢI, CI ŞI CEREREA POTENŢIALĂ, SCOPUL EXISTENŢEI UNUI SPITAL, PE LÎNGĂ ASIGURAREA ASISTENŢEI MEDICALE, FIIND ŞI ACELA DE A ASIGURA SIGURANŢA UNUI TRATAMENT ADECVAT ÎN CAZUL UNUI ACCIDENT SAU A UNEI BOLI GRAVE NEAŞTEPTATE. REZULTATUL FINAL AL MĂSURĂRII ACTIVITĂŢII UNUI SPIATAL ÎL REPREZINTĂ OBSERVAREA CANTITATIVĂ ŞI CALITATIVĂ A REZULTATELOR CARE SE POATE TRADUCE ÎNTR-O SERIE DE INDICATORI DE UTILIZARE EFICIENTĂ A RESURSELOR. 145 EXISTĂ O LISTĂ VARIATĂ DE INDICATORI AI ACTIVITĂŢII UNUI SPITAL, CEI MAI IMPORTANŢI FIIND: – CANTITĂŢILE DE FACTORI DE PRODUCŢIE: ORE LUCRATE DE MEDICI, DE PERSONALUL AUXILIAR, MEDICAMENTELE ADMINISTRATE, CA INDICATORI AGREGAŢI – CANTITĂŢILE DE SERVICII MEDICALE INDIVIDUALE EFECTUATE: NUMĂRUL EXAMINĂRILOR, CONSULTAŢIILOR, OPERAŢIILOR, INJECŢIILOR, MĂSURAREA TEMPERATURII, CA INDICATORI INDIVIDUALI – NUMĂRUL DE ZILE SPITALIZATE, DEPINZÎND DE SPECIFICUL FIECĂREI BOLI ÎN PARTE – NUMĂRUL PACINŢILOR SAU NUMĂRUL CAZURILOR TRATATE, CARE VARIAZĂ DE LA CAZ LA CAZ. CAZURILE TRATATE ŞI ZILELE DE SPITALIZARE SÎNT VĂZUTE CA INDICATORI DIFERIŢI PE ACELAŞI STADIU (ADICĂ AU ACEEAŞI IMPORTANŢĂ), CARE AU CA EFECT IMEDIAT ÎNSĂNĂTOŞIREA. NUMĂRUL DE CAZURI TRATATE REFLECTĂ COMPONENTA MEDICALĂ, IAR NUMĂRUL DE ZILE SPITALIZATE, COMPONENTA ÎNGRIJIRILOR SERVICIILOR SPITALICEŞTI. ÎN MOD ALTERNATIV UNII SPECIALIŞTI AFIRMĂ CĂ SPITALIZAREA ÎN SINE NU ARE NICI O UTILITATE, DEOARECE PACIENTUL ESTE LUAT DIN MEDIUL SĂU NORMAL. ASTFEL INDICATORUL ZILELOR DE SPITALIZARE ESTE CONSIDERAT CA O COMPONENTĂ A PROCESULUI DE TRATAMENT ŞI CARE NU POATE CONDUCE SINGURĂ LA RECUPERAREA BOLNAVULUI. ÎN ACEST CAZ, MINIMIZÎND INDICATORUL DURATEI DE ŞEDERE ÎN SPITAL, EL SINGUR SE POATE CONSTITUI ÎNTR-UN NOU INDICATOR AL EFICIENŢEI UTILIZĂRII RESURSELOR SPITALULUI. ACEASTĂ ANALIZĂ PRESUPUNE EXISTENŢA UNOR NORME SIGURE PENTRU MĂSURAREA STĂRII DE SĂNĂTATE, DEOARCE ALTFEL AR FI POSIBIL SĂ SE MĂREASCĂ EFICIENŢA DURATEI DE ŞEDERE ÎN SPITAL, DOAR TRIMIŢÎND PACINETUL ACASĂ CÎT MAI REPEDE, DAR TOT BOLNAV, AŞA NUMITUL “QUICKER BUT SICKER”. SE OBSERVĂ CĂ “PRODUCŢIA” UNUI SPITAL ESTE UN REZULTAT AL UNUI PROCES COMPLEX DE ÎN CARE FIECARE ETAPĂ ÎŞI ARE PROPRIUL SĂU CONCEPT DE EFICIENŢĂ. O ALTĂ PROBLEMĂ IMPORTANTĂ CE APARE ÎN MĂSURAREA “PRODUCŢIEI” UNUI SPITAL CONSTĂ ÎN GRADUL SĂU DE ETEROGENITATE ŞI DE VARIABILITATE FOARTE MARE AL PRODUŞILOR SĂI INTERMEDIARI. CONSIDERĂM INDICATORUL NUMĂRULUI CAZURILOR TRATATE ÎN SPITAL ÎN TIMPUL UNUI AN. ESTE SUFICIENT DOAR ACEST INDICATOR PENTRU A PUTEA CUANTIFICA REZULTATUL OUTPUT-ULUI UNUI SPITAL ? ESTE 146 CORECT A SPUNE CĂ DACĂ UN SPITAL A TRATAT 1000 DE CAZURI ÎNTR-UN AN ESTE MAI EFICIENT DECÎT UN ALT SPITAL CARE A TRATA DOAR 900 CAZURI ? BINEÎNŢELES RĂSPUNSUL ESTE NU: SE POATE CA DIN CELE 1000 DE CAZURI TRATE DE PRIMUL SPITAL 500 SĂ FIE FRACTURI MINORE ŞI 500 DE OPERAŢII DE APENDICITĂ, IAR CELE 900 DE CAZURI TRATE DE AL DOILEA SPITAL SĂ FIE TRANSPLANTURI SAU OPERAŢII PE CORD ! DE UNDE SURVINE GRŞEALA ATUNCI ? INDICATORUL “NUMĂRUL CAZURILOR TRATATE” NU CONSTITUIE O CANTITATE OMOGENĂ CI UN INDICATOR STATISTIC FOLOSIT PENTRU A PUTEA CUANTIFICA REZULTATUL ACTIVITĂŢII UNUI SPITAL, INDICATOR CE TREBUIE DIFERENŢIAT DE LA UN SPITAL LA ALTUL ÎN FUNCŢIE DE CARACTERISTICILE SALE. ASTFEL, ACEST INDICATOR AL NUMĂRULUI CAZURILOR TRATATE PENTRU MAI MULTE SPITALE VOR FI DIFERENŢIATE DUPĂ URMĂTOARELE CARACTERISTICI: – TIPUL DE BOALĂ PENTRU CARE A FOST TRATAT (DIAGNOSTICUL PRINCIPAL) – GRADUL BOLII ŞI COMPLICAŢIILE APĂRUTE ÎN TIMPUL TRAMENTULUI – NIVELUL BOLII (DE EXEMPLU ÎN CAZUL ARSURILOR, CANCERULUI) – BOLILE CONCOMITENTE (DIAGNOSTICUL SECUNDAR) – CARACTERISTICILE PACIENTULUI (CARE SE REFERĂ LA CAPACITATEA PACIENTULUI DE A SE RECUPERA: VÎRSTĂ, SEX, CARACTERISTICI PSIHOLOGICE ETC) PENTRU A REDUCE GRADUL DE ETEROGENITATE ŞI PENTRU A PUTEA COMPARA REZULTATELE SPITALELOR, PE PLAN INTERNAŢIONAL, SE FOLOSESC TREI SISTEME PRINCIPALE DE CLASIFICARE A PACIENŢILOR: 1. CLASIFICAREA INTERNAŢIONALĂ A BOLILOR (ICD) “INTERNATIONAL CLASSIFICATION OF DISEASES”- DEZVOLTAT PE BAZA STATISTICILOR INTERNŢIONALE DE MORTALITATE REFERITOARE LA PRINCIPALELE BOLI ŞI CONSTĂ ÎN CIRCA 900 GRUPURI DE BOLI 2. DIAGNOSTICUL GRUPURILOR ÎNRUDITE (DRG) “DIAGNOSIS RELATED GROUPS”- DEZVOLTAT LA UNIVERSITATEA YALE ÎN 1970 CU SCOPUL DE A CREA GRUPURI OMOGENE. ACEST INDICATOR CONSIDERĂ EXISTENŢA UNOR BOLI CONCOMITENTE ŞI DIVERSE COMPLICAŢII (RECIDIVE), VÎRSTA PACIENTULUI ŞI TIPUL DE TRATAMENT UTILIZAT (MEDICAL,CHIRURGICAL ETC). CONŢINE 467 CLASIFICĂRI. 147 3. MANAGEMENTUL CATEGORIILOR DE PACIENŢI (PMC) “PACIENT MANAGEMENT CATHEGORIES” – DEZVOLTAT LA UNIVERSITATE PITTSBURGH, CONSTĂ ÎN 840 GRUPE ŞI COMPARATIV CU CELELALTE DOUĂ CLASIFICĂRI, PUNE UN ACCENT FOARTE MARE PE BOLILE CONCOMITENTE ŞI PE STRATEGIILE DE TRATAMENT ALESE DE SPITALE 148 10.5.3. FUNCŢIILE DE COST ALE SPITALULUI Pe plan internaţional există o discuţie interesantă asupra teoriei funcţiilor de cost ale spitalului legată de alegerea variabilelor care influenţează în mod semnificativ costul. Date fiind nedeterminările din teoria spitalului, există preocupări pentru depistarea unor variabile suficient de relevante şi semnificative. Desigur, pe lîngă preocuparea de a analiza performanţele spitalului, se caută analizarea inflaţiei costurilor de spital, inclusiv încercarea de a face predicţii asupra evoluţiei acestora. Costurile totale (CT) ale activiăţii dintr-un spital se calculează, în mod obişnuit, ca fiind funcţie de costurile fixe (F) şi de volumul producţiei (P): CT  f (P)  F Feldstein (1967) estima curba costurilor după o ecuaţie liniară de forma: CMT  a  bN , în care: a, b – parametri CMT-costul total mediu N -numărul paturilor La acest model Evans (1971) a adăgat o nouă variabilă (H) care repreyintă o funcţie a activităţii spitalului şi a gravităţii bolii pacienţilor: CMT  a  bN (H) Jenkins (1980) reprezintă un model în care costul total 149 (CT) este văzut ca o funcţie liniară de numărul zilelor spitalizate (Z), numărul pacienţilor (P), capacitatea spitalului (C) şi de caracteristicile spitalului (H) : CT Z P C (H) Introducînd încă două variabile D (durata medie de şedere în spital) P Z D  şi O (rata de ocupare a spitalului) C Z O  ; el ajunge la următoarele sisteme de ecuaţii: Z H Z D O H Z C Z P CM Z CT z ( ) 1 1 ( )                               P H O D D P H P C P Z CM P CT P ( ) ( )                            P H D O O C H C P C Z CM C CT c ( ) ( )                            Barer (1981) sugera alt model bazat de data asta pe o ecuaţie de gradul doi : CT  f N G N  N G 2 ( , ) Prima ecuaţie (în funcţie de N) reprezintă costurile fixe, iar a doua ecuaţie în funcţie de G ar reprezenta costurile variabile în funcţie de gravitatea fiecărei boli în parte. Mai departe Barer presupune că costurile variabile (G) sînt ele însele o funcţie de mai multe variabile, incluzînd aici 150 activitatea spitalului, caracteristicile pacienţilor şi alte caracteristici referitoare la personalul medical. Costul marginal (pe caz) devine, astfel, o funcţie de forma:  ( ) 2 ( ) c df V G N G N CM caz                  , unde V reprezintă o nouă variabilă asociată cu activitatea spitalului şi a caracteristicilor personalului medical. Considerînd aceste variabile şi teorii ale costurilor unui spital, o funcţie de cost general al unui spital este de forma: ( … ; ; ; ; ; … ) 1 n 1 i C  f X X Z N W T G G , unde: C- reprezintă costurile totale ale spitalului, X1, .., Xn – este un vector reprezentînd numărul de cazuri în cele m grupuri distincte de pacienţi, Z – numărul de zile de spitalizare, N – numărul paturilor, W- indicele nivelului preţurilor, T – tipul de proprietate (public sau privat), G1, …, Gi – caracteristicile activităţii spitalului. În general  m m X X , iar Z şi N sînt ecuaţii în forme liniare sau pătratice, minimizînd sau maximizînd funcţia costului. Din motive economice, această ecuaţie se împarte la numărul total de cazuri X, în final rezultînd un cost mediu pe fiecare caz. Într-un studiu întreprins în anul 1988 de Breyer şi Schmidt pe un număr de 614 spitale din fosta Replublică Federală Germană, raporatate la anul de referinţă 1983, a condus la următoarea ecuaţie a costurilor unui spital: 151 XZ ZN GX C X X Z N Z            12,09 0,246 559,412 600,64 0,031 20,552 42,65 119,56 0,789 2 2 Intepretarea acestor rezultate ne conduce la unele concluzii foarte interesante: 1. Ţinînd cont de coeficientul doarte mic al lui X2, nu se poate vorbi de o mărime optimă a numărului ce cazuri rezolvate în spitalele din R.F.G. din perioada considerată în studiu. 2. Costurile marginale se obţin derivînd ecuaţia costurilor la numărul paturilor: N Z N C  20,552  85,3  0,789  0,246   Evaluate în medii simple N – numărul mediu de paturi este de 299, X – numărul mediu de cazuri rezolvate de 6399 şi Z – numărul mediu de zile spitalizate într-un spital de 90700, rezultînd un cost marginal pe un pat de 18696 DM (sau de aproximativ 6400 $ la nivelul anului 1983). Cele 21,4 cazuri tratate în medie pe un pat de spital de-a lungul unui an calendaristic implică un cost mediu de 874 DM (sau de aproximativ 300 $ la nivelul anului 1983) pe fiecare caz în parte Cu o durată medie de şedere în spital de 14,2 zile, ea implică un cost de 1753 DM pe caz. Menţinînd variabilele numărul de paturi şi numărul de zile spitalizate constante, ele implică un cost marginal de 1053 DM, ceea ce ne conduce la 152 un cost total marginal pe caz de 874 DM + 1753 DM + 1053 DM = 3680 DM. 3. Variaţia costurilor pentru fiecare caz tratat în parte ne permite să identificăm aşa numitele boli “ieftine” sau “scumpe”. Astfel după codul ICD cele mai “ieftine” boli sînt infecţiile pielii şi ale ţesutului celular subcutanat 689 DM, iar cele mai “scumpe” boli de 9340 DM sînt bolile aparatului respirator. 4. Spitalele publice au costuri medii/caz mai mari decît cele spitalele private (profitabile), iar spitalel deţinute de instituţiile voluntare (cele bisericeşti) au costuri puţin mai mici decît cele private, dar fără diferenţe semnificative. 5. Costurile estimate ale spitalului se pot compara cu valorile obţinute la sfîrşitul perioadei, pentru a vedea dacă funcţionarea spitalului a fost sau nu profitabilă. În 15 din cele 614 spitale (2,4 %) costurile actuale diferă cu mai mult de 30 % faţă de costurile estimate, cu o valoare minimă de – 41 % şi o valoare maximă de 91 %. 153 Studiu de caz 1 Îmbunătăţirea imaginii unui spital Într-o economie de piaţă, spitalul ca orice agent economic, are o imagine proprie în exterior. Modul cum este perceput spitalul de către pacienţi, furnizori sau alţi diverşi parteneri are o importanţă covîrşitoare în reuşita activităţii sale pe piaţă. De multe ori, însă, imaginea pe care spitalul şi-o formează nu este în concordanţă cu realitatea. Ce trebuie făcut în acest caz ? Să presupunem că populaţia dintr-o anumită zonă geografică sunt chestionaţi cu privire la nivelul de familiarizare şi la atitudinea lor faţă de 4 spitale locale S1, S2, S3, S4. Analiza răspunsurilor celor chestionaţi situează cele 4 spitale pe următoarele poziţii : Figura nr.1 Analiza familiarizare-imagine nefavorabilă Atitudine favorabilă (+)   Nivel scăzut de S2 S1 Nivel ridicat de Familiarizare   familiarizare (-) S3 S4 (+) Atitudine nefavorabilă (-) Spitalul S1 are o imagine extrem de bună: majoritatea oamenilor îl cunosc şi îl apreciază favorabil. Spitalul S2 este mai puţin familiar majorităţii oamenilor, dar cei care îl cunosc îl apreciază. În schimb spitalul S3 are o imagine negativă în ochii celor care îl cunosc dar, din fericire pentru spital, nu-l cunosc prea mulţi oameni. Situaţia cea mai nefavorabilă o are spitalul S4, care este văzut ca un spital prost şi foarte mulţi oameni au o imagine proastă despre el. 154 Se observă că fiecare spital se confruntă cu sarcini diferite în ceea ce priveşte imaginea sa. Spitalul S1 trebuie să acţioneze pentru a-şi menţine atît buna reputaţie, cît şi calitatea de a fi cunoscut de o bună parte a populaţiei din zonă. Spre deosebire de el, spitalul S2 trebuie să încerce să atragă atenţia unui număr cît mai mare de persoane, deoarece cei care au fost internaţi îl consideră un spital bun. Spitalul S3 trebuie să afle de ce este desconsiderat de oameni şi are o imagine atît de proastă, să acţioneze pentru a-şi îmbunătăţi prestaţia, dar în tot acest timp trebuie să menţină o discreţie absolută asupra sa. Ultimul spital considerat în studiu, S4, trebuie mai întîi să adopte o strategie defensivă, să evite zvonurile şi să dispară din atenţia mass-mediei, să-şi îmbunătăţească nivelul calitativ al serviciilor oferite şi apoi să adopte o strategie ofensivă de a încerca să intre, din nou, în atenţia pacienţilor. Această analiză trebuie urmată şi de cercetarea conţinutului specific al imaginii sale. Cea mai bună metodă pentru efectuarea acestei cercetări este diferenţiala semantică. Această metodă presupune aplicarea următoarelor etape: 1. Elaborarea unui set de dimensiuni relevante Subiecţilor intervievaţi li se cere să identifice dimensiunile pe care le utilizează atunci cînd se gîndesc la un anumit serviciu. De exemplu, o întrebare ar putea fi : ”La ce lucruri vă gîndiţi cînd evaluaţi un spital ?”. Dacă respondentul sugerează “La calitatea asistenţei medicale”, atunci acest răspuns va trebui transformat într-o scală atributivă bipolară – la un capăt fiind “ îngrjirea medicală de calitate superioară” şi la celălalt capăt “îngrijirea medicală de calitate inferioară”. Apoi ea poate fi transformată într-o scală cu 5 puncte: atitudine – foarte nefavorabilă, atitudine nefavorabilă, atitudine indiferentă, atitudine favorabilă şi atitudine foarte favorabilă. În funcţie de răspunsurile primite, se pot alcătui scale de 3, 5 sau chiar mai multe puncte. 155 Pentru cazul celor 4 spitale dimensiunile luate în calcul sunt următoarele: Tabelul nr.1 Dimensiunile adiţionale celor 4 spitale S1 S2 S3 S4 Calitatea asistenţei sanitare Calitate superioară Calitate superioară Calitate medie Calitate inferioară Nivelul de Specializare Spital general Spital general Spital general Spital General Gradul de dotare Modernă Modernă Învechită Învechită Gradul de servire Ridicat Ridicat Foarte scăzut Scăzut Numărul Personalului Numeros Mediu Mediu Mic Profilul Spitalului Asistenţă socială Cercetare Asistenţă soc. şi cercetare Cercetare 2. Reducerea numărului dimensiunilor relevante Numărul dimensiunilor luate în calcul trebuie să fie mic. În esenţă, există 3 tipuri de scale : – scale de evaluare (bun-rău) – scale de potenţial (puternic-slab) – scale de activitate (activ-pasiv) Ţinînd cont de aceste 3 scale, se poate renunţa la scalele de prisos care nu aduc prea multe informaţii în plus. 3. Aplicarea chestionarului pe un eşantion de subiecţi Subiecţii sunt rugaţi să evalueze spitalele unul cîte unul. Atributele bipolare trebuie aranjate la întîmplare în chestionar pentru 156 a nu se grupa toate atributele nefavorabile sau favorabile de aceeaşi parte. 4. Prelucrarea datelor Reprezintă partea cea mai importantă a diferenţierii semantice. În figura numărul 3 se prezintă rezultatele imaginilor pe care le-au avut cei chestionaţi despre spitalele S1, S2, S3, S4 : Figura nr.2 Imaginea celor 4 spitale S4 S3 S2 S1 . Imaginea fiecărui spital este prezentată printr-o linie verticală care este, de fapt, o “linie a mediilor” şi reprezintă percepţia medie referitoare la acel spital. De exemplu, imaginea spitalului S1 este cea a unui spital mare, modern, cu servicii bune şi de calitate superioară, spre deosebire de imaginea spitalului S3, care este cea a unui spital mic, învechit, cu angajaţi neprietenoşi şi cu o calitate redusă a serviciilor. 5. Verificarea gradului de variabilitate a imaginii Deoarece fiecare imagine caracteristică este o “linie a mediilor” ea nu dezvăluie cît de variabilă este în realitate imaginea respectivă. Cu alte cuvinte: fiecare persoană a văzut spitalul S2 după imaginea sa anterioară sau au existat variaţii considerabile de opinie? Dacă răspunsul la această întrebare este pozitiv, atunci se poate afirma că imaginea spitalului S2 este foarte clară, iar în caz Mic Mic Mic Mic Mic Mic Mare – Calitatea serviciilor Mare – Mărimea spitalului Mare – Nivelul dotărilor medicale Mare – Gradul de profilare Mare – Nivelul îngrijirilor medicale Mare – Dimensiunea personalului 157 contrar ea este difuză. În acest caz, există posibilitatea ca managerii spitalelor să nu dorească să creeze o imagine a spitalului foarte clară, ei preferînd o imagine difuză, astfel încît diferitele grupuri să perceapă imaginea spitalului în mod diferit. După realizarea şi analiza acestor 5 etape, conducerea spitalului trebuie să propună imaginea dorită care să fie opusă imaginii curente. Să presupunem că spitalul S3 ar dori ca pacienţii să vadă într-un mod mai favorabil calitatea asistenţei medicale oferite de spital, dotările acestuia, gradul de solicitudine al personalului la cerinţele pacienţilor ş.a.m.d. Managerii trebuie să decidă care dintre carenţele imaginii spitalului vor fi înlăturate primele. Este oare mai avantajos să fie îmbunătăţit gradul de solicitudine al personalului spitalului prin intermediul unor programe de instruire sau să fie îmbunătăţite dotările spitalului prin renovare? În final, fiecare dimensiune a imaginii spitalului trebuie reanalizată prin prisma următoarelor întrebări: – Ce contribuţie la imaginea favorabilă globală a spitalului va aduce înlăturarea acestor carenţe? – Care strategie este mai eficientă în procesul de lichidare a respectivei carenţe de imagine? – Care vor fi costurile implicate în lichidarea acestei carenţe de imagine? Justifică acest cost efectele pozitive ulterioare? – Cît timp va fi necesar pentru lichidarea acestei carenţe de imagine? 158 Studiu de caz II Ecuaţiile pragului decizional Pentru mai buna înţelegere a acestui studiu de caz prezentăm, mai întîi, metodologia de calculare a acestor ecuaţii. Analiza noastră provine dintr-un model simplu de decizie pentru 4 rezultate diferite:(D+, Rx+); (D+, Rx-); (D-, Rx+); (D-,Rx-). Există două alternative de “a administra” sau de “a nu administra” un anumit tratament: – starea (D+, Rx+) reprezintă rezultatul pentru acei pacienţi care aveau boala şi li s-a administrat tratamentul; – starea (D-, Rx+) reprezintă rezultatul pentru acei pacienţi care nu aveau boala şi li s-a administrat tratamentul; – starea (D-, Rx-) reprezintă rezultatul pentru acei pacienţi care nu aveau boala şi nu li s-a administrat tratamentul; – starea (D+, Rx-) reprezintă rezultatul pentru acei pacienţi care aveau boala şi nu li s-a administrat tratamentul. Vom exprima utilităţile celor patru stări ca o probabilitate a numărului pacienţilor care nu vor fi afectaţi de consecinţele bolii sau de riscul tratamentului. Cînd urmărim utilitatea pentru starea (D+, Rx+) va trebui să luăm în considerare efectele bolii şi ale tratamentului comparativ cu starea de sănătate. Tratamentul însuşi poate avea efecte benefice (dacă îşi exercită efectul asupra bolii), dar şi efecte adverse (măsurate prin intermediul riscului). Efectul tratamentului asupra mortalităţii/morbidităţii (Mrx) poate fi exprimat prin eficacitatea tratamentului (E) şi prin mortalitate/morbiditate (M) fără tratament: M E M rx  (1 )  – dacă E=1 atunci Mrx=0, deci tratamentul a eliminat complet boala . – dacă E=0 atunci Mrx =M, deci mortalitatea/morbiditatea este neschimbată faţă de riscul iniţial al bolii. 159 Eficacitatea tratamentului (E) este echivalentă cu reducerea relativă a riscului tratamentului (RRR) care reprezintă un mod obişnuit de a exprima eficacitatea terapiei. Utilitatea pentru starea de sănătate (D+,Rx+) este: x rx rx rx rx rx rx U(D,R )  (1M )  (1 R ) 1M  R M  R , unde: – R rx este riscul tratamentului, – Mrx este mortalitatea/morbiditatea bolii pentru pacientul aflat în tratament Aceste două evenimente sunt practic disjuncte, adică probabilitatea de a le avea pe amîndouă simultan este nulă, adică   0 rx rx M R (de exemplu în timpul unei terapii anticoagulante, pacientul nu poate avea un cheag sau o sîngerare în acelaşi timp). Aşadar, utilitatea pentru starea (D+,Rx +) poate fi rescrisă ca : x rx rx U(D,R ) 1M  R În acelaşi mod, utilitatea pentru starea (D-, Rx+) este egală cu procentajul pacienţilor sănătoşi care nu suferă de efecte secundare de pe urma tratamentului: x rx U(D,R ) 1 R Utilitatea pentru starea (D+, Rx -) este egală cu procentajul pacienţilor care nu au primit tratamentul şi care nu au fost afectaţi de boală: U D R M x ( , ) 1 , iar utilitatea pentru ( , ) 1 x U D R 160 Beneficiul net (B) este definit ca o diferenţă între utilitatea aplicării şi cea a neaplicării terapiei la pacienţii bolnavi: Beneficiul net (B)=U (D+, Rx +) – U (D+, Rx -), la care se adaugă şi riscul net (R) (R)=U (D-, Rx -) – U(D-,Rx +) Utilizînd expresiile utilităţilor de mai sus expresia beneficiului net devine: rx rx rx rx B  (1M  R )  (1M)  M M  R sau înlocuind expresia lui Mrx: rx rx B  M  (1 E) M  R  E M  R sau utilizînd Numărul Necesar de Tratamente (NNT): rx B  (1 NNT)  R Riscul net este : R=1-(1-Mrx )=R rx Înlocuind aceste valori în relaţia : ( ) 1 (1 ) 1 [1 ( ) / ] t rx rx P  R R  B   B   E M  R R Vom obţine ecuaţia probabilităţii de prag: P R (E M) 1 [(E / R ) M] t rx rx     În definirea beneficiului net şi a riscului net s-a presupus că pacientul nu poate să sufere în acelaşi timp de pe urma efectelor bolii de care este tratat (Mrx) şi datorită riscului tratamentului (Rrx ). În cazul în care nu dorim să neglijăm această posibilitate, beneficiul net va avea valoarea: rx rx rx B  M M M  R , iar probabilitatea de prag: P 1 [(E / R ) M (1 E) M] t rx      161 De notat că în modelul nostru R=Rrx, adică riscul net este egal cu riscul tratamentului. Pentru a evita confuziile dintre valorile nete (calculate) şi datele noastre, am introdus notaţia R rx care se referă la riscul tratamentului. De aceea, în cazul calculării probabilităţii de prag şi a testării sale se va utiliza formula pragului de tratament Pt cu valorile eficacităţii, morbidităţii/mortalităţii şi a riscului. 162 A trata sau a nu trata ? – Embolismul pulmonar – Descrierea cazului: O femeie de 30 de ani, astmatică, care consumă oral pilule contraceptive este consultată pentru durerile pleuritice din partea dreaptă a pieptului şi dispnea. Ea a avut experienţa unei reacţii anafilactice cu cîţiva ani în urmă, la vremea respectivă i s-a făcut o pielografie intravenoasă. Nu există o evidenţă a flebitei. Tensiunea oxigenului în sînge este de 60 mmHg, iar tensiunea dioxidului de carbon de 30 mmHg şi Ph de 7,50. O scanare a plămînului drept arată o leziune uşoară. Medicul a estimat probabilitatea unui embolism pulmonar acut între 40 şi 60 % pe baza datelor de mai sus. Deoarece femeia a avut o reacţie anafilactică anterioară la materialul de contrast al razelor X, radiografia pulmonară este considerată prea riscantă. Care este decizia corectă : Ar trebui administrată heparina, urmată de anticoagulante pe termen lung (6 luni) sau nu ? Analiza cazului: Pericolul unui pacient cu embolism pulmonar este recidiva (reembolizarea pulmonară), care este asociată cu rate mari ale morbidităţii şi mortalităţii. Tratamentul cu anticoagulante este asociat cu o rată a mortalităţii relativ scăzută în acest interval de vîrstă, dar şi cu o rată a morbidităţii destul de ridicată. Ipotezele de lucru : Din datele statistice anterioare se cunoaşte că: 1. Fără tratament, există 50 % şanse de reembolizare. 2. Din pacienţii cu reembolizare, 50 % au decedat; astfel fără tratament 25 % dintre pacienţi vor muri de reembolizare. 163 3. Anticoagularea pe termen lung este asociată cu o rată de morbiditate de 5 % (necesită spitalizare) şi cu o rată de mortalitate de 0,01 % . 4. Cu un embolism pulmonar anterior şi cu administrarea de anticoagulante, există 15 % şanse de reembolizare şi astfel 7,5 % şanse de deces datorită reembolizării. 5. Morbiditatea unei complicaţii majore datorată anticoagulării este considerată egală cu morbiditatea unui episod de reembolizare care nu este fatal. Calculul datelor : – datele referitoare la mortalitate: Pentru un embolism pulmonar netratat, mortalitatea (M) este de 25 %, adică M= 0,25. Pentru un embolism pulmonar tratat, 7,5 % dintre pacienţi au decedat datorită unui reembolism, adică Mrx= 0,075. Eficacitatea tratamentului (E) va fi : Riscul asociat este de Rrx= 0,0001, iar pragul de tratament Pt (probabilitatea de intrare): – datele referitoare la morbiditate: 0,70 0,25 ( ) (0,25 0,075)      M M M E rx 0,00057 0,70 0,25 0,0001      E M R P rx t 164 Pentru un embolism pulmonar netratat, morbiditatea (M) este de 50 %, adică M= 0,50. Pentru un embolism pulmonar tratat, există 15 % şanse de reembolizare, adică Mrx= 0,15. Astfel eficacitatea heparinei în tratamentului embolismul pulmonar (E) este egală cu : Riscul echivalent este de Rrx= 0,05, iar pragul de tratament Pt (probabilitatea de intrare): Pragul de tratament este extrem de important în luarea unei decizii, dacă probabilitatea ca pacientul să aibă boala este mai mare decît acest număr, tratamentul va fi administrat, iar în caz contrar nu. Concluzii: Dacă presupunem că pacientul nu poate avea în acelaşi timp un cheag sau o sîngerare (Mrx şi Rrx nu pot avea loc în acelaşi timp), atunci probabilitatea pentru administrarea de anticoagulante pacientului suspect de embolism pulmonar este egal cu 0,14286. Cu alte cuvinte, dacă estimăm ca probabilitatea de embolism pulmonar este mai mare de 14,3 %, atunci pacientul ar trebui tratat. Dacă probabilitatea obţinută este mai mică de 14,3 %, tratamentul nu se va aplica. În acest caz, probabilitatea de embolism pulmonar de aproximativ 40-60 % este mult mai mare decît pragul de tratament şi ar trebui administrate anticoagulantele. 0,70 0,50 ( ) (0,50 0,15)      M M M E rx 0,14286 0,70 0,50 0,005      E M R P rx t 165 Studiu de caz III: A trata, a nu trata sau a testa ? – Apendicita acută – Descrierea cazului : La cabinet se prezintă o femeie în vîrstă de 35 de ani cu febră, dureri abdominale şi o sensibilitate ridicată în partea dreaptă jos a abdomenului. Are pacienta noastră apendicită acută ? Poate o analiză a globulelor albe din sînge să ne mărească siguranţa diagnosticului ca pacienta să aibă apendicită acută ? Ipotezele de lucru : Statisticile anterioare arată că, dacă operaţia de apendicită acută este realizată în 24 de ore de la prezentarea la medic, 1 pacient din 275 a decedat, iar 274 de pacienţi au supravieţuit, adică mortalitatea (Mrx) va fi de : Dacă operaţia este întîrziată cu 24 ore, atunci 13 pacienţi din 725 au decedat, deci mortalitatea fără tratament (M) este de: Eficacitatea operaţiei în apendicita acută (E) este de : 0,003636 275 1   rx M 0,017931 275 13 M   166 În cazul pacienţilor care au fost operaţi datorită unor dureri abdominale, dar care nu aveau apendicită acută, 26 de pacienţi din 12655 au decedat: Concluzii : Sensibilitatea (S) şi specificitatea (Sp) testului numărului leucocitelor împreună cu intervalele de încredere respective (specifice) au fost realizate în urma unui studiu realizat de specialişti în domeniu. În acest exemplu, pacientul nostru ce prezintă dureri abdominale are numărul de leucocite de 11000 mm3. Pentru această valoare, sensibilitatea (S) şi specificitatea testului (Sp) numărului leucocitelor în diagnosticarea apendicitei acute este de 76 % şi respectiv 74 %. Valorile determinate pentru testarea pragului sunt de 5,43 % şi pentru pragul de tratament 34,1 %. Aceasta înseamnă că nu ar trebui să cerem o analiză a numărului leucocitelor doar dacă estimarea noastră că pacientul suferă de apendicită se află sub valoarea de 5,43 %, adică este foarte probabil ca pacientul să nu sufere de apendicită acută; putem trata pacientul dacă estimarea noastră depăşeşte 34,1 %. 0,797 0,017931 ( ) (0,017931 0,003636)      M M M E rx 0,0020545 12655 26   x R 167 În cazul în care estimările se situează între 5,43 % şi 34,1 % ne aflăm într-o zonă de incertitudine şi trebuie efectuate noi teste : Figura nr.3 Limitele pragului de tratament Aceste limite pot varia în funcţie de ipotezele iniţiale şi, în final, pot apărea unele diferenţe datorate tocmai acestor ipoteze, de exemplu presupunerea că sîngerarea datorată anticoagulantelor poate să aibă loc în acelaşi timp cu un cheag sau nu. Limitele pragului de tratament5.4334.102040Pragul de tratament 168 169 Studiu de caz IV Furnizorii de medicamente O unitate medicală se aprovizionează de la doi furnizori A şi B cu medicamente. Livrările în primul semestru al anului s-au derulat astfel: Tabelul nr.2 Livrările furnizorilor A şi B Luna Furnizorul A (mii bucăţi) xi Furnizorul B (mii bucăţi) yi Ianuarie 20 30 Februarie 40 50 Martie 10 40 Aprilie 70 40 Mai 50 50 Iunie 30 30 TOTAL 240 240 Date convenţionale Datorită constrîngerilor financiare, unitatea medicală este nevoită să renunţe la un furnizor. Dacă înţelegerea a fost ca livrările de medicamente să fie egal distribuite pe lunile anului, atunci care furnizor va fi preferat ? La prima vedere ambii furnizori şi-au respectat prevederile contractuale, media livrărilor fiind aceeaşi: 40 6 240     n x x i A 40 6 240     n x x i B 170 În domeniul economic, însă, şi cu atît mai mult în cel al sănătăţii, orice abatere în plus sau în minus are consecinţe extrem de grave: livrarea unei cantităţi de medicamente mai mici decît cea cerută conduce la o neacoperire a cererii de medicamente (să ne imaginăm doar ce se poate întîmpla în cazul unei epidemii în lipsa medicamentelor adecvate), iar livrarea unei cantităţi de medicamente mai mari decît cea stabilită în contract implică costuri de stocare mult mai mari şi posibilitatea alterării lor. În aceste cazuri, distribuirea egală în cele 6 luni ale anului devine extrem de importantă. Pentru a putea compara livrările celor doi furnizori se va calcula indicatorul varianţei livrărilor furnizorilor A şi B (sau indicatorul dispersiei lor) conform următorului tabel : Tabelul nr.3: Calcularea indicatorului varianţei celor doi furnizori A şi B Luna xi yi xi-xm yi-ym (xi-xm)2 (yi-ym)2 I 20 30 -20 -10 400 100 II 40 50 0 10 0 100 III 10 40 30 0 900 0 IV 70 40 -30 0 900 0 V 50 50 10 10 100 100 VI 30 30 10 10 100 100 TOTAL 240 240 – – 2400 400 Se observă că primul furnizor a nesocotit în mod frecvent înţelegerea contractuală, variaţiile lunare ale sale fiind foarte mari – de 400 mii bucăţi – comparativ cu cel de-al doilea furnizor – de 66 mii bucăţi lunar -: 400 6 ( ) 2400 2 2      n x x i A  66,66 6 ( ) 400 2 2      n y y i B  171 Mult mai relevantă este calcularea unui indicator adimensional, coeficientul de variaţie şi compararea valorilor sale pentru cei doi furnizori : – pentru furnizorul A: – pentru furnizorul B: În cazul celui de al doilea furnizor, coeficientul de variaţie este mult mai mic (de 20 %) decît cel al primului furnizor, care are o valoare foarte mare (de 50 %). În concluzie va fi preferat furnizorul B pentru aprovizionarea cu medicamente în perioada următoare. 100 20,4% 40 8,16 100 %      x V B B  100 50% 40 20 100 %      x V A A  172 Studiu de caz V Discriminarea internaţională a preţurilor produselor farmaceutice În ultimul deceniu, economiştii şi medicii au atras atenţia asupra unui fenomen foarte periculos înregistrat pe piaţa internaţională: companiile farmaceutice practică o discriminare a preţurilor în detrimentul ţărilor mai puţin dezvoltate cu scopul de a-şi maximiza profiturile. În general, preţul pe care o anumită ţară îl plăteşte pentru achiziţionarea produselor farmaceutice (între care medicamentele ocupă un loc principal) este dependentă de capacitatea ţării respective de a putea plăti importurile (adică de capacitatea de plată a unei ţări, de lichiditatea ei etc.) ca şi de celelalte restricţii legale pe care ţara respectivă le poate impune pentru a putea controla preţurile medicamentelor. Aceasta reprezintă o problemă serioasă pentru ţările mai puţin dezvoltate economic (între care, din păcate, figurează şi România), deoarece costul medicamentelor reprezintă o parte însemnată din totalul bugetului de sănătate al respectivei ţări, iar o reducere a costurilor medicamentelor ar permite acestor ţări să aloce mai multe resurse celorlalte componente ale bugetului de sănătate (pentru diverse investiţii tehnico-medicale sau pentru majorarea salariilor personalului medical). Plecînd de la ipoteza că industria farmaceutică practică o discriminare internaţională a preţurilor produselor sale, s-au luat în considerare mai multe variabile pentru diverse ţări, plecînd de la preţurile existente la diverse produse farmaceutice: 173 Tabelul nr. 4 Datele considerate privind discriminarea internaţională a preţurilor produselor farmaceutice Variabile Cerere Q Variabile ale politicilor guvernamentale Pg Indicele preţului produs. farma-ceutice Produsul intern brut / locuitor Consumul de medica-mente Numărul popula-ţiei Consumul medicam. / locuitor Preţul licen-ţelor Control indirect preţuri Control direct preţuri I PIB/N CM N CM/N PL CIP CDP 60,83 4,90 0,01 2,36 0,60 1 0 0 50,63 6,56 0,07 6,27 1,10 1 0 0 31,71 6,56 18,66 282,76 6,60 0 0 1 38,76 8,23 3,42 32,90 10,40 0 1 1 15,22 9,30 0,42 6,32 6,70 1 1 1 96,58 10,30 0,05 2,33 2,20 1 0 0 48,01 13,00 2,21 19,60 11,30 0 0 0 51,14 13,20 0,77 19,70 3,90 1 0 0 35,10 20,70 2,20 16,52 13,30 0 0 0 70,74 21,50 0,50 5,58 8,90 1 0 0 48,07 22,40 1,56 11,09 14,10 0 1 0 46,13 24,00 0,21 0,96 22,00 1 0 0 63,83 25,20 10,48 50,17 21,60 0 1 0 69,68 34,70 7,77 28,16 27,60 0 0 0 48,24 36,10 3,83 9,42 40,60 0 1 1 70,42 37,70 3,27 15,33 21,30 0 0 0 65,95 39,60 0,44 1,30 33,80 0 0 0 73,58 42,50 0,57 1,49 38,00 0 0 0 57,25 49,60 2,36 4,94 47,80 0 1 1 53,98 50,10 8,08 15,93 50,70 0 1 1 69,01 53,80 12,02 26,14 45,90 0 0 1 69,68 55,90 9,01 16,63 54,20 0 0 0 71,19 63,90 9,96 26,21 38,00 1 1 1 81,88 68,40 28,58 52,24 54,70 0 0 1 174 139,53 69,60 1,24 3,52 35,20 0 0 0 137,29 75,20 1,54 6,40 24,10 1 0 0 101,73 77,70 3,49 4,59 76,00 1 0 1 91,56 81,90 25,14 24,70 101,80 1 0 1 100,27 82,00 0,10 0,17 60,50 1 0 1 157,56 82,40 0,70 2,35 29,50 1 0 0 152,52 83,00 24,29 28,95 83,90 1 0 0 100,00 100,00 100,00 100 100 1 1 0 Sursa datelor: Friedrick T. Schut şi Peter Van Bergeijk “International Price Discrimation : the Pharmaceutical Industry”, în “World Development”, vol 14 / 1986, pag. 1141-1150 Modelul considerat este o formă redusă a ecuaţiei pentru preţul produselor farmaceutice (Ip) ca o funcţie de un set de variabile cerere (Q) şi de un set de variabile ale politicilor guvernamentale (Pg): Ip = f (Q, Pg ) Prima variabilă cerere considerată care influenţează preţul produselor farmaceutice este produsul intern brut pe cap de locuitor (PIB/N). Pe măsură ce produsul intern brut (PIB) creşte, adică populaţia devine mai bogată, costul medicamentelor devine mai puţin prohibitiv, mai accesibil unui număr cît mai mare de persoane şi prin urmare cererea devine mai puţin elastică. Este o reprezentare a teoriei clasice a cererii, veniturile reprezentînd o variabilă care în mod obişnuit şi frecvent este inclusă în funcţia cererii. Volumul consumului de medicamente (CM) este a doua variabilă cerere considerată. Ea sugerează că, cu cît este mai mare consumul de medicamente, cu atît este mai mare economia de preţ care se poate obţine, iar preţul de achiziţionare a medicamentelor este mai mare. Deasemenea, este o lege obişnuită a cererii. A treia variabilă cerere considerată este numărul populaţiei (N). Cu cît numărul populaţiei este mai mare, cu atît va fi mai mare şi piaţa, deci şi competiţia pentru acapararea 175 respectivei pieţe va fi mai mare, ceea ce conduce la un preţ al medicamentelor mai mic – clar este un argument al ofertei. În mod tradiţional populaţia sau numărul de consumatori este un factor care influenţează oferta. În mod normal ne aşteptăm ca atunci cînd populaţia creşte, cererea pentru un produs va creşte, deci şi preţul pentru acel produs. Acest lucru este adevărat doar într-o piaţă perfectă, în absenţa monopolurilor. Totuşi, dacă funcţia de cerere este liniară şi dacă costurile marginale sunt constante, atunci profitul va maximiza preţul, indiferent de volumul populaţiei. Fără aceste elemente, între preţ şi populaţie nu există nici o legătură. Ultima variabilă cerere considerată este volumul consumului de medicamente pe cap de locuitor (CM/N). Dacă populaţia consumă mai multe medicamente, piaţa va deveni mult mai dezvoltată şi mai competitivă, ceea ce va conduce la un preţ de echilibru cerere-ofertă scăzut, însă o relaţie de inversă proporţionalitate între preţ şi cantitatea consumată este o lege a cererii şi nu a ofertei. Următoarele variabile reprezintă constrîngerile impuse pieţei de către politicile guvernametale. Fiecare din aceste valori este o variabilă dihotomică (avînd doar două caracteristici 0 în cazul absenţei şi 1 în cazul prezenţei). Prima variabilă considerată este preţul licenţei produselor farmaceutice (PL), cu valorile PL=1 atunci cînd ţara a plătit licenţa şi PL=0 în caz contrar. Dacă ţara respectivă a plătit licenţa (PL=1), acest fapt va avea efect asupra preţului produselor, ele fiind mai scumpe. Pe de altă parte, dacă PL=0, ţara nu-şi plăteşte licenţa producătorilor, atunci companiile vor încerca să-şi micşoreze preţurile pentru a nu permite celorlalţi competitori să intre pe această piaţă, un preţ mai scăzut va însemna şi cantităţi mai mari de produse farmaceutice vîndute, deci şi un profit mai mare. A doua variabilă reprezentînd politica guvernamentală o reprezintă controlul indirect al preţurilor produselor farmaceutice (CIP), adică un element de monopol bilateral de piaţă, care face ca guvernul să acţioneze ca un cumpărător pentru toţi consumatorii din interiorul ţării. Dacă guvernul controlează indirect 176 preţurile produselor farmaceutice dintr-o ţară, atunci CIP=1, în caz contrar CIP=0. Ultima variabilă considerată este controlul direct (CDP) al preţurilor produselor farmaceutice exercitat de guvern. În acest caz, cantităţile vîndute vor fi mai mari şi la un preţ mai mic decît în cazul anterior. Dacă guvernul stabileşte în mod direct preţul, atunci CDP=1, iar în caz contrar CDP=0. Cele mai bune combinaţii ale acestor variabile pentru a explica nivelul preţurilor produselor farmaceutice sunt: Ip = f (PIB/N, CM/N, PL, CIP, CDP) (1) Ip = f (PIB/N, CM/N, CM, PL, CIP, CDP) (2) Ip = f (PIB/N, CM/N, N, PL, CIP, CDP) (3) Fiecare ecuaţie a fost estimată ca o ecuaţie de regresie multiplă; în general versiunea (1) este considerată cea mai bună, în ecuaţia (2) atît consumul de medicamente (CM) cît şi consumul de medicamente pe cap de locuitor (CM/N) ridică în sus curba cererii, dar datorită puternicei legături dintre cele două variabile, nici una nu este semnificativă. Din aceleaşi considerente şi în ecuaţia (3) numărul populaţiei (N) nu este o variabilă semnificativă. În prima ecuaţie (1), produsul intern brut pe cap de locuitor (PIB/N) şi consumul de medicamente pe cap de locuitor (CM/N) influenţează în mod semnificativ preţul, iar din rîndul variabilelor ce influenţează politicile guvernamentale doar controlul direct al preţurilor (CDP) are un nivel semnificativ, existenţa controlului direct al preţurilor (CDP) putînd micşora preţul produselor farmaceutice în medie cu 15 %. Ţinînd cont de aceste rezultate, controlul direct al preţurilor este cea mai bună cale pentru o ţară mai slab dezvoltată economic de a se proteja împotriva discriminărilor preţurilor produselor farmaceutice practicate de către marile companii farmaceutice. 177 Aceste date dovedesc existenţa unei puternice discriminări pe piaţa internaţională a produselor farmaceutice. Cea mai bună cale de a limita aceste discriminări reprezintă o politică sanitară de controlare a preţurilor (în special a preţurilor medicamentelor şi a principalelor materii prime ce intră în componenţa lor) în combinaţie cu excluderea unor produse farmaceutice de la plata licenţelor, acolo unde acest lucru este posibil.

METODOLOGIA SCOP-MIJLOC editia 2000

Acest capitol de carte a fost publicat in lucrarea Managementul Sanatatii, Editura Sedcomlibris, 2000 (ed I-a) si 2002 (ed II-a), Iasi. Va urma, in curand, o a treia editie a acestui capitol ce va deveni o carte de sine statatoare.  

METODOLOGIA SCOP-MIJLOC

 

Cuprins

Partea I

Capitolul 1 Omul – definit ca întreire a finalităţilor, modalităţilor şi adecvărilor

1.1 Argumentum

1.2 Definirea omului prin esenţa existenţei sale: sinteza viziunilor teologice, filosofice şi ştiinţifice

1.3 Raportul cauzal în etică văzut ca raport scop-mijloc

1.4 Istoricul utilizării raportului scop-mijloc în gândirea umană

Capitolul 2 Metode şi metodologii de studiere a acţiunii umane

2.1 Metoda, metodica şi metodologia

2.2 Metodologia Scop-Mijloc (MSM) în studierea Omului

2.3 MSM, teoriile despre scop (telotica) şi formularea scopurilor (politica)

2.4 MSM, teoriile despre mijloace (mediatica) şi optimizarea combinării mijloacelor (economica).

2.5 MSM, teoriile despre adecvarea scop-mijloc (pragmatica) şi optimizarea acestui raport (etica).

Capitolul 3 Tri(u)nitatea umană – un proiect utopic?

3.1 Trinitatea triadelor treimice

3.2 Tentaţia sintezei – o cale spre absolut

3.3 Eu, noi, toţi – sinteza treimică a existenţei umane

3.4 Individualism, colectivism, socialism, comunism, internaţionalism, mondialism/globalism

3.5 De la integrisme – prin dialog – la integrare

3.6 A treia cale sau întreirea căilor?

Capitolul 4 Sistem şi structură în organizarea sănătăţii

4.1 Sistemul şi structura – expresii ale raportului scop-mijloc

4.2 Gândirea sistemică şi structuralismul – două simplificări ale raportului scop-mijloc

4.3 Gândirea structuralist-sistemică de tip holist şi arhetipal – logică abductivă şi abord transdisciplinar în postmodernitate

4.4 Sistemele vii şi sistemele societale umane: homeostazie şi homeopatie; organizare, armonizare şi globalizare

4.5 Sistemele de sănătate: cine şi cum le creează, motivaţiile schimbării sau reformării sistemelor de sănătate

4.6 Alegerea sistemului optim de sănătate pentru o comunitate umană dată – rezultat al aplicării Metodologiei Scop-Mijloc

 

NOTE

BIBLIOGRAFIE

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Capitolul 1

 

Omul – definit ca întreire a finalităţilor, modalităţilor şi adecvărilor

 

1.1.       Argumentum

 

Motto: “Mulţi vor considera efortul meu actual ca fiind mai puţin folositor. El eludează funcţia instrumentală a Economicii şi se îndreaptă spre obiectivul mai vechi, mai tradiţional, mai ştiinţific, mai explicativ – acela de a încerca să înţelegem cum stau lucrurile.”

John Kenneth Galbraith: “Economics and the Public Purpose”, Boston, 1973, p.7

 

Scopul studiului de faţă (ca ideal uman) îl constituie atenuarea unei insatisfacţii de natură metodologică (referitoare la mijloacele de investigaţie ştiinţifică şi la nivelul lor de eficienţă şi de posibilă eficientizare a acţiunii umane) şi a avut mereu în vedere îmbunătăţiri posibile ale acţiunii umane (urmărită a fi obţinută prin măsurarea factorilor ce o determină şi prin alegerea celor mai adecvaţi dintre aceştia).

Mijlocul concret (ca real uman) ce stă la baza acestui demers teoretic îl reprezintă cunoaşterea cât mai exactă a modului cum are loc combinarea mijloacelor şi cum au evoluat realităţile socio-economice pe tărâmul vieţii sociale în România ultimului deceniu al secolului XX.

Preocupările pe această temă au deja o vechime de peste 20 de ani, iar primele rezultate le-am formulat sub o denumire cam pretenţioasă, dar care urmărea clar să atragă atenţia, şi anume “Paradigma de gândire şi acţiune Scop-Mijloc”, formulare care nu putea fi agreată la nivelul anului 1978.

În plan metodologic, preocupările au pornit de la ideea unei mai bune definiri şi măsurări ale conceptului de eficienţă economică, concept suprautilizat şi golit de conţinut prin asocierea sa cu situaţii care sugerau uneori ineficienţa şi chiar risipa.

Intuirea posibilităţii definirii conceptului amintit ca raport dintre scopuri şi mijloace (de fapt, acestea fiind generalizări ale deja utilizatelor “efecte” şi “eforturi”) a generat un proces mai larg de redefiniri conceptuale, printre acestea aflându-se şi probleme de ordin teoretic ce decurgeau din diferenţele mereu sporite dintre idealurile (scopurile) marxismului originar şi a modului neadecvat de atingere a acestora (mijloacele, respectiv, proasta alegere şi combinare a lor).

Posibilitatea de a accede liber la izvoarele teoretice cele mai diverse mi-a conturat şi mai clar traseul ideatic faţă de care mă raportez şi de la care, deşi am aflat mai târziu, mă revendic.1 Acest traseu începe în mod clar şi definitoriu cu doctrina interacţionistă a lui Confucius, apoi cu Aristotel şi filozofii stoici, continuând cu Comenius, Machiavelli, Kant, Hegel, Marx, Nietzsche, Kirkegaard, Kotarbinski, Kolakowski, Vilfredo Pareto, Karl Popper, Lord Lionel Robbins, Ludwig von Mises, John Kenneth Galbraith, Anghel N. Rugină, Amitai Etzioni, pragmatismul american şi concepţia axiologică a lui R.S. Hartman din SUA. Lista poate fi completată cu multe nume, româneşti sau străine, mai mult sau mai puţin cunoscute, dar intenţia acestui Argumentum este de a arăta că nu-mi revendic paternitatea “descoperirii” binomului scop-mijloc, dar că modul în care l-am definit, utilizat şi integrat în oceanul cunoaşterii ştiinţifice, filosofice şi spirituale este (încă) unul aparte.

Convingerea autorului este că prin studierea profundă a acestui binom, definitoriu pentru existenţa umană, societatea poate câştiga în echilibru, prosperitate şi înţelepciune. Probleme apparent strict cantonate în viaţa economică, politică sau etică s-au dovedit a fi doar particularizări ale acestui esenţial raport.

Caracterul metodologic al binomului scop-mijloc (de fapt, a trinităţii “Scop-Mijloc – Raportul Scop/Mijloc”) provine din concluzia că utilizarea sa adecvată aduce un plus de cunoaştere celui care-l stăpîneşte şi un set de insatisfacţii sau speranţe iluzorii pentru aceia care, fermecaţi de simplitatea sa, presupun că i-au pătruns esenţele.

Convingerea mea că instrumentul de analiză pe care l-am numit MSM (în limba engleză. EMMY – End-Means Methodology) are o deosebită valoare practică provine şi din faptul că mi-am construit un mod de gândire de tip trinitar, aceasta fiind şi o minimă probă a faptului că suntem “proiectaţi şi programaţi” după “chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, în fapt a Sfintei Treimi.

Ca un preludiu la acest demers viitor, amintesc aici necesitatea deosebit de acută şi actuală de a defini cu maximă acurateţe conceptele folosite. O bună parte din confuzia existentă în demersurile academice provine din neclarităţile/ambiguităţile conceptuale, drept pentru care nu vom merge mai departe înainte de a defini cele două cuvinte cheie care dau contur trinităţii metodologice din titlu.

Astfel, înţelegem prin SCOP orice intenţionalitate şi orice finalitate a gândirii şi acţiunii umane ce conturează un efect sau un set de efecte, dorite sau nedorite, iar prin MIJLOC orice element, indiferent de natura sa, care combinat, în timp, cu alte elemente, poate crea o situaţie numită scop, anterior definită ca atare.

După cum se observă, conferim celor doi termeni o sferă de cuprindere maximă. Orice alte precizări sau adaosuri la aceste definiţii, de natură să amplifice extensiunea şi intensiunea lor, sunt binevenite. Este, totodată, necesar să acceptăm ideea că nu am dat definiţii strict logice (mai exact strict conforme logicii clasice), care să “decupeze” din realitate sau idealitate porţiunea care se numeşte scop sau mijloc. Aceasta provine din faptul că cele două concepte sunt – prin originea lor de prim rang, adică divină – deja de maximă cuprindere, lipsindu-le genul proxim. Dumnezeu este mijlocul prin care El îşi atinge permanent scopul.

Motivăm această afirmaţie prin adoptarea modelului teologic ca explicaţie a originii şi existenţei umane. Mai exact, dacă acceptăm că nu suntem “buricul” Universului, că nu ne-am creat noi înşine (din haos sau din maimuţă), atunci vom accepta cu uşurinţă (şi cu folos) ideea că suntem parte a scopului Celui care ne-a creat şi că noi înşine probăm această origine divină prin formularea permanentă de scopuri şi încercarea de atragere de mijloace adecvate atingerii scopurilor propuse.

Perfecţiunea adecvării este sinonimă cu atingerea/deţinerea adevărului absolut, adică este doar o tendinţă asimptotică spre aceasta.

Amintim aici o primă concluzie a gândirii de tip trinitar, şi anume demontarea iluziei creşterii continue a eficienţei economice sau – ceea ce este acelaşi lucru – a creşterii economice continue. Faptul că există, actualmente, ţări bogate şi ţări sărace, se datorează plusului de organizare internă a acestora precum şi transferului de mijloace prin intermediul comerţului internaţional

Includerea în calcul a tuturor mijloacelor consumate (inclusiv a stării de sănătate a omului şi a mediului înconjurător) ne trezeşte la realitatea cunoscută de mult, aceea că “nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă“. Rezultă, deci, că însăşi ideea de câştig/profit trebuie re-definită şi re-gândită….

Definirea clară şi lipsită de echivocuri a termenilor utilizaţi este cu atât mai imperioasă cu cât, uneori, termeni diferiţi definesc acelaşi lucru (sinonomie relativă) iar alteori acelaşi lucru al realităţii semnifică concepte diferite (semiotică relativă).

Un exemplu poate fi de ajutor:

Cînd fac afirmaţia “doresc să obţin o diplomă“ termenul “diplomă“ defineşte un scop.

Cînd însă afirm: “cu această diplomă pot obţine un post bine plătit”, este clar că termenul “diplomă“ şi-a pierdut calitatea de scop, îmbrăcând-o pe cea de mijloc. Dacă însă afirm “aceasta este o diplomă“, termenul “diplomă“ nu sugerează expres nici calitatea de scop nici pe cea de mijloc, dar lasă loc interpretării noastre de a ne imagina diploma fie ca scop, fie ca mijloc.

Concluzia acestui exemplu este că în planul istoric, recte cel al scurgerii timpului, unul ş iacelaşi lucru poate fi succesiv sau concomitent şi scop şi mijloc, în funcţie de subiecţii evaluatori sau de unghiul de vedere al unuia şi aceluiaşi subiect. Dar aceasta nu trebuie să ofere teren pentru speculaţii şi interpretări ad-hoc. Dimpotrivă, aşa cum am afirmat, în orice analiză calitatea de scop sau mijloc, sau ambele, a unui lucru trebuie precizată din timp, pentru a nu crea confuzii.

În lucrarea “Sfera de cuprindere a economicului, a politicului şi eticului. Ce studiază, totuşi, Economica Politică?”3 am propus următoarea convenţie (asupra căreia vom reveni pe parcursul lucrării):

Politicul este sfera scopurilor

Economicul este sfera mijloacelor

Eticul (sau economico-politicul) este sfera adecvării dintre scopuri şi mijloace, respectiv dintre economic şi politic.

Există însă şi opinii diferite: politicul este definit ca sferă a mijloacelor: “Valorile politice exprimă, în concepţia lui Petre Andrei, mijloace prin care se tinde spre realizarea anumitor scopuri pe care le fixează etica; politica este astfel obligată să aplice normele şi principiile stabilite de etică“

(Tompea, Doru, Etică, axiologie şi deontologie p.62). (Acelaşi autor precizează, la pagina 17, că “etica nu poate crea norme deoarece normele sunt create”.)

Conform metodologiei propuse de noi, citatul din Petre Andrei ar suna astfel: ”Politicul exprimă un set de scopuri de atins, pentru care se atrag mijloacele corespunzătoare. Scopurile sunt, deci, stabilite de politic în conformitate cu economicul existent. Simpla comparare a scopurilor cu mijloacele ne transferă în tărâmul eticului. Gradul de moralitate (de adecvare dintre scopuri şi mijloace se stabileşte simultan în plan micro, macro şi mondo, presupunînd că opiniile de la cele trei paliere sunt sau pot fi cunoscute.”

Desigur, exemplul este ales aleatoriu, iar faptul că am conferit alte conotaţii termenilor utilizaţi de Petre Andrei se explică prin dorinţa unei clarificări (şi, eventual, a unei convergenţe conceptuale) a raporturilor dintre politic, economic şi etic. Totodată, definirea de mai sus este şi un argument în demonstrarea identităţii de esenţă dintre economic, politic şi etic.

Nu eticul este cel care stabileşte scopurile, aşa cum din păcate se crede la modul majoritar, ci politicul, iar eticul are rol pasiv, constatativ şi analitic. Dată fiind această confuzie, nu este de mirare faptul că se afirmă tranşant că “politicul nu are nimic comun cu eticul” sau “etica nu are ce căuta în politică“. Să fie oare această regretabilă confuzie terminologică şi ideologică la baza politicianismului de grotă, a denaturării însăşi a ideii de om politic?

Desigur, multe eşecuri îşi au originea în confuzii, dar nu este obligatoriu ca simpla eliminare a unor confuzii să asigure succesul.

Oricum, analizele noastre ne arată că o eliminare pe scară largă a confuziilor ar putea îmbunătăţi calitatea actului politic, conferindu-i o aură de moralitate dacă se obţine acordul de la cele trei paliere (λ, m, M – adică micro, macro şi mondo) în legătură cu gradul de adecvare dintre scop şi mijloc. Acceptarea relativităţii economic (mijloace) – politic (scopuri) ne poate scuti de absolutizări de genul celor practicate de ideologia marxistă originară (economicul determină politicul) sau fascistă (politicul domină economicul).

Calea regală este aceea a înţelegerii faptului că fiecare dintre aceste două aspecte ale realităţii au relativă preeminenţă, funcţie de unghiul de vedere propus.

Lămuritoare în priviţa sensurilor pe care le confer termenilor de SCOP şi MIJLOC este lucrarea părintelui doctor în teologie Ioan Chioar: “…putem vorbi de un scop al lumii decât numai admiţând existenţa unui Creator liber, cu raţiune superioară, care să poată da lumii un scop şi mijloacele necesare pentru atingerea acestui scop” (Chioar, Ioan; p. 40 – vezi Bibliografia, la finalul Capitolului 1).

Consider utile alte cîteva formulări pe această temă, fie aparţinând părintelui Chioar, fie unor teologi din vechime. Iată-le: “Sensul istoriei nu e încă împlinit, ci e în curs de desfăşurare, până când se va încheia istoria şi timpul îşi va înceta cursul. Şi numai atunci creaţia îşi va îndeplini scopul.

Atunci urmează liniştea, pacea, armonia în iubire care aduce fericire.” (idem, p. 42).

Ce replică minunată adresată lui Francis Fukuyama, care lega sfîrşitul istoriei de triumful liberalismului în lume! “Deoarece omul, spune preotul Chioar, are tendinţa spre asemănare cu Dumnezeu, conform scopului pentru care a fost creat din voinţa divină, pentru aceea Dumnezeu îl glorifică în mod deosebit şi prin aceasta omul participă la sfinţenia divină. Şi numai întrucât omul tinde la comuniune cu Dumnezeu întru atât scopul său este atins, e luminat şi se luminează. De aceea se afirmă că scopul cel mai înalt al omului este preamărirea lui Dumnezeu”. (idem, p. 44).

“Natura îşi împlineşte scopul în om şi omul în Dumnezeu. De altfel, în Univers nici un neînsemnat membru al întregului nu este scop sieşi, ci fiecare este ca membru al întregului, un mijloc pentru altul şi totul pentru Dumnezeu.” (idem, p. 45).

Originea kantiană a acestui mod de gândire este subliniată şi de trimiterea la lucrarea lui Fischer Lorenz, care scria în 1883, în lucrarea “Das Problem des Ubels und die Theodizee” la p. 19:

“Ca persoană, omul este sieşi scop, însă în virtutea dependenţei sale de Dumnezeu, el nu e suveran, ci e supus lui Dumnezeu. Omul e scop sieşi faţă de natură, dar e subordonat lui Dumnezeu, în care îşi găseşte scopul suprem.”

Ideea convergenţei teologiei cu teleologia (sau a religiei cu filosofia) este subliniată şi de Uwe Schultz, biograf al lui Kant: “Contemplând caracterul întâmplător al scopurilor naturii, analiza teleologică insistă asupra unui scop sau al altuia, ajungându-se în cele din urmă la scopul final, chiar dacă acesta nu se mai află în natura însăşi, ci dincolo de ea, în teologie: Dar conceptul unui obiect a cărui existenţă sau formă ne-o reprezentăm ca posibilă cu condiţia unui scop este legat inseparabil de conceptul contigenţei lui (în virtutea legilor naturii). Tocmai de aceea, obiectele naturii, pe care le considerăm posibile doar ca scopuri, constituie principala dovadă pentru contigenţa universului şi sunt unicul argument valabil, atât pentru intelectul comun, cât şi pentru filosof, că universul depinde şi este creat de o fiinţă care există în afara lumii şi care este într-adevăr inteligentă (datorită acestei finalităţi) şi că teleologia nu-şi dobândeşte perfecţiunea de investigaţie decât în teologie ”. (Uwe Schultz, Immanuel Kant, Teora, 1997 (originalul german scris în 1965, iar traducerea îi aparţine lui Vasile V. Poenaru), p. 137-138).

Este demnă de reţinut sinteza kantiană, formulată astfel de către Schultz: “Teleologia duce la morală şi ambele sunt identice cu teologia” (p.138). Kant este, de altfel, un puternic “element” unificator şi sintetizator în gândirea umană, kantianismul fiind un bun exemplu de integrare a filosofiei cu religia şi ştiinţa. Demersul său ar trebui repetat la intervale din ce în ce mai mici de timp, până să ajungă a deveni o preocupare cotidiană, echivalentă cu instaurarea unui nou mod de gândire, perfect unitar, în care “specializări” ale gândirii de genul teologic, filosofic sau ştiinţific vor fi doar simple amintiri ale perioadei schizoide a omenirii, prilej de confruntare, neînţelegere şi conflicte sociale.

În această perspectivă unificatoare, gândirea trinitară se oferă deja ca suport logic şi etic al cunoaşterii, iar scheletul acestei gândiri poate fi rezumat la raportul integrator Scop-Mijloc-Scop/Mijloc.

Ideea kantiană (“imperativul categoric”) este redată în citatul următor: “Eu nu trebuie să acţionez niciodată altfel decât aşa încât să pot voi şi ca maxima mea să devină lege universală.”

În această extrem de sintetică formulare se află sâmburele sintezei morale la nivel de individ, grup şi societate, sau ceea ce am denumit în termeni contemporani, sinteza micro-macro-mondo. Kant pune, totodată temeliile filosofice moderne ale raportului scop-mijloc, cu referire, desigur, la fiinţa umană: “Omul şi în general orice fiinţă raţională există ca scop în sine, nu numai ca mijloc, de care o voinţă sau alta să se folosească după bunul său plac, ci în toate acţiunile lui, atât în cele care-l privesc pe el însuşi, cât şi în cele care au în vedere alte fiinţe raţionale, omul trebuie considerat totdeauna în acelaşi timp ca scop.”

Această aserţiune trebuie şi poate fi pusă la temelia unui mod de gândire practică, iar Metodologia Scop-Mijloc se reclamă a fi unul dintre modelele posibile de urmat.

Intuitiv, cu aproape două decenii în urmă am pornit de la o definiţie ad-hoc a omului, prin care propuneam conceperea şi analiza rezultatelor acţiunilor sale în funcţie de două variabile: OMUL este funcţie de scopurile pe care şi le propune şi de mijloacele de care dispune.

Se poate spune că, direct sau indirect, orice gândire se bazează pe, sau cel puţin implică, un raţionament ce trimite la scop, mijloc sau la ambele. Uneori scopurile (bine şi clar formulate) reuşesc să atragă mijloace care altfel ar fi fost ignorate şi nefolosite. Alteori însă, existenţa sau apariţia unor noi mijloace stimulează apariţia şi formularea unor noi scopuri. Se ajunge astfel la raportul dintre politic (scopuri) şi economic (mijloace), problema “cine pe cine determină“ fiind o falsă problemă la nivelul lumii reale. Sau, este acelaşi lucru cu “cine a fost mai întâi, oul sau găina?”.

A argumenta preeminenţa economicului asupra politicului (economism) înseamnă a ne opri la un segment istoric dat, unde este foarte posibil ca acest determinism să existe. A extrapola această concluzie la orice moment istoric – iată temelia apariţiei dogmatismului şi ineficenţei acţiunilor sociale bazate pe premise false.

Această inversiune (presupunând, împreună cu Kant, că specific uman este preeminenţa calităţii umane de scop, şi apoi de mijloc) este sesizată şi formulată clar de Max Scheler în 1899:

“Puterea tehnicii materiale… a dovedit într-un mod neaşteptat puterea pe care o are mijlocul de a pune scopuri şi a orbit spiritul epocii în faţa forţei proprii scopului de a alege mijlocul”.

Se deduce de aici că “normalitatea” ar consta din preeminenţa scopului asupra mijlocului, iar industrialismul epocii moderne a inversat această ordine, creând o lume dominată mai mult de mijloace şi mai puţin de scopuri. De regulă, se consideră că scopurile sunt implicit cunoscute, ceea ce duce uneori la precizarea doar a mijloacelor.

Această concluzie este consonantă cu terminologia economică marxistă, terminologie dominată de “mijloace”: mijloace de muncă, mijloace de producţie, mijloace de subzistenţă, “forţele de producţie” fiind ele însele nişte mijloace alcătuite din oameni şi maşini, iar munca umană ţine, evident, de domeniul mijloacelor. Cu riscul asumat al alunecării înspre relativismul etic, afirmăm că toate mijloacele, înainte de a fi-ca-mijloace au fost-ca-scopuri ale unui timp anterior. Dacă prin relativism etic se acceptă ideea raportării permanente a mijloacelor la scopuri şi a scopurilor la mijloace, atunci pot afirma deschis şi responsabil că propria mea concepţie poate fi încadrată fără rezerve în ceea ce am definit deja, relativismul etic.

Raportul scop-mijloc apare ca un criteriu prin care gânditorii se auto-definesc, îşi precizează convingerile şi oferă premise pentru noi elaborări teoretico-filosofice şi ştiinţifico-practice. Alături de precizările kantiene amintite mai sus, de referinţă sunt şi abordările hegeliene exprese pe această tema a raportului scop-mijloc.

Înainte de a aminti aceste abordări, subliniem un adevăr cu mare semnificaţie pentru lucrarea de faţă: esenţa gândirii hegeliene este de natură triadică (trinitară): teză-antiteză-sinteză.

Cu riscul de a forţa puţin nota, Sfânta Treime se regăseşte perfect în cele trei laturi ale logicii hegeliene: Tatăl (teza), Fiul (antiteza) şi Sfântul Duh (sinteza). Cum să nu devină perenă o gândire bazată pe esenţa divină ce sălăşluieşte în om?

Profităm de context pentru a alătura celor de mai sus modelele pe care le-am propus ca elemente componente ale MSM: Tatăl (scopul), Fiul (mijlocul) şi Sfântul Duh (sinteza scop-mijloc).

La Hegel, gândirea trinitară este prezentă permanent, sugerând că fiecare element este o parte a unei triade, care la rândul ei este o parte a unei triade, etc.

 

1.2.       Definirea omului prin esenţa existenţei sale

 

Sinteza (parţială a) viziunilor teologice, filosofice şi ştiinţifice

Karl R. Popper spunea că detestă definiţiile deoarece acestea creează superstiţia că un lucru odată definit este mai bine înţeles. L-am putea susţine cu o multitudine de exemple legate de definirea omului.

Oare este mai bine înţeles conceptul (şi realitatea) de om dacă vom memora definţii ca: “omul este un biped fără pene” (Aristotel), “omul este fiinţă pentru moarte” (Heidegger), “omul este fiinţa blestemată să fie liberă“ (Sartre), “omul este animal metamorfozat” (Blaga) etc.

Mai mult decât atât, Aristotel însuşi are mai multe definiţii pentru “om”: pe lângă cea amintită mai sus Aristotel defineşte omul ca fiind “animal raţional”, apoi ca “animal politic” etc. De fapt, conotaţiile de mai sus nu reprezintă definiţii propriu-zise, ci descrieri ale unor însuşiri umane mai mult sau mai puţin fundamentale şi sugestive.

Pornind de la această idee, şi anume că definirea omului este un lucru deosebit de dificil, dacă ar exista o definiţie unică şi unitar acceptată a omului, atunci cu siguranţă nu ar exista atâtea sisteme, concepţii şi curente filosofce. Desigur, nu pledăm pentru reducerea acestora la una “singură şi adevărată”, ci doar pentru acceptarea concepţiei noastre ca fiind utilă şi raţională.

Se poate spune că multiplele definiţii/descrieri ale omului nu sunt decât mijloace folosite de diverşi gânditori pentru a ajunge la scopul propus. Scopul generic este, desigur, cunoaşterea omului, a esenţelor sale, dar unghiurile de analiză diferite au dus la relevarea unor aspecte/esenţe diferite ale omului.

La rândul nostru, nu avem pretenţia că vom da definiţia omului, ci una dintre cele posibile, dar adecvată scopului nostru – care este de a eficientiza acţiunea umană (individuală, socială şi globală), de a elimina practicile politico-economice păguboase şi de a asigura un echilibru instabil, dar pozitiv evoluţiei umane la cele trei niveluri amintite.

În acest scop, definim fiinţa umană drept suma scopurilor pe care şi le propune şi a mijloacelor de care dispune aceasta. Mai subliniem odată că prin om sau fiinţă umană înţelegem atât individul, grupul social cât şi umanitatea (sinteza micro-macro-mondo). Abordarea preponderent axată pe una dintre cele trei dimensiuni ale existenţei umane a dus şi mai duce încă la monisme care sunt

forme neevoluate ale dogmatismului.

Am convingerea că un eventual salt în cunoaşterea omului poate veni de pe o poziţie pluralistă, nicidecum monistă sau dualistă. Secolul XXI va fi dominat de sinteze, convergenţe, holisme, globalisme, sincretisme etc. O şansă pentru o veritabilă sinteză o constituie informatica şi dialogul cotidian care are loc pe plan mondial între filosofi, savanţi, teologi şi alte categorii de persone interesate de scoaterea gândirii actuale din impasul în care se află, impas probat de existenţa unei crize morale fără precedent.

Considerăm că existenţa umană nu poate fi concepută fără formularea unor scopuri şi fără conştientizarea mijloacelor adecvate atingerii acestora. (desigur, cu excepţia cazurilor patologice).

Este foarte aproape această definiţie de cea a lui Aristotel prin care definea omul ca animal raţional. Această raţionalitate îi permite omului să-şi proiecteze existenţa în viitor, să utilizeze experienţa trecutului şi resursele apte de a fi combinate şi utilizate.

Totodată, apreciem că nuîntâmplător discuţia despre scopuri şi mijloace Hegel o face în “Ştiinţa logicii”.

Într-adevăr, selectarea scopurilor şi optimizarea combinării mijloacelor presupune logică, raţionalitate şi chiar calcul matematic foarte elaborat. Din cele precizate până aici se observă că nu am optat doar pentru o definire filosofică a omului (de exemplu “omul este o trestie gânditoare” – Pascal, definiţie identică cu cea a lui Aristotel – “omul este un animal raţional”), dar nici pentru o definiţie teologică a omului (de exemplu omul este un rezultat al sancţiunii divine privind interzicerea accesului la informaţie – mărul cunoaşterii) şi nici pentru o definire ştiinţifică (de genul, omul este alcătuit din sistemul muscular, osos, nervos, sanguin etc).

Dar, în acelaşi timp, se poate observa că nici una dintre posibilele definiţii date dintr-un unghi de vedere sau altul nu este exclusă sau ignorată. Mai mult decât atât, fiecare dintre definiţiile particulare poate fi exprimată cu uşurinţă într-o definiţie de tipul scop-mijloc, ceea ce induce ideea că o definire a omului prin intermediul binomului scop-mijloc este utilă, practică şi cu …uşoare pretenţii de universalitate.

În esenţă, putem afirma că este realmente specific uman transformarea abstractului în concret, a gândului în faptă, deci a scopurilor (idealurilor) propuse în scopuri (idealuri) împlinite. Cum? Prin folosirea celor mai adecvate mijloace. De aceea, relaţia de finalitate este explicată de Hegel prin triada: scop subiectiv-mijloc obiectiv-scop înfăptuit. Aceasta este, în esenţă, ceea ce am denumit Metodologia Scop-Mijloc.

Cineva se va întreba: cum este posibil să fii de acord concomitent şi necontradictoriu cu Aristotel, Kant, Hegel, Marx, Scheler, Heidegger, Nietzsche, Bradley, N. Hartman şi R.S. Hartman… şi lista ar putea continua. Răspunsul este lesne de dat de oricine a pătruns în esenţa MSM, respectiv în analiza omului prin omenescul din el, prin scânteia divină, comună oamenilor şi prin raţiunea care ne deosebeşte de animalitate. Aceasta este, de altfel, temelia abordului transdiscipinar în cunoaşterea umană, abord concretizat în ceea ce savantul român de cetăţenie franceză a denumit “Logica dinamică a necontradictoriului”, respectiv o logică bazată pe acceptarea terţiului inclus, deci o logică care se detaşează de tertium non datur, respectiv de principiul terţiului exlus.

Este oare ceva ciudat să cauţi şi să găseşti nu diferenţele care ne opun, ci diferenţele care ne apropie? Ar putea fi o ipoteză de plecare mai corectă pentru orice cercetare decât cea formulată în dictonul latin “Homo sum, nihil humani a me alienum puto”? (În treacăt fie spus, respectivul dicton un prea face impresie bună celor care îşi mai amintesc că acesta era deosebit de apreciat de către …Marx).

O asemenea contopire de sisteme filosofice a fost aspru sancţionată de gândirea dogmatică, pentru care ieşirea dintr-un monism sau altul înseamnă eclectism, lipsă de sistem sau … abatere de la normele gândirii “corecte”.

În ce ne priveşte, apreciem “paradigma de gândire şi acţiune scop-mijloc” drept un relativism axiologic şi etic pozitiv prin efectele sale posibile.

            Înţelegem prin aceasta că orice apreciere umană (efectuată de om asupra sa şi a semenilor săi) este doar un infim segment din raportul Scop-Mijloc ce defineşte divinitatea şi creaţia divină. Este cunoscut faptul că marele Kant a dedus imposibilitatea demonstrării atât a existenţei cât şi a inexistenţei lui Dumnezeu, singurul lucru logic ce le rămâne de făcut oamenilor fiind credinţa în Dumnezeu.

Îndrăznim să formulăm un gând similar, dar diferit în planul consecinţelor. Fără a ne propune să facem o demonstraţie “more geometrico”, avem convingerea că dacă negăm posibilitatea existenţei unui plan divin iniţial, a unei finalităţi precise şi care să conţină în sine şi existenţa mijloacelor apte să atingă scopurile succesive, atunci orice judecată apreciativă şi teleologică elaborată de om este lovită de nulitate, prin faptul însuşi că neagă tacit şi este ruptă explicit din marele traseu istoric suprauman, şi deci inclusiv din cel al vieţii umane.

Cu alte cuvinte, dacă ne negăm de la început posibilitatea de a fi parte a raţiunii universale, cu ce drept pretindem că noi înşine suntem raţionali? Mai mult, pe ce se poate baza speranţa în universalitatea gândirii umane, dacă nu ne revendicăm modul de gândire de la universala fiinţă a Sfintei Treimi? Noţiunea de relativism istorico-axiologic o folosesc în sensul de necesitate permanentă a raportării la ceva.

Neacceptând ideea de relativism, inducem, voit sau nu, ideea de supremaţie absolută a speciei umane, de supraapreciere păguboasă şi descurajantă a potenţialului uman. Păguboasă este pentru că o atare idee nu ne aduce nici un plus de cunoaştere, ne cantonează într-un antropocentrism autoreflexiv şi narcisiac, fără şanse de progres pentru specia umană.

Descurajantă pentru că, în lipsa existenţei acestui suprauman, nu avem altă şansă decât pesimismul istoric şi imaginea unei existenţe fără sens. Excesele raţionalismului, autopreamărirea acestei forme parţiale de existenţă – omul – pot fi atenuate prin cuplarea ştiinţificului cu teologicul, iar consecinţa acestei cuple nu poate fi decât relativismul axio-istoric.

Relativismul pe care l-am descris mai sus poate fi conceput şi ca o formă de interacţionism (vezi sensul acestui termen conferit de Karl R. Popper în lucrarea “Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism”, apărută în germană în anul 1994 şi tradusă în româneşte de Florin Lobonţ în 1997, în Editura Trei).

În alţi termeni comparativi, relativismul propus de noi este un confucianism postmodern care promovează o trialectică pozitivă şi optimistă.

 

1.3. Raportul cauzal în Etică prin prisma binomului Scop-Mijloc

 

Pedagogia este (alături de Business) domeniul cel mai aplicabil şi mai lesne controlabil al eficienţei utilizării paradigmei de gândire şi acţiune scop-mijloc.

Analiza cauzală apare ca absolut necesară atunci când se încearcă studierea succesului sau eşecului şcolar (sau în afaceri). Binomul scop-mijloc trebuie, în acest caz, inversat şi aplicat unilateral: vom analiza lucrurile de la efect la cauză (mod de gândire specific cauzalităţii) şi nu de la scop la mijloc (mod de gândire specific teleologic).

Cauzalitatea şi teleologia sunt două moduri de gândire complementare şi doar aplicarea lor succesivă şi concomitentă poate releva adevărul referitor la gradul de adecvare dintre scopuri şi mijloace. Ceea ce în filosofie se numeşte raportul cauză-efect, în Economică şi Economica Politică se numeşte raportul efect-efort sau eficienţă, iar în MSM se numeşte raportul scop-mijloc.

Interesant de sesizat că pledoaria noastră pentru a demonstra identitatea de esenţă dintre scopuri şi mijloace (ceea ce induce ideea de relativism etic absolut pe termen lung şi foarte lung) este probată lingvistic.

În principalele limbi de circulaţie, bunul (cauza, mijlocul ) şi binele (efectul, scopul) sunt denumite cu unul şi acelaşi cuvânt. Exemple: le Bien supreme, das Hochste gut, highest or ultimate good, sunt traductibile atât cu Bine cât şi cu Bun. În consecinţă, şi latinescul Summum Bonum a fost tradus atît prin Binele Suprem (scop ultim spre care poate tinde fiinţa umană) cât şi prin Bunul Suprem (cauza primă, ideea divină din care decurg şi nasc toate).

În loc de alte argumente ale necesităţii utilizării raportului scop-mijloc ca o alternativă la ideea de cauzalitate în acţiunea socială vom reda câteva pasaje scrise cu peste un secol în urmă (1893) de Ion Găvănescul, o mare figură a pedagogiei româneşti:

“Instrucţiunea nu este un scop, ci numai un mijloc pentru realizarea scopului suprem:

propăşirea socială. Valoarea mijloacelor se măsoară după eficacitatea lor în realizarea unui scop determinant. Valoarea scopurilor particulare se măsoară după gradul concordanţei lor cu scopul ultim: conservarea şi fericirea societăţii.

Inteligenţa alege mijloacele; şi instrucţiunea propriu-zisă are a face cu inteligenţa. Scopurile însă le pune voinţa; şi cu voinţa se ocupă educaţia propriu-zisă. Felul scopurilor va atârna inevitabil de felul voinţelor; iar inteligenţa va alege întotdeauna mijloacele cele mai potrivite pentru realizarea oricărui scop.

Dacă este aşa, oare să fie interesul societăţii organizate în stat a înlesni prin şcoală obţinerea “mijloacelor”, fără a se ocupa de fixarea scopului final? Să fie oare înţelept a instrui fără a educa?

De ce s-a neglijat atât educaţia în şcoală?

Lipsesc mijloacele educative, se va zice. S-ar putea răspunde: mai fiecare obiect de studiu e susceptibil a deveni şi un mijloc de educaţie. Demonstraţia acestui adevăr pedagogic m-ar duce însă prea departe; m-ar sili, între altele, a vorbi despre cestiunea capitală a oricărei reforme şcolare:

pregătirea corpului didactic.“ (Găvănescul, Ion; Etica pentru şcoalele secundare, Bucureşti, 1928, pp 212-213)

La acest excepţional (de normal!) mod de gândire, am putea întreba retoric: de ce au trebuit să treacă 100 de ani peste noi fără ca aproape nimic să nu se fi întâmplat, întrebările şi răspunsurile (la cestiune!) ale profesorului Găvănescul fiind de o cruntă actualitate. Oare şi peste altă sută de ani?

 

1.3.       Istoricul raportului scop-mijloc în gândirea umană

 

Am putea afirma că amintitul raport a existat dintotdeauna şi va exista întotdeauna în gândirea umană. Diferă doar accentele, formulările şi… scopurile în care s-a utilizat acesta. Pentru unii cititori, a perora pe tema raportului mijloc-scop ar putea părea ca fiind fără rost, sau deadreptul banală. Este, totuşi, un alt fel de a afla că fiecare dintre noi scrie, de regulă, în proză…

Inevitabil, discuţia din acest capitol presupune apelul la etapizări istorice relativ acceptate, precum şi o abordare bazată pe succesivitate, deşi nu neapărat pe consecutivitate.

Bhagavadjita

Textul religios, filosofic indian care înseamnă “Cântare de la Dumnezeu” are şi semnificaţia unui cod moral care să ducă la eliberarea finală. Promovează iubirea deopotrivă a prietenilor şi a duşmanilor, deoarece Dumnezeu se află în fiecare fiinţă umană, şi a nu iubi un om echivalează cu a nu-l iubi pe Dumnezeu. Dar, aşa cum afirmă şi Enciclopedia Britanică “Bhagavadjita“ depăşeşte problematica etică, cu care debutează. Se discută despre natura lui Dumnezeu şi despre mijloacele prin care omul Îl

poate cunoaşte. Măreţia acestei scripturi constă în descrierea concomitentă a scopului şi a mijloacelor.”

Confucius (551-479 î.d.H)

Se consideră că doctrina confucianistă constituie “doctrina morală care stă la baza forţei şi a perenităţii civilizaţiei chineze”. (vezi “Doctrina lui Confucius sau Cele patru Cărţi ale Chinei” Ed Timpul, Iaşi, 1994, p 13). Cu reamintirea faptului că civilizaţia chineză se mândreşte şi ea cu o operă scrisă, numită “Cartea prin excelenţă“ (prima dintre cele patru cărţi clasice ale Chinei), intrăm în domeniul argumentelor ce vor putea proba, cândva, faptul că Planeta Pământ a avut o civilizaţie unitară, simbolizată în mitologie de pomul unic al cunoaşterii şi cu fructele sale care, în loc să stingă setea de cunoaştere o aprind mai tare.

            Morala stoică şi metafizica lui Aristotel par a fi variaţiuni pe temele discutate de Confucius în Cartea a doua, iar dialogurile filosofice din Cartea a treia amintesc de dialogurile platonice şi maximele socratice culese şi prezentate de Xenofon.

Din această “Carte prin excelenţă“, “Biblia” – după denumirea greacă – vom sublinia acele pasaje care susţin necesitatea şi utilitatea unei gândiri bazate pe scop şi mijloc. Termenul pe care îl foloseşte editorul în “Introducere” este acela de “înaltă cultură morală“ bazată pe convingerea că Divinitatea exercită constant o influenţă binefăcătoare asupra derulării vieţii pământene, şi îndeosebi a omului privit ca umanitate, ca specie şi nu ca individ.

Latinii au denumit, iar modernii susţin că aplică această identitate dintre voinţa divină şi voinţa indivizilor socializaţi: “Vox populi, vox Dei”, idee mereu existentă la Confucius, sugerându-se că guvernanţii care nu ţin cont de voia poporului, se opun – de fapt – voinţei divine. Rezultă din această precizare că SCOPUL actului politic trebuie să fie compatibil cu MIJLOACELE economice pe care conducerea trebuie să le aleagă în aşa fel încît să nu contravină acestrui scop. Poporul apare aici şi ca scop şi ca mijloc, iar identitatea dintre voinţa divină şi voinţa poporului explică de ce oamenii trebuie consideraţi concomitent ca scop şi mijloc, respectiv pentru faptul că acesta este modelul nostru constructiv, de origine cosmică.

Doctrina lui Confucius este o altă formă a esenţei creştinismului (sau: creştinismul este o altă formă a cofucianismului): “Doctrina maestrului nostru constă doar în a dobândi curăţenia inimii şi a-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi” spunea un discipol al lui Confucius. Cine ar putea găsi vreo diferenţă între ideea confucianistă despre iubire şi cea creştină care recomandă “Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”? Nici o doctrină nu poate fi definită în afara raportului specific uman scop-mijloc, deoarece doctrina însăşi reproduce gândirea umană. Astfel, se apreciază (de către editorul francez al cărţii lui Confucius) că “scopul principal al acestei filosofii, sau, putem spune, scopul ei unic, era

perfecţionarea permanentă a propriului eu şi a celorlalţi oameni; mai întâi a propriei fiinţe şi apoi a celorlalţi oameni”. (op. cit. p. 19) .

“Calea cea dreaptă“ sau “regula de conduită morală“ nu înseamnă urmarea neabătută a unor dogme, ci a unor principii de adaptare permanentă la mediu, ceea ce ne face să credem că doctrina confucianistă este de natură relativistă. (Prin relativism înţeleg raportarea/relatarea permanentă a scopurilor la mijloace şi a mijloacelor la scopuri, astfel încât indiferent de formularea raportului concret dintre scopuri şi mijloace, rezultatul să fie optim pentru OM privit ca individ, societate, omenire (micro, macro, mondo) pe dimensiunea temporală trecut-prezent-viitor).

Dacă se acceptă propunerea de a defini eticul drept raport între scopuri şi mijloace – propunere făcută de subsemnatul la Primul Congres al International Society for Intercommunication of New Ideas, Paris, 1990 – atunci “regula de conduită morală“ propusă de Confucius devine (în terminologie MSM) – “regula de conduită bazată pe adecvarea reciprocă, concomitentă şi permanentă a scopurilor şi mijloacelor”. La acest Congres am lansat ideea identităţii de esenţă dintre Economic, Politic şi Etic, respectiv am definit Eticul ca fiind nivelul de adecvare dintre Economic şi Politic.

Dar “calea cea dreaptă“ (vezi şi Iisus: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”) nu este altceva decât suma mijloacelor prin care se poate ajunge la scopul uman suprem: perfecţiunea, respectiv cele trei virtuţi capitale: prudenţa luminată, omenia sau bunăvoinţa universală faţă de oameni şi forţa sufletească“

Perfecţiunea este, însă, nici mai mult nici mai puţin capacitatea de a distinge binele de rău. (Revenind la doctrina creştină, pomul cunoaşterii Binelui şi Răului este el însuşi expresia perfecţiunii).

Identitatea dintre scop şi mijloc este uşor de observat atunci când căutarea binelui, a adevărului şi virtuţii se recomanda drept Mijloace, deşi noi le percepem iniţial drept Scopuri. Desigur, ideea de scop în sine este identică cu cea de mijloc în sine. Anumite combinări ale mijloacelor, chiar făcute inconştient de către unii executanţi, duc la anumite scopuri, pe care unii le percep mai bine, alţii mai puţin bine, alţii nu le percep deloc drept scopuri, ci doar ca mijloace (adică doar ceea ce se vede în primă instanţă).

A doua Carte clasică se numeşte “Invariabilitatea pe calea de mijloc” (“Chong-Yong”), titlu a cărui traducere ar putea fi şi” Raportul scop (invariabilul) – mijloc (variabilul, adaptabilul)” deoarece “chong” (mijloc) este definit de Dr. Ching-zi drept “ceea ce nu deviază în nici o parte”, iar “Yong” este definit ca “ceea ce nu se schimbă“ (invariabil) (cf. op.cit. p. 75).

În concepţia MSM, scopul este invariabil, ideea de (mai) bine, exprimată într-o infinitate de forme, iar mijlocul este variabil, este adaptarea sa la scopul propus. Dar nu există decât o singură cale OPTIMĂ care să însemne maximum de scop atins cu minimum de mijloace. Acest optim este invariabil, este chiar unic! De aceea suntem înclinaţi să credem că această a doua Carte clasică a Chinei reprezintă o primă teoretizare a raportului scop-mijloc.

Faptul că doctrina confucianistă este axată pe binomul definitoriu pentru om, acela de scopmijloc, rezultă şi din comentariul unuia dintre exegeţii Cărţii a treia (Dialoguri filosofice): “Scopul Dialogurilor filosofice constă în a face cunoscută virtutea omeniei sau a bunăvoinţei universale faţă de oameni. …El (Confucius) prezintă în ea îndatoririle tuturor; numai că, deoarece discipolii săi nu posedau aceleaşi mijloace ca să ajungă la aceleaşi rezultate, el răspunde în mod diferit la întrebările lor”. (op. cit. p. 32).

O traducere a Doctrinei lui Confucius după originalul chinez ar putea – credem – lămuri mai mult conţinutul acestei doctrine ce pare a fi transmisă de Cerul de la care orice doctrină generală îşi revendică perfecţiunea.

Despre criza civilizaţiei (occidentale) actuale vom mai aminti, dar pare simptomatic faptul că una dintre lucrările cu pretenţii de sinteză, recomandate pentru tineretul studios din Occident, cum este lucrarea “Marile doctrine” (filosofice, politice, religioase, economice) nu amineşte nimic de Confucius, pe a cărui mod de gândire s-a edificat şi continuă să existe marea civilizaţie chineză. (veziBibliografia).

Niccolo Machiavelli (1469-1527)

Descris ca reprezentant al “cinismului amoral” conform unor standarde pe care timpul le va putea oricând încadra în aceeaşi categorie cu cea în care a fost încadrat Machiavelli însuşi, conform MSM italianul patriot ne apare ca un om de o mare probitate morală, adecvând permanent scopurile la mijloace şi mijloacele la scopuri, combinând mereu interesele personale cu cele comunitare şi naţionale. Machiavelli a introdus pentru prima dată conceptul de “raţiune de stat” pentru a justifica mijloacele folosite. Cu siguranţă, acum în epoca globalismului, care urmează epocii naţionalismului/etatismului, se vor abandona multe dintre “raţiunile de stat” care vor – de fapt deja sunt – înlocuite cu “raţiuni globale”. Ecologismul este actualmente ceea ce a fost etatismul în epoca lui Machiavelli. Raţiunile planetare vor triumfa într-un final asupra raţiunilor naţional-statale, deşi acestea nu pot fi eliminate, după cum nu pot fi eliminate nici raţiunile individuale, cunoscute sub denumirea generică de “drepturile omului”. Raţiunea pentru care francezii au creat termenul peiorativ de machiavelism este – ironia soartei! – o consecinţă a raţiunilor de stat, de această dată ale statului francez. Umanismul său, concretizat în faptul că a fost primul care a propus constituirea unei ştiinţe politice bazate pe studiul omului, este de mare actualitate în zilele noastre când omul-individ trebuie să se întâlnească cu omul-cetăţean al unui stat şi cu omul-cetăţean al planetei.

Daniel Defoe (1660-1731)

Cele ce urmează au fost extrase din Enciclopedia Britanică, ediţia Multimedia Edition1999, cu scopul de a reflecta faptul că prisma de analiză scop-mijloc este realmente perenă, universal umană şi aproape imposibil de evitat în orice analiză. Nu cunoaştem încă, la ora actuală, care a fost ponderea analizelor de tip scop-mijloc în ediţiile anterioare ale Eniclopediei Britanice, dar în cea consultată recent se remarcă o abundenţă de asemenea analize. Iată textul din EB: “Celebra sintagmă machiavelică “Scopul scuză mijloacele” a fost utilizată în clar şi de nu mai puţin celebrul Daniel Defoe. Defoe a fost o figură controversată şi chiar contestată, fiind acuzat de duplicitate, de

venalitate, de comportament echivoc, necinste etc. A lucrat atît pentru Whigi cât şi pentru Tory. Cei care nu i-au prea luat în serios oscilaţiile sale ideologice l-au numit “campion al moderaţiei”. “ Întradevăr, Daniel Defoe merită din plin să fie prezent într-o istorie a gândirii duale scop-mijloc, alături de marele Machiavelli. Mai mult, celebrul său personaj, Robinson Crusoe a devenit modelul economic al comportamentului autarhic într-o ţară care nu duce o lipsă acută de resurse economice primare.

P.P. Negulescu (1935)

În “Problema cosmologică“, cap. XXIV, P.P. Negulescu abordează şi raportul scop-mijloc, pe care îl consideră de o evidenţă elementară. Vom reproduce câteva pasaje din lucrarea filosofului român.

“În viaţa omenească, individuală şi colectivă, existenţa finalităţii este, am zis, indiscutabilă, fiindcă este evidentă. Constatarea ei se poate face în adevăr, direct şi intuitiv, de oricine, în propria sa activitate.

Orice om, când îşi propune să facă ceva, urmăreşte un scop oarecare; iar când începe să lucreze, preocuparea lui de căpetenie este să găsească mijloacele cele mai potrivite pentru realizarea acelui scop. De acest determinism, eminamente finalist, al activităţii lor, îşi pot da seama, fără prea multă greutate, toţi oamenii fără deosebire, chiar şi cei mai puţini reflexivi. “ (Scrieri inedite, vol IV Problema cosmologică, Ed Acad RSR, Bucureşti, 1977, p. 284).

Preocupat doar de problematica scopului în care a fost creată lumea, mijloacele au rămas oarecum în subtext, filosoful considerând probabil că nu este de demnitatea sa să analizeze dacă scopului pe care l-a discutat pe toate feţele îi sunt adaptate (dacă da, de ce?; dacă nu, de ce?) mijloacele existente sau viitoare.

Totuşi, în volumul V din “Destinul omenirii”, Negulescu face dovada că practică o gândire de tip scop-mijloc, iar în finalul acestei lucrări autorul ne face surpriza de a-l vedea preocupat de progresul spiritual şi moral al omenirii, scop posibil de înfăptuit – după opinia mea – prin mijloace similare (adică spirituale şi morale).

Totodată, aflăm din ultimile pagini ale lucrării citate (p. 760) că termenul de “mijloc” avea pentru filosof o conotaţie eminamente materială şi mai puţin sprituală.

De aceea, atât în cadrul MSM cît şi în aplicaţiile acesteia precizez, ori de câte ori este necesar,  că structura mijloacelor este: substanţă, energie, informaţie.

Dar, Negulescu, face o surprinzătoare dovadă a unei deschideri spre nou, spre completitudine, acceptând chiar ideile despre “paranormal”, “radiestezie” şi “telepatie” pe care ştiinţa le dovedise, de fapt, de mult. Acceptarea explicaţiilor de natură radiestezică pare cu atât mai surprinzătoare cu cât aceste rânduri erau scrise în plin stalinism! (1948-1949).

Deoarece scopul nostru este să subliniem avantajele oferite de gândirea de tip scop-mijloc şi adecvarea permanentă a acestor două elemente, redăm un pasaj semnificativ din capitolul “Spre o lume mai bună“:

“Mai târziu, într-un viitor mai îndepărtat, când oamenii vor fi înaintat mai mult pe această

cale, a dezvoltării intelectuale şi morale, problema organizării din punct de vedere politic, social şi economic, a grupurilor mai mari în care vor trăi, îşi va schimba orientarea tradiţională.

Până acum, cei ce-şi puneau această problemă urmăreau ca obiectiv, găsirea şi realizarea mijloacelor de a face mai sigură şi mai uşoară convieţuirea oamenilor în grupările respective. Mai târziu, în viitorul îndepărtat spre care ne duce gândul, nu va mai fi nevoie de asemenea mijloace” (p. 760).

Negulescu se legăna în iluzia perfecţionismului uman, aducând ca argument că dezvoltarea radiesteziei va face posibilă depistarea precoce a gândurilor şi intenţiilor rele, promovând astfel binele social.

Această preocupare o regăsim din plin în deceniul 10 al secolului XX în România, prin activitatea spiritual-religioasă şi moral-ştiinţifică desfăşurată de Societatea Română de Radiestezie şi de Fundaţia de Inforenergetică “Sfîntul Apostol Andrei”, ambele iniţiate, organizate şi conduse de Claudian Dumitriu, cu filiale în aproape tote judeţele ţării. Nu putem să nu amintim aici, în contextul utilizării mijloacelor netradiţionale în obţinerea sănătăţii individuale şi sociale, că la Timişoara, Arad şi Oradea, Inforenergetica este disciplină universitară la facultăţile de Management şi Agronomie. Ambele preocupări (inforenergetica şi radiestezia) constituie un nucleu important pentru ceea ce se defineşte astăzi ca fiind Medicina de Alternativă. Este mai mult decât inacceptabil ca Universităţile de Medicină din întreaga ţară să ignore sau chiar să frâneze medicina de alternativă, care este neîndoios o parte integrantă a medicinei. În scopul obţinerii sănătăţii individuale şi sociale orice mijloc probat ca fiind eficace şi eficient trebuie să fie utilizat.

Nu ne rămâne decât să subliniem că toate mijloacele nu sunt nici bune nici rele în sinea lor. Binele şi răul apar din adecvarea sau neadecvarea mijloacelor la scopuri propuse individual şi sancţionate social, după reguli democratice. La această definire cu iz de absolut, cineva ar putea pune următoarea problemă: este etic pentru un om lipsit de bani să jefuiască, eventual să ucidă, pentru a-şi atinge scopul de a obţine banii pe care el consideră că-i lipsesc? Oricine care vine din afara MSM ar afirma categoric: imoralitatea este evidentă! Pentru MSM, imoralitatea nu apare la nivelul individului, ci doar ca sancţiune socială, sau mai larg, la nivel de alteritate. Dacă individul în cauză are o educaţie adecvată, inclusiv un nivel de comuniune cu Divinitatea, cu siguranţă că şi pentru el fapta sa ar apărea ca imorală şi, probabil, nici nu va fi făptuită. De aceea este atât de importantă educaţia care să combine permanent şi simultan nivelurile micro, macro şi mondo.

Lionel Robbins (1935)

În lucrarea “The Nature and Significance of Economic Science” publicată în anul 1935, la Ed Macmillan, Londra, Lionel Robbins dă următoarea definiţie Teoriei Economice: “Economica este ştiinţa care studiază comportamentul uman ca pe o relaţie dintre scopuri (date) şi mijloacele rare sub raport cantitativ şi cu utilizări alternative”. Din raţiuni de clarificare a sensurilor conferite de Robbins binomului scop-mijloc vom cita un pasaj mai extins din lucrarea în cauză (pp. 16-24):

“Din punctul de vedere al economistului, condiţiile existenţei umane prezintă patru caracteristici fundamentale. Scopurile sunt diverse. Timpul şi mijloacele pentru realizarea acelor scopuri sunt limitate şi capabile de folosiri alternative. În acelaşi timp, scopurile au fiecare o importanţă diferită. Iată-ne, creaturi conştiente, cu un număr imens de dorinţe şi de aspiraţii, cu o mulţime de impulsuri instinctive, toate împingându-ne către diferite tipuri de acţiune. Dar timpul în care pot fi exprimate aceste tendinţe de acţiune este limitat. Lumea externă ne oferă posibilităţi depline pentru realizarea tuturor. Viaţa este scurtă. Lumea este meschină. Semenii noştri au alte scopuri. Totuşi ne putem folosi vieţile pentru a înfăptui anumite lucruri, putem folosi proprietatea noastră şi serviciile altora pentru a atinge un scop sau altul.

Dar multitudinea de scopuri în sine nu prezintă nici un interes pentru economist. Dacă vreau să fac două lucruri şi am timp şi mijloace din belşug cu care să le fac, şi dacă nu doresc să folosesc timpul şi mijloacele pentru nimic altceva, atunci comportamentul meu nu îmbracă nici una dintre formele care constituie obiectul ştiinţei economice.

Nici simpla limitare a mijloacelor nu este în sine suficientă pentru a da naştere fenomenelor economice. Dacă mijloacele de satisfacere nu au utilizări alternative ele pot fi rare din punct de vedere cantitativ dar nu pot fi economisite…

Şi iarăşi, nici faptul că mijloacele rare cantitativ pot fi folosite în moduri alternative nu este o condiţie completă a existenţei tipului de fenomene pe care le analizăm. Dacă agentul economic are două scopuri şi un singur mijloc de a le satisface, iar cele două scopuri sînt de natură egală, în această situaţie va fi asemenea măgarului din fabulă, paralizat la jumătatea drumului dintre două grămezi de fân la fel de apetisante.

Dar atunci când timpul şi mijloacele de realizare a scopurilor sunt limitate şi apte de aplicare alternativă şi scopurile sunt apte de a fi diferenţiate în ordinea importanţei, atunci comportamentul ia în mod necesar forma alegerii. Fiecare act ce implică timp şi resurse cantitativ rare pentru realizarea unui scop, implică renunţarea la folosirea lor pentru realizarea altuia, concurent. Această situaţie are un aspect economic”.

Definiţia dată de Robbins a produs o cotitură în modul de concepere a economicului, marcând tranziţia de la definirea materialist-obiectivă la una psihologist-subiectivă a ştiinţei economice. Deşi lungul citat de mai sus ar putea sugera o mare apropiere între concepţia lui Robbins şi cea promovată de MSM, totuşi există unele deosebiri, fără însă ca acestea să fie contradictorii. În primul rând, MSM defineşte economicul ca domeniu al combinării mijloacelor şi alocării în funcţie de scopurile conştient propuse. Dar, la rândul său economicul este concomitent studiat în cazl MSM împreună cu politicul şi eticul, fără de care înţelegerea economicului în general, a comportamentului economic al indivizilor şi organizaţiilor este cu siguranţă limitată. Deşi prin aplicarea MSM la interpretarea definiţiei date de Robbins aceasta nu ar avea drept consecinţă neutralitatea etică, alte interpretări îi reproşează tocmai această “calitate”. Iată ce scrie Israel M. Kirzner în lucrarea “Perspectiva economică” în anul 1976:

“Poate cea mai proeminentă dintre aceste consecinţe a fost neutralitatea etică a punctului de vedere economic aşa cum a fost expus de Robbins”. Conceptul de neutralitate etică pare inacceptabil pentru MSM, dar dacă traducem relativismul etic, promovat de MSM, prin neutralitate etică atunci neutralitatea etică poate fi concepută tocmai ca o atitudine de maximă relativitate, fără a impune norme sau atitudini preconcepute. Singura preconcepţie pe care o promovează MSM este relativismul absolut al scopurilor şi mijloacelor în multitudinea de combinaţii generate de diversele triade posibile în care este incadrată existenţa şi acţiunea umană. Un aspect comun al MSM şi concepţiei lui Robbins îl constituie respingerea de către unii preopinenţi a binomului scop-mijloc. Kirzner nota în lucrarea deja citată că “Mai mulţi autori au văzut relaţia dintre scopuri şi mijloace….ca pe o schemă artificială care deformează adevărata natură a acţiunii umane”.

 Este vizibil faptul – dacă privim prin prisma MSM – că multe din criticile aduse definiţiei şi concepţiei lui Robbins ar putea fi acceptate fără ca prin aceasta concepţia lui Robbins să iasă slăbită.

Dimpotrivă. Spun acest lucru deoarece multe dintre observaţiile pertinente care au fost aduse MSM au fost acceptate, tocmai datorită viziunii holiste, integratoare care a stat la baza apariţiei acestui nou punct de vedere.

 

1.4.1 Economicul demonizat, adică de factură divină

 

Din aprecierea că Economica studiază comportamentul uman a apărut şi critica referitoare la faptul că Economica nu ar fi o disciplină ştiinţifică de sine stătătoare. Mai mult, scopurile şi comportamentele umane care pot duce la atingerea acelor scopuri par a scăpa de “analiza obiectivă” a ştiinţei. Cei care nu agreează ideea de relativism etic susţin că dacă “Economica este studiul modului de combinare a mijloacelor pentru a atinge scopuri date, atunci nu pare a mai exista vreo raţiune prin care să nu se analizeze alocarea mijloacelor pentru atingerea oricărui scop”. Acest “oricărui” sperie pe puritanii moralişti, în încercarea lor de a stabili ex-ante ceea ce este Bine, Bun sau Bunăstare. Dar poate cineva ar putea fi totuşi de acord că şi orice mijloc ar merita să fie folosit în vederea atingerii unui anumit scop… Ceea ce este pentru unii mijloc este pentru alţii scop (vezi conceptul de proprietate). Sau, ceea ce astăzi este pentru mine un scop (scrierea unei cărţi) mâine va fi – tot pentru mine – un mijloc (de a utiliza drepturile de autor conform liberului meu arbitru). Nu întâmplător, orice discuţie economică sau politică ajunge – mai devreme sau mai târziu să se transforme într-o discuţie etică. Pozitivismul economic este doar în aparenţă lipsit de judecăţi de valoare. Simplu fapt că

cineva se hotărăşte să analizeze evoluţia producţiei de grâu dintr-o ţară este deja o judecată de valoare, sau cel puţin, are la bază un lanţ întreg de judecăţi de valoare.

Este interesantă evoluţia şi existenţa unui mod negativ de raportare faţă de esenţa Economicii şi a practicilor economice curente, fapt concretizat în supranumele oferit deseori Economicii, acela de „ştiinţă tristă” sau de “cinism metodologic”. Se uită însă că orice decizie umane se bazează pe costuri de oportunitate, pe renunţarea la unele alternative în favoarea alteia. Cinismul apare ca element definitoriu atunci când obiectul alegerii îl reprezintă omul sau societatea umană. De altfel, se poate spune că cinismul economic există în orice domeniu unde resursele sunt în mod fatal limitate, în domeniul sănătăţii publice şi al medicinei prin excelenţă chiar. Sentimentul de ştiinţă diabolică are clare origini şi explicaţii. Demonologia şi etimologia conceptelor utilizate de aceasta ne ajută să intuim mai bine aceste origini. Astfel, însuşi conceptul de “demon” (gr. Daimon, dar care se citeşte demon) nu avea iniţial sensul de spirit rău, diavol, ci pe acela de “geniu mijlocitor” ce uneşte lumea de sus, divină, cu cea de jos, omenească, conferind unitate Universului. (Vezi în acest sens L. Robin, Theories platoniciene de l’ Amour, p. 131-138; Apud: Platon, Banchetul, Editura de Vest, Timişoara, 1992, p.57).Pentru mai multă claritate, vom reproduce citatul în cauză: “…daimonul este o fiinţă între zeu şi muritor, cu misiunea de a tălmăci şi împărtăşi zeilor cele ce vin de la oameni, şi oamenilor ceea ce vine de la zei. …Daimonul, fiind la mijloc între cele două lumi, umple golul ; aşa că universul se uneşte cu sine într-un tot. De la daimon porneşte şi toată ştiinţa viitorului; de la arta preoţilor cu privire la jertfe, la iniţieri, la descântece şi la vrăji. Zeul nu are amestec cu omul, ci toată împărtăşirea se face prin aceştia; numai prin daimoni vorbesc zeii oamenilor, fie în stare de veghe, fie în stare de somn. Şi, cine-i iscusit în acest fel de lucruri, se numeşte om daimonic; …unul dintr-înşii este chiar Eros”. Citatul în cauză face trimitere şi la o altă discuţie celebră în Economică, referitoare la întrebarea “Ce economisesc economiştii?”, cu răspunsul şocant şi tranşant “Dragoste”. Speculând ideea platoniciană a demonului amoros, răspunsul nu mai pare atât de şocant. Cei care se ocupă cu mijloacele şi cu mijlocirea-intermedierea au, de regulă parte de oprobiul ambelor părţi intermediate, fiecare dintre ele având impresia că a fost defavorizată de partener prin intermediul mijlocitorului.

Economistul-manager-mijlocitor economiseşte dragoste în sensul că o gestionează în mod raţional, o raţionalizează şi o trece prin minte înainte de a o lăsa să treacă prin inimă. Agentul economic este el însuşi un mediator permanent între cerere şi ofertă, între scopurile şi mijloacele proprii şi cele ale partenerului potenţial sau real. În modernism, decalajul dintre scopuri şi mijloace era vizibil, sesizabil şi uşor manevrabil. În postmodernitate, amintitul decalaj aproape că dispare, economicul şi politicul tinzând să devină un tot unitar, aşa cum a fost prefigurat la modul ideal de profesorul de Etică, Adam Smith. În aceste condiţii, demonizarea economicului şi angelizarea politicului nu mai este posibilă, ambele viziuni fiind tot mai solidare în împărtăşirea gloriei sau decăderii lor. Este remarcabil exemplul unificării concomitente a câmpului (continuumului) economico-politic sugerat de faptul că în timpul discursului unui prim-ministru britanic, ecranele calculatoarelor de pe pieţele finaciare mondiale se înroşeau sau se înnegreau în funcţie de creşterea sau descreşterea cursului valorilor mobiliare posibil a fi influenţate de anumite poziţii sau viziuni politice. Percepţia populară (ne referim la cea educată, care se pronunţă în cunoştinţă de cauză) asupra cauzelor crizelor sau disfuncţiilor sociale se aplică deopotrivă economicului şi politicului, falsa lor separare fiind rezultatul interesat şi comod al gândirii moderne, bazate pe logica lui sau-sau. Conjuncţia economico-politică necesită în mod imperios logica transcedentală a lui şi-şi, a continuumului ideatic şi nu a specializărilor pe segmente temporale arbitrar alese. De fapt, lumea aflată în Era informaţională – ne referim aici la SUA – aplică deja rezultatele şi concluziile modului de gândire postmodern şi concomitent, prin aplicarea variantelor de management şi de marketing în registrul “real time”. Metodologia Scop-Mijloc are darul de a face mai lesne aplicabile noile viziuni postmoderne la o economie care pare a se fi hotărât să parcurgă înapoi sensul evoluţiei şi să înceapă experimentarea economiei de piaţă de la primele sale începuturi…

Continuumul economico-politico-etic are o haină croită de către fiecare societate în

conformitate cu propriile dimensiuni şi ritmuri de evoluţie percepute ca fiind oportune şi benefice pentru întreaga societate. Această haină se numeşte “sistemul juridic”, viziune normativă prin excelenţă şi care face superfluă viziunea normativă din cele trei domenii amintite. Este suficientă dictatura legii, pentru ca democraţia economică şi politică să fie asigurată pe termen lung! Gândirea juridică nu are sens dacă nu se modelează după schema de gândire bazată pe scopuri şi mijloace.

Astfel, dreptul comun descrie conspiraţia ca fiind un acord între două sau mai multe persoane pentru comiterea unui act nelegal, sau pentru atingerea unui scop legal cu mijloace nelegale. Simbolul balanţei aflată în mâinile unei persoane legate la ochi (Justitia) este perfect consonant cu modelul ideatic al MSM. Astfel, unul dintre talere este Politicul, celălat este Economicul, iar axa pe care se echilibrează cele două talgere este Eticul. Ansamblul celor trei elemente este însuşi Juridicul, care consfinţeşte şi asigură ceea ce Eticul propune ca fiind acceptabil atât pentru Economic, cât şi pentru Politic.

Demonizarea sau divinizarea Economicului este explicabilă prin liberul arbitru cu care am fost înzestraţi, şi prin care se explică faptul că una şi aceeaşi mare realizare umană este fie angelic-divină (cum ar fi utilizarea energiei atomice în scopuri paşnice) fie demonic-divină (cum ar fi utilizarea energiei atomice în scopuri distructive). Dacă Erosul este înger sau demon, aceasta depinde de liberal arbitru al celui care îl primeşte. După o celebră zicere “Omul nu se naşte bun sau rău, ci doar apt de a deveni bun sau rău”. La fel se întâmplă şi cu toate deciziile umane: ele nu au nimic abscons sau ciudat, benefic sau malefic în ele însele, ci pot genera consecinţe care să devină benefice sau malefice.

Depinde de scopurile pe care ni le propunem, de mijloacele de care dispunem şi de nivelul de agregare socială al estimării etice şi a consfinţirii juridice a fiecărei decizii umane.

Friedrich August von Hayek (1952)

Deşi Hayek nu este un utilizator direct al binomului scop-mijloc, îl amintim aici, deoarece în lucrarea sa din 1952 intitulată “The counter-revolution of Science” a scris un capitol despre “<Purposive> Social Formations” în care analizează “cum acţiunea independentă a multor oameni poate produce entităţi (engl. wholes) coerente, structuri persistente ale relaţiilor care servesc finalităţi umane importante fără ca acestea să fi fost proiectate în acest scop”. Formularea de mai sus este deosebit de utilă pentru înţelegerea MSM deoarece noi am insistat pe acţiunile deliberate ale oamenilor ca urmare a scopurilor clar formulate de către aceştia. Este demn de reţinut că în cazul în care apar consecinţe pozitive ale unor acţiuni neintenţionate, deci neformulate ca scopuri clar definite, este posibil ca să le considerăm ca făcând parte din scopurile umane, respectiv că respectă schema de gândire şi acţiune de tip scop-mijloc. Această posibilitate provine din faptul că respectivele consecinţe nu au apărut în afara unor scopuri clar definite. În cazul în care aceste rezultate sînt acceptate ca fiind utile ele convin oamenilor tocmai pentru că se potrivesc cu nişte scopuri umane latente, neformulate “în clar”. Este ca în gluma cu felul în care construiau chinezii tunele: două brigăzi porneau să străpungă muntele din două direcţii opuse; dacă se întâlneau atunci rezulta un tunel, dacă nu se întâlneau rezultau două tunele. Desigur, presupunând că cel de al doilea tunel era şi el util şi dorit, se poate spune că acţiunea respectivă a fost conformă cu modelul scop-mijloc. Am indus relativitatea ideatică sugerată de acest exemplu pentru a atrage atenţia că nu suntem adepţii ideii absolutiste conform căreia MSM aplicată corect şi consecvent ar genera doar lapte şi miere, doar consecinţe pozitive şi agreate de toată lumea. Dacă scopurile umane nu ar fi contradictorii şi uneori chiar explicit antiumane, atunci MSM ar deveni un panaceu pentru evitarea oricărei dureri sau nemulţumiri.

Realitatea demonstrează că o asemenea situaţie este utopică, sau cel puţin nerealistă. Scopul pe care îl urmăreşte şi pretinde că îl poate atinge într-o măsură mai mare decât prin alte metode MSM, este de a reduce la un minimum rezultatele nedorite şi să armonizeze scopurile de diverse intensităţi, naturi şi amplori ale oamenilor şi organizaţiilor.

Jerome G. Kerwin (1953)

Jerome G. Kerwin a fost Preşedintele Fundaţiei Charles R. Walgreen pentru Studiul

Instituţiilor Americane în perioada în care John H. Hallowell (1952-1953) a conferenţiat şi apoi a scris pe tema “Temeiului moral al democraţiilor”.

Interesantă este opinia acestuia – formulată în prefaţa la ediţia din 1953 a lucrării sus amintite – despre esenţa eticului şi definirea acestuia în termeni de scopuri şi mijloace: “… renaşterea mişcărilor realiste, tradiţionaliste, aristotelice sau neoscolastice – indiferent de numele prin care acestea ţin să se facă cunoacute – aduce în prim plan străvechea convingere că moralitatea, în sensul alegerii unor mijloace cinstite (caracterizate prin chibzuinţă) pentru atingerea unor scopuri reale determinate raţional, constituie însăşi temeiul politicii” (p.5).

Definirea moralităţii ca un echilibru între scopuri şi mijloace este un preludiu al definirii eticului ca simbioză şi echilibru între economic şi politic. Faptul că autorul american consideră definirea eticului ca raport scop-mijloc drept o “străveche convingere”, ne întăreşte şi nouă presupunerea că moralitatea umană este – de fapt – un alt mod de a defini fiinţa umană prin raportul scop-mijloc.

Sau, pentru un plus de claritate, raportul scop-mijloc şi ideea de moralitate sînt două moduri – identice în esenţa lor – de a defini esenţa umană.

 

1.4.2 Psihologia cogniţiei

 

Psihologia cogniţiei se ocupă de studierea inteligenţei umane, respectiv de depistarea algoritmului pe baza căruia creierul uman emite judecăţi sau emite decizii. Au fost elaborate modele informatice ale cogniţiei umane. Herbert A. Simon şi Allen Newel, doi psihologi americani, au creat împreună cu informaticianul Clifford Shaw un model electronic al rezolvării problemelor de către om, sub denumirea de Modelul General al Rezolvării Problemelor. Esenţa programelor lor s-a bazat substanţial pe o procedură euristică numită “Analiza Mijloace-Scopuri”, prin care se determină, la fiecare pas al rezolvării problemei, cât de apropiat era programul de aflarea soluţiei, după care se căuta a se aduce programul într-un punct şi mai apropiat. În anul 1972 Newel şi Simon au lansat Teoria Generală de Rezolvare a Problemelor. Cititorii vor sesiza că algoritmul după care mulţi dintre noi încercăm să găsim soluţii diverselor probleme cotidiene este alcătuit din paşi succesivi, prin care ne apropiem tot mai mult de scopul propus. Dar, logica acestor paşi diferă, după cum şi mijloacele pe care le are fiecare la dispoziţie diferă, ceea ce duce la rezultate diferite. Ceea ce diferă în mod substanţial în modurile de gândire ale oamenilor este viteza cu care se trece, succesiv, de la un pas la altul, desigur în mod imaginativ, pentru a putea rosti, în final “Evrika!”. În opinia noastră acest model de gândire este unul specific Epocii moderne, axate pe raţionalism şi logică clasică, cu consecinţa că educaţia a promovat şi mai promovează încă acest mod de gândire, care nu este, totuşi, nici specific modului de operare al creierului uman şi nici prea eficient.

Cercetările mai recente au demonstrat că creierul uman gândeşte nu în paşi succesivi, ci în mod simultan, lucrând în mod paralel pe mai multe direcţii, grăbind, astfel, aflarea soluţiei. Concluzia acestei descoperiri ar trebui să pună pe gânduri strategii programelor educaţionale, deoarece majoritatea acestor programe insistă pe modul de gândire consecutivist şi nu pe cel concomitent (simultan). Practic, educaţia modernă a promovat exersarea unui mod de gândire care nu este specific creierului uman! Intuitiv, fără a avea cunoştinţă de descoperirile ştiinţei cogniţiei sau ale neurologiei, aplicând Metodologia Scop-Mijloc, am ajuns la concluzia necesităţii imperioase de a depăşi abordarea consecutivistă şi de a o înlocui cu abordarea simultană. De exemplu, analiza economică sau politică se face în marea majorităţii cazurilor fie la nivelul trecutului, fie al prezentului efemer, fie al viitorului de diverse lungimi. Extrem de rar găsim analize holiste, care să integreze cele trei aparent distincte paliere temporale. Deseori, ineficienţa şi lipsa realismului unor decizii are la origine această trunchiere specifică Epocii moderne. Postmodernitatea trebuie să se detaşeze de un asemenea mod de gândire şi să promoveze – la toate nivelurile educaţionale – gândirea sincretică, sinergică şi sistematică. Un negăm apariţia preocupărilor pentru astfel de abordări în chiar plin modernism, dar astfel de preocupări seamănă perfect cu actualele preocupări de “parapsihologie”, adică au încă stigmatul majorităţii ortodoxe şi conservatoare, care afirmă – exact ca Moromete când a văzut girafa – “Aşa ceva nu există!

Jocul de şah pe computer este de tipul analizei concomitente a scopului (obţinerea victoriei) cu mijloacele (mutările posibile efectuate), ceea ce explică diferenţa dintre jucătorul uman şi jucătorul computer. Această diferenţă este nu numai de ordinul vitezei sau a memorării unor paşi succesivi, ci, în primul rând faptului că computerul “gândeşte” coform modelului ideal de funcţionare a creierului uman, şi anume pe bază de simultaneitate şi nu pe bază de paşi succesivi, cu înaintări şi retrageri de strategii alternative. În perioada studiilor mele (1967-1971) era la mare preţ şi apreciere ştiinţifică metoda drumului critic (Critical Path Method – CPM) bazată pe analiza succesivă a diverselor căi posibile de urmat în atingerea unui obiectiv prestabilit. Opiniez că oferirea de metode de gândire bazate pe simultaneitate (MSM fiind una dintre ele) poate să eficientizeze mult analizele şi deciziile de diverse niveluri. Pentru România, aflată tot mai aproape de nivelul subdezvoltării economice, instituirea unor modalităţi analitice şi decizionale poate fi o şansă în atenuarea decalajelor. Intuiţia, abducţia şi gândirea holistă, transdisciplinară nu constituie doar mofturi metodologice sau “aiureli” avangardiste, ci necesităţi practice şi cu finalităţi pragmatice foarte concrete pentru societăţile care vor aplica aceste “mofturi” la nivelul educaţiei generale.

Psihologia cogniţiei poate fi un aliat principal în adoptarea metodologiilor postmoderne de gândire şi acţiune.

M. Rockeach (1973)

Este axiomatic faptul că dacă am definit omul ca fiind o funcţie variabilă de scopurile pe care cineva şi le propune şi mijloacele de care dispune, atunci valoarea umană este definibilă în acelaşi mod. Am precizat că este vorba despre valoarea “umană“, chiar dacă este de la sine înţeles că valoarea este un atribut al umanului, al subiectului valorizator.

Pentru cercetătorul M. Rockeach “singurul criteriu operant” pentru clasificarea valorilor este “cel de scop-mijloc”, criteriu faţă de care P.Iluţ precizează că “şi această dihotomizare e relativă“, precizare la care subscriem şi pe care o apreciem la modul pozitiv şi nu dubitativ. (vezi, P. Iluţ, “Structurile axiologice din perspectivă psihosocială“, p. 18).

Din păcate, nu am încă acces la lucrarea lui M. Rockeach, (The Nature of Human Values, Free Press, New York, 1979) dar reţinem, deocamdată, aprecierea de natură comparativă că “ceea ce P. Andrei (1945) desemnează prin valori primare (scopuri) şi valori derivate (efecte), apare la M. Rockeach (1973) ca valori terminale şi valori instrumentale”.

Cele de mai sus atrag atenţia asupra identităţilor de esenţă (conţinut) dintre latura de scop şi cea de mijloc a valorii, deosebirile de denumiri nefiind relevante. Includerea în acest context a criteriului propus de Rockeach (scop-mijloc) se justifică doar pentru a sublinia că binomul în cauză este utilizat oriunde este vorba despre personalitatea umană.

Napoleon Hill şi magia îmbogăţirii

Nu suntem tentaţi de a lua drept argumentaţie ştiinţifică noianul de literatură care a invadat tarabele librarilor stradali prin care se asigură cumpărătorul că va afla cheia succesului în toate domeniile: dragoste, bani, poziţie socială. Multitudinii de exemple pozitive de persoane care au cunoscut gloria prin aplicarea reţetelor promovate de această literatură pot fi oricând contracarate de exemple de persoane care au procedat identic dar au obşinut rezultate contrare. Aşadar, ceea ce reproşăm, în primul rând, acestui gen de reţete pentru toţi este absolutizarea sfaturilor şi a premiselor de la care pornesc acestea. Totuşi, dacă luăm sfaturile în cauză prin prisma relaitvismului promovat de MSM, unele premise şi chiar soluţii pot deveni viabile şi benefice. Una dintre cărţile care reuşesc să adune bani pentru autor de la toţi săracii lumii este cea a lui Napoleon Hill intitulată “De la idee la bani” ( apărută în în 1937 în State sub titlul “Think and grow rich” (“Gândeşte şi îmbogăţeşte-te”), cu ediţii americane succesive pînă în anul 1973, după care a apărut şi pe piaţa noastră în anul 1998 la Editura Curtea Veche. Faptul că facem referiri la această literatură, inclusiv la cartea lui Hill se datoreşte chiar genului de reţetă pe care o aplică autorul: se amestecă aserţiuni ştiinţifice imbatabile, verificate chiar prin experiment şi se translează rezultatele respective asupra oricărui individ, indiferent de pregătire, vârstă, educaţie sau context temporal. Totuşi, făcând abstracţie de reţetă, vom prelua din aceasta doar ingredientele cu caracter ştiinţific, prezentându-le sub forma unor citate estarse din cartea amintită.

“Scopul este piatra de hotar a oricărei împliniri, importantă sau nu. Un om puternic poate fi înfrânt de un copil care are un scop bine definit” (p.31)

“Mintea omenească poate împlini orice ţel pe care îl poate concepe şi în care crede”.

“Barnes a reuşit pentru că şi-a stabilit un scop precis şi şi-a pus toată energia, puterea şi efortul, absolut totul, în slujba acestui scop”.

“Atunci când dorinţa focalizează forţe importante în scopul de a obţine victoria, nu vă retrageţi; victoria este sigură”.

“Mintea nu cunoaşte alte frontiere decât cele pe care i le stabilim noi înşine”.

“Credinţa bine direcţionată face ca fiecare gând să dobândească o forţă nebănuită”

Citatele ar putea continua, chiar cu folos pentru cititorul nostru. Ne oprim aici, acestea fiind suficiente pentru sublinierea ideii că imaginaţia, credinţa, gândirea pozitivă, iubirea, motivarea, cooperarea, încrederea etc toate acestea fiind MIJLOACE superioare de atingere a unor SCOPURI superioare.

 

NOTE

1) Spiritul critic ce mă caracterizează s-a concretizat şi în alegerea temei tezei de doctorat ( “Gândirea economică radicală. Cazul SUA”, publicată în 1998 sub titlul “Radicalismul economic american”) începută în anul 1976 şi finalizată în …1996 (deşi, într-o formă pe care am considerat-o finală, lucrarea a fost terminată în 1984.

Radicalii de stâga din SUA au fost critici neînduplecaţi ai totalitarismului văzut de ei ca existînd atât în “imperialismul american” cât şi în “imperialismul sovietic”).

Apropierea ideatică de gânditorii Clubului de la Roma, de critica din interior a unora dintre realităţile capitalismului american şi european, a accentuat translaţia de la analiza strict economică a realităţilor şi completarea acesteia cu cea politică.

Viziunile holiste, integratoare, (totalitare?) promovate şi de unele poziţii oficiale ale vremii au dus la preocupări de filosofie socială prin care acţiunea umană în general poate fi evaluată mai corect şi mai coerent prin definirea exactă a scopurilor şi combinarea optimă a mijloacelor.

Fără pretenţia de a-mi confecţiona absurde certificate de disident sau de critic al sistemului totalitar, formularea rezultată din “noua paradigmă” suna astfel: orice propagandă devine superfluă în faţa unei analize bazate pe definirea clară a scopurilor (eliminarea secretizărilor cu rol de minciună politică) şi pe evaluarea corectă a mijloacelor existente sau posibile de atras. Simpla comparare a acestui raport dintre scopurile propuse şi mijloacele alese, aplicat la o societate sau alta, indiferent dacă se numeşte capitalistă sau comunistă, comunică poziţia relativă a acesteia în planul potenţialului său.

“Încununarea” încercărilor mele de inducere a utilizării binomului scop-mijloc în relevarea adevărurilor sociale a fost în vara anului 1989 prin publicarea în revista “Cronica” din Iaşi a unui articol intitulat “Doctrina Ceauşescu – sinteză a binomului mijloc-scop”, a cărui concluzie implicită era că neadecvarea mijloacelor la scopuri, respectiv formularea unor scopuri imposibil de atins datorită rarităţii mijloacelor se traduce în risipă, ineficienţă şi chiar în compromiterea oricăror bune intenţii.

Precizez aici că utilizarea acestui binom, mai mult sau mai puţin elaborată, a fost dintotdeauna apanajul reprezentanţilor stângii, respectiv ai mişcărilor reformatoare, de largă respiraţie socială. (Nu reducem aici conceptul de “stânga” la abuziva sa definire şi reducere la diverse forme de socialism, marxism, sau naţionalsocialism).

Amintesc aici, printre gânditorii de stânga, pe Confucius, Machiavelli, Marx, Ludvig von Mises,

Lionel Robbins, J,K. Galbraith, Peter F. Drucker etc., lista fiind foarte lungă. Cu speranţa să nu surprindă (prea mult) pe nimeni, Lenin şi Hitler au avut o gândire revoluţionară, de stânga, în timp ce Stalin şi Ceauşescu au fost conservatori de dreapta, care încercau să conserve rezultatele preluării puterii prin retorică de tip revoluţionar.

Am făcut această precizare, deoarece prea adesea se confundă limbajul folosit cu realitatea. Cu un limbaj ce se revendica de la Marx şi socialişti, dictatorii regimurilor totalitare au fost reprezentanţi ai forţelor de dreapta, conservatoare, cu anihilarea oricăror tendinţe de schimbare.

Luarea în calcul a unui set comun de valori umane şi evaluarea mijloacelor în totalitatea lor a dus, în ultimii ani, la construirea indicatorului sintetic numit “Indicele dezvoltării umane”, care poate fi considerat o “emanaţie” a gândirii social-democrate.

După 1990, preocupările mele de a elabora “noua paradigmă“ au continuat cu propuneri de re-definiri conceptuale, cărora comunitatea ştiinţifică le-a acordat un interes diferit: de la preluări tacite/ilicite, la ignorare deliberată. Termenul de “Economică“ pare a căpăta acceptul celor care cred că este necesară o distincţie clară între (teoria) “economică“ şi realitatea numită curent “economie”. În final, propensiunea pentru esenţializare şi teoretizare s-a canalizat spre abordarea filosofică propriu-zisă a raportului scop-mijloc, raport care, în concepţia subsemnatului este însăşi raţiunea de a fi a Eticii.

 

2) Precizez aici că prefer termenul de “trinitate” (utilizat şi de creştinismul catolic) celui de “treime” (utilizat şi de creştinismul ortodox), deoarece primul sugerează ideea de “trei în unitate”, în timp ce al doilea sugerează “a treia parte dintr-un întreg”, Dumnezeu fiind, de fapt suma interactivă a Trei Treimi. Eşecul unor reprezentanţi ai vieţii noastre publice de a utiliza în mod eficient metodologia pe care o prezint aici (şi pe care am expus-o în numeroase articole publicate la Iaşi, Chişinău şi Bucureşti) se datorează în mare măsură faptului că respectivii erau atei convinşi, fără a depune efortul necesar de a pătrunde în esenţa creştinismului, în special, şi a teologiei în general. Precizez de la început că metodologia propusă va fi utilizată într-un demers temerar, dar necesar, acela de a aduce noi probe la cele deja avansate referitoare la caracterul unitar al cunoaşterii, mai exact la marea pierdere suferită de omenire prin perpetuarea falselor distincţii dintre cele trei “domenii” spiritualitate, filosofie şi ştiinţă.

 

3) Lucrarea a fost publicată iniţial în revista “Economica” (ce apare din anul 1992 la Chişinău) nr 3-4/1995, în limbile română, engleză şi rusă, fiind preluată (cu uşoare rectificări) în cartea economistului zimbabwean Livingstone Musoro, “Readings in Development Issues”, care a apărut în anul 1996, tot la Chişinău.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Capitolul 2

 

Metode şi metodologii de studiere a acţiunii umane

 

2.1. Metoda, metodica, metodologia

 

Privită prin prisma binomului scop-mijloc, metoda ţine – evident – de domeniul mijloacelor.

Grecescul “methodos” înseamnă “drum, mijloc” sau, după alte formulări “cale”, desigur în sensul dedirecţie de urmat pentru a ajunge la scopul (capătul) propus.

Vilfredo Pareto, reprezentant al Şcolii de la Lausanne, poate fi considerat un precursor în materie de gîndire de tipul scop-mijloc: “Scopul ştiinţei este de a cunoaşte uniformităţile fenomenelor; trebuie, ca urmare, să se întrebuinţeze toate procedeele, să se folosească toate metodele care ne duc la scop. Numai la verificare se cunosc metodele bune şi cele rele. Aceea care ne duce la scop e bună, cel puţin atîta timp cît nu se găseşte alta mai bună“ (V. Pareto, Manuele d’Economie Politique, Paris, 1909; apud Mladenatz, p. 10)

Se poate spune, de asemenea, că Pareto a formulat indirect definiţia pe care am dat-o, în 1990, Eticii, aceea de stabilire/apreciere a gradului de adecvare (bine) dintre mijloc şi scop.

Ideea de “mijloc” conţine – aparent paradoxal – şi ideea de “scop”, sau, cel puţin, o

presupune. Paradoxul (ce poate apărea doar în cazul în care scopul şi mijlocul sunt concepute absolut antitetice, opuse iremediabil, ceva de genul “dacă este scop, atunci nu poate fi mijloc”) se estompează însă, şi poate chiar să dispară dacă acceptăm punctul de vedere relativist pe care l-am enunţat anterior.

Consider că forma cea mai adecvată a relativismului implicat de identitatea de esenţă dintre scopuri şi mijloace este redată de viziunea postmodernă, a cărei metodă specifică de cunoaştere este transdisciplinaritatea, avînd ca esenţă logica terţiului inclus şi abducţia, ca o a treia cale, pe lângă clasicile “inducţie” şi “deducţie”. Din păcate, relativismul este văzut ca fiind sursa principală a dezordinii, nesiguranţei, lipsei de principii, a unei permanente balansări între o extremă sau alta, îngreunând comunicarea şi leadershipul social. Avem convingerea că nu este astfel, sau cel puţin noi vedem în relativism o şansă pentru echilibru şi dezvoltare.

Revenind la identitatea de esenţă dintre mijloc şi scop, respectiv transformarea perpetuă, reciprocă şi succesivă a acestora în funcţie de unghiul temporal din care privim lucrurile, această identitate deci se surprinde şi din sensurile iniţiale ale celor doi termeni. Astfel, dacă Methodos (Mijlocul) înseamnă cale, Scopul (Telos) înseamnă capăt, final de cale, ceea ce înseamnă că scopul presupune existenţa mijlocului, sau chiar îl include.

În aprecierea noastră, Hristos (Fiul) are calitatea de Mijloc în comparaţie cu Tatăl care reprezintă Scopul, finalitatea căii de urmat. Dar, Hristos se autodefineşte astfel: “Eu sunt Adevărul, Viaţa şi Calea”. Este dificil de precizat acum dacă prin “calea” Hristos se definea ca un mijloc prin care învăţătura divină era revelată oamenilor, sau ca finalitate, ca un model de urmat, asemeni Tatălui.

Opinia nostră este că ambele aspecte sunt vizate, de unde şi permanenta dualitate a gândirii creştine. Între scop şi mijloc există identitate de esenţă, iar acest lucru se poate demonstra.

Pentru uzul lucrării de faţă, vom enumera doar câteva elemente ale acestei demonstraţii, mai bine zis câteva similitudini care fac din fiecare din cele două elemente ale binomului un alter-ego pentru celălalt, ceva de genul raportului dintre cerere şi ofertă, raport în care, pe rând, dar şi simultan, cumpărătorul şi ofertantul au rolul de scop şi de mijloc.

Identitatea de esenţă dintre scop şi mijloc provine, în primul rând din definirea fiinţei umane ca unitate dialectică dintre mijloc şi scop. De fapt, aşa cum am arătat, omul este o unitate trialectică, conform arhetipului treimic fundamental reprezentat în creştinism prin Sfînta Treime. Cu alte cuvinte, omul este simultan şi scop şi mijloc, el însuşi fiind mijloc de îndeplinire a scopurilor sale. Iată cum conceptele de scop şi mijloc se suprapun şi se identifică, fapt ce transcende apoi şi asupra acţiunilor sale, acestea fiind concomitent scop sau mijloc în funcţie de unghiul de vedere (dinspre trecut spre prezent sau dinspre prezent spre viitor).

În al doilea rând, perceperea identităţii dintre scop şi mijloc provine din faptele de viaţă în care unul şi acelaşi lucru este scop pentru x, dar este mijloc pentru y. Subliniem, este vorba aici de percepţii diferite ale uneia şi aceleiaşi realităţi. Relativitatea conceptuală provine şi din educaţie, din convingerile formate în timp.

Sub raport acţional şi existenţial, esenţa umană este o sinteză permanentă de scopuri şi mijloace.

Deci, scopul şi mijlocul, telos-ul şi methodos-ul sunt identice în esenţa lor. Dacă privim lucrurile dinspre viitor spre prezent, atunci se poate construi o adevărată teorie despre scopuri, cum le formulăm, cum le îndeplinim, cum se transformă ele în mijloace pentru alte scopuri etc. În plan filosofic, această discuţie despre scopuri se numeşte teleologie, iar în plan ştiinţific – telotică.

Dacă metoda este un mijloc, o cale prin care se poate ajunge la adevăr,3 atunci ce este metodica? În opinia noastră, metodica reprezintă, o sumă de metode, un set neomogen de căi concepute pentru atingerea unui scop dat.

Astfel, există metodici în pedagogie referitoare la modalităţile specifice de predare a unor discipline. În principiu, o metodică este descrierea concretă a căilor posibile de obţinere a unui rezultat (scop). Cu cât căile oferite de o metodică sunt mai diverse, cu atât este o şansă mai mare de obţinere a rezultatului dorit.

Spunem aceasta ţinând cont de marea variabilitate a personalităţii umane, ceea ce face ca una şi aceeaşi metodă (cale) folosită de x să nu dea aceleaşi rezultate în cazul în care este folosită de y, caeteris paribus.

Denumirea de metodică poate fi cvasi-echivalentă cu cea de mediatică adică un set de mijloace apte să ducă la atingerea unui scop.

Diferenţele dintre demersul metodic şi cel mediatic constau în faptul că, în mod convenţional, metodica face trimitere la un areal mai îngust şi mai bine precizat, în timp ce mediatica vizează mijloacele în general, din rândul cărora se pot selecta cele mai adecvate/corespunzătoare pentru atingerea unor scopuri specifice.

În ultimă instanţă, orice element al existentului – prezent şi viitor – se poate defini ca mijloc pentru atingerea unui scop. Atunci, care ar mai fi rostul unui demers filosofic sau ştiinţific prin care să se definească şi studieze mijloacele?

Credem că raţiunea de a fi a mediaticii constă în conştientizarea rolului de mijloc al unor elemente. Anumite convingeri ideologice, culturale, religioase etc., fac ca unele elemente ale existentului înconjurător să nu fie percepute ca mijloace. Exemple: prelevarea şi vânzarea de organe umane era până nu demult interzisă, atât de Biserica Ortodoxă Română, cât şi de legislaţia în vigoare, acestea nefiind conştientizate ca mijloace permise, ducătoare la scopul divin care este însăşi viaţa.

Actualmente, atât BOR cât şi legea română permit şi chiar stimulează acest lucru. Sancta relativitas!

Unul şi acelaşi lucru era ieri un mijloc RĂU, iar azi, în aproape aceleaşi contexte, este un mijloc BUN!

De asemenea, prostituţia nu este legalizată din motive similare, deşi corpul uman şi utilizarea sa în orice scop este o problemă de libertate umană. Tot prejudecăţile stau la originea convingerii că, în cazul legalizării prostituţiei, aceasta să se refere numai la femei, nu şi la bărbaţi. Lista exemplelor ar putea continua, motivând astfel necesitatea demersului mediatic.

De altfel, însăşi ideea de progres sau de creativitate conţine în sine combinări noi şi neaşteptate de mijloace. Cel mai direct şi eficient duşman al mediaticii este dogmatismul (filosofic, religios, ştiinţific), atitudine care nu explică de ce un lucru nu este bine să se producă, în schimb perorează că “aşa ceva nu este acceptabil”, “este dăunător” etc. deşi de multe ori calculele arată contrariul.

Aşa-numitele scopuri în sine, acte lipsite de finalitate concretă sunt, de fapt alter-ego-ul mijloacelor nepermise, în fond multe dintre interdicţii fiind frâne clare în dezvoltarea umană în general şi în cea a unei ţări sau regiuni în special.

Se aud şi acum voci disperate sau probante ale unei stări de criză interioară ale unor persoane în momentul când acestea aud de “cooperare transfrontalieră“, practicile paramedicale de vindecare, legiferarea activităţii transnaţionalelor, homosexualismului sau a consumului de droguri (vezi, în acest ultim caz, reducerea consumului de droguri şi a cazurilor sociale generate de acesta, ca urmare a legalizării consumului supravegheat de droguri, legislaţie aplicată cu rezultate pozitive în Olanda şi propusă spre legiferare şi în Republica Moldova, spre stupoarea majorităţii populaţiei, obişnuită mai mult cu interdicţia decât cu libertatatea).

Metodologia este un demers amplu, de natură reflexivă şi critică, referitor la diversele metode şi metodici existente. Dintr-o metodologie nouă, sau dintr-o nouă abordare metodologică apar, de regulă, metode şi metodici noi.

Metodologia scop-mijloc reprezintă o abordare metodologică nouă, de tip sintetic, transdisciplinar, integrator, holist, convergent şi nedogmatic referitoare la triada scop-mijloc-raportul scop/mijloc.

Aplicarea noii metodologii la cele mai diverse situaţii umane (politice, economice, etice) a permis relevarea unor soluţii sau abordări realmente surprinzătoare, greu de prevăzut a exista sau a fi benefice în lipsa aplicării amintitei metodologii. Exemple de metodologii existente: raţionalismul cartezian, economismul şi istorismul marxian, utilitarismul neoliberal, creştinismul european, existenţialismul, postmodernismul, etc.

Este cunoscut că între aceste metodologii precum şi între altele neamintite aici s-au stabilit raporturi de adversitate, ca urmare a ipotezei absolutiste de la care au plecat, respectiv au contrazis metodologiile existente. Tipul lor de argumentaţie este de genul “dacă şi numai dacă“, neacceptând alte variante de gândire decât cele sugerate de însăşi denumirea acelor metodologii.

În schimb, MSM acceptă toate variantele metodologice anterioare, neexcluzând, prin ipoteză, nici una dintre ele. Mai mult decât atât, bazată pe un relativism ce frizează absolutul, MSM integrează concluziile metodologiilor existente, utilizându-le succesiv sau concomitent, total sau parţial, în funcţie de scopurile propuse sau/şi mijloacele existente. Totodată, MSM este deosebit de utilă în studierea şi analiza celorlalte metodologii, surprinzându-le asemănările fundamentale precum şi deosebirile fenomenale.

Astfel, keynesismul, monetarismul şi chiar marxismul nu sunt atât de diferte precum vor ele (sau alţii) să pară. Practic, schema de gândire este foarte asemănătore, ceea ce diferă fiind scopurile propuse şi mijloacele alese pentru aceasta.

Un exemplu: marxismul a intuit că socialismul/comunismul va apare din capitalism, lucru contestat şi de Lenin şi de adepţii liberalismului. Paradoxul constă în faptul că Lenin s-a revendicat de la Marx, dar în practică l-a negat, în timp ce liberalii (împreună cu social democraţii ce se revendică direct de la Marx) creează noi şi noi etaje ale unei societăţi tot mai asemănătoare cu cea preconizată de Marx. Globalizarea actuală, manifestată prin integrare economică şi liberalizare maximă a comerţului şi relaţiilor dintre toţi actorii economici, constituie o parte a predicţiei marxiste numită internaţionalizare (cu forma extremă şi reducţionistă a acesteia numită internaţionalismul proletar).

Aplicînd MSM la analiza acestor situaţii paradoxale, paradoxul dispare dacă sesizăm clar mijloacele reale folosite şi scopurile în care se utilizează acestea.

 

2.2. Metodologia Scop-Mijloc (MSM) în studierea Omului

 

Descrierile/definiţiile reproduse anterior, referitoare la esenţa umană, constituie metafore sugestive, cu trimitere îndeosebi la Om ca individ şi mai puţin referitoare la om ca umanitate.

În funcţie de scopul urmărit de către fiecare gânditor, definiţiile de mai sus au pus accentul fie pe latura telotică, fie pe cea mediatică a omului, iar dintre aceste două accente, structura scopului sau mijlocului (substanţă, energie, informaţie) diferenţiază în continuare definiţiile date Omului sau cele care vor mai fi date în continuare.

În consecinţă, se degajă necesitatea definirii Omului după un criteriu multiplu, sau cel puţin, se impune necesitatea precizării criteriilor posibile de avut în vedere în definirea Omului precum şi pe acelea pe care le-am luat în considerare.

În ce ne priveşte, criteriul multiplu pe care îl avem în vedere concomitent-simultan în definirea Omului constă într-o serie de trinităţi, după cum urmează:

a) Prima triadă: temporală, sau verticală cere ca definiţia dată Omului să fie concomitent valabilă pentru trecut, prezent şi viitor. Astfel, o definiţie preponderent substanţialistă (ca de ex. una preponderent anatomică) este nerelevantă pentru trecut. O atare definire scoate din calcul existenţa reală a miliardelor de fiinţe anatomice, dispărute acum ca substanţă şi formă umană. Ideal este ca orice încercare de definire a Omului să vizeze evidenţierea continuităţii temporale a fiinţei umane. “Viitorul şi trecutul s-ale lumii două feţe”, spunea Eminescu, sugerând implicit că prezentul este sinteza treimică a timpului în ansamblul său, imposibil de segmentat pe cele trei părţi componente fără a afecta definirea completă a Omului în timp. Putem să ne imaginăm că segmentarea pe cele trei subdimensiuni ale timpului provine dintr-o preocupare didactică şi ştiinţifică de înţelegere a noţiunii de Timp. Din păcate, câştigul obţinut sub raport didactico-analitic este mult mai mic decît pierderea înregistrată ca urmare a viziunilor segmentate sau trunchiate asupra timpului.

Dogmatismului leninist care punea un accent disproporţionat de mare pe viitor, i se opune astăzi un alt dogmatism care pune accentul pe prezentul imediat. Orice încercare de prefigurare a viitorului afirmată după 1990 în România era imediat taxată ca mentalitate comunistă, ca o reminiscenţă a planificării centralizate! Nu întâmplător, la 10 ani de la căderea comunismului România pare a nu-şi fi definit clar opţiunile pentru viitor, deşi intenţia de aderare la Uniunea Europeană este majoritar susţinută. Dar, în acest context ce se prefigurează a fi – din nou! – excesiv de viitorist se UIT lecţiile trecutului (mă refer la integrarea economică socialistă de tip CAER). În consecinţă, discutânduse masiv despre intrarea în Uniunea Europeană, se uită complet discuţia referitoare la condiţiile în

care, în viitor, România ar putea să iasă din această Uniune. Desigur, este greu de imaginat o situaţie în care România ar prefera să iasă din integrarea europeană, dar măcar la modul principial problema în cauză ar trebui pusă. Notez, în context, faptul că – dorind să se detaşeze net de imaginea negativă lăsată de integrarea sovietică, – integraţioniştii ruşi care au pus bazele CSI au afirmat adesea că această organizaţie este deschisă oricăror state, precizând chiar şi condiţiile de ieşire din CSI. La ora actuală aceste condiţii există stipulate în acordurile de aderare, deşi termenii ieşirii sunt mai mult decât descurajatori pentru eventualii amatori.

b) A doua triadă: spaţială sau orizontală cere ca definiţia dată să fie concomitent valabilă pentru micro, macro şi mondo, sau individ, grup social şi omenire . Astfel, definiţia aristotelică “omul este un animal social” satisface exigenţa acestei triade, dar numai cu condiţia ca “social” să fie valabil pentru micro-societate (familie, grup) şi pentru macro-societate (naţiune, omenire). Prin această precizare am subliniat şi relativitatea termenilor de micro şi macro, semnificaţia acestora diferind în funcţie de nivelul de socializare de la care se porneşte.

c) A treia triadă: esenţială, acţională şi transcendentală cere ca definiţia dată să surprindă clar, succesiv şi concomitent calitatea Omului de scop, mijloc şi armonizator al raportului scop/mijloc, cu respectarea concomitentă a cerinţelor primei şi secundei triade.

Scopul poate fi asimilat cu orice intenţie, dorinţă, lipsă ce trebuie complinită, lucru viitor ce urmează a fi înfăptuit, obiectiv de îndeplinit, etc. Spinoza afirma în legătură cu ideea de scop următoarele: “Prin scopul pentru care facem ceva, înţeleg pornirea noastră” (Cf. B.Spinoza, Etica demonstrată după metoda geometrică, Bucureşti, Ed Casei Şcoalelor, 1929, p.145).

Mijlocul poate fi asimilat cu orice element de intermediere, orice instrument sau fapt apt să contribuie la apropierea de scopul propus. Scopul şi mijlocul sunt identice în esenţa lor. Orice sumă de mijloace atrase pentru atingerea unui scop oarecare se regăseşte, în ultimă instanţă, în scopul propus, care, la rândul său, devine mijloc pentru un alt scop sau chiar pentru scopuri multiple.

d) A patra triadă: structurală, de conţinut. Orice existenţă, inclusiv cea umană are ca structură componentă substanţa, energia, informaţia. Această triadă atotprezentă este bine explicată, în ultimele decenii ale secolului trecut, în lucrările lui Ilya Prigogine. Scopurile şi mijloacele utilizate de Om pot fi de natură materială (sau substanţială), energetică sau informaţională. Omul însuşi este astfel structurat. Unii au văzut în Om doar dimensiunea materială (carne, oase, sânge etc). Anatomiştii vor vedea în primul rând Omul din acest unghi de vedere, iar medicina clasică (pre-modernă) abordează bolnavul şi bolile sub raport materialist. Medicina modernă a făcut loc şi vindecării sufletului, înregistrând trecerea de la monismul materialist la dualismul substanţă-energie. În fine, medicina postmodernă face tot mai mult loc viziunii integrate, triadice şi realmente treimice, conferind aceeaşi importanţă celor trei dimensiuni: Substanţă, Energie şi Informaţie. Nu întîmplător, aşa-numita Medicină alternativă – în care am inclus şi inforenergetica – sau medicina complementară, îşi face tot mai simţită prezenţa, concomitent cu succese reale, dar şi cu impostori reali…

Postmodernismul desfide accentul exagerat pus pe dimensiunea materială de la începuturile Erei creştine şi până astăzi. Credinţa hindusă era superioară acestei viziuni simpliste prin faptul că înţelegea existenţa materiei sub forma unui dans permanent al energiei. Cu siguranţă, informaţia ca ghid de acţiune al acestui dans, întregea viziunea hinduistă asupra existenţei. Defectul modernităţii constă în faptul că – în plină Eră energetică – a lăsat materia şi materialismul ca idealuri umane. Dacă identificăm modernismul cu capitalismul clasic, atunci se poate întrevedea o nouă dimensiune a acestuia prin care energia şi informaţia să devină valorile sale supreme. Este ceea ce se şi întâmplă în zilele noastre cînd nu numai că se vorbeşte despre postcapitalism (forma economică a postmodernismului) dar se aşează temeliile Erei Informaţionale şi a Economiei bazate pe cunoaştere.

Triada Substanţă (S), Energie (E) şi Informaţie (I) cunoaşte o interesantă evoluţie din punctul de vedere al accentelor puse pe una, două sau toate componentele de mai sus. Câteva exemple par a fi demne de atenţie. Să ne imaginăm una dintre senzaţiile umane fundamentale şi care ţine de instinctul de supravieţuire-conservare: foamea. Să presupunem că pentru înlăturarea acestei senzaţii, cineva mănâncă un măr. Înlăturarea pe moment a senzaţiei de foame îi va genera persoanei în cauză următorul raţionament: am introdus Substanţă în organism şi aceasta mi-a înlăturat senzaţia de foame.

Deci, s-ar zice, Substanţa este totul! Totuşi, după un timp, persoana constată că s-a înviorat şi parcă are ceva mai multă energie, este mai vioaie, etc. Aha! va zice personajul nostru: acum am înţeles că un substanţa era cea care m-a înviorat, ci energia pe care aceasta o conţinea şi pe care mi-a transmis-o.

De fapt, substanţa este, oricum, eliminată…”Eu de Energie am nevoie, nu de Substanţă”… Dar, după un timp, omul sesizează faptul că el avea nevoie, nu atât de Substanţă sau de Energie, ci de Informaţia care a anihilat senzaţia de foame… O autosugestie ar fi fost suficientă în acest scop şi, eventual, o informaţie mai adecvată ar fi putut aduce mai multă Energie, mai rapidă şi mai ieftină! Deci, informaţia este totul! Desigur, fiecare dintre cele trei faze reprezintă o exagerare, dar abia după parcurgerea tuturor apare conştientizarea corectă a importanţei relative a celor trei componente, fără însă a putea elimina vreuna dintre ele.

Un alt exemplu, sperăm, edificator. Triada temporală este utilă în înţelegerea triadei

structurale, fapt evidenţiat prin utilizarea triadei spaţiale.

La nivel micro, individul este, iniţial, adică în faza primei copilării, impresionat îndeosebi de componentele Substanţiale ale existenţei: alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, adăpost, lucruri, jucării, unelte etc., etc. În faza adolescenţei însă, aceste elemente sunt puse în umbră de dimensiunea energetică. Adolescentul este interesat să aibă forţă, putere, energie… În fine, la maturitate şi senectute, dimensiunile Substanţială şi Energetică sunt puse în umbră de dimensiunea Informaţională, numită acum înţelepciune.

La nivel spaţial omul în tripla sa dimensiune micro-macro-mondo, a experimentat aceleaşi etape ca şi individul uman. În faza copilăriei omenirii, indivizii puneau accentul pe dimensiunea Substanţială. Dacă ne raportăm doar la cei 2000 de ani ai Erei Creştine, au trecut circa 16 secole pentru ca omenirea să fie interesată preponderent de dimensiunea Energetică. Este vorba de perioada începută de Revoluţia Industrială sau Capitalism. Productivitatea şi dinamica economică – iată noile dimensiuni ale Epocii Energetice! Era energetică a culminat cu descoperirea şi aplicarea armei atomice, respectiv şi-a manifestat din plin prezenţa până la mijlocul acestui secol. În fine, după un mileniu şi jumătate de materialism şi după trei secole de energetism, omenirea are deja acum câteva decenii de Eră Informaţională. Ce este de aşteptat să urmeze? Conform gândirii trialectice care stă la baza MSM, Era informaţională se va încheia la nivel de Planetă în câteva decenii, după care va urma Era de autentică Sinteză şi Echilibru între toate triadele pe care le-am amintit şi care există independent de (re)cunoaşterea sau acceptarea noastră.

e) A cincea triadă, socio-umană (sau uman-socială) se referă la sferele gândirii şi acţiunii individualumane sau socio-umane. După cum se observă, avem mereu în vedere, atunci când discutăm despre OM, toate palierele posibile şi toate triadele în care poate fi imaginată existenţa umană (Micro, macro, mondo; Trecut, prezent, viitor; Substanţă, energie, informaţie; Scop, mijloc, raportul scop-mijloc;

Politic, economic, etic; etc). De aceea, şi această triadă este concepută a fi cunoscută şi studiată concomitent la nivel individual şi social. Scopurile umane sunt formulate sub formă de strategii (dacă este vorba de termen lung – viitorul îndepărtat) sau tactici, (dacă este vorba des termen scurt – viitorul apropiat). Faptul că, deseori, tacticile sunt înţelese ca fiind mijloace care permit atingerea scopului constituie încă un argument în favoarea afirmaţiei că mijloacele sunt scopuri (derivate) iar scopurile sunt mijloace neconcretizate încă.

Aşadar, triada socio-umană arată că fiecare societate are trei piloni fundamentali de existenţă: politicul (domeniul stabilirii şi urmăririi scopurilor), economicul (domeniul alegerii şi combinării mijloacelor) şi eticul (domeniul aprecierii permanente a gradului de adecvare dintre scopurile propuse şi mijloacele alese). Dacă cele trei domenii apar ca perfect îngemănate şi cvasi nediferenţiate, la fel se întâmplă (sau ar trebui să se întâmple) şi cu disciplinele ştiinţifice care le studiază. Aceste trei ramuri ale cunoaşterii sistematizate sunt: Politica, Economica şi Etica.

f) a şasea triadă existenţială se referă la tridimensionalitatea universului în care trăim şi a fiinţelor care îl populează. Punctul, linia şi planul par a defini Sfânta Treime geometrică, respectiv cele care par a reprezenta Totul, atât împreună cât şi separat.

Punctul poate fi imaginat ca fiind Elementul generic, care corespunde Cuvântului (Logosului). El este Informaţia concentrată la maximum, din care se poate construi atât Linia cât şi Planul.

“Daţi-mi un Punct şi voi răsturna lumea” spunea Galileo Galilei. Afirmaţia de mai sus a fost cel mai adesea tradusă prin imensa dificultate de a găsi un argument forte (punct de sprijin) într-o explicaţie raţională.

Linia este succesiune infinită de puncte, având în plus şi două posibile sensuri. Negativul şi pozitivul au corespondentul lor etic (Răul şi Binele). Linia este compatibilă cu Energia, respectiv cu Sfântul Duh din Sfânta Treime creştină.

Planul – care conţine atât o infinitate de linii, cât şi o infinitate de puncte pare a fi elementul cel mai palpabil, Substanţial. El poate fi asemănat cu Fiul Domnului, fiind o rezultantă a intersectării şi îngemănării infinităţilor de puncte (Dumnezeu Tatăl) şi de linii (Sfântul Duh). Această triadă este, totodată, reprezentată de cele trei dimensiuni fundamentale: Înălţime, Lungime, Lăţime. Din nou, regăsim similitudini (neîntâmplătoare) între aceste dimensiuni fundamentale şi cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi. Oarecum ciudat, Punctul nu are Înălţime, Lungime şi Lăţime şi corespunde lui Dumnezeu Tatăl, Linia are Lungime şi corespunde Sfântului Duh, iar Planul are Lăţime (relief) şi corespunde lui Dumnezeu Fiul.

g) A şaptea triadă, este, de fapt, prima ca importanţă şi semnificaţie. Este vorba, desigur, de Sfânta Treime, conceptul creştin fundamental care defineşte însăşi ideea de Divinitate. Pentru o mai bună înţelegere a conceptului de Sfântă Treime amintesc aici inscripţia ce se află pe frontispiciul unei biserici catolice din Bratislava: Tres unum sunt. De asemenea, o bună explicitare a ideii trinitare o face părintele Stăniloaie în cartea intitulată „Treimea cea de o singură fiinţă”. Existenţa celor trei persoane într-un tot unic şi unitar poate crea dificultăţi de înţelegere celor care nu vor sau nu pot să renunţe (măcar temporar) la modul aristotelic şi cartezian de gândire. Modul segmentar-schizoid de gândire (concretizat în segmentarea continuumurilor treimice şi triadice: trecut-prezent-viitor; micromacro- mondo; economic-politic-etic; substanţă-energie-informaţie; scop-mijloc-raportul scop mijloc; înălţime, lungime, lăţime) este incompatibil cu gândirea holistă, transdisciplinară, postmodernă, fapt dovedit de dificultatea perceperii conceptului de Sfântă Treime de către o minte exersată în logică clasică şi raţionalism. Nici substanţa nu poate fi corect înţeleasă printr-un mod substanţialist de gândire. După formularea lui Rudolf Steiner “Tragedia materialismului constă în faptul că nu poate înţelege ce este materia”. Traducând afirmaţia de mai sus la triada individual-socială politic – economic – etic se poate spune că “Tragedia doctrinelor morale constă în faptul că nu definesc corect eticul”.

Figura nr.1. Trei triade văzute în tridimensionalitatea universului

Plan temporal

(trecut, prezent, viitor)

Plan spaţial

(micro, macro, mondo)

Plan acţional-uman

(scop, mijloc, scop/mjloc)

 

2.3. MSM, teoriile despre scop (telotica) şi teoriile despre formularea scopurilor (politica)

 

Am afirmat deja că politicul se ocupă cu formularea şi urmărirea scopurilor. Prin această definiţie, conceptul de “apolitic” înseamnă “persoană care nu îşi formulează şi nu urmăreşte scopuri”.

Deoarece o atare ipostază a fiinţei umane ţine de patologic, calificativul de apolitic pe care şi-l acordă unii apare ca cel puţin riscant. Desigur, respectivii “apolitici” se refereau la faptul că sunt “apartidici”, respectiv nu promovează explicit scopurile/interesele unui grup social numit partid (ceea ce nu exclude o similitudine sau chiar suprapunere de interese cu cele ale uneia sau alteia dintre formaţiunile partidice existente într-o ţară). Savater aminteşte că grecii aveau un termen foarte precis pentru cei care erau dezinteresaţi de viaţa cetăţii: idiotes.

Concluzia acestor precizări, face o nouă deschidere în definirea politicului, asupra conceptului în cauză planând exigenţele MSM. Politicile devin acum apanajul oricărei fiinţe umane, indiferent de faptul dacă se face trimitere la trecut, prezent sau viitor, la nivel micro, macro sau mondo, dar accentuînd asupra dimensiunii telotice a fiinţei umane, desigur fără a pierde din vedere dimensiunea mediatică şi cea de armonizare telo-mediatică.

Prin această ultimă precizare am afirmat, totodată, şi faptul că telotica şi politica nu se

identifică sub raportul preocupărilor pe care le presupun.

Astfel, telotica se preocupă de teoriile despre scop, fiind, sub acest aspect, o meta-politică sau o filosofie politică (evident diferită de politologie). Telotica se ocupă de natura scopurilor, apariţia, manifestarea, formularea sau manipularea scopurilor, posibilităţile de pervertire a unor scopuri iniţial nobile şi generoase, de corelarea scopurilor cu alte elemente ale existenţei prezente sau viitoare (de ex. mijloacele).

Rostul acestui micro-capitol este de a sublinia necesitatea unei abordări ştiinţifice, numită

telotică, precum şi delimitarea acesteia de politică, abordare ce este prea des şi neştiinţific confundată cu administraţia publică, cu activitatea partidelor sau cu bârfa cotidiană pe seama unor personalităţi publice.

Precizăm aici că telotica este discuţia ştiinţifică despre scopuri, teleologia este discuţia filosofică despre scopuri, iar teologia este discuţia spirituală despre scopuri. Între aceste trei abordări nu distingem decât deosebiri de ordin “unghiular”, nicidecum de esenţă. Triunghiul telotică-teleologieteologie vrea să sublinieze şi necesitatea abordării concomitente şi neseparate din trei unghiuri: ştiinţific, filosofic şi spiritual

Abia prin aplicarea tuturor celor trei abordări asupra ideii de scop se poate afirma că începem să înţelegem câte ceva din acest element esenţial şi definitoriu pentru conceptul de Om. Discursurile despre scop pot îmbrăca una dintre următoarele patru viziuni: spirituală, filosofică, ştiinţifică şi integrată, iar rezultatele aplicării acestor viziuni se numesc: teologie, teleologie, telotică şi respectiv Politică.

Discursurile despre mijloace pot fi realizate prin prisma aceloraşi patru viziuni, iar rezultatele aplicării acestora vor fi: iconomică, mediatică, metodică şi respectiv Economică.

Discursurile despre raporturile posibile dintre scop şi mijloc nu au – deocamdată – un corespondent concret pentru viziunile spirituală şi filosofică; în schimb pentru viziunile ştiinţifică şi integrată rezultatele aplicării lor se numesc: pragmatica şi respectiv Etica (sau ceea ce este absolut acelaşi lucru, Economica Politică).

Sub raportul metodicii (al metodelor folosite) cele trei discipline se disting prin preeminenţa unor metode logice de analiză: inducţia – pentru analiza politică; deducţia pentru analiza economică şi abducţia 4 pentru analiza etică. Desigur, toate cele trei metode logice pot – şi sunt – utilizate de cele trei domenii de analiză.

 

2.4. MSM, teoriile despre mijloace (Mediatica) şi teoriile despre optimizarea combinării mijloacelor (Economica)

 

O imagine corectă asupra ceea ce sunt mijlocele în general este foarte necesară în cazul în care            dorim să ne axăm modul nostru de gândire şi de analiză a realităţilor înconjurătoare prin binomul scop-mijloc (întregit prin trinomul scop-mijloc-raportul scop mijloc).

Aceasta cu atât mai mult cu cât economismul marxist de esenţă materialistă/substanţialistă domină încă gândirea multor semeni, astfel încât exemplele de mijloace continuă să predomine sub forma “mijloacelor de producţie” a “mijloacelor de muncă“ sau a materiilor prime şi materialelor.

Puţini vor începe cu sau vor aminti măcar despre idei, gândire, capacitate inovaţională sau informaţii. De altfel, nici clasicismul economic nu excelează printr-o viziune prea cuprinzătoare.

“Pământ, muncă şi capital” – iată cele trei categorii generice de mijloace cunoscute în literatură sub denumirea de “factori de producţie” sau cu un termen mai puţin pretenţios “mijloace de atingere a scopului numit producţie”.

O asemenea înţelegere diferenţiată, inclusiv sub raportul limbajului, face necesară şi utilă

conturarea unei teorii generale despre mijloace, eventual numită mediatica (după latinescul medius, -a care înseamnă mijloc, mijloace).

Scopul unei atari teorii este de a conştientiza adevăratul spectru (extrem de larg) al mijloacelor şi de a stimula creativitatea în depistarea şi formarea de noi mijloace. Gama mijloacelor este infinită şi datorită faptului că orice combinare cantitativă şi calitativă de mijloace generează noi şi noi mijloace.

Rostul mediaticii ar consta deci şi în listarea de noi şi noi mijloace apărute, iar posibilele şedinţe de brainstorming ar putea să le găsească nenumărate şi neaşteptate scopuri posibile în care să fie utilizate.

Economica, disciplină ştiinţifică de notorietate, studiază combinările optime dintre mijloace (de ex. timp, bani, muncă, idei, informaţii, materii prime) pentru obţinerea unui anumit rezultat numit scop (sau efect, produs etc). Scopul este considerat aici, în cazul disciplinei numite Economică, ca fiind dat, prestabilit şi neschimbat până în momentul în care el este pe deplin atins. De aici şi pretinsa neutralitate etică pe care au revendicat-o cei care au propus renunţarea la denumirea de Economie politică în favoarea cele de Economică. În realitate, conform MSM, Economica politică este mai maleabilă şi mai largă în sfera de cuprindere deoarece nu consideră scopurile ca fiind definitiv date sau determinate. Mai precis, Economica politică vizează permanenta adaptare a scopurilor la mijloace şi a mijloacelor la scopuri. Metodele utilizate de economică sunt preponderent logice, matematice şi informatico-informaţionale. Economica poate evolua fără poticniri sau stagnări dacă este mereu şi bine precedată de mediatică.

Ar fi, de asemenea, necesare clarificări şi delimitări între Economică şi Economică Politică, Hrematistică şi Business (ultimele două fiind sinonime). Denumirea de Economică (engl. Economics) a apărut din preocuparea de a face din teoria economică un domeniu ştiinţific neutru, tehnic şi fără judecăţi de valoare. De asemenea, în Economică scopurile sunt subînţelese sau clar definite şi neschimbabile pe parcursul mersului către scopuri (ele fiind profit maxim, atenuarea riscului, optimizarea deciziei, minimizarea consumului pe unuitate de efect util etc). Economica Politică face permanent legătura între scopuri şi mijloace. Nu întâmplător teoria economică marxistă a preferat denumirea de Economie Politică, iar unii radicali americani denumirea de Economică Politică.

Considerăm că între denumirea de Economie/Economică Politică şi cea de Etică nu există nici o deosebire de substanţă/esenţă. Nu întâmplător Adam Smith a fost profesor de Filosofie Morală, dic de Etică, “Avuţia Naţiunilor” fiind un bun manual de Etică. De asemenea, prin contrast, putem afirma că Etica lui Spinoza este o bună şi necesară Introducere la un curs de Economică sau de Politică.

Economica poate fi redusă la studiul optimizării combinării mijloacelor, în timp ce Economica Politică poate fi definită ca fiind studiul optimizării combinării mijloacelor în vederea

atingerii unui scop, respectiv a propunerii referitoare la modificarea scopurilor în cazul în care combinarea mijloacelor nu poate duce la scopul dorit. Întotdeauna, scopul va tinde spre un maxim posibil, în timp ce consumul de mijloace va tinde spre un minim posibil. Raportul dintre mijloacele consumate şi gradul de atingere a scopului se numeşte eficienţă economică, dar multă vreme omenirea s-a legănat în iluzia că sporeşte eficienţa economică de la o perioadă la alta, în timp ce lucrurile stăteau invers: eficienţa scădea dacă luăm în calcul distrugerea mediului. De aici şi ideea care a apărut ca o încercare de revenire la normal, şi anume aceea de “dezvoltarea durabilă”.

 

2.5. MSM, teoriile despre adecvarea scop-mijloc (Pragmatica) şi optimizarea

acestui raport (Etica sau Economica Politică).

 

După multiple peregrinări ideatice, conceptuale şi metodologice avem acum posibilitatea să intrăm în conţinutul propriu-zis al Metodologiei Scop-Mijloc (MSM) şi să studiem acest raport sub raport filosofic şi ştiinţific.

Discursul general pe tema raportului scop-mijloc ţine de disciplina filosofică numită Pragmatică sau Praxiologie. În plan ştiinţific, studierea raportului amintit se numeşte Etică sau

Economica Politică.

Pragmatica/praxiologia stabileşte principalelele căi de urmat pentru asigurarea succesului, respectiv pentru obţinerea succesului dorit. După secole de acceptare tacită a faptului că Etica este o disciplină pur filosofică, iată că a venit vremea ca această abordare să transgreseze filosoficul şi să pătrundă, alături de Economică şi Politică în domeniul analizei ştiinţifice.

Filosofiei, după “desprinderea” atâtor discipline din corpul acesteia, îi rămâne să discute problematica generală a existenţei umane şi a finalităţii acesteia, la care se adaugă şi discursurile introductive la Politică (Telotica/Teleologia), Economică (Mediatica) şi Etică sau Economică Politică (Pragmatica/Praxiologia). Fenomenul desprinderii mai accentuate de Filosofie a noi discipline, sau ştiinţificizarea filosofiei este un semn al epocii, al Erei Informaţionale, în fapt, o continuare/finalizare a modernismului şi a accederii în Era postmodernă.

Este absolut necesară precizarea că delimitările filosofie-ştiinţă nu sunt de natură să accentueze separatismul dintre ele. Dimpotrivă, amintitele teorii generale despre scop, mijloc respectiv raportul scop-mijloc sunt de natură să creeze noi punţi de dialog, de fapt un continuum filosofieştiinţă, continuum căruia îi mai lipseşte a treia dimensiune – cea teologică.

Din păcate, din pomul iniţial al cunoaşterii, din al cărui fruct s-a înfruptat specia umană, cunoaşterea s-a făcut cu mari sacrificii şi cu segmentarea artificială a informaţiei conţinute în acel super CD (Compact Disc) numit eufemistic “măr”.

După desprinderea filosofiei de teologie (philosophia ancilla teologiae), s-a ajuns la desprinderea ştiinţei de filosofie (“scientia ancilla philosophie”?) situaţie în care se poate vorbi despre segmentarea completă a Sfintei Treimi informaţionale.

Consecinţele acestei segmentări par a fi suficient de dramatice pentru a mai fi nevoie să facem pledoarii ardente despre necesitatea re-compunerii tabloului informaţional iniţial. În acest cadru al discuţiei despre desprindere şi re-compunere Economica Politică are un statut special prin faptul că desprinderea de Filosofia Morală a ceea ce s-a numit apoi Economie politică (mai corect: Economică politică) semnifică o “desprindere împreună“.

Şi deşi separarea a continuat prin separarea Economicii de Politică, continuă să existe viziunea sintetică numită Economică (economie) politică, identică cu obiectul de studiu al Eticii şi anume adecvarea optimă a scopurilor la mijloace şi a mijloacelor la scopuri.

Considerăm că sub denumirea de Etică sau de Economică Politică fiecare palier al educaţiei trebuie să primească un minimum de informaţii referitoare la conţinutul şi finalitatea acestor cunoştinţe.

România ultimului deceniu al ultimului secol din al doilea mileniu de existenţă creştină a omenirii se află supusă unui proces de idiotizare programatică şi pragmatică a tinerelor generaţii prin scoaterea din programele universitare a cunoştinţelor de Economică. Politică şi Etică.

Cu alte cuvinte, nimic din ce este uman nu se pregetă a fi înlăturat din cunoaşterea umană.

Reforma învăţământului românesc este – la nivelul anului 1998-1999 – numele de cod al unui program de dezumanizare şi dezinformare programată a populaţiei României, respectiv de eludare deliberată din programele de învăţământ a oricăror cunoştinţe şi informaţii legate de scopurile şi mijloacele utilizate sau apte de a fi utilizate de indiferent cine, pentru a trăi în condiţii apropiate de cele numite “omeneşti”.

Occidentul are alocate numeroase ore pentru discipline intitulate “Ştiinţe sociale”, “Psihologie”, “Etică“, “Ştiinţe politice”, “Economica Sănătăţii” sau a altor specializări universitare, în timp ce în România începînd cu 1990 aceste discipline au rămas doar la facultăţile de profil.

S-ar putea spune că a existat o anumită confuzie, o neîncredere în profesorii existenţi, etc., dar nu credem că vor putea fi explicate torpilările la adresa oricăror critici pe tema în discuţie sau a oricăror propuneri de ieşire din mlaştina ignoranţei. Dacă nu ar fi existat imensa dezamăgire faţă de evoluţia (citeşte: involuţia) învăţământului românesc din deceniul X al sec. XX, aceste preocupări şi concluzii formulate în aceste pagini nu ar fi existat, probabil, niciodată.

1) Vezi, în acest sens Nicolae Andrei, “Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici”. Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p.180 şi 266.

2) Ofertantul nu oferă doar; în acelaşi timp el cere contravaloarea produsului oferit. Interesant de observat că atunci când cumpărătorul se adresează ofertantului îl întreabă: “Cât ceri?”, ceea ce înseamnă că cererea este simultan şi o ofertă, după cum oferta este în acelaşi timp o cerere. Unii au preferat să vadă diferenţele dintre cerere şi ofertă, subliniind că doar arareori şi întîmplător acestea coincid.

Se confundă aici planul real şi cel ideal, identitatea de esenţă existând în plan conceptul, ideal, iar recoinciden dintre ele în plan real, cantitativ, concret. Neluarea în seamă de către economişti a acestor deosebiri de planuri, a făcut să se deruleze false dispute, acuzaţii reciproce de “eroare”, fiecare având, de fapt, dreptate.

Deoarece există riscul acestei confuzii de planuri şi în cazul binomului scop-mijloc, precizăm că ne situăm în primul rând în plan ideatic, conceptual, esenţial şi nu real, practic, concret.

3) Titlul complet al lucrării lui Descartes “Discurs asupra metodei” este “Discurs asupra metodei de a ne conduce bine raţiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe”. Denumirea de metodă face aproape instantaneu trimitere la spiritul ştiinţific, deşi raţionalismul a devenit un curent dominant în filosofia secolelor 18 şi 19..

4) Abducţia este o metodă logică, metodă definită ca “observarea unui fapt determinat. Apoi printr-o gândire mai mult sau mai puţin complexă se ajunge la un alt fapt detrerminat”. În formularea lui Charles Sanders Pierce, abducţia este echivalentă cu “un instinct specific”, “o înclinaţie de a formula ipoteze”, o “intuiţie oarecum iraţională“ sau “apariţia bruscă a imaginii abductive imediat după formularea ipotezei”.

Conform acestui mod de gândire, faptele sunt adaptate la teorie în loc ca teoria să fie adaptată la fapte…Unul dintre exponenţii de frunte ai acestui mod postmodern e gândire este însuşi celebrul Sherlock Holmes, care a precizat într-unul dintre romanele sale: “Nimic nu poate induce mai mult în eroare decât un fapt evident”

Avansez aici o ipoteză cu valenţe practice în lumea postmodernă în care intrăm, respectiv că abducţia va fi metoda de descoperire nu doar a criminalilor şi spionilor a lşa Sherlock Holmes, ci şi o metodă ştiinţifică de descoperire şi de sporire a creativităţii umane.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Capitolul 3

 

Tri(u)nitatea umană – un proiect utopic?

 

3.1 Trinitatea triadelor treimice

 

Conceptul de trinitate îl descriem ca fiind o formă contrasă a conceptului de trei cuplat cu cel de unitate. Unitatea întreită se prezintă ca osie a lumii, ca principiu de maximă stabilitate şi eficienţă.

Exemplul scăunelului cu trei picioare reprezintă cea mai bună dovadă a faptului că cifra trei asigură stabilitate maximă cu consum minim de mijloace. Această observaţie este foarte utilă atunci când proiectăm structuri organizatorice care să îndeplinească simultan criteriile de stabilitate şi eficienţă.

Modelul arhetipal al tri(u)nităţii este regăsibil în tot ceea ce există fundamental în viaţa individului sau a societăţii. Astfel, familia este unitatea treimică dintre soţ, soţie şi copii. Societatea văzută prin prisma politicului este unitatea treimică dintre scopurile indivizilor, ale societăţii date şi ale umanităţii în ansamblul ei. Dar societatea este compusă şi din familii, cu structura lor tri(u)nitară.

Scopurile indivizilor şi ale familiilor se interferează şi generează cel de al treilea element structural, respectiv raportul dintre individ şi colectivitate-societate. Societatea văzută prin prisma economicului este unitatea segmentelor avute, a celor mijlocii şi a celor sărace. Lipsa “clasei mijlocii”, clamată la noi în ultimii 10 ani, continuă să fie veriga lipsă care să asigure stabilitate şi eficienţă în societatea românească postdecembristă. O viziune trinitară asupra societăţii ar fi convins poate mai mult pe liderii ţării noastre de necesitatea şi utilitatea depunerii unor eforturi care să aibă ca efect constituirea clasei de mijloc. Metodologia Scop-Mijloc a oferit – chiar înainte de 1989 – un cadru teoretic adecvat pentru înfăptuirea construcţiei sociale bazate pe stabilitate şi eficienţă. După 1990, MSM a proliferat în mediile politice româneşti, dar cu sincope şi incompletitudini, cu inconsecvenţe şi superficialitate, astfel încât nu putem avansa aici un exemplu de aplicare eficace a gândirii trinitare.

Mai mult, în bună tradiţie sovietică, serviciile noastre de informaţii au fost utilizate şi pentru culegerea de idei noi, care să salveze câtuşi de puţin incompetenţa clasei politice din diverse momente ale acestui deceniu pierdut. Lipsa de profunzime a analiştilor şi consilierilor politico-economici a contribuit chiar la pervertirea sensurilor originare ale MSM.

Totuşi, chiar şi clasicul stil kgb-ist a contribuit într-o oarecare măsură la diseminarea ideilor care stau la baza acestei metodologii. Cu titlu de anecdotică, în campania electorală din 1996 unele scheme logice şi chiar limbajul specific MSM au fost utilizate de UDMR, respectiv candidatul acestora la preşedinţie. Planul de distrugere a ideilor noi, deci periculoase prin faptul că nu erau verificate, dar care erau noncomformiste prin însăşi noutatea lor, s-a aplicat în aceeaşi tradiţie stalinistceauşistă, respectiv de furnizare către “duşman” a ideilor “subversive”. Fără a deţine informaţii şi documente concrete, am observat utilizarea consecventă a MSM de către Gyorgy Frunda, care, de altfel, a obţinut rezultate mulţumitoare în campania prezidenţială din 1996. Concomitent cu campania de denigrare a subsemnatului de către instituţiile regimului PDSR – pe evidente diferende ideologice – elaboratele teoretice de genul MSM au fost subtil oferite unor forţe care trebuiau şi ele supuse oprobiului public. MSM ar fi apărut ca o diversiune iudeo-masonico-maghiară ce trebuia nimicită împreună cu eventualii promotori ai MSM. Faptul ar fi putut fi cantonat în domeniul susceptibilităţilor patologice dacă nu ar fi culminat cu incredibila suspendare a dreptului meu la semnătură în presa românească, suspendare valabilă probabil şi astăzi, deşi mă consider încă un ziarist profesionist, membru AZR,. Calificativul de “incredibilă” apare aici în condiţiile unei societăţi ce se pretindea democratică…Dacă apelăm însă la sintagma “România, ţara tuturor posibilităţilor” sau cea vehiculată sub forma “Ca la noi, la nimenea” atunci calificativul de “incredibilă” apare nelalocul lui… Poate, acest exemplu ar fi suficient pentru a avea o explicaţie plauzibilă pentru imensa şi dezamăgitoarea stagnare a societăţii româneşti pentru cel puţin un deceniu. Revenind la explicaţia de natură triadică, telotico-mediatică şi etică, este vizibilă – credem noi – o triplă cauză a stagnării societăţii româneşti în acest deceniu: lipsa scopurilor clare, lipsa mijloacelor sau consumul acestora în scopuri nedefinite şi, în fine, lipsa moralităţii la nivel de clasă politică, societate şi chiar indivizi. Aplicând principiile de analiză specifice MSM se poate trage o concluzie triadică în structura ei: România parcurge o prelungită criză (care este concomitent) politică, economică şi morală.    De la acest diagnostic trebuie pornit în orice tentativă de redresare şi redeşteptare naţională, indiferent cine ar fi actorul partidic care îşi va asuma sarcina scoaterii ţării din criză. Totodată, analiza compatibilităţii dintre scopurile propuse şi mijloacele alese demonstrează că vinovaţii actualei stări de lucruri pot fi estimaţi a fi următorii: clasa politică, mentalitatea populaţiei, ortodoxia cu non-dinamismul său funciar. Nu întâmplător, analiştii străini vorbesc mereu de inadecvarea instituţiilor din România la exigenţele economiei de piaţă.

Trinitatea creştină, asociată cu triadele acţională, structurală, socio-umană, spaţială, temporală şi existenţială pot oferi un cadru treimic de analiză fără riscul de a cădea în spiritualism, scientism sau atitudine filosofardă. Triada epistemologică formată din cunoaşterea ştiinţifică, cunoaşterea spirituală şi cunoaşterea filosofică ar putea fi o a opta triadă, de asemenea foarte utilă în cunoaşterea OMULUI în multiplele sale forme triadice şi treimice de existenţă.

 

3.2 Tentaţia sintezei – o cale spre absolut

 

Conform formulării lui Pierre de Latil, publicată în 1956, “După un lung travaliu, care a însemnat perioada sa de analiză, ştiinţa parcurge acum, sub ochii noştri, trecerea la o viziune de sinteză”.

Subscriem pe deplin la această apreciere- diagnostic, ea fiind consonantă cu trecerea omenirii în Epoca sa postmodernă, transdisciplinară, informaţională şi, bineînţeles, de tot mai profundă sinteză. Dar sinteza nu se produce doar la nivelul ştiinţei (recte al cunoaşterii sistematizate de tip raţional), ci şi la nivelul spiritualităţii, inclusiv la dimensiunea practică a acesteia – religia. Astfel, apropierile dintre ortodoxie şi catolicism nu pot fi deloc ignorate. Ele fac parte tot din tentaţia sintezei, fenomen care în plan practic face parte din mult discutatul globalism. Cele trei dimensiuni ale cunoaşterii converg unul spre altul, fără însă a-şi pierde identitatea. Ceea ce se întâmplă acum este permeabilizarea graniţelor dintre formele cunoaşterii, concomitent cu permeabilizarea graniţelor dintre domeniile încă distincte ale fiecăreia dintre cele trei forme de cunoaştere. Cunoaşterea globală, holistă este o veche preocupare a filosofilor din vechime (când întreaga cunoaştere era un tot aflat sub auspiciile cugetării filosofice), după cum holismul ştiinţific a fost o preocupare evidentă pe vremea enciclopediştilor. Actualmente, aceste preocupări (relativ) străvechi au şanse de înfăptuire prin aportul real al informaticii, Internetului şi a creşterii capacităţii de sinteză a oamenilor şi a calculatoarelor.

Din tentaţia sintezei teoretice face parte şi recenta A Treia Cale lansată de Tony Blair şi Gerhard Schroder, sinteză ideologică şi doctrinară dintre clasica social-democraţie europeană (majoritară actualmente în Europa) şi neoliberalismul ce pare a domina majoritatea ţărilor lumii, în frunte cu SUA, respectiv cu Bill Clinton. A Treia Cale este trasată actualmente de troica anglo-saxonă Clinton-Blair- Schroder, fapt ce nu va putea fi trecut cu vederea nici de analiştii politici, economici sau etici, dar nici

de strategii din cele trei (încă) “domenii” amintitie. Se vorbeşte – în acest context – despre un nou sistem social politic care să nu mai fie nici pur capitalist nici social(ist)-democrat, ci o sinteză a celor două. Oricum, un lucru este clar în această nouă sinteză ideologico-doctrinară: libera concurenţă este temelia pe care se poate construi o protecţie socială adecvată. Logica lui ori-ori a fost învinsă de logica lui şi-şi. Terţiul exclus devine acum terţiu inclus, iar tri(u)nităţile se nasc şi se împlinesc sub ochii noştri. Sintezele trebuie să predomine asupra analizelor, dar nu în sensul eliminării lor, ci al includerii oricărei încercări analitice într-o sinteză mereu (mai) cuprinzătoare. Se poate afirma că exclusivismul arogant al diverselor “domenii” ale cunoaşterii ştiinţifice este acum înlocuit cu un foarte tolerant inclusivism.

Tot din tentaţia sintezei – în plan practic de această dată – este şi fenomenul integrării europene.

Integrarea este fermentul care susţine globalismul şi împinge omenirea pe drumul la capătul căruia este posibil să se afle “o turmă şi un păstor”. Chiar dacă o atare situaţie nu este iminentă, a face strategii (politice, economice, etice) fără a lua în calcul şi o asemenea posibilitate constituie mai mult decât o atitudine hazardantă. Principalul argument în acest sens este însăşi integrarea europeană, proces real şi greu reversibil, cu atât mai mult cu cât alte zone ale lumii se integrează şi ele (vezi NAFTA, ASEAN etc). Înainte ca omenirea să devină “o turmă şi un păstor”, va exista, cu siguranţă, o lume formată din trei poli mari: America, Asia şi Europa. O notă distinctă va face Rusia care va încerca să se constituie ea însăşi într-un pol de integrare la care să adere Belarusia, Ucraina şi …lista rămâne deschisă. Nu trebuie uitat că România şi Bulgaria au primit şi ele oferta de a adera la viitorul CSI, iar aderarea Cehiei, Poloniei şi Ungariei la NATO a fost întâmpinată cu răceală siberiană de către Rusia. Opinia noastră este că locul Rusiei este deja în integrarea asiatică. Oricum, globalizarea economică va lega strâns aceste trei mari regiuni, cu speranţa că va reuşi să internalizeze conflictele aşa cum se urmăreşte, de fapt, prin orice proces integraţionionist.

 

3.3 Eu, noi, toţi – sinteza treimică a existenţei umane

 

Conceptele de individualitate, colectivitate şi umanitate au fost utilizate de ştiinţa modernă ca fiind paliere distincte, dar cu interconexiuni îmtre ele, ale existentului uman. Aşa au apărut şi s-au dezvoltat Psihologia, Sociologia şi Relaţiile internaţionale. Cele trei discipline ştiinţifice au început să-şi împrumute metodele şi instrumentele de cercetare, ceea ce a dus la abordarea interdisciplinară, fază ultimă de evoluţie a gândirii moderne. De aici, până la conştientizarea necesităţii con-topirii lor într-o viziune sintetică nu a fost decît un pas. Acest pas se numeşte Transdisciplinaritate sau Holism, şi el ţine de depăşirea gândirii moderne şi trecerea la faza postmodernă, de maximă sinteză ideatică. O fază premergătoare a acestei preocupări de analiză socio-umană integrată o reprezintă apariţia conceptului de Ştiinţe Sociale, disciplină academică de sinteză care viza integrarea eficientă a individului în social, fie acesta de nivel macro sau mondo. Demn de reţinut faptul că sub această denumire a existat în regimul dictatorial din România o încercare de studiere integrată a marxismului, desigur în formele sale pervertite de Lenin şi Stalin. Ceea ce s-a obţinut a fost însă o exacerbare a studiului unidisciplinar şi doar uneori s-a făcut loc şi studiului interdisciplinar. Interesant de notat este şi faptul că trecerea de la unidisciplinar la multi şi interdisciplinar genera o conştientizare sporită a contradicţiilor interne ale diverselor discipline. Astfel, şi-au făcut loc interogaţiile şi dubiile referitoare la presupusa ştiinţificitate a disciplinelor care erau grupate sub denumirea generică, dar falsă, de Ştiinţe Sociale. Desigur, Psihologia nu era o disciplină socială, şi cu atât mai puţin Filosofia sau Logica…Ca o repunere în drepturi a legăturii dintre denumire şi conţinut, fostele Centre de Ştiinţe Sociale au primit denumirea de Institute de Ştiinţe Socioumane. Din păcate, Ştiinţele Sociale, ca disciplină integratoare,

transdisciplinară, a dispărut din curricula academică, rămânând – în schimb – fostele discipline de sine stătătoare. Mai grav este însă faptul că specializări academice de mare importanţă cum ar fi Economie, Ştiinţe Politice sau Drept nu au în programa lor de studiu o disciplină integratoare cu numele şi conţinutul de Ştiinţe Sociale. Desigur, este bine că ele fac schimb de discipline specifice, dar aceasta ţine încă de nota gândirii moderne. De asemenea, ţine de capacitatea fiecărui profesor de a face necesarele legături cu toate celelalte discipline care ar putea alcătui Ştiinţele Sociale. Fac aici o precizare de natură terminologică. Nici denumirea de Ştiinţe Sociale nu este prea fericită, din cel puţin două motive: întâi că sugerează existenţa distinctă a unor ştiinţe care studiază doar socialul şi un OMUL în tripla sa ipostază de individualitate, comunitate sau societate şi umanitate; în al doilea rând gândirea postmodernă încearcă să treacă pe locuri secunde disciplinele de sine stătătoare şi să scoată în faţă analizele integrate, transdisciplinare. Din acest motiv, de un număr apreciabil de ani nu mai utilizez conceptul de ştiinţă la plural, ci doar la singular. Există, de fapt, o singură ŞTIINŢĂ, adică o cunoaştere sistematizată unică şi netrunchiată, nesegmentată şi neblocată în comunicarea liberă. Şi aici, regimul totalitar a conştientizat pericolul cunoaşterii integrate şi a accentuat permanent individualizarea “ştiinţelor”. Fiecare disciplină universitară începea, de regulă, cu fraza sacrosanctă:

“Aceasta este o ştiinţă de sine stătătoare, cu obiect propriu şi cu metode specifice de cercetare”.

Desigur, parcelarea câmpului cunoaşterii era o consecinţă firească a feudalităţii târzii care a dominat şi care încă mai domină societatea şi mentalitatea românească.

Toate aceste neîmpliniri ar fi fost din start eliminate dacă modul de gândire triadic, holistic şi transdisciplinar ar fi avut o răspândire mai mare, respectiv dacă deschiderea spre sinteză ar fi fost prezentă, eventual însoţită de o propensiune spre creativitate şi noutate.

Eu, noi şi toţi nu reprezintă doar o altă formă de exprimare pentru triada micro-macro-mondo, ci este chiar punerea în valoare a tuturor formelor posibile de existenţă umană. Mai mult, o conştientizare a acestui trio reprezintă şi calea interpenetrării celor trei dimensiuni până la a constitui un continuum, sau un câmp uman. S-ar părea că Eu-l reprezintă limita minimă absolută a existenţei umane, în timp ce limita maximă absolută nu este cunoscută încă. Dacă aceste limite există prin însăşi actul originar al Creaţiei, atunci problema limitelor de alte naturi ar putea fi, de asemenea, prestabilită.

De exemplu, problema economică fundamentală, respectiv cea a rarităţii sau a bogăţiei, ar putea fi discutată în termeni de limite fiziologice sau în limite sociologice. Un astfel de “democraţie socioeconomică” propune economistul american Robley E. George care a propus – în evident spirit marxist, dar în formă democratică – calcularea Venitului personal Garantat Universal (VGU) şi a Avuţiei personale Maxim Acceptabile (AMA), ambele limite urmând a fi stabilite şi ajustate direct şi periodic în mod democratic de către întreaga societate. Desigur, modelul propus este relativ acceptabil pentru o ţară ca SUA unde discrepanţele nu sunt atât de mari ca în ţările sărace. În cazul în care fenomenul integraţionist continuă, amintitul model ar putea să se instaureze firesc, la nivel planetar chiar, în condiţiile unei democraţii autentice şi a unei educaţii de înalt rafinament. George Robley un face altceva decât să pună in ecuaţie raporturile fireşti care ar trebui să existe între Eu, Noi şi Toţi.

(Exemplul de mai sus este preluat din comunicarea “Socioeconomic Democracy: A Brief Introduction” prezentată la al Patrulea Congres AL ISINI, de la Mexico City, 18-21 August 1999). Unii ar putea reproşa că o atare încercare de analiză şi – eventual – stabilire a unor limite minime şi maxime în bunăstarea fiinţelor umane este de natură utopică. Într-adevăr, este vorba de una dintre miile de utopii ale omenirii. Capitalismul nu este mai puţin utopic decât defunctul comunism, deoarece premisele de la care a pornit nu există în realitate. Mai mult, nu există capitalism, ci capitalisme, după cum au existat mai multe variante de socialism (Robley a numărat 57 de feluri de socialism…). Iată cum acceptarea analizei triadice a existenţei umane duce la inevitabile discuţii referitoare la sistemele şi modelele sociale mai mult sau mai puţin acceptate de totalitatea indivizilor dintr-o zonă a lumii. Mai este oare de mirare faptul că în chiar perioada regimului comunist MSM nu era acceptată decât cu maximă reticenţă şi îngăduinţă?

 

3.4 Individualism, colectivism, socialism, comunism, internaţionalism, globalism

 

Preocuparea de a trata OMUL în mod consecvent ca triadă simultană a existenţei sale la cele trei paliere – micro, macro şi mondo – nu este gratuită, sau făcută doar de dragul respectării ideii de treime. Excesele cunoscute în istorie – dintre care cele mai recente, cum au fost fascismul şi comunismul – par a fi atins culmile imaginaţiei umane. Comunismul a distrus individul, internaţionalismul a ameninţat naţiunile, globalismul sperie pe mulţi prin riscul pierderii oricăror identităţi individuale sau naţionale. Fiecare dintre conceptele invocate în titlul acestui capitol reprezintă o formă de dezechilibru, o distrugere a unuia sau altuia dintre cele trei paliere în favoarea altuia, cu consecinţa că la fiecare palier dezechilibrele se accentuau. Pare a fi un destin istoric ca omenirea să-şi găsească echilibrul, doar după ce a cunoscut excesele şi extremele. Mulţi oameni de ştiinţă, de litere sau de arte au caracterizat secolul XX ca fiind “cel mai violent secol din istoria omenirii” (William Golding, Anglia, Laureat Nobel pentru literatură); “un secol de masacre şi războaie” (Rene Dumont, Franţa, ecolog), sau ca “cel mai teribil secol din istoria occidentală“ (Isaiah Berlin, Anglia, filosof). Desigur există şi unele păreri mai optimiste, ale celor care au văzut mai întâi scopurile atinse şi apoi s-au gândit la mijloacele utilizate. Unii au fost extaziaţi de progresul tehnologic, dar constată o trecere evidentă de la “părerile relativ raţionale şi ştiinţifice asupra lucrurilor, la opinii non-raţionale şi mai puţin ştiinţifice” (Raymond Firth, Anglia, antropolog).

Totodată, secolul nostru cunoaşte şi promovează sintezele cele mai neaşteptate. Cine şi-ar fi imaginat că se va crea o alianţă între capitalismul american (cel mai liberal din lume) şi comunismul rus (cel mai antiliberal), alianţă creată în vederea distrugerii unui duşman comun, a cărei sinteză ideologică nu era altceva decât mixajul sui generis dintre un socialism muncitoresc revoluţionar şi proprietatea capitalistă privată. Poate nu întâmplător, după război, preocupările pentru sinteze au cunoscut formele cele mai interesante: New Deal-ul american a fost în bună măsură o copie adaptată după programele stahanoviste sovietice, eventual gândit ca o doză homeopatică antistalinistă.

Managementul american începuse să pătrundă în “lagărul socialist” sub denumirea “originală” de “conducerea ştiinţifică a întreprinderii”. Pierre de Latil, un gânditor francez declara prin anii ’50 că omenirea a intrat definitiv în “epoca sintezei”. Or, aceste sinteze nu reprezintă altceva decât esenţa însăşi a gândirii postmoderne, sinteze generate de un pragmatism bine definit şi supleat de logistica informatică.

Poate din cauza aceloraşi trenduri care se răspândeau şi se răspândesc peste tot în lume fără preaviz sau scuze, am pornit şi noi, mai mult sau mai puţin (in)voluntar, pe cale sintezelor treimice, nu numai lămuritor-explicative dar şi eficient-pragmatice. Desigur, sintezele se fac mai întâi în planul mental, al imaginaţiei prospective, după care se încearcă aplicarea lor în practică. Astfel, tentaţia sintezei a existat şi în încercarea de simbioză sovieto-americană din timpul celui de-al doilea război mondial, dar şi în perioada postbelică, sub forma doctrinei convergenţei sistemelor social-politice opuse. De reţinut că prima simbioză a avut succes, prin înfrângerea fascismului, dar forţele politice din cele două viitoare superputeri nu erau încă pregătite să cedeze din specificităţile lor proprii, astfel încât încercarea de sinteză a trebuit reluată peste decenii sub forma doctrinei convergenţei. Mulţi analişti ar fi tentaţi să creadă că această doctrină a murit fără măcar să cunoască succesul. Noi considerăm că doctrina convergenţei a reuşit prin cooptarea lui Gorbaciov la mersul spre adaptare reciprocă a celor

două sisteme. Interesul american şi european occidental era exprimabil într-o singură sintagmă: pieţe de desfacere. Occidentul nu era interesat într-o distrugere completă a eşafodajelor totalitare din Est, ci doar în penetrarea comercială a acestora. Un om politic american, într-o declaraţie ce friza cinismul prin sinceritatea ei, spunea că pentru SUA era mai uşor de tratat direct cu Moscova în probleme care priveau tot sistemul ţărilor socialiste.

Dar, cum economicul şi politicul sunt nedisociabile, cedarea în plan (macro)economic a fost însoţită şi de cedarea în plan (macro)politic, astfel încât este greu de spus dacă factorul determinant în declanşarea prăbuşirii comunismului de tip sovietic a fost de ordin economic sau politic, intern sau extern. Probabil oricine poate aduce argumente în favoarea primatului oricăruia dintre cei patru factori amintiţi..

Actualmente, experienţa sovietică şi din alte ţări foste socialiste a invadat, ca un reflex, mentalităţile occidentale, avide să vadă, să cunoască “exact cum a fost” acolo… Consecinţa, directă sau nu, este că la ora actuală 11 ţări europene au guverne socialiste, iar americanii au avut 8 ani un social-democrat, respectiv democratul Clinton.

Dar sinteza cea mai interesantă, cea mai recentă, şi cu un impact realmente istoric, este aşanumita  A Treia Cale, sau Noul Centru, doctrină lansată de Tony Blair şi Gerhard Schroder la care a aderat şi Bill Clinton. Desigur, amintita doctrină este eşafodajul ideologic al Uniunii Europene, a lărgirii acesteia spre Est precum şi a integrării euroatlantice (NATO). În esenţă, A Treia Cale vizează îmbinarea virtuţilor pieţei libere cu protecţia socială, dar cu o importanţă primordială acordată mecanismelor pieţei. Este, o aplicare de facto a teoriei convergenţelor sistemelor social politice opuse, prin preluarea şi armonizarea esenţelor pozitiv umane ale celor două sisteme. Deci, nici individualism fără protecţie socială – cum a fost în perioada acumulării primitive a capitalului – nici comunism fără libertăţi elementare.

Una dintre formele concrete sub care s-a materializat A Treia Cale, chiar înainte de lansarea Manifestului comun semnat de Blair şi Schroder, a fost vestitul NHS (National Health System) britanic, detronat de Dna Thatcher şi înlocuit cu un sistem foarte concurenţial, descentralizat şi cu o mai slabă protecţie socială. Revenirea laburiştilor la putere presupunea cu necesitate şi revenirea la NHS, ceea ce s-a şi întîmplat. Dar, conţinutul real al actualului NHS seamnănă mai mult cu sistemul thathecerist. S-a păstrat din vechiul NHS denumirea, o serie de principii de accesibilitate mai largă, dar esenţa noului NHS este de natură concurenţială, liberală.

Şi în România au fost încercări de a uni cele două extreme, care, conform zicalei, se ating.  Astfel, a existat o încercare a avocatului Cerveni de a înfiinţa un partid cu denumirea mai mult decît ciudată pentru “ortodoxia politică” românească: Partidul Socialist Liberal Român! În ultima perioadă este vizibilă preocuparea ApR pentru Calea a Treia, sau A Treia Republică, o deplasare evidentă mai spre dreapta faţă de PDSR, din care provenise. De asemenea PNR (Partidul Naţional Român) sub conducerea fostului şef al SRI, Virgil Măgureanu, a preluat din mers amintita sintagmă şi orientare ideologică pe care a definit-o – chiar mai tranşant decât ApR-ul – pur şi simplu “A treia cale”.

Aşadar, constatăm încercări succesive de apropiere a extremelor, de renunţare la dogmatismo şi absolutisme, de relativizare permanentă a ceea ce până nu demult era un absolut cu tentă de definitiv şi irevocabil. Desigur, aceasta nu înseamnă că gîndirea treimică a câştigat lupta cu gîndirea liniară, unilaterală şi îngustă. A gândi treimic presupune o predispoziţie pentru dialog, toleranţă, schimb de idei, de recunoaştere a faptului că ai un punct de vedere eronat sau nebenefic chiar şi pentru propria poziţie. A gândi treimic presupune să exersezi permanent modul de abordare simultană a celor şapte triade descrise în capitolele precedente. Aşa cum observase, este adevărat, cu tristeţe, Raymond Firth, lumea nu mai acceptă cu sfinţenie ceea ce ştiinţa considera drept adevăr absolut, irefutabil şi permanent, ci, acordă un credit suficient de mare şi chiar integrează în circuitul ştiinţific şi acele opinii “iraţionale” pe care ştiinţa le pusese la stâlpul infamiei doar cu puţin timp înainte.

Am exemplificat deja cu situaţia medicinei clasice care face tot mai mult loc medicinei alternative, ca unică soluţie de a păstra profesiunea medicală în postura de salvator şi recuperator, postură pe care o revendicau deja alte discipline paramedicale şi chiar fără nici o pregătire medicală.

Din păcate, în cazul acesta, medicina clasică nu face suficient de mult pentru a păşi pe o a treia cale, pentru o nouă sinteză a ştiinţificului cartezian cu ştiinţificul necartezian. Medicina, o profesie liberală şi cu mari înclinaţii spre umanism şi protecţie socială pare încă insuficient de deschisă spre transdisciplinaritate, postmodernitate şi abordarea informaţională a problematicii ei. O a treia cale în profesiunea medicală pare a fi imperioasă, şi – din date prezentate pe Internet – în ţările dezvoltate este acordat destul credit şi apreciere practicilor bioenergetice, psihoenergetice etc.

Nu putem încheia acest capitol – care ar merita o abordare de sine stătătoare – fără a analiza semnificaţia şi impactul globalizării şi integrării care stârnesc atât de multe disco contradictorii. Globalizarea este atât premisa cât şi consecinţa fenomenelor de sinteză şi integrare care au loc atât în plan ideologio-doctrinar cât şi în planul cel mai practic şi mai pragmatic posibil.

Globalizarea nu este un fenomen nou. Ea a fost preocuparea de căpetenie a tuturor Maribor imperii ale lumii, care doreau să organizeze întreaga existenţă umană după chipul şi asemănarea lor, şi – desigur – în beneficiul lor. Imperiul roman a reuşit să realizeze în cea mai mare măsură o construí de anvergură globală, desigur la nivel european şi chiar african, iar consecinţele globalizării romane se resimt şi astăzi prin puternica moştenire culturală şi instituţională. Hitler şi Stalin au dorit, fiecare în felul său, să construiască un imperiu global – primul prin forţa armelor, ce de al doilea prin forţa ideologiei şi a armelor. Stalin şi urmaşii săi aproape că reuşiseră să îşi întindă influenţa pe o mare parte a planetei. Competiţia dintre SUA şi URSS viza un obiectiv unic: cine va stăpâni cea mai mare parte a planetei? Interesant de reamintit că SUA era, imediat după război, de departe ţara cu cea mai mare influenţă şi putere din lume. Democraţia americană nu a marşat până a-şi elimina definitiv concurentul şi aliatul, deşi dispunea de arma atomică. În finalul competiţiei globalismul american a învins globalismul sovietic, cu consecinţele pe care deja lumea le cunoaşte: globalizarea liberalismului şi individualismului ca doctrine, concomitent cu mixarea acestora cu valorile social-democraţiei europene. Globalizarea a fost – şi probabil mai este – văzută doar ca o cucerire a lumii de către SUA, reacţiile fiind uneori exacerbarea forţelor naţionaliste care mai pot, cel mult, să întârzie globalizarea, dar nu să o stopeze ca proces. Se pare că aceste forţe chiar asta doresc: să se mai bucure ceva vreme de avantajele tribalismului şi feudalismului local. Pentru a contracara aceste tendinţe localiste, izolaţioniste sau autonomiste, filosofia globalizării a lansat sloganul “Gândeşte global şi acţionează local”! Globalismul nu trebuie văzut ca un alt “sfîrşit al istoriei”, ci doar ca împlinirea triadică şi treimică a modului individualist sau internaţionalist de a vedea existenţa umană. Este de notorietate faptul că doar viziunile micro şi macro aveau ponderea majoritară în orice analiză.economică, politică şi etică. Actualmente, graţie globalizării/mondializării, treimea s-a împlinit, astfel încât oricare dintre analizele susmenţionate nu poate fi considerată ştiinţifică dacă nu corelează – cel puţin – cele trei dimensiuni: micro, macro şi mondo.

 

3.5 De la integrism – prin dialog şi cooperare – la integrare

 

Titlul acestui capitol, care continuă – pe alt plan – ideea împlinirii treimice a lumii, respectiv a gândirii şi acţiunii umane tri(u)nitare, a fost inspirat de o carte a cunoscutului marxist nonconformist francez Roger Garaudy cu titlul de “Integrismes”, publicată la Paris în 1990. Viziunea autorului francez este similară cu cea a lui Oswald Spengler, referitoare la Declinul Occidentului. Este, dacă nu forţăm cumva nota, o replica la graba cu care Fukuyama decreta “sfîrşitul istoriei”, după ce cu două decenii în urmă Daniel Bell decretase “sfîrşitul ideologiilor”. Verdictul lui Garady este unul care vrea să nu permită apariţia altor dogmatisme în locul celor abia dispărute, să nu lase omenirea, ca – din exces de zel şi entuziasm tehnico-ştiinţific – să creadă că punctul de vedere american este ultimul cuvânt în materie de organizare umană.

Motivul pentru care am invocat acest autor şi tema abordată de el constă în faptul că face o pledoarie destul de argumentată în favoarea dialogului, integrării, concilierii, toleranţei adică în favoarea acelor mecanisme de împiedicare a apariţiei noilor totalitarisme, dogmatisme sau alte fixisme. Verdictul garaudian este formulat în chiar prima propoziţie a cărţii: “Integrismele, toate integrismele, fie ele tehnocratice sau staliniste, creştine, evreieşti sau islamice, constituie astăzi pericolul cel mai mare pentru viitor. Victoriile lor, într-o epocă în care nu mai avem de ales decât între <distrugerea reciproc asigurată> şi dialog, ar închide toate comunităţile umane în secte fanatice închise în ele însele şi, deci, dispuse spre confruntare.” Este deductibil de aici că Garaudy foloseşte termenul de integrism în sensul de fundamentalism, de dogmatism dus dincolo de limitele oricărei acceptabilităţi exterioare. Integrismul se autoconfundă în mod deliberat cu întregul, deşi el este doar o parte a întregului. Întregul este doar treimic; el este deschis spre infinitul mic şi spre infinitul mare în aceeaşi măsură. Cu alte cuvinte, întregul integrist este absolutist, închis în el însuşi în timp ce întregul treimic este relativist şi deschis spre toate azimuturile de unde ar putea veni o boare proaspătă, un vânt înnoitor. Globalizarea poate fi privită în mod integrist, fundamentalist, ca fiind salvarea supremă pentru oricine, oricând şi oriunde (caz în care deja se poate vorbi despre globalism şi nu despre globalizare) sau poate fi privită ca veriga lipsă într-o analiză ce se vrea cât mai completă, dar deschisă spre înaintări şi retrageri în funcţie de rezultate.

Interesantă este propunerea lui Garaudy de a veni de hac integrismelor. Sigur, o gândire bolşevică sau agresiv revoluţionară ar putea decreta necesitatea ridicării la lupta pe viaţă şi pe moarte împotriva integrismului cutare. Atunci, distrugerea finală este asigurată, iar Apocalipsa nu mai este o poveste de speriat (ne)credincioşii. Dar, apare şi o altă soluţie, cea pe care Occidentul a aplicat-o Imperiului Sovietic, dar se pare că nu este încă pregătit să şi-o administreze în caz de nevoie: renunţarea la exagerarea care a dus la ism-izare şi retragerea spre normalizare. Astfel Garaudy afirmă că respingerea fundamentalismului islamic nu poate veni dinspre Occident, văzut de autorul francez ca fiind deja în decadenţă, ci din interior: astfel, s-ar observa că islamismul este, de fapt, boala Islamului.

Opusul fundamentalismului integrist este dialogul, iar dialogul presupune un parteneriat nu un raport de supraordonare. “Lumea nu are nevoie de un Cezar sau de un Napoleon, ci de un nou Luther sau de un nou Ghandi” conchide Garaudy.

Aşadar, disponibilitatea de a dialoga poate într-adevăr să elibereze lumea de riscul recăderii în dogmatism şi chiar totalitarism. Este locul să amintim aici că forţa uriaşă a transnaţionalelor, de foarte multe ori mai puternice decât state dezvoltate ale lumii, ameninţă să instituie o lume a monopolurilor, deci o lume în care concurenţa nu va mai exista. Transnaţionalele cer guvern mondial şi organizare mondială limpede şi majoritar agreată, altfel există un risc major ca fundamentalismul economicopolitic al transnaţioanalelor să transforme rapid lumea într-o colonie impersonală condusă de forţele impersonale şi fără ţară a finanţelor globale.

Integrarea treptată şi bine controlată a statelor în entităţi statale mai mari ar putea crea acea forţă contrabalansatoare care să nu permită simplelor criterii de eficienţă economico-financiară să înlăture orice alte criterii de evaluare a performanţelor umane.

Globalizarea şi transnaţionalele reprezintă realitatea – integrarea economico-politică este soluţia! Iar o formă coerentă a unui mod de gândire care să favorizeze echilibrul şi integrarea este MSM. Nu dorim să facem din MSM decât ceea ce este şi ceea ce poate fi: un mijloc eficient de a atinge scopuri umane fundamentale: libertate, bunăstare, pace.

 

3.6 A Treia Cale sau Întreirea Căilor?

 

După prezentarea principalelor tendinţe din doctrinele şi politicile prezente în lume, a apărut şi ideea celei de A Treia Căi, deja cu reverberaţii şi în plaja politică românească.

Dar, orice experienţă istorică arată că semnalul de alarmă tras de Garaudy nu este deloc

gratuit sau doar livresc. Oricare a treia cale va avea de armonizat ceva cu noile realităţi pe care ea însăşi le creează. Desigur, nu intenţionăm să sugerăm aici că A Treia Cale, propusă deja ca o soluţie la fundamentalismele comuniste şi individualiste, ar fi sortită eşecului sau că nu merită încercată.

Dimpotrivă. Totuşi, Calea A Treia ar avea şanse majore de a se institui ca factor de echilibru pe termen lung, dacă cele trei căi numite: 1. Individualistă 2. Colectivistă/Socialistă/Naţionalistă 3. Globalistă ar fi în mod echilibrat reprezentate într-o doctrină care ar putea fi într-adevăr o cale perenă pentru întreaga omenire. O condiţie s-ar impune totuşi: instituirea unui sistem educaţional care să promoveze echilibrul triadic amintit, să amendeze tendinţele părţilor de a se considera întreguri, respectiv de a avea un feed-back relevant în privinţa rezultatelor obţinute. Toate acestea, desigur, în condiţii de transparenţă maximă, de atenuare a asimetriilor informaţionale şi de asigurare a accesului maxim la informaţie.

Modelul treimic creştin este regăsibil în tridimensionalitatea lumii în care trăim. A accepta

gândirea treimică nu cere cu necesitate ca cineva să adere doctrinar la dogmele creştinismului. Dar, inducerea gândirii treimice în modul de analiză şi evaluare a politicilor-scopurilor şi a economicilormijloacelor are şanse mari de a asigura climatul etico-moral atât de necesar acum când plaja alegerii se îngustează aproape în fiecare zi. S-ar putea ca în curând această plajă să aibă chiar o singură variantă pentru supravieţuire: cooperează sau mori.

 

BIBLIOGRAFIE pentru Capitolul 3

 

*** Doctrina lui Confucius, sau Cele patru Cărţi clasice ale Chinei, Ed. Timpul, Iaşi, 1994

(Traducere din limba franceză de Vlad Cojocaru); 476 p.

Andrei, Nicolae; Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici., Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1987, 291 p.

Antonesei, Liviu; Paideia. Fundamentele culturale ale educaţiei. Ed Polirom, Iaşi, 1996, 125 p

Aristotel; Politica. Ed Antet, 1996, Oradea (Traducere de El Bezdechi, 1924); 285 p.

Aristotel; Les Economiques, (Traducere în franceză de J.Tricot), Paris, Librairie Philosophique J.Vrin, 1989; 79 p.

Aristotel; Etica nicomahică; Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică; Bucureşti, 1988, 406 p

Bîrzescu, Ilona; Axiologie; Universitatea de Vest, Timişoara, 1994, Tipografia Universităţii

din Timişoara

Boboc, Al; Etică şi axiologie în opera lui Max Scheler; Ed Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, 242 p

Cătineanu, Tudor; Elemente de Etică, vol I; Ed Dacia, Cluj, 1982

Chioar, Ioan; Binele şi răul în viziune creştină; Ed Universal DALSI, 1996, 210 p

Claudian, Alexandru; Curs de metodologie, Universitatea Mihăileană, Facultatea de Litere şi

Filozofie, 1938-1939; 274p

Cozma, Carmen; Meloetica, Eseu semiotic asupra valorilor morale ale creaţiei artistice

muzicale; Ed. Junimea, Iaşi, 1996, 418 p.

Descartes, Rene; Discurs asupra metodei de a ne conduce bine raţiunea şi a căuta adevărul în

ştiinţe; Ed ştiinţifică, Bucureşti, 1957, 104 p.

Druguş, Liviu; “Supporting Introductory Reading” (pp xiii- xvi) şi “The Scope of the Economic, the Politic and the Ethic. What is, at last, studying Political Economics?” (pp. 142-167) în: Livingstone Musoro; Readings in Development Issues; Encyclopaedia “Museum” Chisinau, 1996, 167 p

Etzioni, Amitai; The Moral Dimension. Towards a New Economics; Free Press, New York, 1988, 300 p

Galbraith, John Kenneth; Societatea perfectă. La ordinea zilei: binele omului; Eurosong & Book; (Traducere de Al Şontea), New York 1996; Bucureşti 1997; 127 p

Garaudy, Roger, Integrismes, Paris, 1990

Găvănescul, Ion; Etica pentru şcolile secundare; Ed I, Bucureşti, Ed Libraria “Universală“ Alcalay & Co, 1928

Grenier, Hubert; Marile doctrine morale; Ed Humanitas;, (Traducere de Marina Vazaca) ; PUF Paris 1989, Bucureşti 1995; 175 p

Grigoraş, Ioan; Binele şi răul, Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978

Grigoraş, Ioan (coord); Statutul universal şi specific al valorii morale; Ed Universităţii “Al.I.Cuza”

Iaşi, 1993

Hallowell, John H.; Temeiul moral al democraţiei;Ed Paideia, Bucureşti, 1996 (Chicago 1953) 119 p.

Hayek, F.A., The Counter-Revolution of Science, Liberty Press, 1952

Hegel, G.W.F.; Ştiinţa logicii; (Traducere de D.D. Roşca), Ed Acad RSR, Bucureşti, 1966,

859 p.

Hill Napolen, De la Idee la Bani, Ed Curtea Veche, 1998

Iluţ, Petre; Structurile axiologice din perspectivă psihosocială; Ed Did şi Ped, Bucureşti, 1995, 158 p

Kant, Immanuel; Scrieri moral-politice; Ed Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, 494 p

Kirzner M. Israel; Perspectiva economică, Ed. ALL, Bucureşti, 1996

Martin, Hans-Peter; Schuman Harald, Capcana globalizării. Atac la democraţie şi bunăstare,Ed Economică 1999 (,@ Germania/ 1996)

Mladenatz, Gromoslav; Curs de Economie politică. Cunoaştere şi metodă în Ştiinţa Economică; Tiporex, Bucureşti, f.a. 246 p.

Negulescu, P.P.; Scrieri inedite; vol I-V, Ed Academiei RSR, 1969, 1971,1972,1977

Olson, Mancur; Creşterea şi declinul naţiunilor. Prosperitate şi stagflaţie şi rigidităţile sociale, Ed Humanitas, 1999

Omraaam Mikhael Aivanhof, Limbajul figurilor geometrice, Ed Prosveta, 1989

Petrescu, Camil; Doctrina substanţei; Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, 2 vol.,

354+368 p

Popper, R. Kall; Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism. Editura Trei, CEU Press, Traducere de Florin Lobonţ, 1997, 180 p.

Robley, George; Socioeconomic Democracy: A Brief Introduction, Fourth International Congress of ISINI, Mexico City, August 18-21 1999

Rugină, Anghel N; Prolegomena to any Future Study in Economics, Finance and Other Social

Sciences: The Road to a Third Revolution in Economic, Financial, Social, Ethical, Logical and

Political Thinking; in: International Journal of Social Economics, Volume 25, No 5, 1998

Scheler, Max; Arbeit und Ethik; în: “Zeitschrift fur Philosophische Kritik”, Band 114, Juli 1899; pp. 161-200

Schultz, Uwe; Immanuel Kant, Ed Teora, Bucureşti, 1997 (Traducere de Vasile V. Poenaru), 176 p

Spinoza; Etica;Ed Ştiinţifică; Bucureşti 1957, (Traducere din italiană de Al Posescu), 358 p

Tompea, Doru; Etică, axiologie, deontologie; Ed Ankarom, Iaşi, 1966, 145 p

 

 

Capitolul 4

 

Sistem şi structură în organizarea sănătăţii

 

4.1 Sistemul şi structurile, procesul şi fenomenele – expresii posibile ale raportului Scop-Mijloace

 

Existenţa înconjurătoare are două tendinţe semnalate de fizicieni şi cercetători ai naturii: o tendinţă spre dezorganizare, spre disipare, spre entropie crescândă şi o tendinţă spreorganizare, spre armonie şi antientropie. Cele două tendinţe sunt complementare şi se constituie ca un motor în doi timpi ai întregii existenţe, cu posibilitatea imaginării celui de al treilea timp care se defineşte la punctul de echilibru dintre cei doi timpi, adică atunci când motorul nu se află nici în timpul unu, nici în timpul doi. Tendinţa anti-entropică este necesar a fi susţinută de un efort antientropic adecvat. Antientropia poate fi definită ca tendinţa spre sistem, spre armonia interioară a unui grup de elemente interrelaţionate. Tendinţa înspre sistematizare este, de fapt, o implicare activă a unor structuri informaţionale apte să genereze o funcţionabilitate superioară sistemului. Aici intervine conceptul de sinergie, care defineşte obţinerea unui plus de rezultate benefice în urma structurării adecvate a unor mijloace.

Sinergia este acel ideal uman prin care 2 plus 2 fac 5. Aceasta este, în esenţă, şi definiţia

sistemului, care înseamnă structurarea acelor mijloace apte să genereze atingerea unui stop superior situaţiei în care acele mijloace nu ar fi interrelaţionate. Un exemplu banal: o grămadă de cărămizi sau de lemne nu constituie nici sistem nici structură. Aşezarea lor într-o anumită ordine şi relaţie le defineşte însă ca fiind o structură aptă să definească un sistem: o casă de locuit, de exemplu. Casa este sistemul, iar amintitele materiale de construcţie reprezintă acum. structura (de rezistenţă şi de confort) a casei.

În terminologia Metodologiei Scop-Mijloc, materialele de construcţie reprezintă mijloacele, care bine ordonate şi organizate – de către şi împreună cu alte mijloace cum ar fi informaţia, imaginaţia, energia umană şi cea controlată de om etc – pot atinge un scop anterior formulat şi dorit a fi realizat. Casa este scopul propus de cel/cei care are/au nevoie de adăpost. În concluzie, materialele de construcţie pot fi considerate fie mijloace, fie structuri, iar casa ce urmează a fi construită se defineşte fie ca scop, fie ca sistem. Uşoare nuanţe ar putea face obiectul unor precizări suplimentare (deşi, în esenţă, cele două perechi de termeni sunt perfect identice) cum ar fi: sistemul este ceva deja constituit, este o realitate, în timp ce scopul este doar un deziderat, fiind o idealitate. Totuşi, casa poate fi considerată un scop atins, iar mijloacele de construcţie pot fi definite şi ca structuri potenţiale. După cum am arătat în capitolele anterioare, între scop şi mijloace există o identitate de esenţă, identitate greu de acceptat în premodernitate şi chiar în modernitate, dar în postmodernitate, ca urmare a transformării din ce în ce mai rapide a mijloacelor în scopuri, această identitate este tot mai evidentă şi mai uşor de observat. Retranslând aceste adevăruri în termeni de sistem şi structuri, este lesne de afirmat că sistemele şi structurile sunt identice, ca esenţă: orice sistem este definit de structurile sale, iar orice structură este imposibil de imaginat în afara sistemului său sau a sistemelor pe care îl/le defineşte/definesc.

Discuţia despre sisteme şi structuri nu este una gratuită în contextul de faţă, ci este de ajutor în înţelegerea unor fenomene şi procese de interes pentru evoluţia dinamică a realităţilor sociale (inclusiv ale celor din domeniul îngrijirilor de sănătate) de la noi, din Europa şi din lume. Astfel, sintagma foarte des uzitată în ultimii ani, aceea de “integrare a României în structurile euroatlantice” capătă o semnificaţie mai clară şi mai completă în contextul înţelegerii corecte a raporturilor (de identitate) dintre sistem şi structuri. Sistemul este, în cazul de faţă,        Europa integrată, iar structurile euroatlantice reprezintă statele care au relaţii de intimă cooperare şi apropiere în zona definită de Europa de Vest şi America de Nord (îndeosebi SUA). Conceptul de integrare, ca şi procesul cu acelaşi nume trebuie foarte bine înţelese deoarece sistemele de sănătate sunt, în esenţa lor, sisteme economico-politice care definesc o anumită atitudine, o anumită dezirabilitate, un set de scopuri propuse şi un număr de mijloace atrase. În mod corespunzător, reforma sitemelor înseamnă, în primul rând, o restructurare, o rearanjare a structurilor, a mijloacelor existente în funcţie de un nou set de priorităţi conştient stabilite. Dar, pentru a face restructurare este nevoie de cel puţin două dimensiuni: prima este aceea a structurilor existente şi care ar urma să fie modificate sau înlocuite (parţial sau integral), iar cea de a doua este aceea a structurilor viitoare, dezirabile sau chiar ideale.

Restructurarea sistemului sovietic (perestroika, în limba rusă) a fost posibilă prin conştientizarea şi acceptarea necesităţii schimbării – pentru început – a structurilor rigidizate şi îmbătrânite. Chiar dacă această restructurare s-a făcut cu scopul de a păstra sistemul totalitar, odată descătuşate energiile bocate pentru prea multă vreme în forme şi poziţii nefireşti lucrurile au luat o evoluţie care a dus, finalmente, la schimbarea sistemului în ansamblul său. Am insistat asupra acestui model din sistemul politic şi economic pentru a sugera că sistemul de îngrijiri de sănătate nu poate rămâne acelaşi atât timp cât macrosistemul social s-a schimbat.

În consecinţă, binoamele scop-mijloc şi sistem-structură sunt congruente între ele şi se pot utiliza alternativ în beneficiul unei înţelegeri şi acţiuni individuale sau societale superioare.

Mai mult decît atât, un alt binom poate fi ataşat celor două, în acelaşi scop al mai bunei pătrunderi a sensurilor şi semnificaţiilor unor sintagme şi realităţi contemporane. Mă refer la binomul fenomen-proces, utilizat cu precădere în perioada modernă, dar cum postmodernitatea nu se opune modernităţii, ci o completează, acest binom poate fi utilizat cu succes în analizele şi descrierile specifice perioadei postmoderne. Astfel, fenomenele sunt realităţi peremptorii, asemenea structurilor sau mijloacelor, care definesc lucrurile existente în starea lor aparentă (fenomenală), fără a le pune în anumite corelaţii sau în funcţie de anumite scopuri urmărite. Pe de altă parte, procesele se definesc drept înlănţuiri de fenomene într-o anumită succesivitate şi finalitate. Fenomenologia – ca studiu al lucrurilor/fenomenelor, considerate aşa cum sunt – este un alter ego al structuralismului care este un studiu al structurilor, luate aşa cum sunt. Pe de altă parte, gândirea sistemică (sistemic thinking) şi cea procesuală (process philosophy) apar congruente cu finalitatea şi cu teleologia (intentional action). Sistemul, procesul şi finalitatea sunt rezultatele modului de organizare, adecvare şi armonizare a structurilor, fenomenelor şi mijloacelor. Sistemele de sănătate pot fi analizate şi ca procese care se organizează sub imperiul unei finalităţi anume.

Sistem Organizare Structurilor – Proces Adecvare Fenomene -Finalitate Armonizare Mijloace

 

4.2 Gândirea sistemică şi structuralismul – două simplificări ale raportului scop-mijloc

 

Teoria sistemelor – atribuită cvasiunanim biologului canadian Ludwig von Bertalanfy –

a dinamizat semnificativ cercetarea ştiinţifică a primelor decade ale postmodernităţii. Această teorie a stimulat îndeosebi gândirea sintetică, holistică şi de tip global, dar a permis o simplificare excesivă a lucrurilor, îndeosebi în cazul în care abordul structuralist era ignorat sau minimalizat. Într-adevăr, deseori este mai lesne să vezi doar pădurea (conceptul de pădure) şi să ignori copacii vii şi reali care o formează. Avantajele induse de gândirea sistemică au permis înţelegerea lucrurilor ca o totalitate (holon), într-o viziune integratoare, globală (dimensiunea macro şi mondo). Structuralismul – atribuit, în general, lui Levy Strauss – apare ca o contrabalansare a sistemismului, stimulând gândirea analitică şi adâncirea în intimităţile lucrurilor (dimensiunea micro).

Iniţial, în anii de ucenicie ştiinţifică, am fost atras, pe rând, de una sau de alta dintre cele două dimensiuni (micro şi macro), deşi macrodimensiunea era mai bine tolerată şi chiar stimulată în condiţiile sistemului totalitar. Paradoxal, structuralismul era conexat cu marxismul şi cu gândirea analitică, fapt demonstrat şi de faptul că, după 1989, odată cu cântarea prohodului pentru marxism şi comunism, s-a cântat prohodul şi structuralismului, considerat o relicvă de tip marxist. Această negare furibundă a structuralismului s-a diminuat sensibil, odată cu relativizarea atitudinilor dogmatic antitotalitare. Ca o reacţie de esenţă antidogmatică, ce nu respingea de plano fie sistemismul fie structuralismul, am lansat în anul 1976 Metodologia Scop-Mijloace (MSM) (în limba engleză EMMY – de la End-Means Methodology) metodologie care viza o împăcare a presupuselor atitudini contrare promovate de structuralism şi sistemism, respectiv a mijloacelor şi scopurilor. MSM este prin însăşi concepţia şi natura sa antidogmatică, relativistă, postmodernă, transdisciplinară şi tri(u)nitară.

Aplicarea consecventă a principiilor ce decurg din caracteristicile listate mai sus m-a ajutat să nu cad victimă extremismelor de orice fel, fie în domeniul stabilirii scopurilor publice (politicul), în cel al alegerii mijlocelor (economicul) sau în acela al adecvării permanente dintre scopuri şi mijloace (eticul), reuşind să pun în practică ceea ce scriitorul Radu Cosaşu numea o atitudine de “extremist de centru”.

Nu pot trece cu vederea că cele două curente se presupun reciproc, iar faptul că unul se numeşte structuralism nu înseamnă că un adept al acestuia va ignora complet orice idee de sistem, după cum un adept al viziunii sistemice nu este automat un duşman al structurilor şi, eventual, al restructurării. La fel se întâmplă şi cu raporturile ce se instituie între scopuri şi mijloace. Aceste raporturi biunivoce apar aproape automat, devreme ce nu ne putem imagina (cu excepţia cazurilor patologice, desigur) stabilirea unor scopuri fără să avem la îndemână mijloacele necesare, sau să încercăm să combinăm nişte mijloace fără a avea un scop oarecare în minte. Această subliniere va deranja însă pe acei preopinenţi care susţin independenţa deplină a economicului faţă de politic şi a politicului faţă de economic, sau – mai grav – a eticului faţă de economic şi politic. De fapt, acestea sunt reminiscenţe ale gândirii moderne iniţiale, şi chiar a gâjndirii premoderne. Platon, în Republica, a făcut elogiul Principiului Specializării, dar a abordat majoritatea temelor în spirit sistemic, globalist. Este tipul de abordare care stă, de altfel, la baza MSM, respectiv de concomitenţă a sistemului şi structurii, a scopului şi mijloacelor, a procesului şi fenomenelor care îl compun. Pentru aceia dintre cititorii acestor rânduri care se declară adepţi sinceri şi realmente interesaţi ai reformelor structurale şi sistemice în domeniul îngrujirilor de sănătate ofer următorul auto-test.

Răspundeţi imediat la următoarele întrebări:

1. Ce este politicul ?

2. Ce este economicul ?

3. Ce este eticul ?

4. Ce legătură este între politic, economic şi etic ?

5. Ce legătură este între sistemul de îngrijiri de sănătate şi sistemul politicului ?

6. Ce legătură este între sistemul de sănătate şi structura economicului ?

7. Ce legătură este între sistemul de îngrijiri de sănătate şi etica economico-politică ?

Nu citiţi încă răspunsurile de mai jos, pentru a vă putea verifica răspunsurile proprii cu cele oferite de subsemnatul. În cazul în care din definiţiile date celor (aparent distincte) trei domenii rezultă că acestea au o independenţă totală unul faţă de altul, atunci este mai mult decât dificil să înţelegeţi la nivelul esenţelor reformele din sistemul îngrijirilor de sănătate.

Mai mult, dacă din întrebarea 4 rezultă că între cele trei domenii nu există legături, înseamnă că viziunea sistemică este puternic estompată de viziunea structuralistă, iar conexiunea sistemstructură lipseşte în mod nefericit. În fine, dacă din răspunsurile la ultimele trei întrebări nu rezultă o legătură de esenţă între sistemul îngrijirilor de sănătate şi dimensiunile sociale ale existenţei umane, atunci înseamnă că şansele de a contribui la derularea reformei, la

restructurarea sistemului de îngrijiri de sănătate este minoră.

Fac din nou trimitere la Platon, sugerând că doar o percepere corectă a legăturilor treimice dintre sistem şi structură, proces şi fenomen, scop şi mijloc etc. vor putea reda concomitent (simultan) pădurea şi copacii, sistemul şi structurile sale (inclusiv sistemul şi structurile din îngrijirile de sănătate). A face elogiul structuralismului în detrimentul gândirii sistemice, sau a elogia întregul fără a-i studia bine părţile sale componente înseamnă a face o ultrasimplificare a realităţii şi a dovedi detaşarea de concluziile Metodologiei Scop-Mijloc sau a gândirii triadice şi treimice în general.

 

4.3 Gândirea structuralist-sistemică de tip holist şi arhetipal – logică

abductivă şi abord transdisciplinar în postmodernitate

 

Concluziile destul de tranşante cu care am încheiat subcapitolul de mai sus, par a fi mai mult apodictice şi aserţiuni în sine decât invitaţii la o acceptare a lor pe bază de logică fermă.

Mai exact, se pare că lipseşte tocmai soluţia la problemă. Adică, am criticat un mod de gândire (reducţionist, absolutist, extremist, modernist etc.) dar nu am oferit temeiurile pentru acceptarea unui alt mod de gândire (holist, relativist, centrist, postmodern etc). Aceste temeiuri ale acceptării unui nou mod de gândire nu vor fi nici ele acceptate cu uşurinţă, ci vor fi supuse analizei cu vechile instrumente de cunoaştere. De aici rezultă dificultatea de a face un pas uriaş într-un domeniu nou şi pentru care nu eşti chiar întotdeauna pregătit să-l faci.

Dar sistemele nu aşteaptă ca toţi actorii săi să atingă standardele supreme de înţelegere şi de disponibilitate spre schimbare: este suficient ca un număr (semnificativ !) dintre aceşti actori să devină conştienţi de necesitatea schimbării, de noile trenduri apărute, de consecinţele nonacţiunii sau ale acţiunii premature etc., pentru ca sistemul să dea semne de restructurare sau chiar de oboseală finală… Desigur, sisteme sinucigaşe nu prea există (nici sistemul sovietic nu era pregătit pentru sinucidere), dar odată apărută ideea necesităţii schimbării sistemul poate să înceapă să se pregătească pentru o modificare radicală a structurilor sale sau pentru o eventuală dispariţie. Mangementul schimbării a apărut ca o disciplină managerială distinctă tocmai în momentul când s-a constatat că este preferabil să conduci tu însuţi schimbarea decât să te laşi condus de aceasta. În general, societăţile occidentale au învăţat deja lecţia schimbării, respectiv acestea declanşează procese evoluţioniste generatoare de schimbări controlate, tocmai pentru a nu permite apariţia mişcărilor de tip revoluţionist/revoluţionar care au marele dezavantaj că întâi distrug tot sau aproape tot ce poate fi distrus şi ce ţine de sistemul anterior, după care începe reconstrucţia, inclusiv a elementelor distruse « din greşeală »… Este şi cazul revoluţiei române care a distrus mult înainte de a clădi ceva, după care s-a făcut apel tot la oameni care fuseseră înlăturaţi din cauza exceselor revoluţionare. Consecinţa : s-a pierdut un deceniu, am rămas cu mult în urma ţărilor care au apelat la soluţii mai puţin radicale sau mai catifelate, cu urme adânci în psihismul populaţiei (neîncredere în orice schimbare sau în orice propunere de revenire la normalitate). Care este soluţia la această neplăcută stare de fapt? În primul rând, este necesară promovarea unei noi logici şi a unui nou tip de cunoaştere. Mă refer la necesitatea utilizării cu precădere a logicii abductive, alături de logicile de tip inductiv sau deductiv. Această a treia cale în logică (adică în gândire) este pe deplin consonantă cu evoluţia spre centrism, spre a treia cale în ideologia politică şi spre echilibru pe termen lung (sau cu alte cuvinte, pentru dezvoltarea durabilă) în ideologia economică. Abducţia este inducţie şi deducţie în acelaşi timp, este un baleiaj rapid de la gândirea inductivă la gândirea deductivă şi reciproc. Secretul succesului unui căutător de adevăr şi de soluţii la probleme aparent definitiv închise – l-am numit aici pe celebrul Sherlock Holmes – constă tocmai în utilizarea abducţiei în locul limitativelor şi limitatelor metode inductive sau deductive. În ce constă gândirea abductivă? În acumularea unui volum cât mai mare de informaţii (mai mult sau mai puţin relevante pentru cazul în speţă), apoi lăsarea acestora să «dospească», să se amalgameze şi să se macereze, cu consecinţa că procesele de cogniţie nu vor urma doar sensurile unice ale gândirii de tip deductiv sau inductiv, ci vor «scana» de mai multe ori zona problemei în studiu până se va focaliza pe acea parte a problemei care oferă şi soluţia. (Întotdeauna soluţiile se află în probleme). Aşadar, o primă soluţie la încremenirea în proiecte depăşite o constituie schimbarea tipului de gândire.

Odată acceptată schimbarea în paradigma logică este de aşteptat să se producă schimbarea şi în paradigma acţională. Oamenii fac ceea ce gândesc (sau nu gândesc). Deseori însă, cei reticenţi la schimbare nu aceptă nici această primă fază (logică) a schimbării, tocmai de teama imprevizibilelor consecinţe ale schimbării…Totuşi, concomitent cu lărgirea breşelor în planul modului de gândire are loc o schimbare de paradigmă şi în planurile realităţilor socio-umane: are loc (acum, şi sub ochii noştri) trecerea de la preponderenţa valorilor substanţial-energetice la cele informaţional-spirituale. Economia bunurilor materiale este zi de zi detronată de economia bunurilor simbolice (servicii în loc de bunuri, cunoaştere în loc de forţă fizică, comunicare în loc de confruntare). În consecinţă, serviciile în general şi cele legate de educaţie şi sănătate în special, capătă o pondere şi o importanţă din ce în ce mai mare. Dar, spre dezamăgirea multora dintre aceia care activează în aceste sensibile domenii, democratizarea informaţională le diminuează mult din valoarea lor de monopol sau oligopol. Internetul este, actualmente, forţa informaţională care atentează cel mai mult la poziţiile monopoliste deţinute de existenţa asimetriilor informaţionale dintre parteneri (profesor-elev, medic-pacient).

De unde rezultă această democratizare informaţională? În primul rând, din volumul uriaş de informaţii care este generat secundă de secundă pe mapamond. Excesul de ofertă informaţională determină o satisfacere rapidă a cererii şi o scădere continuă a preţurilor informaţiei. Ideea de secret informaţional (respectiv de informaţii secrete) devine tot mai relativă şi lipsită de conţinut. Nu numai că informaţiile există din abundenţă, dar şi posibilitatea de a le obţine pe cele ţinute în secret este din ce în ce mai mare. În al doilea rând, democratizarea informaţională a apărut ca urmare a dispariţiei scindării lumii în blocuri ideologic opuse. Tehnologiile comunicaţionale fac posibilă penetrarea informaţiei în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, dar şi un transfer mai rapid şi mai facil între reprezentanţi ai diferitor domenii ale cunoaşterii şi ştiinţei. În consecinţă, cercetarea ştiinţifică este actualmente marcată de tranziţia de la abordul multi şi interdisciplinar la cel transdisciplinar.

Acesta din urmă presupune cu necesitate o viziune holistă şi globală asupra proceselor şi

fenomenelor care apar mereu ca fiind tot mai interdependente.

Mai este oare, în condiţiile democratizării informaţionale şi a transdisciplinarităţii, un fapt

curios sau nelalocul lui melanjul dintre management şi medicină, dintre economic şi politic pe de o parte şi serviciile de sănătate pe de altă parte ? Nicidecum ! De mirare ar fi ca aceste foste «domenii» să rămână izolate şi separate unele de altele, să fie chiar contrapuse sau stimulate la

atacuri reciproce. Totuşi, improbabilul devine adesea realitate, iar ceea ce logica postmodernă a transdisciplinarităţii oferă ca normalitate este ignorat cu bună ştiinţă de persoane depăşite de mersul mult prea rapid (pentru ei) al lucrurilor. Mă refer aici cât se poate de direct şi de concret la cele două domenii cheie (priorităţi naţionale, cum se mai afirmă pentru a estompa lipsa de preocupare pentru dezvoltarea lor cu precădere): educaţia şi sănătatea. Primul factor de asigurare a sănătăţii este educaţia pentru sănătate, dar ponderea acestei dimensiuni educaţionale este infimă în curricula românească. De asemenea, educaţia economicomanagerială în universităţile de medicină este extrem de puţină, formală şi nefolositoare viitorilor absolvenţi. Această atitudine vizibil răuvoitoare faţă de profesiunea medicală provine dintr-o teamă de schimbare a sistemului îngrijirilor de sănătate dintr-unul socializat la maximum (Semaşko) într-unul mai legat de cerinţele pieţei şi ale vieţii. Am scris în dese rânduri despre această carenţă majoră a învăţământului medical românesc, dar se pare că

forţele ultraconservatoare, opace faţă chiar de noutăţile deja vechi de bune decenii, au încă o pondere majoritară în sistem. Paradoxal însă, în virtutea unei presupuse şi dorite existenţe a monopolului informaţional a profesioniştilor din medicină (monopol deja dispărut demult în Occident), o bună parte a profesiunii medicale s-a implicat de la început în reforma sistemului de sănătate ignorând două lucruri fundamentale: în primul rând, nu era vorba despre o reformă a medicinii, ci a modului de finanţare a îngrijirilor de sănătate, iar în al doilea rând lipsa cunoştinţelor economico-financiare şi psiho-manageriale nu îi recomanda cu prioritate să gestioneze această reformă. Desigur, parcurgerea a mai multor cursuri şi studii postuniversitare de Management General, de Sănătate Publică, Biostatistică sau chiar de Managementul Sănătăţii etc. a fost şi este un lucru foarte bun, dar neincluderea acestora în curricula universitară are şi va avea grave urmări pe termen lung. Ca o concluzie preliminară: orice reformă are nevoie de actori care să creadă în utilitatea şi oportunitatea ei, să fie pret să o gestioneze sau măcar să îi cunoască unele dintre consecinţele posibile. Pentru a nu fi bănuit de (prea multă) atitudine critică cu orice preţ la adresa profesiunii medicale pe tema pregătirii manageriale pentru reformă, redau punctul de vedere al unui medic (dr. Tereza Franciuk din Bucureşti) intervievat de publicaţia săptămânală «Viaţa Medicală» în a doua jumătate a anului 2002 : «Un factor neglijat este cel al managerilor care vor aplica reforma la toate nivelurile. Chiar dacă se iau decizii politice favorabile, nu sunt specialişti care să le aplice. Institutul de Mangement al Serviciilor de Sănătate (IMSS) pregăteşte cadre, dar cei care lucrează în organizarea sanitară sunt foarte puţini ; majoritatea au migrat spre organizaţiile internaţionale, s-au angajat la firme străine sau au folosit integrarea clinică pentru a intra pe « uşa din dos » a spitalului. IMSS pregăteşte medici ce obţin competenţă în management sanitar, dar nu specialişti în organizarea sanitară ». Cu atari « specialişti » în organizarea sanitară mai este oare de mirare faptul că la nivelul anului 2002 spitalul continuă să înghită 80% din fondurile distribuite de CNAS ? (Pentru comparaţie, SUA a realizat « event-ul » de a inversa balanţa sector primar-sector secundar în favoarea sectorului primar care a primit fonduri mai multe decât sectorul terapeutic secundar şi terţiar în anul de graţie 2000.

Într-o lume postmodernă, în care :

• societatea este structurată şi bazată pe informaţie,

• economia este bazată pe cunoaştere,

• serviciile au pondere majoritară în economie,

• ştiinţa devine tot mai transdisciplinară,

• asimetria informaţională dintre cei cei ce deţineau până nu demult monopolul informaţiei şi cei care solicitau acestora informaţii se reduce tot mai mult

• comunicarea este şansa reducerii confruntării şi dă concurenţei o nouă dimensiune («co-opetition») dimensiunea individuală şi socială numită sănătate capătă nu doar o importanţă aparte, ci solicită şi soluţii mai aparte.

 

4.4 Sistemele vii şi sistemele societale umane: homeostazie şi homeopatie; organizare, armonizare şi globalizare

 

Rostul acestui subcapitol este de a sublinia încă o dată congruenţa deplină ce se poate realiza între sistemul uman individual (organismul uman) şi sistemul uman social (organismul social). Atitudinile extreme care au respins de plano orice asemănare sau paralelă între cele două sisteme, fie şi în nobila intenţie de a le potenţa reciproc dezvoltarea, s-au numit biologism/antropologism şi sociologism. Exagerarea importanţei individului în detrimentul rolului şi importanţei pe care o are corpul social în care acesta există şi se dezvoltă, provine sau se alimentează ideologic din liberalismul individualist care a fundamentat apariţia capitalismului modern timpuriu, în timp ce exagerarea importanţei socialului în detrimentul rolului şi importanţei pe care o are individul în acel corp social provine sau se alimentează ideologic din socialismul/comunismul colectivist care s-a dezvoltat chiar odată cu apariţia modernităţii (vezi socialiştii utopici). Desigur, cele două exagerări nu au existat dintotdeauna, ele fiind expresia derutei generate de o tranziţie ce părea a fi şi ultima pentru omenire. Dovada faptului că ele nu au existat în vechime o constituie gândirea greacă a oraşelor-cetăţi şi a economiilor politice (care nu au umbrit deloc existenţa economiilor individuale). Prototipul unei gândiri echilibrate fără excese pe dimensiunea individuală sau socială a omului este – în opinia mea – Republica lui Platon. Paradoxal sau nu, omenirea se îndreaptă acum, în postmodernitate şi postcapitalism, spre acel tip de societate platonică, echilibrată, holist-globalistă, transcedentală şi axată pe informaţie şi spiritualitate. Într-o astfel de societate viitoare clivajul individ-societate va lăsa locul unei armonizări între toate dimensiunile spaţiale ale existenţei umane : micro (individualitate), macro (colectivitate) şi mondo (umanitate). Mai mult, posibilitatea de a prelua şi aplica modele de analiză şi chiar de dezvoltare de la un palier al existenţei umane la altul devine din ce în ce mai plauzibilă şi mai dezirabilă.

Plecând de la aceste constatări, apare ca preferabilă atitudinea de integrare a tuturor palierelor existenţiale umane în comparaţie cu exagerarea şi exacerbarea importanţei unora dintre ele. Globalizarea nu este decât elementul terţ care lipsea din triada micromacro- mondo. Caracterul său nu este nici nociv şi nici benefic pentru sănătatea indivizilor, colectivităţilor şi umanităţii în ansamblu. Globalizarea este doar accelerată de unii factori care pot fi/deveni nocivi pentru existenţa umană: tendinţa spre monopol a corporaţiilor transnaţionale gigant, tendinţa impunerii unor modele culturale, tendinţa de folosire a unor metode revoluţionare de tip terorist pentru a soluţiona problema sărăciei pentru o mare parte a populaţiei lumii etc. Toţi aceşti factori care propulsează şi accelerează globalizarea pot fi deopotrivă sanogeni sau generatori de morbiditate şi mortalitate suplimentare. Oricum, sănătatea a devenit demult o problemă mondială, drept pentru care s-a înfiinţat şi OMS, chiar la debutul perioadei postmoderne. Sesiunea plenară a summit-ului de la Johannesburg din august 2002 a fost dedicată sănătăţii, ca factor şi obiectiv central al dezvoltării durabile. La rândul lor, ecologiştii clamează însănătoşirea mediului pentru a putea asigura o dezvoltare umană sănătoasă. Inclusiv la summit-ul susamintit problemele de mediu şi cele de sănătate au fost abordate concomitent sau cel puţin intim conexat.

Din cele de mai sus sper să rezulte concluzia că în perioada de tranziţie postmodernă spre modelul platonician de existenţă umană, concepte până nu demult specifice unui singur palier existenţial uman devin comune tuturor acestor paliere spre beneficiul ideii de om şi omenire : inclusiv conceptele de homeostazie şi de homeopatie – am luat două exemple relativ aleatoriu alese.

Integrarea este, şi va fi tot mai mult, motorul şi vehicolul globalizării, ambele concepte având sens şi rost doar dacă aplicarea lor va putea genera o bunăstare şi o sănătate sporite la toate cele trei paliere ale existenţei umane.

Cunoaşterea tendinţelor integraţioniste şi globalizante pune serioase teme de reflecţie în faţa planificatorilor de sănătate, a analiştilor de sisteme de sănătate şi ale celor care elaborează politici şi sisteme de sănătate.

 

 

 

 

 

 

 

 

4.5 Sistemele de sănătate: cine şi cum le creează, motivaţiile schimbării sau reformării sistemelor de sănătate

 

Cel mai simplu şi frecvent (dat) exemplu de sistem este organismul uman însuşi. Cu atât mai mult atunci când este vorba despre sănătatea semenilor, a unei colectivităţi oarecare – fie aceasta o familie, un oraş, o ţară sau chiar omenirea în ansamblul său – ideea de sistem nu poate fi nicidecum ocolită.

De la începuturi, ideea de menţinere a sănătăţii a coincis cu instinctul de supravieţuire, dar, ulterior, raţionalitatea modernă a înlocuit instinctele cu judecăţi de valoare, cu predicţii referitoare la consecinţele unor comportamente şi la aducerea în planul îngrijirilor de sănătate a tot ce oferea ştiinţa de ultimă oră. Îngrijirile de sănătate au depăşit – şi ele – era modernă, pe care nu o neagă, ci o înglobează în noua eră post(extra)modernă, moment în care medicina face loc şi altor criterii de evaluare a mijloacelor de asigurare a sănătăţii decât criteriile medicale propriu-zise.

Recent, dr. Gro Harlem Brundtland, directorul general al OMS, formula câteva întrebări retorice: Cum trebuie să fie un sistem de îngrijiri care să poată fi caracterizat drept bun? Cum ştim dacă un sistem şi-a dat măsura tuturor posibilităţilor sale? Desigur, răspunsul (foarte înţelept!) ar fi: depinde! Depinde dacă acest răspuns va fi dat de ministrul sănătăţii sau de ministrul finanţelor, de bolnav sau de medic, de economist sau de moralist, de politician sau de …magician, etc. De asemenea, producătorii de medicamente, furnizorii de aparatură medicală şi practicanţii medicinii naturiste vor avea cu totul alte opinii în privinţa a ce înseamnă un sistem bun de îngrijiri de sănătate. În ultimă instanţă, toţi au dreptul să aibă dreptate în felul lor, dar organizatorii de sănătate trebuie să echilibreze răspunsurile posibile prin măsurări cât mai exacte a eforturilor depuse şi a efectelor obţinute.

Sistemul sovietic (Semaşko) a creat iluzia gratuităţii îngrijirilor de sănătate, deşi toţi ştiam că banii provin tot din impozitele plătite de contribuabili. Deşi se adunau destule impozite, banii colectaţi erau direcţionaţi spre alte scopuri presupus benefice (industrializare, omogenizare, independenţă economică etc). Lipsa dotărilor, a medicamentelor, a literaturii de specialitate etc a făcut ca populaţia să renunţe la sistemul Semaşko fără prea mari regrete (deşi acum statisticile arată că va mai dura până când România va reuşi să atingă slabii indicatori de sănătate din 1989… Pentru nostalgici, moda retro pare a fi unica soluţie. Aceia care ştiu că se poate şi mai bine, promovează cu adevărat un alt sistem şi chiar încearcă să-l construiască.

Totuşi, frânele apar de peste tot, şi din diverse cauze, inclusiv din zona celor care gestionează şi organizează noul sistem cu vechile metode pe care le cunosc atât de bine… Sistemul actual, introdus în România de doar câţiva ani, este cunoscut sub numele de sistem Bismark, unul dintre principiile sale de bază fiind acela al solidarităţii sociale. În consecinţă Casele de Asigurări de Sănătate – înfiinţate ca urmare a aplicării Legii 145/1997 – funcţionează după modelul caselor de ajutor reciproc, adică toţi cotizează, dar beneficiază de un împrumut oarecare doar cel aflat în nevoie. CAS din judeţe au (relativă) autonomie în gestionarea contribuţiilor de 7% din salariu plătite de angajaţi şi a contribuţiilor de 7% plătite de către angajatori.

În esenţă, trecerea de la sistemul Semaşko la sistemul Bismark este motivată de raţiuni financiare a căror aplicare urmăreşte să asigure o adresabilitate sporită şi o calitate superioară a serviciilor de îngrijiri de sănătate oferite asiguraţilor. Desigur, conform legii, şi persoanele neasigurate au acces la unele îngrijiri de sănătate în calitatea lor de contribuabili (plătitori de impozite). Mulţi cetăţeni se întreabă care sunt deosebirile de esenţă dintre cele două sisteme devreme ce în ambele este vorba despre o colectare de fonduri la nivel central şi o redistribuire ulterioară pe judeţe şi pe furnizorii de servicii de sănătate. Desigur, în cazul în care şi acum statul ar putea interveni în gestionarea acestor fonduri, diferenţa specifică se atenuează până la dispariţie. Aşadar, elementul de specific (teoretic) al noului sistem este acela că fondurile odată colectate sunt integral destinate îngrijirilor de sănătate. Din păcate, tocmai acest element de specificitate a fost constant încălcat încă de la înfiinţare. Miile de miliarde de lei preluate de către Ministerul Finanţelor de la Casa Naţională de Asigurări de Sănătate arată că sistemul anterior avea „avantajele” sale… În al doilea rând, sumele colectate la Fondul de Asigurări Sociale de Sănătate (FASS) sunt substanţial mai mari decât cele alocate ocrotirii sănătăţii în vechiul sistem.

Întrebarea firească pe care o poate adresa, cu deplină îndreptăţire, orice cetăţean este DE CE starea de sănătate din România este pe zi ce trece din ce în ce mai precară (faptul că România are cea mai redusă speranţă de viaţă din Europa ne scuteşte de alte exemplificări).

Răspunsul este dezarmant de simplu: reforma din îngrijirile de sănătate se află abia la începuturi, iar frânele în calea reformei se dovedesc a fi la fel de serioase ca şi în primii ani de tranziţie. Practic, istoria noului sistem are o „vechime” de peste… doi ani, timp în care partenerii sociali implicaţi în procesul de asigurare a sănătăţii abia au început să-şi intre în roluri şi să determine funcţionarea de facto a noului sistem. De dorit ar fi fost ca trecerea la noua formulă organizatorico-financiară să fie foarte bine pregătită astfel încât sistemul să funcţioneze la parametrii maximi chiar de la primele ore şi zile. Mai mult, de dorit ar fi ca statul (respectiv firmele al căror proprietar este statul) ar trebui să ofere exemple pozitive de plată a datoriile către FASS. În realitate, tocmai aceste firme păcătuiesc prin netransmiterea către Casa de Asigurări a sumelor (7% din fondul brut de salarii) prelevate de la angajaţi. Pe de altă parte, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS) a deveni subit o sursă de venituri bugetare pentru Bugetul de stat. Presa centrală, citând surse ale CNAS, vehiculează cifra de peste 3000 de miliarde de lei preluate doar în acest an la Bugetul central deoarece reprezintă …”excedent bugetar”!

Scopul acestui articol nu este, desigur, de a aduce justificări pentru o realitate deranjantă sub toate aspectele, ci de a vedea ce ar mai trebui făcut pentru ca sistemul să funcţioneze cât mai bine. Pe scurt, cauzele slabei eficienţe dovedite de noul sistem provin din mentalitatea centralist-etatistă pe care o mai au chiar factori de răspundere din interiorul sistemului, necunoaşterea corectă a sistemului nici de asiguraţi şi nici de furnizorii de servicii de sănătate. Astfel, cum s-ar putea explica faptul că trecerea la instituţia medicului de familie, introdusă în scopul filtrării cerinţelor de îngrijiri şi a rezolvării acestora la nivel primar, a avut drept efect exact contrariul, respectiv suprasolicitatrea serviciilor spitaliceşti, adică a îngrijirilor de nivel secundar?!

Cele de mai sus vor să arate că sistemele în sine nu sunt bune sau rele, eficiente sau ineficiente, ci modul de înţelegere şi de aplicare a unui sistem sau altul ajunge, uneori, să facă dintr-un sistem înalt performant unul slab performant şi chiar dorit a fi înlocuit. În context, apare ca explicabilă exclamaţia de admiraţie a unei reprezentante a OMS în faţa structurilor organizatorice ce proveneau din sistemul Semaşko, ignorându-se faptul că aceste structuri ar fi putut deveni eficiente doar în cazul în care alimentarea cu fonduri a sistemului ar fi fost foarte generoasă. În realitate, lipsa resurselor şi proasta lor gestionare face ca aproape orice sistem să

nu-şi atingă performanţele teoretice. Istoria recentă arată că întreaga lume se află la ora actuală în căutarea unui sistem de îngrijiri de sănătate cât mai bun, adică mai puţin costisitor şi mai benefic pentru sănătatea cetăţeanului. Un exemplu notoriu este creşterea masivă a cheltuielilor pentru sănătate în SUA (de la cca 5% în 1950 la peste 16% în anul 2000) fără ca starea de sănătate a populaţiei să se îmbunătăţească în aceleaşi ritmuri). În consecinţă, este absolut firesc ca politicienii, economiştii, juriştii şi planificatorii de sănătate din SUA să vorbească şi să gândească la un nou sistem de sănătate, sau cel puţin la reformarea celui existent. Poate părea ciudat răspunsul dat de un american unui cursant român care a întrebat (aşteptându-se, probabil, să audă nişte cifre impresionant de mari) cam cât de mare este Ministerul Sănătăţii din SUA, dar acest răspuns poate fi şi o cheie a reformei din sistemul de sănătate de la noi: „nu mai mulţi decât suntem în această încăpere”, referindu-se desigur, la cei cca 30 de cursanţi. Este posibil ca această cifră să fie o exagerare, dar cert este că numărul celor care alcătuiesc ministerul de resort de la nivel federal este destul de mic, în ideea probabilă de a lăsa statele şi administraţiile locale să se descurce cu posibilităţile reale pe care le au.

Un dialog real între cetăţeni şi instituţiile angajate în asigurarea sănătăţii sale ar putea genera – de ce nu? – noi sisteme sau amendamente serioase la sistemele existente. Desigur, unasemenea dialog nu poate avea loc decât în condiţii de liberă şi neviciată circulaţie a informaţiilor, în condiţii de reducere a asimetriei informaţionale dintre furnizorii şi beneficiarii serviciilor de îngrijiri de sănătate şi în condiţiile unei descentralizări efective a administrării sistemelor de sănătate. Aceasta presupune o deschidere către pătrunderea principiilor economiei de piaţă în sectorul îngrijirilor de sănătate. Cu titlu de exemplu amintesc cititorilor faptul că laburiştii britanici au reintrodus NHS (National Health System) dar cu o încărcătură de principii liberal-concurenţiale care îl fac mai performant şi totodată suficient de suportabil de către contribuabili şi furnizorii de servicii medicale.

În concluzie, sistemele se nasc, evoluează şi mor în funcţie de utilitatea lor reală, de impactul pozitiv sau negativ pe care îl au asupra oamenilor. Fundamental este însă ca acei oameni să cunoască bine principiile de funcţionare a sistemului ales şi chiar a unor posibile sisteme alternative, deoarece – în ultimă instanţă – sistemele de sănătate se aleg la vot în funcţie de rezultatele reale înregistrate şi de cele încă aşteptate a fi obţinute.

 

4.6 Alegerea sistemului optim de sănătate pentru o comunitate umană dată – rezultat al aplicării corecte a Metodologiei Scop-Mijloc

 

Un sistem optim-ideal pentru toată lume nu a existat, nu există şi nu cred că va exista. A încerca să-l imaginăm, descriem şi să propunem a fi îndeplinit ar fi o utopie cel puţin de dimensiunile socialismului utopic. De aceea, este preferabil să amintesc elementele şi criteriile care ar putea să îmbunătăţească un sistem, să-l facă dezirabil şi acceptabil pentru un număr mare sau chiar foarte mare de indivizi. Înainte de a propune un set de asemenea criterii, ar fi necesar să avem un răspuns la întrebarea: de ce există în lume o paletă atât de variată de sisteme de sănătate? Răspunsul îl oferă cu uşurinţă Metodologia Scop-Mijloc: deoarece există o paletă largă de combinaţii posibile între scopurile şi mijloacele existente sau posibil de atras, precum şi o multitudine de „puncte” posibile care să fie definite ca „grad optim de adecvare dintre scopurile propuse şi mijloacele induse”. Scopurile pot fi dintre cele mai generoase sau tentante ca dezirabilitate. Scopul propus de OMS „sănătate pentru toţi până în anul 2000” a fost nu numai unul pompos formulat, dar foarte nerealist şi în consecinţă imposibil de atins. Mult mai realist ar fi fost un scop care să vizeze „sănătate pentru toţi până în anul 3000”… Poate şi din acest motiv (formularea de scopuri ultragenerale) unii au caracterizat OMS ca o organizaţie de tip comunist. Aşadar, începând cu un scop atât de larg formulat şi până la scopuri imediate, realiste şi realizabile, gama scopurilor este foarte mare. Dacă ar fi să clasificăm, definim sau alegem sistemele de sănătate doar prin prisma scopurilor propuse, am avea deja o multitudine de sisteme posibile. Dacă adăugăm la acestea sistemele posibile care ar putea să apară în funcţie de mijloacele concrete pe care le are sau le aşteaptă fiecare dintre scopurile alese, atunci numărul sistemelor de sănătate posibile ar creşte indefinit. Totuşi, dincolo de ce speră să

realizeze un sistem de sănătate şi de mijloacele pe care le-ar putea atrage pentru aceasta, sistemele se pot clasifica după criterii mai generale şi mai uşor comparabile. Astfel, sistemele pot fi liberale (de piaţă) sau reglementate social; pot fi echitabile pentru majoritatea actorilor săi sau pot fi greu accesibile pentru o parte dintre aceştia; pot fi finanţate direct sau indirect, cu prelevări substanţiale sau simbolice de la populaţie etc. În ultimă instanţă, şi aceste criterii amintite aici sunt scopuri sau mijloace utilizate de către un sistem sau altul într-o măsură mai mare sau mai mică.

De asemenea, scopurile nu sunt doar ale sistemelor în ansamblu, deşi acestea vor avea grijă să-şi definească finalităţile de o maniere cât mai agreabilă şi …votabilă. Scopurile pot fi structurate în funcţie de actorii care intervin în funcţionarea sistemului. În mod evident, scopurile furnizorilor de servicii de sănătate nu coincid cu cele ale beneficiarilor acestor servicii, asiguraţii/pacienţii/clienţii, după cum nici scopurile urmărite de terţul plătitor, în cazul sistemului de asigurări de sănătate, nu coincid cu cele ale furnizorilor, ele fiind mai apropiate ca formulare a finalităţii de scopurile asiguraţilor decât de acelea ale furnizorilor. Sau, cel puţin aşa ar trebui să fie (deşi în realitatea de la noi Casele de Asigurări de Sănătate conlucrează mai bine cu furnizorii decât cu beneficiarii). Mai mult decât atât, unul şi acelaşi sistem de sănătate, chiar guvernat de una şi aceeaşi lege organică, apare ca fiind mai aproape de furnizori sau mai aproape de beneficiari în funcţie de reglementările legale conexe. Chiar dacă aceste reglementări ar fi absolut identice, modul lor de aplicare poate diferi de la o guvernare la alta. Atunci, care este sistemul de sănătate cel mai de dorit, sau care este cel mai lesne imaginabil, aplicabil şi suportabil în nişte condiţii date? Fac din nou apel la MSM.

Pornind de la realitatea că scopurile indivizilor pot fi şi sunt diferite, soluţia pentru alegerea sistemului optim de sănătate (în cazul în care cineva ar dori să se apropie de optimul posibil şi nu-şi urmăreşte strict propriile interese pe termen scurt) constă în alcătuirea unui paralelogram al forţelor, respectiv al intensităţii opţiunilor şi intereselor formulate de indivizi maturi, conştienţi, responsabili şi bine informaţi în legătură, măcar, cu idealurile lor de viaţă, cu nivelul lor de aspiraţii pe orizonturi temporale bine precizate.

O atare descriere a intensităţii scopurilor urmărite de membrii unei comunităţi, colectivităţi sau societăţi umane se poate face prin sondaj, la recensământul populaţiei sau chiar prin apelul la Internet (în cazul în care dotarea cu aparatura necesară este suficientă).

Tele-votingul ar putea fi folosit, în cazul unei dotări bune cu calculatoare, atât la alegerea sistemului de sănătate cât şi a modificărilor ce se impun pentru anumite perioade de timp.

Este foarte probabil că starea de reformă continuă în care se află sistemele de sănătate din întreaga lume să decurgă tocmai din această facilitate comunicaţională de tip postmodern.

Avantajul aplicării Metodologiei Scop-Mijloc la alegerea sistemului cel mai bun de sănătate pentru o anumită zonă/ţară provine din monitorizarea permanentă nu doar a scopurilor mereu schimbătoare, ci şi în cunoaşterea mijloacelor apte să ducă la îndeplinirea acelor scopuri. Totuşi, avantajul realmente major al aplicării MSM este cel de ordin etic, respectiv al aflării mediei referitoare la dimensiunea scopurilor acceptabile şi la volumul mijloacelor pe care cineva este dispus să le cheltuiască în acele scopuri. Se clamează mereu că medicina este o profesie liberală, dar există multe opţiuni ale medicilor în favoarea sistemelor puternic socializate. De aceea nu va fi o surpriză să aflăm că medicii înşişi ar vota, uneori, pentru sisteme cu o conotaţie socială semnificativă.

Aplicarea MSM nu se reduce, desigur, la optarea – de către un anumit segment de locuitori ai Planetei – pentru un sistem de sănătate sau altul. MSM, corect aplicat, va reuşi să pună în evidenţă conexiunile şi interdependenţele micro-macro-mondo, cele de ordin existenţial, spiritual, social, acţional, temporal etc. Abia după o analiză a opţiunilor şi consecinţelor opţiunilor pentru o anumită grilă a triadelor din MSM se poate face o comparaţie şi o analiză a beneficităţii şi optimalităţii unui sistem de sănătate pentru o anumită zonă/populaţie/perioadă de timp etc. Cu menţiunea că toate acestea sunt relative, trecătoare şi repede schimbabile în funcţie de o multitudine de factori, mulţi dintre aceştia fiind adesea noi, subliniez că alegerea sistemului de sănătate este o operaţiune politico-economico-etică de mare responsabilitate individuală, societală şi globală.